Tema A

 Generarea şi testarea teoriilor ştiinţifice (Teorie ştiinţifică, Ipoteză, Ipoteză alternativă,

Ipoteză nulă, Invalidarea unei ipoteze sau falsificare);
 Colectarea datelor – ce se măsoară (Variabile, Variabilă Independentă, Variabilă
Dependentă, Variabilă Predictor , Variabilă Rezultat )
 Colectarea datelor – niveluri de măsurare ale unei variabile (Variabilă categorială,
Variabilă binară, Variabilă ordinală, Variabilă nominală, Variabilă de tip continuu,
Variabilă de tip interval, Variabilă scalară sau numerică, Variabilă discretă )

I.GENERAREA ȘI TESTAREA ȘTIINȚELOR (Teorie ştiinţifică, Ipoteză,

Ipoteză alternativă, Ipoteză nulă, Invalidarea unei ipoteze sau falsificare)

TEORIA ȘTIINȚIFICĂ
Termenul teorie provine din grecescul theoria cu sensul de contemplare,
meditaţie. Astăzi termenul circulă cu sensul de sistem de propoziţii logic organizat, care
sintetizează cunoştinţele referitoare la un domeniu al realităţii pe care îl descrie şi explică.
Teoria ştiinţifică ocupă locul central în arhitectura ştiinţei. Cunoaşterea ştiinţifică parcurge
drumul de la cunoaştere de fond – problemă – ipoteză – lege – teorie ştiinţifică, ultima
sintetizând întreaga cunoaştere a domeniului. Teoria ştiinţifică apare ca un ansamblu înalt
structurat de cunoştinţe organizate într-un sistem deductiv. Omul de ştiinţă nu inferă pornind
de la fapte, ci inventează sau construieşte plecând de la sugestia faptelor, pe baza ansamblului
de cunoştinţe deţinut.
Teoriile ştiinţifice îndeplinesc mai multe funcţii:
a) Funcţia referenţială, (informaţională sau descriptivă) este aceea de a oferii o
imagine a unui domeniu al realităţii, o reprezentare sau un model al obiectelor reale.
Dacă realismulconsidera că ştiinţa oferă o imagine fotografică a realităţii,
pentru instrumentalism, teoriile ştiinţifice nu sunt nici imagini şi nici hărţi ale realităţii, ci
seturi de reguli de cartografiere.Modelele sunt scheme abstracte, simbolice, parţiale şi
aproximative, ale referenţialilor lor. Ştiinţele formale operează cu modele de modele care nu
se mai referă la realitate, ci la posibil, iar faptele nu le pot nici confirma şi nici infirma.
Obiectele abstracte sunt construcţii mentale a căror existenţă depinde în întregime de definiţia
lor. Modelele pot fi iconice, dacă prezintă o anumită analogie cu realitatea, convenţionale, aşa
cum este harta sau formale, pur simbolice. Teoriile înalt formalizate pierd caracterul denotativ.
 b) Funcţia explicativă, exprimă prerocuparea ştiinţei de a găsi o explicaţie raţională
satisfăcătoare pentru un anumit domeniu al realităţii, prin reducerea necunoscutului la
cunoascut. În logica explicaţiei intră trei elemente:
1. explicandumul – obiectul
2. explicansul –explică
3. relaţia de explicare
c) Funcţia predictivă constă în capacitatea cunoaşterii de a prevedea
d) Funcţia sistematizatoare şi praxiologică vizează condensarea într-un număr minim
de principii a unei cantităţi uriaşe de informaţie (fizica relativistă e condensată în formula lui
Einstein E=mc2). Funcţionează aici briciul lui Occam, menit să radă excrescenţele inutile de
pe trupul gândirii.

