TEORII CU PRIVIRE LA DEVIANŢĂ ŞI

DELICVENŢĂ. Teoria învăţării sociale a

agresiunii. Teoria anomiei. Teoria controlului
social.
By
Bianca Marginean
– November 12, 2010Posted in: Asistenta Sociala, Psihologie, Sociologie

Una dintre funcţiile de bază a oricărui grup social este acela de a institui norme şi de a încerca să
le aplice, fie chiar numai în anumite circumstanţe. Atunci când un individ transgresează norm ace
defineşte o situaţie dezirabilă, el va fi perceput ca un “străin”, ca un individ particular şi
periculos, deseori numit deviant.

Devianţa nu este o proprietate simplă, prezentă sau absentă în anumite comportamente, ci

produsul unui process mai complex ce implică deseori şi reacţia societală faţă de respetivele
conduite. Prima etapă în acest process este comiterea transgresiunii, comiterea primului act
deviant intenţionat. Pentru aceasta trebuie să existe o forţă motivantă, cea care se determine
depăşirea simplei tentaţii- existentă în fiecare om mai mult decât noi ne imaginăm şi apoi
comiterea actului propriu-zis. Există diverse cause şi o multitudine de factor ice acţionează
asupra individului convenţional şi-l transformă într-un deviant.

Teoria este cea care construieşte imaginea unui întreg coerent cu privire la un domeniu şi îl
integrează în ansamblul unitar al cunoaşterii; în acest întreg, faptele devin elemente articulate
asupra cărora se poate acţiona într-un context specific. În consecinţă, teoria generează cercetări
empirice utile şi ordonate care , la rândul lor o vor îmbogăţi în relevanţă.

Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi individuali care structurează configuraţia

delincvenţei sub raportul enunţurilor explicative vizează cauzele şi condiţiile de apariţie ale
comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât diferenţiat cât mai ales din unghiul
dependenţelor reciproce între dimensiunile enunţate.Analizată dintr-o asemenea perspectivă
etiologia delincvenţei angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor
fundamentale: „Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?”, „Cum pot fi
prevenite asemenea acte?”, „Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite drept
delincventă/criminală?”.

În funcţie de modul în care sunt înglobate şi exemplificate evenimentele şi circumstanţele

generatoare sau favorizante de acte-conduite deviante, teoriile asupra acestui domeniu pot fi
clasificate în diverse categorii.

Teorii pozitiviste, ce include teoriile biologice, psihologice şi pe cele sociologice, se axează pe

legături între segmente particulare, de comportamente definite ca deviante. Teoriile criticiste se
concentrează pe analiza unui spaţiu social, cultural şi istoric foartelarg. În mare parte, sunt bazate
1
pe analiza structurilor de clasă şi încadrează, în primul rand, teoriile marxiste asupra devianţei şi
marginalizării. Teoriile feministe, plecând de la unele constatări statistice, explorează
diferenţierile sexuale existente în acest domeniu. Argumentele se referă îndeosebi la rolul redus,
uneori aproape invizibil, al femeilor în cazurile de devianţă.

Teoria învăţării sociale a agresiunii

Cea mai cuprinzătoare explicaţie cu privire la agresiunea umană a fost propusă de Bandura, în
“teoria învăţării sociale a agresiunii”. El este singurul care, în afară de tradiţia freudiană,
arecunoscut capacitatea specific umană de a procesa informaţiile şi a elabora impli caţiile sale în
investigarea, menţinerea, modificarea şi controlul agresiunii. Bandura a dezvoltat raţionamentele
pentru a explica efectele consolidării substitutive şi ale pedepsei substitutive.

Funcţia informativă a rezultatelor ebservate reprezintă primul raţionament major în analiza lui
Bandura. Fiind martorul consecinţelor răspunsului altor personae, observatorul devine conştient
de posibilitatea consolidării şi a pedepsei şi îşi poate coordona comportamentul astfel încât să
maximalizeze recompensele şi să minimizeze pedepsele în mediul observat, fără a fi experimentat
în mod direct acest posibilităţi.

Al doilea motiv-raţioanment major se referă la efectele motivaţionale ale condiţionării şi stingerii

substitutive emoţionale. Bandura recunoaşte că o mare parte din comportarea emoţionale este
învăţarea pe baza experienţelor directe, dar sugerează că reacţiile empatice care realizează
condiţionarea substitutivă a răspunsurilor affective sunt, dacă nu mai importante, cel puţin egale
ca importanţă.

De vreme ce, în general, se presupune că sancţiunile negative împotriva agresiunii sunt adoptate
prin percept, consolidare şi modelare. Bandura a propus variante mecanisme care să explice
fenomenul în izbucnirile ostile şi agresive. Practicile auto-absolvante însoţite de neutralizarea
autocondamnării pentru agresiune sunt următoarele

1. Sub-evaluarea agresiunii prin comparaşie avantajoasă – survine când acţiunile agresive sunt
comparate cu fapte mault mai grave.

