1.

Descrieți pilonii centrali ai asistențeiacordate victimelor (4 elemente

centrale)
2. Descrieți categoriile principale ale victimelor în funcție de gradul de implicare
și în funcție de responsabilitatea acestora în comiterea infracțiunii.

SUBIECTUL 1. Descrieți pilonii centrali ai asistenței acordate victimelor

(4 elemente centrale)

Sistemele moderne de drept reglementează diferit şi de cele mai multe ori incomplet
domeniul protecţiei victimelor. Pentru completarea şi armonizarea legislaţiilor naţionale, la
nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei a fost elaborat un set de
document între care, cele mai relevante sunt:
 Rezoluţia nr.27/1977 a Consiliului Europei privind protecţia victimelor
infracţiunilor, prin care se reconadă statelor membre să ia în considerare 13 principii,
acordându-se o atenţie specială contribuţiei pe care trebuie să o aducă statul la
realizarea protecţiei atât a persoanelor care au suferit o vătămare corporală gravă ca
urmare a unei infracţiuni cât şi persoanelor dependente de oricine a fost ucis în urma
unei infracţiuni (Anexa 11) ;
 Declaraţia de principii fundamentale de justiţie referitoare la victimele criminalităţii
şi la victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluţia 40/34 din 29 decembrie 1985, se constituie într-un document important ce
defineşte termenul de victimă, dreptul acesteia la justiţie şi la un tratament corect,
prescrie coordonatele care să orienteze restituirea şi compensarea; accentuează rolul
asistenţei care trebuie acordată victimei şi vizează promovarea schimbării
legislaţiilor naţionale în ceea ce priveşte normele care interzic abuzul de putere şi
oferirea de reparaţii victimelor unor astfel de abuzuri;
 Recomandarea nr. R (85)11 a Consiliului Europei cu privire la statutul victimei în
cadrul procedurilor şi legislaţiei penale

1
  Recomandarea nr.21/1987 a Consiliului Europei privind asistarea victimelor şi
prevenirea victimizării, oferă un cadru care acoperă într-o manieră completă, prin
cele 19 măsuri recomandate statelor membre, paleta largă a consecinţelor
psihologice, sociale şi financiare ce sunt prezente în victimizare;
 Rezoluţia nr.690/1997 a Consiliului Europei cu privire la forţele de poliţie;
 Convenţia Europeană privind compensarea victimelor crimelor cu violenţă –
Strasbourg - 24.11.1998, asigură oportunitatea dezvoltării unei solidarităţi sociale la
nivel internaţional în ceea ce priveşte situaţia victimelor crimelor innternaţionale
comise cu violenţă.
De asemenea, în Declaraţia de principii fundamentale de justiţie referitoare la victimele
criminalităţii şi la victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluţia 40/34 din 29 decembrie 1985, se identifică patru puncte în capitolul care tratează
în mod expres asistenţa acordată victimelor:
 Victimele trebuie să primească sprijin material, asistenţă medicală, psihologică şi
socială necesară, prin mijloace guvernamentale, voluntare sau comunitare.
 Victimele trebuie să fie informate cu privire la serviciile sociale, şi de sănătate ce le
au la dispoziţie şi despre alte forme de asistenţă la care au acces imediat.
 Poliţia, Justiţia, serviciile de sănătate şi alte instituţii interesate trebuie să fie pregătite
pentru a-şi oferi sprijinul sau asistenţa promptă şi eficientă victimelor.
 În acordarea de servicii şi asistenţă victimelor, atenţia trebuie îndreptată spre cei care
au nevoi speciale din cauza vătămărilor sau a unor factori de tipul celor menţionaţi
anterior.
Un alt act internaţional, Recomandarea 21/1987 a Consiliului Europei privind
asistarea victimelor şi prevenirea victimizării, prescrie mult mai amplu dimensiunile
victimizării indicând în art. 10 „promovarea coordonării: a) serviciilor de protecţie a
victimelor cu instituţiile din sistemul de justiţie penală şi cu alte servicii publice şi private;
b) serviciilor de protecţie a victimelor cu instituţiile din sistemul de justiţie penală şi cu alte
servicii publice” şi acordând o atenţie specială vulnerabilităţii unor categorii de victime,
promovând în art. 4 „asigurarea victimelor şi familiilor acestora, în mod special a celor mai
vulnerabile”, prin:
 Acordarea ajutorului în caz de urgenţă, incluzând aici şi protecţia împotriva
represaliilor agresorului;
 Asigurarea unei asistenţe medicale, psihologice, sociale şi materiale permanente;