IPOTEZA
O sumară trecere în revistă a semnificației noțiunii de ipoteză în Dicționarul explicativ
al limbii române1 ne oferă următoarele sensuri uzuale:
 presupunere, enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături
între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor, la
cauza sau la mecanismul intern care le produce;
 presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente
la un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei;
 presupunere formulată pe baza unor fapte cunoscute;
 presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între anumite
fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice care le
determină;
 ansamblul elementelor date pe baza cărora se dezvoltă o demonstrație (în matematică).
Dacă analizăm aceste definiții, putem identifica patru aspecte fundamentale ale
noțiunii de ipoteză:
a) caracterul de presupunere, care implică estimarea unui rezultat așteptat;
b) existența unor premise (date sau informații) pe care se sprijină;
c) descrierea unei relații dintre fenomene (variabile), de ordin cauzal sau de altă
natură;
d) impunerea unui proces prin care adevărul ei să fie confirmat/infirmat. În concluzie,
prin ipoteză înțelegem o sentință verbală, derivată din observații, teorii sau din rezultatele
altor cercetări cu privire la relația dintre variabile (Schwab, 2005), care se exprimă sub forma
unei predicții cu privire la relația dintre variabilele cercetate (Spector, 2012; Wampold, 2006)
și care poate fi testată pe cale empirică (Mitchell & Jolley, 2001).
O ipoteza este un enunt cu privire la o relatie probabila de cauzalitate, care poate şi
urmează a fi verificată empiric. Formularea ipotezei se bazează pe cunoştinţe anterioare sau
anumite fapte observate, o reflectare a legaturilor probabile dintre fenomenele observate. F.
Important: acestea urmeaza a se verifica intr-un anumit mod. Propunerea unei ipoteze:
afirmatie/presupunerea cercetatorului cu privire la anumite legaturi dintre fenomene,
supozitie, bazata pe cunostinte, pe cercetari anterioare, pe rezultate comunicate/publicate cu
privire la acele legaturi, sau ); legatura are caracter probabilistic, supozitie despre tipul relatiei
care exista, care este variabila independenta si care cea dependenta; drumul care trebuie sa
duca la formularea teoriei, care sa explice acel fenomen si, eventual, sa permita gasirea
modalitatilor de solutionare. Porneste de la fapte, fenomene observabile, exprima concepte
specifice domeniului, sunt verificabile (cu unele exceptii, in care se procedeaza la simulari)
Sursa ipotezelor –variate: cunostintele teoretice, din care sunt deduse ipoteze cunostinte
practice intr-un anumit domeniu, experienta proprie Caracteristici ale ipotezelor: ceea ce se
afirma despre respectiva legatura exista/poate exista in realitate, are sens, este clar exprimat,
este plauzibila, are o anumita marime/grad de intensitate /o anumita forma; poate fi
testata/verificata –testarea se face prin intermediul testarii asa-numitei ipoteze nule sau
ipoteza statistica; aceasta se refera la marimea pragului/a probabilitatii care ne arata daca
