Teoria îngrijirii

ocupă un loc central în sistemul teoriilor

specifice dat fiind că ea se află în imediata
apropiere de obiectivul principal al asistenţei
sociale. Astfel, după cum se ştie, prin
activităţile de asistenţă socială se urmăreşte
ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, care
nu pot să-şi rezolve de sine stătător problemele.
01 Teoria îngrijirii Teorii specifice ale
asistenței sociale:
02 Teoria atașamentului

03 Teoria participării

04 Teoria pierderii
Termenul „îngrijire” înseamnă a
purta de grijă cuiva, a căuta
de cineva, a da primul ajutor unui
bolnav, unei persoane nimerite
într-o nevoie, a întreţine pe cineva,
lipsit de resurse materiale şi
fizice etc.
Activitatea asistentului social trebuie să se înscrie organic în
sistemul îngrijirii, din perspectiva diferiţilor actori:

c) a agenţiei specializate în d) a asistentului social care

domeniu; monitorizează ansamblul
activităţii de îngrijire;

e) a comunităţii locale şi a
b) a familiei (sau a grupului factorilor instituţionali locali,
primar din care face parte); responsabili de funcţionarea
normală;

a) a beneficiarului (autoîngrijire,
participarea la îngrijire); f) a societăţii în întregime.
Îngrijirea socială este mult mai complexă decât cea
medicală. Cele două forme de îngrijire nu pot fi nici
confundate, nici izolate, datorită raporturilor
complementare, şi chiar de interdependenţă. Pentru
ca munca asistentului social să dea rezultate,
trebuie ca beneficiarul să nu aibă probleme strict
medicale, intervenţia sau cooperarea medicului
având prioritate (când este cazul). De asemenea,
pentru ca munca medicului să dea rezultate optime,
trebuie ca individul să nu aibă probleme sociale şi
familiale prea grave, ameliorarea acestora prin
intervenţia asistentului social fiind importantă şi
necesară.
Martin Davies a evidenţiat trei domenii de probleme de
importanţă majoră în sistemul de îngrijire socială, care
includ:

2) copiii-problemă
(creşterea şi
1) grupul şi
îngrijirea lor);
mediul familial;

3) bătrânii.
 Obiectivul fundamental al îngrijirii
Obiectivul fundamental al îngrijirii îl constituie
asigurarea pe termen lung a independenţei
beneficiarilor (în măsura posibilă). Aceasta nu
înseamnă o simplă soluţionare a problemelor
materiale cu care se confruntă beneficiarii, dar în
primul rând formarea abilităţilor ca aceştia prin forţe
proprii să-şi asigure împlinirea aspiraţiilor. Din
această perspectivă, îngrijirea socială, de exemplu, a
persoanelor cu nevoi speciale nu trebuie să însemne
transformarea acestora în dependenţi definitivi ai
instituţiei publice, dar să se axeze prioritar pe
recuperarea lor profesională, creându-le astfel
posibilitatea de a obţine un loc de muncă adecvat,
iar, drept urmare, şi de a duce o viaţă normală,
independentă.