2
  Consilierea în legătură cu alte eventuale agresiuni;
 Informaţii cu privire la drepturile victimei;
 Asistenţa juridică pe timpul derulării procesului, în baza respectării dreptului la
apărare.
Fără a uita faptul că asistenţa socială este un factor de mediere în cadrul tranzacţiilor
economice, juridice, sociologice şi psihologie, trebuie să observăm că probaţiunea este
susţinută în demersul său de o serie de prevederi ale unor acte internaţionale. În acest sens,
în Declaraţia de principii fundamentale de justiţie referitoare la victimele criminalităţii
şi la victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia
40/34 din 29 decembrie 1985, se identifică patru puncte în capitolul care tratează în mod
expres asistenţa acordată victimelor:
Un alt act internaţional, Recomandarea 21/1987 a Consiliului Europei privind asistarea
victimelor şi prevenirea victimizării, prescrie mult mai amplu dimensiunile victimizării
îndicând în art. 10 „promovarea coordonării:
a) serviciilor de protecţie a victimelor cu instituţiile din sistemul de justiţie penală şi cu alte
servicii publice şi private;
b) serviciilor de protecţie a victimelor cu instituţiile din sistemul de justiţie penală şi cu alte
servicii publice” şi acordând o atenţie specială vulnerabilităţii unor categorii de victime,
promovând în art. 4 „asigurarea victimelor şi familiilor acestora, în mod special a celor
mai vulnerabile, prin:
 acordarea ajutorului în caz de urgenţă, incluzând aici şi protecţia împotriva
represaliilor agresorului;
 asigurarea unei asistenţe medicale, psihologice, sociale şi materiale permanente;
 consilierea în legătură cu alte eventuale agresiuni;
 informaţii cu privire la drepturile victimei;
 asistenţa juridică pe timpul derulării procesului, în baza respectării dreptului la
apărare.
Semnalăm în Statele Unite abordarea centrată pe victimă prin furnizarea unui capitol
separat în procesul penal care să consemneze declaraţia victimei asupra influenţei personale
care a avut-o infracţiunea asupra ei (VICTIM IMPACT STATEMENTS – VIS). În acest
sens, departamentele de probaţiune sunt implicate în a ajuta victimele să ofere informaţii
asupra efectelor negative imprimate conduitei lor. La mijlocul anilor 1980, 43 de state
prevedeau ca rapoartele presentinţă să cuprindă acest capitol care să fie prezentat în faţa

3
curţii. Această abordare permite victimelor să se exprime asupra infracţiunilor la care au
participat, dar nu conţine o formă precisă de înregistrare a răspunsurilor, şi drept urmare
structura lor variază semnificativ. Unele reţin numai aspectele obiective ale efectelor
victimizării, pe când altele consemnează sentimentele victimelor privind crima, infractorul
şi sentinţa care o consideră potrivită.
De asemenea, în unele state se permite, sau chiar apar ca fiind obligatorii, ca victima
să prezinte un punct de vedere în faţa instanţei; în alte state, participarea victimei în această
privinţă este diferenţiată în funcţie de tipul de infracţiune şi de nivelul de „cooperare” de
care a dat dovadă victima în timpul săvârşirii infracţiunii. În general, s-a considerat că
participarea activă a victimei prin această formă a condus la înăsprirea sentinţei.
În sistemul de administrare a justiţiei, semnalând capacitatea empatică a infractorului de
a fi solidar cu victima în ceea ce priveşte vătămările aduse, se poate specifica o evoluţie
pozitivă a persoanei care face obiectul acestui tip de sentinţă.
La data de 27 mai 2004 a fost adoptată Legea nr. 211 privind unele masuri pentru
asigurarea protectiei victimelor infractiunilor, act normativ care a intrat în vigoare la data de
1 ianuarie 2005 şi are următoare structură:
1. CAPITOLUL I Dispoziţii generale
2. CAPITOLUL II Informarea victimelor infracţiunilor
3. CAPITOLUL III Consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni şi alte forme de
asistenţă a victimelor infracţiunilor
4. CAPITOLUL IV Asistenţa juridică gratuită a victimelor unor infracţiuni
5. CAPITOLUL V Acordarea de către stat a compensaţiilor financiare victimelor unor
infracţiuni
6. CAPITOLUL VI Dispoziţii finale

INFORMAREA VICTIMELOR

Cu privire la măsura de protecție constând în încunoștiințarea victimelor

infracțiunilor cu privire la drepturile lor procesuale, această măsură se materializează în
obligaț ia pe care o are organul de urmărire penală de a aduce la cunoștința victimei unei
infracțiuni a drepturilor care îi revin în procesul penal în funcție de calitatea în care participă
în procesul penal. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 76 din Codul de procedură penală organul
de urmărire penală are obligația să-i aducă la cunoștiță victimei infracțiunii că are dreptul să
participe în procesul penal în calitate de parte vătămată, calitate care îi conferă dreptul de a