exista o eroare de esantionare peste acel prag. Daca ipoteza nula este respinsa, ipoteza opusa
celei nule/alternative se accepta ca poate fi verificata, adica nu va fi viciata de erori de
esantionare.
Ipotezele pot avea grade diferite de generalizare/abstractizare, unele fiind echivalente
teoriei abstracte, dedusa logic, doar cu ajutorul rationamentului, fiind sau nu posibila
verificarea/testarea; altele sunt ipoteze propice unei cercetari empirice, direct verificabile
Stiinta moderna cere ca ipoteza sa se verifice empiric, prin experiment (stiintele naturii), prin
raportare la realitate (modele care apoi sunt testate cu ajutorul datelor culese sau deja
existente, deci prin observatie).

IPOTEZA ALTERNATIVĂ ȘI IPOTEZA NULĂ

În contextul unei cercetări utilizarea termenului de ipoteză poate avea mai multe
sensuri, ceea ce uneori creează ambiguitate (Huck, 2004; Schwab, 2005). Primul sens se
referă la ”ceea ce se așteaptă cercetătorul”, și constă în reprezentarea lui personală cu privire
relația dintre variabile. De exemplu, într-o cercetare cu privire la relația dintre condițiile
mediului fizic de muncă și performanța angajaților, presupunerea personală a cercetătorului
este aceea că în condiții nefavorabile, performanța tinde să scadă. Al doilea sens se referă la
”ipoteza cercetării” (codificată H1 și numită ”ipoteză alternativă”), care reprezintă expresia
formală și riguroasă a ceea ce presupune cercetătorul. Uneori, această accepțiune este identică
cu prima, alteori prima variantă este mai puțin precisă. În exemplul dat, prima variantă poate
fi formulată ”condițiile de muncă nefavorabile afectează performanța”, în timp ce a doua
variantă poate fi exprimată prin propoziția ”cu cât zgomotul la locul de muncă este mai mare,
iar nivelul de experiență este mai scăzut, cu atât performanța va fi mai redusă”. În fine, a treia
accepțiune a noțiunii de ipoteză este aceea de ”ipoteză statistică” (codificată H0 și numită
”ipoteza de nul”). În expresia sa concretă, această ipoteza statistică nu este altceva decât
forma negativă a ipotezei cercetării (”condițiile de muncă NU influențează performanța”).
Noțiunea de ”ipoteza de nul” a fost introdusă de Fisher (Fisher, 1925) ca suport al
mecanismului de testare a semnificației statistice. Paradoxal, Fisher nu avea în vedere
necesitatea unei ipoteze a cercetării. Mai mult, o considera inutilă și chiar periculoasă. Abia
mai târziu, Newmann și Pearson au formulat teoria ipotezei cercetării ca alternativă la ipoteza
de nul și au fundamentat procedura testării statistice a ipotezelor, așa cum o cunoaștem și o
practicăm în prezent (Lehman, 1993; Maxwell & Delaney, 2004; Scherbaum, 2006). În
mediul științific se conturează o opoziție tot mai susținută împotriva utilizării superficiale a
testelor de semnificație statistică ca modalitate de decizie în favoarea sau în defavoarea
ipotezei cercetării (Daniel, 1998; Denis, 2003; Fan, 2001; Thompson, 1993; Wilkinson L. &
Task Force on Statistical Inference; APA Board of Scientific Affairs 1999).