2. Justificarea agresiunii în funcţie de principii mai înalte se referă la faptul că face violenţa
agreabilă pentru aggressor din punt de vedere moral prin declararea obiectivelor ei ca fiind nobile
şi drepte.

3. Deplasarea responsabilităţii către autoritate care este văzută ca asumându-şi întreaga

responsabilitate pentru acţiunea agresivă intenţionată sau efectuată.

4. În mod similar, difuziunea responsabilităţii către alte personae care iau parte la acţiuni
agresive sau ostile sau care sunt cunoscute ca susţinătoare ale unor asemenea activităţi conduce la
un nivel scăzut al poziţiei autocritice.

5. Un alt mod în care agresorul previne auto-deprecierea este dezumanizarea victimelor. De

vreme ce victimele sunt deposedate de caracteristicele umane distinctive-ceea ce înseamnă că ele

2
sunt prezente ca fiinţe degenerate – auto-reproşul pentru agresiune devine incapabil şi
necorespunzător.

6. Învinuirea victimelor neutralizarea auto-condamnarea când agresorii, care cred despre ei că

sunt bine intenţionaţi, reuşesc să se perceapă pe ei înşişi ca “fiind forţaţi în acţiunile lor primitive
de către adversarii ticăloşi”. Atribuirea culpabilităţii victimei se consideră că stimulează
sentimente de indignare care oferă suport pentru acţiunile agresorilor.

7. Reprezentarea greşită a consecinţelor a fost de asemenea implicată. Consecinţele

dezavantajoase ale agresiunii pot fi minimalizate pentru evitarea auto-reprosului. În acţiuni care
au adus rău, dar şi beneficii, răul poate fi minimalizat iar beneficiile maximilizate.

8. Bandura a propus un proces de desensibilizare gradată prin persoanele iniţial non agresive pot
deveni progresiv agresive. Se sugerează că schimbările comportamentale astfel apărute pot să nu
fie percepute de către persoanele interesate.

Comportamentul agresiv poate fi însă preîntâmpinat în mod eficient:

1. prin stoparea din dezvoltare a obiceiurilor violente şi

2. prin asigurarea dezvoltării obiceiurilor non-violente alternative.

Teoria anomiei

Provenit din limba greacă, termenul de anomie, desemnează starea de dereglare a funcţionării
unui sistem sau subsistem social, datorită deprecierii normelor sociale. Acest termen a fost
consacrat de către E. Durkheim în lucrarea acestuia „La divisation du travail”, însă el nu
consideră profesiunea de delicvent – sau alte meserii „condamnabile” – o formă aberantă,
anormală, ci o vedea ca o modalitate de diferenţiere a muncii. Aşa cum cancerul este o
specializare nouă a unor funcţii biologice, tot aşa şi activitatea delincvenţională este o formă de
supravieţuire.

Prin R. Merton, teoria anomiei, reformulată, va fi dezvoltată pentru a oferi o explicaţie mai largă
condiţiilor socio-culturale ale delicvenţei. Punctul de plecare al analizei mertoniene este dat, ca şi
în alte teorii macro-sociologice, de distincţia dintre structura socială, valori şi norme sociale. În
acesr context, el nu priveşte delicvenţa ca pe un rezultat al trăsăturilor/caracteristicilor
individuale, ci ca pe o replică normală a oamenilor la modalităţile diferite de acestea.

Contradicţia strucurală prezentată de R. Merton (disjuncţia dintre valoarea culturală a succesului

şi lipsa accesului egal la mijloacele legitime de a-l realiza), chiar dacă a fost formulată în
contextul anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale
recunoscute, prin diferite bariere structurale, clasa socială, spre exemplu.

Merton identifică 5 tipuri (sau metode) de adaptare la o structură socială:

1. conformismul, cel care acceptă scopurile culturale ca şi mijloacele instituţionalizate de atingere

a acestora,

3
2. ritualismul, persoana ce a renunţat la valorizarea scopurilor culturale, neîncetând însă să se
conformeze scrupulos la normele recunoscute,

3. evazionismul, cel ce respinge atât scopurile, cât şi mijloacele recunoscute spre a le atinge; de
obicei, aceştia se retrag într-un univers al iluziilor (prin intermediul drogurilor, alcoolului,
tranchilizantelor etc.) Această categorie are ca specific activităţi adaptative asociale – şi din
această cauză vin deseori în conflict cu legea,

4. rebelul – sau contestatarul – refuză atât scopurile culturale, cât şi mijloacele, venind în acelaşi
timp cu altele de substituţie, alternative. De regulă, ei sunt ataşaţi unor idei sau doctrine cu
idealuri socio-politice.