4
formula cereri, de a ridica excepț ii, de a pune concluzii, de a folosi căile de atac, de a fi
reprezentată etc.
De asemenea, victima infracțiunii trebuie încunoștințată cu privire la dreptul său,
prevăzut de art. 15 din Codul de procedură penală, de a exercita acțiunea civilă în procesul
penal dacă a suferit o pagubă materială sau morală; în cursul procesului partea civilă are
dreptul să indice probele și mijloacele de probă pe care le consideră necesare pentru
constatarea infracțiunii, pentru stabilirea întinderii prejudiciului, poate să facă cereri,
memorii, plângeri, să ridice excepții și să participe la efectuarea unor acte procedurale în
situa iile prevăzute de lege.
Informarea victimelor infracţiunilor este stipulată prin art. 4 din lege, prevăzânduse ca
sarcina aducerii la îndeplinire a dispozitiilor acestei legi revine procurorului, ofițerilor și
agenților de poliție specializați care au obligația de a încunoștința victimele infracțiunilor, în
scris sau verbal, într-o limba pe care acestea o înteleg, cu privire la:
 serviciile și organizatiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de
asistență a victimei, în funcție de necesitatile acesteia;
 organul de urmarire penală la care pot face plângere;
 dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui
drept;
 condițiile si procedura pentru acordarea asistentei juridice gratuite;
 drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părții vătmate și ale părții civile;
 condițiile și procedura de a beneficia de dispozițiile articolelor din Codul de
procedură penală, precum și de dispozișiile Legii nr. 682/2002 privind protecția
martorilor;
 condițiile si procedura pentru acordarea compensatiilor financiare de către stat
Alte reglementări importante cu privire la informre sunt prezentate în art. 5
prin precizarea faptului că Ministerul Justiţiei şi Ministerul Administraţiei şi Internelor,
cu sprijinul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, asigură funcţionarea
unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracţiunilor.
Accesul la linia telefonică se asigură, în mod gratuit, prin apelarea unui număr de
telefon unic la nivel naţional, iar prin intermediul liniei telefonice se asigură comunicarea
informaţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1). În cazul în care din convorbirea telefonică rezultă
că victima este în pericol, personalul care asigură comunicarea informaţiilor prin intermediul
liniei telefonice are obligaţia de a anunţa unităţile de poliţie.

5
 Alte măsuri de informare se referă publicarea informaţiilor prevăzute la art. 4 alin.
(1) pe paginile de Internet ale Ministerului Justiţiei şi ale Ministerului Administraţiei şi
Internelor, dar şi posibilitatea ca aceste date să fie publicate pe paginile de net ale instanţelor
judecătoreşti, parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti şi unităţilor de poliţie.
De asemenea, pentru a putea dezvolta acest sistem de informare la nivel local
autorităţile administraţiei publice locale şi organizaţiile neguvernamentale pot înfiinţa la
nivel local linii telefonice pentru informarea victimelor infracţiunilor.

CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

Măsura de protecţie constând în consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor

este reglementată în articolele 7-10 din Legea nr. 211/2004 potrivit cărora organele de
urmărire penală au obligaţia de a informa victimele cu privire la serviciile şi organizaţiile
care asigură consilierea psihologică sau orice altă formă de asistenţă a victimei în funcţie de
necesităţile acesteia; un asemenea serviciu este Serviciul de Protecţie a Victimelor şi
Reintegrare Socială a Infractorilor, care funcţionează pe lângă tribunale, serviciu a cărui
organizare şi funcţionare este reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000, aprobată
prin Legea nr. 129/20021.
Legea nr. 211/2004 condiţionează dreptul victimei de a beneficia de măsurile de
protecţie, de sesizarea organelor de urmărire penală despre săvârşirea infracţiunii.
Procurorul, ofiţerul sau agentul de poliţie căruia i se adresează victima are obligaţia fie să
primească sesizarea, dacă este competent în efectuarea urmăririi penale, fie să îndrume
victima la organul de urmărire penală competent după materie, după calitatea persoanei sau
teritorial2.
Organele de urmărire penală au obligaţia să încunoştinţeze victima infracţiunii cu
privire la dreptul de a beneficia de asistenţă juridică, adică dreptul de a fi asistată de un
apărător ales pe tot parcursul procesului penal, precizând-i totodată şi cazurile, condiţiile şi
procedura acordării asistenţei juridice gratuite.
Consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni şi alte forme de asistenţă a
victimelor infracţiunilor se asigură, în condiţiile prezentei legi, de către serviciile de
protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care funcţionează pe lângă

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2002.
2
E. Cazan, Atribu iile organelor de urmărire penală în cazul aplicării măsurilor pentru asigurarea protec iei
victimelor infrac iunilor, Revista "Dreptul", nr. 11/2006, p. 214.

6
tribunale. Consilierea psihologică asigurată de serviciile de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor se acordă gratuit, la cerere, pentru:
 victimele tentativei la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de
grav;
 victimele infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală, săvârşite
asupra membrilor familiei;
 victimele infracţiunii de vătămare corporală gravă;
 victimele infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare vătămarea corporală
gravă a victimei;
 victimele infracţiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală şi
corupţie sexuală;
 victimele infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului;
 victimele infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane.
Consilierea psihologică gratuită se acordă victimelor infracţiunilor prevăzute ma
sus dacă infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul României sau dacă infracţiunea a fost
săvârşită în afara teritoriului României şi victima este cetăţean român sau străin care
locuieşte legal în România. Consilierea psihologică gratuită asigurată de serviciile de
protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor se acordă pe o perioadă de cel mult
3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult
6 luni.
Acordarea consilierii psihologice gratuite se realizează prin depunerea unei cereri
care se depune la serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de
pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie domiciliază victima, dar numai după sesizarea
organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată cu privire la săvârşirea infracţiunii.
Alte cerinţe se referă la elemente dosarului de cerere, care trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele, cetăţenia, data şi locul naşterii, domiciliul sau reşedinţa victimei;
b) data, locul şi circumstanţele săvârşirii infracţiunii;
c) data sesizării şi organul judiciar sesizat., există obligativitatea de a anexa, pentru
acordarea consilierii psihologice gratuite, în copie, documentele justificative pentru datele
înscrise în cerere, iar cererea se soluţionează în termen de 10 zile de la data depunerii.