INVALIDAREA UNEI IPOTEZE SAU FALSIFICARE

Ipotezele se deduc din teorie. Dupa definitia data de Caplow, „o ipoteza este enuntul
unei relatii cauzale intr-o forma care permite verificarea empirica”. Din aceasta definitie
putem vedea si rolul cel mai important al ipotezelor, cel de testare sau verificare a teoriei. Intr-
un sens mai larg ipotezele au rolul de a descrie in termeni concreti ce ne asteptam sa se
intample in studiul nostru.
Ipotezele sunt enunturi despre posibila relatie dintre mai multe variabile. Ele pot lua
mai multe forme, gen variabila independenta influenteaza, afecteaza, prezice, creste impreuna,
este in legatura cu, este o conditie necesara, este o conditie suficienta, este o conditie necesara
si suficienta, s.a.m.d. , toate relativ la variabila dependenta (cea pe care o studiem). Un set de
astfel de ipoteze se constituie intr-o teorie. Karl Popper considera ca numarul de ipoteze
posibile pentru o teorie este infinit, astfel incat confirmarea unei ipoteze nu duce la
confirmarea teoriei si de aceea ajunge la concluzia ca cel mai important lucru pentru o teorie
este ca aceasta sa fie falsificabila (sa poata fi invalidata), ceea ce se poate face prin invalidarea
unei singure ipoteze. In practica, fiecare teorie contine (cel putin in mod explicit) un set
restrans de ipoteze.
Pentru ca ipotezele pe care le avansam sa fie credibile trebuie sa avem o coerenta
externa, adica sa nu contrazicem ceea ce se cunoaste deja (in cazul in care nu ne-am propus
tocmai acest lucru), precum si o consistenta interna, adica sa nu avem contradictii intre
ipoteze.
Modul clasic de testare al ipotezelor este cel prin intermediul ipotezei nule.
Presupunem ca avem ipoteza experimentala:
H1 – intre variabilele A si B avem o relatie.
Noi vom testa de fapt ipoteza contrara, numita ipoteza nula:
H0 – intre variabilele A si B nu exista nici o relatie.
In momentul in care reusim sa infirmam ipoteza nula, putem spune ca se confirma
ipoteza experimentala.
Falsificabilitatea este un concept introdus in filosofia stiintei de catre Karl Popper. El
statueaza ca o afirmatie poate fi considerata falsificabila atunci cand exista (sau se pot imagina) o
observatie, un test sau o predictie in interiorul domeniului care, odata confirmate, ar demonstra ca
afirmatia respectiva este falsa. Falsificabilitatea este un criteriu pentru a aprecia daca o afirmatie, o
lege, sau o teorie este stiintifica sau nu. Daca este falsificabila, atunci este stiintifica. Daca nu este
falsificabila, atunci nu este stiintifica. O teorie care nu este infirmabila de nici un eveniment stiintific
posibil, nu este stiintifica. In fapt orice test efectuat asupra unei teorii are ca rezultat falsificarea sau
infirmarea teoriei ca fiind stiintifica. Cu toate acestea, trebuie accentuat faptul ca Popper considera
falsificabilitatea nu ca pe un criteriu al adevarului, si doar ca pe un criteriu al caracterului stiintific. Cu
alte cuvinte, o afirmatie poate sa nu fie stiintifica (deci sa nu fie falsificabila), dar poate sa fie
adevarata. Tentativa de a falsifica o teorie poate fi privita si ca un gedanken-experiment, un experiment
mintal.
Un exemplu de afirmatie falsificabila este, de pilda, "toate lebedele sunt albe". Afirmatia este
falsificabila deoarece, daca s-ar descoperi numai o singura lebada neagra, atunci afirmatia ar fi
infirmata (falsificata). "Este bine a-i ajuta pe ceilalti la nevoie" este in schimb o afirmatie
nefalsificabila (ca majoritatea afirmatiilor ce tin de etica), deci nestiintifica. Dar asta nu inseamna ca
n-are valoare de adevar.
 În contrast cu reprezentanții „Cercului vienez”, Popper respinge principiul inducției,
considerându-l lipsit de bază științifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul științelor naturii,
nu este niciodată posibil să se cerceteze și să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură.
De aceea, nici un sistem științific nu poate pretinde a fi în mod absolut și pentru toate
timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în
cel mai bun caz, se formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei
ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită„falsă”).
În știință nu se pot face progrese prin acel tip de experiențe, care nu fac decât să verifice legi
încă valabile, ci prin probe, care dovedesc „falsitatea” lor și, în consecință, conduc la formularea de
noi ipoteze.
O ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod
sistematic nu admit nici o contradicție, respingând probele evidente constatate empiric, sunt
pseudoștiințifice și capătă astfel – datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării – un
caracter ideologic.
Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observațiilor următoare, parafrazate dintr-un eseu
din 1963 numit „Conjecturi și infirmări” (Conjectures and Refutations):
1. Este ușor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie – dacă căutăm confirmări.
2. Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă
suntem nelămuriți de teorie, ar fi trebuit să ne așteptăm la un eveniment care era incompatibil cu
teoria – un eveniment care ar fi infirmat teoria.
3. Teoriile științifice „bune” includ interdicții care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple.
4. O teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment științific posibil, nu este științifică.
Infirmabilitatea este o virtute a unei teorii.
5. Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care își
asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare.
6. A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al
teoriei; aici, „veridic” înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eșuată, de a falsifica
teoria
7. Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare
susținute de către apologeții lor – de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau
reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să scape infirmarii. O asemenea procedură este oricând
posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu prețul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul
său științific.