5. inovatorul valorizează puternic scopurile culturale, dar respinge (probabil din cauza lipsei de
acces) mijloacele instituţionalizate de a le realiza; iată de ce delicvenţa, într-un anumit segment,
reprezintă o cale inovatoare către succes, o metodă de a obţine ceea ce este refuzat.

În concluzie, putem spune că dacă la E. Durkeim teoria anomiei trimite la limitarea scopurilor,
Robert Merton pune actorii în conflict cu situaţiile ce-i închid posibilităţile de reuşită. În ambele
cazuri, utilitatea practică imediată a teoriei este scăzută.

Teoria controlului social

În forma sa cea mai utilizată a fost elaborată de Travis Hirshi şi are ca element central o totalitate
de cunoştinţe pe care le posedăm despre acesta, profilul delicventului tipic este următorul: bărbat
tânăr, crescut fără tată, într-o mahala urbană, cu dificultăţi în istoria şcolară, în prezent şomer.

Întrebarea care se pune din perspectiva acestei teorii se referă la prezenţa sau absenţa acelui
element din viaţa socială ce determină un anumit comportament. Cât de mult lipseşte controlul
din condiţiile de viaţăale delicventului şi cât este prezent în mediile non-delicvente pentru a-i opri
pe ceilalţi actori sociali.

Astfel, problema pe care doreşte să o explice această teorie se referă la determinarea acelui aspect
care-i face pe oamenii convenţionali să fie normali, şi nu delicvenţi – pentru ca prin constatarea
unei lipse să se deducă şi etiologia delicvenţei. Şi sunt enumerate 4 forme de control ce
acţionează la nivelul societăţii convenţionale şi care au caracter restrictiv în învăţarea
comportamentelor indezirabile. Acestea sunt ataşamentul, obligaţia morală, implicarea şi
convingerea/credinţa.

Ataşamentul se referă la apropierea emoţională a actorului social faţă de ceilalţi şi implică o

relaţie de valorizare reciprocă. Angajamentul vizează gradul în care actorulinvesteşte timp şi
energie pentru construirea unei cariere sociale legale. Dacă investiţia este considerabilă şi este
dublată de recompense adecvate, atunci este exclus riscul de a o deturna într-o activitate
delicventă – căci pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. Implicarea este o consecinţă a
modului de angajare şi exprimă gradul angajamentelor de tip social. Convingerea se referă la
acceptarea prescripţiilor sociale şi a interzicerilor ce ordonează comportamentul uman. Este un
rezultat al valorilor morale acceptate la un moment dat.

4
În concluzie, teoriile amintite mai sus nu încearcă să explice comportamentul acelui procentaj
redus de delicvenţi/criminali ce manifestă un dispreţ profund faţă de valorile convenţionale sau
chiar probează o conduită asocială; aceştia sunt în majoritatea lor psihopaţi şi tratamentul în acest
caz trebuie să fie făcut în clinici speciale. Însă pentru ceilalţi, care au ajuns în această dificultate
datorită unor condiţii externe speciale, teoriile oferă câteva îndrumări utile în înţelegerea
comportamentelor de acest tip şi a condiţiilor ce le-au determinat. De aici şi pănă la intervenţia
practică nu mai este decât un pas.

O bandă de copii vagabonzi este formată din copii şi tineret la care se ivesc tulburări speciale în
ceea ce priveşte adaptarea socială. Este vorba despre copii care fumează, beau şi practică jocuri
de noroc, nu se duc la şcoală, hoinăresc, se feresc de muncă, de copii care fură, fug de acasă,
vagabondează, sunt organizaţi în bande, cutreieră cafenelele, cârciumile şi maidanele periferice,
de cei ce cerşesc şi fac nesigure cartiere întregi prin hoţii şi spargerile lor, este vorba de tineretul
periclitat din punct de vedere sexual, de peşti şi prostituate. De cele mai multe ori tinerii ajung să
devină devianţi prin aderarea la o bandă. În interiorul acestei bande gasesc siguranţa pe care
probabil nu au găsit-o niciodată acasă din cauza părinţilor pe care i-au avut sau poate chiar din
lipsa părinţilor simt această nevoie de a aparţine unei bande. Este trist faptul că odată ajunşi în
aceste bande nu învaţă un comportament social nepericulos ci învaţă să fure, să consume droguri,
să consume alcool şi deasemenea şi relaţiile sexuale au un rol important într-o bandă. Ei nu devin
un pericol doar pentru ei, ci pentru întreaga societate pentru că toate coportamentele lor sunt
ghidate de nevoile lor imediate. Asta ii poate împinge la fapte precum furtul sau omorul doar
pentru a obţine bani pentru o doză de droguri.