7
 ASISTENȚA JURIDICĂ

Asistenţa juridică gratuită se acordă, la cerere, persoanele asupra cărora a fost

săvârşită:
 tentativă la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav
 infracţiune de vătămare corporală gravă,
 infracţiune intenţionată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei
 infracţiune de viol, act sexual cu un minor şi perversiune sexuală,
De asemenea, asistenţa juridică gratuită se acordă şi soţului, copiiilor şi persoanelor
aflate în întreţinerea persoanelor decedate prin săvârşirea infracţiunilor de omor, omor
calificat şi omor deosebit de grav, precum şi a infracţiunilor intenţionate care au avut ca
urmare moartea persoanei.
Asistenţa juridică gratuită se acordă, la cerere, victimelor altor infracţiuni decât cele
menţionate mai sus, cu respectarea condiţiilor stabilite în lege, dacă venitul lunar pe membru
de familie al victimei este cel mult egal cu salariul de bază minim brut pe ţară stabilit pentru
anul în care victima a formulat cererea de asistenţă juridică gratuită.
Alte condiţii de acordare a asistenţei juridice graturite sunt: numai dacă victima a
sesizat organele de urmărire penală sau instanţa de judecată în termen de 60 de zile de la data
săvârşirii infracţiunii., iar pentru victimel prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. b), termenul de 60
de zile se calculează de la data la care victima a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii. În
cazul în care victima s-a aflat în imposibilitatea, fizică sau psihică, de a sesiza organele de
urmărire penală, termenul de 60 de zile se calculează de la data la care a încetat starea de
imposibilitate.
Victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani şi cele puse sub interdicţie nu au
obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală sau instanţa de judecată cu privire la
săvârşirea infracţiunii. Reprezentantul legal al minorului sau al persoanei puse sub interdicţie
poate sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii pentru acordarea
asistenţei juridice gratuite se depune la tribunalul în a cărui circumscripţie domiciliază
victima şi se soluţionează de doi judecători din cadrul Comisiei pentru acordarea de
compensaţii financiare victimelor unor infracţiuni, prin încheiere, în termen de 15 zile de la
data depunerii.

8
 Condiţiile de depunere a cererii pentru acordarea asistenţei juridice gratuite, la care se
anexează, în copie, documentele justificative pentru datele înscrise în cerere şi orice alte
documente deţinute de victimă, utile pentru soluţionarea cererii:
 numele, prenumele, cetăţenia, data şi locul naşterii, domiciliul sau reşedinţa victimei;
 data, locul şi circumstanţele săvârşirii infracţiunii;
 dacă este cazul, data sesizării şi organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,;
 calitatea de soţ, copil sau persoană aflată în întreţinerea persoanei decedate, în cazul
victimelor prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. b);
 dacă este cazul, venitul lunar pe membru de familie al victimei;
 numele, prenumele şi forma de exercitare a profesiei de avocat de către apărătorul
ales sau menţiunea că victima nu şi-a ales un apărător.
Cererea pentru acordarea asistenţei juridice gratuite se soluţionează prin încheiere, în
camera de consiliu, cu citarea victimei, iar în cazul în care victima nu şi-a ales un apărător,
încheierea prin care s-a admis cererea de asistenţă juridică gratuită trebuie să cuprindă şi
desemnarea unui apărător din oficiu potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi
Statutului profesiei de avocat. Încheierea prin care s-a soluţionat cererea pentru acordarea
asistenţei juridice gratuite se comunică victimei.
De asemenea, încheierea prin care s-a respins cererea pentru acordarea asistenţei
juridice gratuite este supusă reexaminării de către tribunalul în cadrul căruia funcţionează
Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, la cererea
victimei, în termen de 15 zile de la comunicare. Reexaminarea se soluţionează în complet
format din doi judecători.
Asistenţa juridică gratuită se acordă fiecărei victime pe tot parcursul procesului, în limita
unei sume echivalente cu două salarii de bază minime brute pe ţară, stabilite pentru anul în
care victima a formulat cererea de asistenţă juridică gratuită. Fondurile necesare pentru
acordarea asistenţei juridice gratuite se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului
Justiţiei.