II. COLECTAREA DATELOR – CE SE MĂSOARĂ (VARIABILE,

VARIABILĂ INDEPENDENTĂ, VARIABILĂ DEPENDENTĂ,
VARIABILĂ PREDICTOR , VARIABILĂ REZULTAT )
 Atunci când inițiem o cercetare, indiferent de obiectivul acesteia, identificăm anumite
caracteristici ale realității pe care dorim să o studiem și facem anumite predicții cu privire la
existența sau la relațiile dintre aceste caracteristici. De exemplu, dacă suntem interesați de
problema relației dintre motivație și performanță în muncă, caracteristicile vizate sunt
”motivația” și ”performanța în muncă”, iar relația dintre acestea ar putea fi descrisă de ipoteza
că ”performanța este cu atât mai mare cu cât motivația este mai ridicată”. Pentru a verifica
această ipoteza, nu avem decât să alegem o modalitate de a măsura motivația, pe de o parte, și
performanța în muncă, pe de altă parte. În acest context, motivația și performanța în muncă au
devenit variabilele cercetării prin faptul că prezintă niveluri mai mult sau mai puțin diferite de
la o persoană la alta. Variabilele și relațiile pe care le presupunem cu privire la acestea,
reprezintă aspectul central al celor mai multe cercetări. Vorbim de relație între variabile, de
exemplu, fie că presupunem că performanța crește odată cu creșterea motivației, fie că
presupunem că motivația celor care au manifestat conduite contraproductive este, în medie,
mai scăzută decât a celor care nu au manifestat astfel de conduite.
Din punct de vedere statistic, variabila este o entitate care ia valori diferite pentru
componenţii unei colectivităţi.
Variabilele cercetării
Variabila este criteriul de diferenţiere între aspectele înregistrate sau cercetate. Din
punct de vedere statistic Variabila este o entitate care ia valori diferite pentru componenţii
unei colectivităţi.
Înțelesul cel mai general al noțiunii de variabilă se referă la o caracteristică a realității
care poate prezenta stări, particularități sau niveluri diferite. Dacă ne raportăm la contextul
unei cercetări, variabila este o distribuție de valori care descrie nivelurile sau stările
particulare ale caracteristicilor vizate, pentru fiecare din cazurile care fac obiectul studiului. În
cercetările psihologice ”cazurile” sunt de cele mai multe ori individuale (persoane), dar pot fi
și de natură colectivă (organizații, școli, unități sanitare ș.a.), situație în care valorile descriu
starea acestor unități de studiu (de ex., vârsta medie a angajaților din mai multe organizații,
rata de deces pentru operațiile din mai multe spitale ș.a.). Variabilele reprezintă un element
central al oricărei cercetări, deoarece ele conțin informația pe care se bazează întregul proces
de inferență.
În funcție de rolul pe care îl joacă în acest proces pot fi descrise trei tipuri de variabile
(Coolican, 2004; Leong & Muccio, 2006; Spata, 2003):
 Variabile independente (VI). În cercetările cu scop predictiv sau cauzal sunt numite
și predictori. În principiu, VI sunt presupuse a juca un rol ”cauzal”, altfel spus, ne așteptăm
ca variația valorilor VI să aibă un efect ”cauzal” asupra valorilor VD. Am pus între ghilimele
cuvântul ”cauzal” deoarece nu putem presupune un rol cauzal decât în anumite condiții de
cercetare, chiar dacă vorbim de VI și în contextul unor cercetări care nu suportă concluzii
cauzale. Exemple de VI: nivelul de educație al angajaților, într-un studiu cu privire la
frecvența comportamentelor contraproductive; stilul de conducere, într-un studiu cu privire la
nivelul de satisfacție al angajaților; un program de terapie posttraumatică (cu valorile
efectuat/neefectuat) într-un studiu privind eficiența psihoterapiei. ©M. Popa – APIO -
Metodologia cercetării (note de curs): 04_Modelul cercetării empirice Pagina 2 din 12
Actualizat la: 18.10.2015 17:54
 Variabile dependente (VD). În cercetările cu scop predictiv sau cauzal sunt numite și
criterii, efecte sau rezultate. În principiu, VD sunt presupuse a fi variabile care surprind un
”efect”, ale căror valori ne așteptăm să varieze în funcție de valorile VI. La fel ca și în cazul
VI, nu putem vorbi de un ”efect” în adevăratul înțeles al cuvântului, decât dacă sunt
variabilele sunt măsurate în condiții care suportă o astfel de concluzie. În contextul
exemplelor anterioare, VD sunt: frecvența comportamentelor contraproductive, nivelul de
satisfacție al angajaților, nivelul simptomelor emoționale după programul de psihoterapie. 
Variabile intermediare. În această categorie includem orice variabilă care se interpune în
relația dintre VI și VD, modificând sau influențând în mod indirect valorile VD, în afara
efectului direct exercitat de VI. Două dintre cele mai studiate tipuri intermediere sunt cele
exercitate de variabilele cu efect de moderare (efectul VI asupra VD este amplificat sau
micșorat în funcție de valorile moderatorului) și de variabilele cu efect de mediere (o parte sau
întreg efectul VI asupra VD se transmite prin intermediul mediatorului) (Baron & Kenny,
1986).

III. COLECTAREA DATELOR – NIVELURI DE MĂSURARE ALE UNEI

VARIABILE (VARIABILĂ CATEGORIALĂ, VARIABILĂ BINARĂ, VARIABILĂ
ORDINALĂ, VARIABILĂ NOMINALĂ, VARIABILĂ DE TIP CONTINUU,
VARIABILĂ DE TIP INTERVAL, VARIABILĂ SCALARĂ SAU NUMERICĂ,
VARIABILĂ DISCRETĂ )

Caracteristica statistică desemnează însuşirea, proprietatea, trăsătura comună unităţilor