9
 COMPENSAȚIA FINANCIARĂ

Compensaţia financiară se acordă, la cerere, persoanelor asupra cărora a fost săvârşită:

 tentativă la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav,
 infracţiune de vătămare corporală gravă,
 infracţiune intenţionată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei,
• infracţiune de viol, act sexual cu un minor şi perversiune sexuală
De asemenea, se prevede că această compensaţie să fie acordată şi soţului, copiilor
şi persoanelor aflate în întreţinerea persoanelor decedate prin săvârşirea infracţiunilor de
omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, precum şi a infracţiunilor intenţionate care au
avut ca urmare moartea persoanei.
Compensaţia financiară se acordă victimei pentru următoarele categorii de prejudicii
suferite de aceasta prin săvârşirea infracţiunii:
a) în cazul victimelor prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. a):
 cheltuielile de spitalizare şi alte categorii de cheltuieli medicale suportate de victimă;
 prejudiciile materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare a bunurilor victimei ori din deposedarea acesteia prin săvârşirea
infracţiunii;
 câştigurile de care victima este lipsită de pe urma săvârşirii infracţiunii;
b) în cazul victimelor prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. b):
 cheltuielile de înmormântare;
 întreţinerea de care victima este lipsită din cauza săvârşirii infracţiunii.
Compensaţia financiară pentru prejudiciile materiale prevăzute la alin. (1) lit. a) pct. 2
se acordă în limita unei sume echivalente cu 10 salarii de bază minime brute pe ţară stabilite
pentru anul în care victima a formulat cererea de compensaţie financiară. Sumele de bani
plătite de făptuitor cu titlu de despăgubiri civile şi indemnizaţia obţinută de victimă de la o
societate de asigurare pentru prejudiciile cauzate prin săvârşirea infracţiunii se scad din
cuantumul compensaţiei financiare acordate de stat victimei.
Cererea de compensaţie financiară se depune la tribunalul în a cărui circumscripţie
domiciliază victima şi se soluţionează de doi judecători din cadrul Comisiei pentru acordarea
de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituite în fiecare tribunal.. Comisia
pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor este alcătuită din cel

10
puţin doi judecători, desemnaţi pentru o perioadă de 3 ani de adunarea generală a
judecătorilor tribunalului.
De asemenea, Adunarea generală a judecătorilor tribunalului desemnează, pentru o
perioadă de 3 ani, şi un număr egal de judecători supleanţi ai judecătorilor care alcătuiesc
Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor. Judecătorii
supleanţi participă la soluţionarea cererilor de compensaţii financiare în cazul imposibilităţii
de participare a unuia sau a ambilor judecători care alcătuiesc Comisia pentru acordarea de
compensaţii financiare victimelor infracţiunilor. Secretariatul Comisiei pentru acordarea de
compensaţii financiare victimelor infracţiunilor este asigurat de unul sau mai mulţi grefieri,
desemnaţi de preşedintele tribunalului.
Cererea de compensaţie financiară, la care se anexează, în copie, documentele
justificative pentru datele înscrise în cerere şi orice alte documente deţinute de victimă, utile
pentru soluţionarea cererii trebuie să cuprindă:
 numele, prenumele, cetăţenia, data şi locul naşterii, domiciliul sau reşedinţa victimei;
 data, locul şi împrejurările săvârşirii infracţiunii care a cauzat prejudiciul;
 categoriile de prejudicii suferite prin săvârşirea infracţiunii, care se încadrează în
dispoziţiile art. 27 alin. (1);
 dacă este cazul, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată şi data sesizării
acestora;
 dacă este cazul, numărul şi data hotărârii judecătoreşti sau a actului organului de
urmărire penală, prevăzute la art. 24 alin. (1) lit. a);
 calitatea de soţ, copil sau persoană aflată în întreţinerea persoanei decedate, în cazul
victimelor prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. b);
 antecedentele penale;
 sumele plătite cu titlu de despăgubiri de către făptuitor sau indemnizaţia obţinută de
victimă de la o societate de asigurare pentru prejudiciile cauzate prin săvârşirea
infracţiunii;
 cuantumul compensaţiei financiare solicitate.
Victima poate solicita Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare
victimelor infracţiunilor un avans din compensaţia financiară, în limita unei sume
echivalente cu 10 salarii de bază minime brute pe ţară stabilite pentru anul în care victima a
solicitat avansul. Avansul se poate solicita prin cererea de compensaţie financiară sau printr-
o cerere separată, care poate fi formulată oricând după sesizarea organelor de urmărire penală

11
sau a instanţei de judecată, dacă este cazul, potrivit art. 23, şi cel mai târziu în termen de 30
de zile de la data depunerii cererii de compensaţie. Avansul se acordă dacă victima se află
întro situaţie financiară precară. Cererea victimei privind acordarea unui avans din
compensaţia financiară se soluţionează în termen de 30 de zile de la data solicitării, de doi
judecători din cadrul Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor
infracţiunilor.
În cazul respingerii cererii de compensaţie financiară, victima este obligată la
restituirea avansului, cu excepţia cazului în care cererea de compensaţie financiară a fost
respinsă numai pentru motivul că făptuitorul nu este insolvabil sau dispărut. Victima care a
beneficiat de un avans din compensaţia financiară este obligată la restituirea acestuia dacă
nu a depus cererea pentru compensaţie financiară în termenele prevăzute, după caz, la art.
24, 25 sau 26. Cererea de compensaţie financiară şi cererea privind acordarea unui avans din
compensaţia financiară se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea victimei.
Participarea procurorului este obligatorie.
În vederea soluţionării cererii, Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare
victimelor infracţiunilor în complet format din doi judecători poate să audieze persoane, să
solicite documente şi să administreze orice alte probe pe care le consideră utile pentru
soluţionarea cererii.
Soluţionând cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui
avans din aceasta, Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor
infracţiunilor în complet format din doi judecători poate pronunţa, prin hotărâre, una dintre
următoarele soluţii:
 admite cererea şi stabileşte cuantumul compensaţiei financiare sau, după caz, al
avansului din aceasta;
 respinge cererea dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru
acordarea compensaţiei financiare sau, după caz, a avansului din aceasta.
Hotărârea prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea
privind acordarea unui avans din aceasta se comunică victimei. Hotărârea poate fi atacată cu
recurs la curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare. Comisia pentru acordarea de
compensaţii financiare victimelor infracţiunilor are obligaţia de a informa organul de
urmărire penală sau instanţa învestită cu judecarea infracţiunii ori, după caz, instanţa
învestită cu soluţionarea acţiunii civile, cu privire la cererea de compensaţie financiară ori
cu privire la cererea prin care victima a solicitat un avans din compensaţia financiară.

12
 Fondurile necesare pentru acordarea compensaţiei financiare sau a avansului din
aceasta pentru victimele infracţiunilor se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul
Ministerului Justiţiei. Plata compensaţiei financiare sau a avansului din aceasta pentru
victimele infracţiunilor se asigură de compartimentele financiare ale tribunalelor, în termen
de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost acordată compensaţia
financiară sau un avans din aceasta. Statul, prin Ministerul Justiţiei, se subrogă în drepturile
victimei care a beneficiat de compensaţie financiară sau de un avans din aceasta pentru
recuperarea sumelor plătite victimei.
Cererea de compensaţie financiară şi cererea privind acordarea unui avans din aceasta
pot fi formulate de către reprezentantul legal al minorului sau al persoanei puse sub
interdicţie. Cererea de compensaţie financiară şi cererea privind acordarea unui avans din
aceasta pot fi formulate şi de către organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară
activitatea în domeniul protecţiei victimelor, dacă sunt semnate de victimă, cuprind datele
prevăzute la art. 29 alin. (1) şi sunt anexate documentele prevăzute la art. 29 alin. (2). În
cazul în care avansul este solicitat printr-o cerere separată, în cerere se menţionează şi stadiul
procedurii judiciare. Cererea de compensaţie financiară şi cererea privind acordarea unui
avans din aceasta sunt scutite de taxa de timbru.
Având în vedere caracterul încă lacunar al legislaţiei române, precum şi necesitatea
armonizării acesteia cu prevederile documentelor internaţionale în domeniu, ar fi recomandat
să se distribuie eforturile interne către următoarele direcţii:
 elaborarea, în colaborare cu Ministerul Justiţiei şi celelalte instituţii interesate, a unui nou
proiect de act normativ, în care să se materializeze recomandările acceptabile pentru
statul român în domeniul protecţiei victimelor,
 completarea cadrului legal astfel încât să fie asigurată: informarea victimelor asupra
drepturilor ce le sunt recunoscute; protejarea vieţii particulare şi siguranţa victimei, a
familiilor acestora şi a martorilor împotriva acţiunilor de intimidare şi represalii;
facilitarea obţinerii de reparaţii şi reglare a diferendelor prin mijloace nejuridice; evitarea
tergiversării inutile în soluţionarea cauzelor; garantarea de către stat a recuperării
prejudiciului, în special când infractorii nu sunt identificaţi ori nu au posibilităţi
materiale;
 prevederea expresă în Codul de procedură penală a principiului celerităţii procesului
penal;

13
 stabilirea unor reglementări care să conţină criterii foarte precise (restrictive) de retragere
a unei plângeri sau de stingere a acţiunilor penale;
 completarea codului deontologic al poliţistului care să cuprindă inclusiv proceduri de
prevenire a victimizării şi protecţiei victimei;
 realizarea unui sistem coerent de cooperare la nivel naţional în cadrul căruia să fie atrase,
alături de poliţie, parchet şi instanţe de judecată, diverse instituţii din sfera serviciilor
sociale, sănătate, educaţie şi organizaţii neguvernamentale;
 constituirea, la nivel local, în cadrul programelor de parteneriat cu comunitatea a unor
comisii de consiliere a victimelor formate din poliţişti, magistraţi, reprezentanţi ai
consiliilor locale şi ai organizaţiilor neguvernamentale, în scopul recuperării fizice şi
psihologice, compensării materiale, reintegrării sociale şi sau recalificării profesionale;
 constituirea, în cadrul Poliţiei de Ordine Publică, a unor structuri specializate, încadrate
cu profesionişti din diferite domenii (psihologie, sociologie etc.) care să soluţioneze
cazurile cu victime minori;
 constituirea, la nivelul tuturor inspectoratelor de poliţie, a unor structuri operative (forţe
de intervenţie rapidă dirijate prin dispecerate cu program nonstop şi linii telefonice
directe) care să funcţioneze pe baza unui sistem eficient de evidenţă a apelurilor şi de
control a modului de soluţionare a acestora;
 sporirea numărului de poliţişti în teren, ceea ce va avea ca efect prevenirea victimizării,
precum şi diminuarea sentimentului de teamă a populaţiei;
 elaborarea unui set de recomandări cuprinzând măsuri de autoprotecţie antiinfracţională
adresate categoriilor socio-profesionale cu risc deosebit de victimizare.
În ceea ce priveşte reforma în justiţie, ar fi oportun ca Ministerul Justiţiei să întreprindă
demersurile necesare pentru:
 afirmarea opţiunii ferme în favoarea unui anumit model occidental de sistem juridic şi
valorificarea în mai mare măsură a tradiţiilor româneşti, ţinând cont de realităţile şi
necesităţile actuale şi de perspectivă, pentru a asigura o mai mare coerenţă şi eficienţă
întregului sistem;
 instituirea unor proceduri mai eficiente de cooperare prin încheierea unor protocoale între
poliţie, parchet şi penitenciare.
 preluarea în totalitate de către structurile de cercetare penală ale poliţiei a atribuţiilor de
instrumentare a cazurilor de corupţie şi crimă organizată;

14
  introducerea unui sistem unic de evidenţă a cauzelor penale la poliţie, parchete, instanţe
de judecată şi penitenciare, astfel încât dosarul să poată fi identificat pe tot parcursul
procesului penal.
 simplificarea procedurilor, având în vedere că toate autorităţile publice se bucură de egală
demnitate;
 consolidarea activităţii de control ulterior;
 instituirea unor sancţiuni mai ferme, de natură disciplinară, administrativă sau, după caz
penală, împotriva magistraţilor ce încalcă cu vinovăţie principiul celerităţii procesului
penal;
 adâncirea specializării instanţelor de judecată şi a parchetelor în domenii precum
criminalitate juvenilă, violenţa intra familială, cazurile în care sunt implicaţi minori etc.;
 suplimentarea numărului de procurori şi judecători, înfiinţarea unor noi instanţe
judecătoreşti şi parchete, cărora să le fie asigurate sedii corespunzătoare;
 dezvoltarea unor forme specifice de instruire şi perfecţionare a pregătirii profesionale a
magistraţilor.

SUBIECTUL 2. Descrieți categoriile principale ale victimelor în funcție de gradul

de implicare și în funcție de responsabilitatea acestora în comiterea infracțiunii.

Cele mai multe clasificări au in vedere criteriul privind gradul de implicare și de

responsabilitatea al victimelor în comiterea infracțiunii. Astfel, Meldenson (apud Mitrofan
2000) diferențiază următoarele categorii de victime:
 Complet inocentă
 Având o vinovăție minimă, minoră
 La fel de vinovate ca și infractorul (provocatoare)
 Mai vinovată decât infractorul
 Vinovație maximă, având responsabiliate deplină în comiterea infracțunii,
infractorul fiind nevinovat (agresoare)
 Simultană, innscută, confabulatoare
Această tipologie se realizează în baza unei scale graduale cu privire la
răspunderea ce revine celor doi „parteneri” ai cuplului penal privind comiterea infracțiunii.
La o extremitate se află nevinovăția, iar la cealaltă responsabilitatea deplină.
Folosind același criteriu E.A. FATTAH (1967) elaborează următoarea clasificare:
15
  Victima participantă, dispusă să suporte orice consecință din spirit de aventură
 Victima latentă, lipsită de initiațivă va aprecia desfățurarea agresiunii într-un mod
imprevizibil, putând reacționa oricând pentru a evita sau accepta eșecul actului
victimizant
 Victima predispusă, cu reactii spre inclinatii schimbătoare, rigide și complexe care
contrazice și încearcă să revină la vechile atitudini
 Victima provocatoare, fidelă unor concepții în care disprețul și sfidarea regulilor
comportamentale îndeamnă la acțiuni nesocotite, la schimbări de atitudini
periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice.
 Victima neparticipantă, care adoptă posibilitatea de a-și controla comportarea,
acceptând doar actele cu semnificații cunoscute
Aproximativ tot în baza acestui criteriu L.Lamborn (1968) identifică următoatrele
tipuri de intalnire victima-infractor:
 Inițiere
 Facilitare
 Provocare
 Comitere, săvârsire
 Cooperare
 Instigare
O interesantă clasificare la această categorie, din punct de vedere al raportului
participativ la consumarea faptei penale o realizează J.Sheley (1979), acesta identificând o
serie de categorii care scot în evidență mult mai clar rolul pe care îl poate juca victima în
comiterea infracțiunii:
 Infractor activ-victimă
 Infractor activ-victima semnificativă
 Infractor activ – victimă activă
 Infractor – victima activă
 Infractor- victima activă
Această clasificare scoate în evidență foarte clar care este rolul pe care îl juca victima
în comiterea infracțiunii.
Totuși, una din cele mai complete clasificări a categoriilor de vicitme a fost cea
realizată de Hans Von Hentig, care a sintetizat 13 categorii de victime, plecând de la
diferențierea vicitmelor înnăscute (born victims) de victimele societății (society-made
victims) și folosind drept criterii factorii biologici, psihologici și sociali, și anume:

16
 Victime nevârstnice, care constituie o categorie ce se pune uşor la îndemâna
agresorilor. Fiind nedezvoltaţi fizic, naivi şi fără experienţă, copiii pot fi foarte uşor
victimizaţi. Printre cele mai frecvente forme de victimizare sunt enumerate: răpirea
(mai ales dacă părinţii sunt bogaţi), folosirea lor de către infractori adulţi drept
complici la diverse infracţiuni, maltratarea şi abuzul sexual.
 Femeile ca victime apar îndeosebi în cazul infracţiunilor de natură sexuală. Această
situaţie este valabilă în primul rând pentru femeile tinere. Femeile vârstnice, mai ales
dacă au o situaţie materială bună, pot deveni victime ale unor infracţiuni contra
patrimoniului.
 Vârstnicii pot deveni victime ale unor infractori care, pe de o parte, îi bănuiesc că au
o anumită avere şi, pe de altă parte, profită de slăbiciunea lor fizică şi de
imposibilitatea de a se apăra.
 Consumatorii de alcool şi de stupefiante, faţă de alte categorii de victime, sunt în
cea mai mare măsură expuşi (ex., 66,6% din totalul bărbaţilor ucişi erau alcoolici).
În ceea ce îi priveşte pe consumatorii de droguri, aceştia sunt expuşi în special
pericolului de autovictimizare.
 Imigranţii pot cădea uşor pradă victimizării, deoarece imigraţia constituie o
reducere temporară – la un grad extrem de neajutorare – în domeniul relaţiilor umane
vitale, starea de ignoranţă, mizeria şi credulitatea nou-veniţilor fiind exploatate de
infractori.
 Indivizii normali, dar cu o inteligenţă redusă. În concepţia lui Von Hentig,
aceştia sunt născuţi pentru a fi victime, deoarece naivitatea victimelor, şi nu mintea
ascuţită a escrocilor, favorizează săvârşirea de infracţiuni.
 Indivizii (temporar) deprimaţi, datorită nivelului scăzut al reactivităţii fizice şi
psihice, pot cădea pradă uşor victimizării.
 Indivizii achizitivi, adică cei care, în orice împrejurare, caută să profite şi să-şi
mărească averea. Această tendinţă duce nu numai la crimă, ci, adesea, la victimizare.
 Indivizii destrăbălaţi şi desfrânaţi sunt cei care, din pricina indiferenţei şi a
dispreţului faţă de legi, devin foarte vulnerabili faţă de manevrele iscusite ale
infractorilor.
 Indivizii singuratici şi cu inima zdrobită sunt vulnerabili la victimizare, deoarece
cu greu pot suporta singurătatea şi frustrările, mai ales sentimentale, la care i-a supus
viaţa.

17
  Frustraţii sunt cei care, în urma chinurilor prelungite la care supun unele persoane,
mai ales din cadrul familiei, ajung în final victima reacţiilor agresive ale acestor
impulsuri.
 Indivizii „blocaţi” sunt cei încurcaţi în fel şi fel de datorii. Este citat cazul oamenilor
de afaceri sau al bancherilor care nu mai pot face faţă situaţiei lor pe căile legale şi cad
foarte uşor victime ale unor binevoitori care le oferă soluţii.
În doctrina de specialitate se apreciază că una din clasificările cele mai valoroase din
punct de vedere ştiinţific este cea realizată de Stephen Schafer3, care, folosind drept criteriu
gradul de participare şi, bineînţeles, de răspundere a victimei în comiterea de infracţiuni,
diferenţiază şapte categorii de victime:
 Victime care anterior faptei penale nu au avut nici o legătură cu infractorul.
Întâlnirea dintre victimă şi infractor la locul infracţiunii este totalmente întâmplătoare
(ex., cazul personalului bancar care cade victimă unui infractor).
 Victime provocatoare sunt cele care, anterior victimizării lor, au comis ceva –
conştient sau inconştient – faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci
când o persoană (viitoarea victimă) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau
nu îşi onorează o promisiune anterioară ori intră în legături amoroase cu iubita
infractorului etc.
 Victime care precipită declanşarea acţiunii infractorului. Este cazul persoanelor
care, prin conduita lor, influenţează infractorii în a comite fapte penale, deşi între ei
nu a existat niciodată vreo legătură (ex.: femeia care se plimbă seara prin locuri puţin
frecventate, cu o costumaţie provocatoare).
 Victime slabe sub aspect biologic. Este cazul persoanelor care prezintă slăbiciuni
din punct de vedere fizic sau psihic şi, din această cauză, sunt victimizate. Dacă totuşi
se pune problema vinovăţiei, răspunderea revine, în primul rând, persoanelor care
sunt obligate să le supravegheze şi să le asigure protecţia juridică (rude, îngrijitori,
asistenţi medicali etc.).
 Victime slabe sub aspect social sunt acele persoane care aparţin unor grupuri
minoritare etnice sau care aparţin unor religii neagreate de comunitate. Fără să aibă
nici un fel de vină, asemenea persoane pot cădea frecvent victime agresiunii
manifestate de către reprezentanţii comunităţii.

3
Schaffer, S, Victimologie, Reston Publ. Comp. Restop, Virginia, 1977

18
 Victime autovictimizate sunt acele persoane care orientează agresiunea către
propria persoană. În general, actele deviante sau chiar infracţionale sunt cele în care
cel lezat are atât rolul de infractor, cât şi pe cel de victimă.
 Victime politice sunt persoanele care au suferit din cauza convingerilor lor politice,
convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.

19