unei colectivităţi statistice, reţinută în programul statistic pentru a fi înregistrată şi care capătă
accepţiuni sau valori diferite de la o unitate la alta sau de la un grup de unităţi la altul.
Exemple de caracteristici statistice pot fi: vârsta, greutatea, sexul, culoarea ochilor, statutul
matrimonial, naţionalitatea, ocupaţia, cifra de afaceri, nivelul extrasului de cont etc.
Valorile înregistrate de aceeaşi caracteristică la unităţile colectivităţii statistice se
numesc variante.
Caracteristicile statistice se mai numesc variabile statistice deoarece au proprietatea de
a-şi modifica valoarea în timp şi spaţiu de la o unitate la alta. Nivelul de dezvoltare (varianta)
este valoarea observată a unei variabile la o unitate (element) statistică.
Variabilele statistice se clasifică după diferite criterii şi în mod deosebit după natura
spaţiului observaţiilor. Aceasta este determinată de numărul unităţilor (cardinalul lui P),
structura algebrică a spaţiului observaţiilor – pe baza acestora selectându-se şi scala de
măsurare a variabilelor.
Relevante sunt următoarele criterii de clasificare:
1. După modul de exprimare există:
– variabile calitative. Acestea sunt exprimate prin cuvinte care desemnează apartenenţa la
o categorie sau o modalitate dintr-o mulţime finită de observaţii a unităţilor populaţiei
statistice
– variabile cantitative care sunt exprimate numeric
2. După cardinalul mulţimii observaţiilor există:
– Variabile alternative (binare). În cazul acestora, spaţiul lor de observaţii este compus
din două valori numerice (de exemplu {0,1}) sau două modalităţi (de exemplu {masculin,
feminin} sau {urban, rural} etc.)
– Variabile cu un număr finit de valori numerice. În această clasă se încadrează
toate variabilele calitative, pentru care spaţiul observaţiilor (mulţimea valorilor individuale)
format dintr-un număr finit de modalităţi, precum şi variabilele cantitative discrete pentru care
mulţimea valorilor individuale (spaţiul observaţiilor) este echivalentă cu mulţimea numerelor
naturale (card M ≡ card N).
– Variabile cantitative continue. În cazul acestora mulţimea specifică a valorilor
individuale este un interval de numere reale.
Dacă valorile variabilelor discrete sunt mărimi „exacte” (de multe ori ele contorizează
elementele care aparţin unei grupe sau clase de echivalenţă) nu acelaşi lucru se poate spun
despre valorile variabilelor continue, datorită impreciziei instrumentelor de măsurare şi a
factorilor care influenţează procesul măsurării.
Din această cauză, „greutatea exactă”, „înălţimea exactă” etc. nu mai sunt decât
noţiuni abstracte, concretizabile numai sub forma unor aproximaţii din ce în ce mai bune.
 Este posibil ca din diverse motive practice să nu fie necesară o precizie foarte mare şi
atunci se apelează la „discretizare”, adică la aproximarea valorilor reale cu valori dintr-o
mulţime discretă. Această discretizare nu trebuie realizată oricum (la întâmplare) ci în funcţie
de natura originală a mulţimii valorilor individuale.
Acurateţea observaţiilor statistice depinde în mod decisiv de procesul de măsurare.
Acesta nu poate fi, însă, aplicat în mod uniform tuturor variabilelor statistice. Gradele diferite
de măsurabilitate sunt determinate de exprimarea cantitativă şi calitativă a variabilelor, de
structura algebrică cu care este înzestrată mulţimea valorilor individuale (spaţiul observaţiilor
M) şi care induc tipul scalei de măsurare.
3. După structura algebrică (SA) cu care este înzestrată mulţimea valorilor individuale şi
după tipul scalei de măsurare există:
– Variabilele calitative nominale se caracterizează prin faptul că mulţimea specifică a
valorilor individuale (M) nu este înzestrată cu structură algebrică şi se măsoară pe o scală
nominală.
Exemple de astfel de variabile pot fi: categoria socioprofesională, starea civilă,
tipologia şcolilor profesionale, ramura de activitate etc. Din analiza acestor exemple se
observă următoarele:
 Mulţimea de modalităţi M este finită, singurul criteriu distinctiv al acestora
fiind denumirea (cuvântul sau cuvintele prin care acestea se exprimă);
 Mulţimea M nu posedă nici o structură, exceptând relaţia de identitate (=) –
nonidentitate ( ≠ ) care asigură diferenţierea unităţilor. Nici în cazul în care se recurge la
codificarea modalităţilor (prin atribuirea de coduri numerice) nu este posibil să fie indusă o
structură.
Deci, singura operaţie obiectivă permisă de scala nominală este structurarea
(divizarea) populaţiei statistice (eşantionului) în clase. În general, numărul claselor este
identic cu numărul de modalităţi distincte. Nu este exclusă însă agregarea/dezagregarea
claselor formate iniţial în clase mai mari sau în subclase, mai mult sau mai puţin compacte.
– Variabilele calitative ordinale au mulţimea finită a valorilor individuale (M) exprimate
prin modalităţi (sau coduri numerice asociate) înzestrată cu o structură de ordine totală (≤ ) şi
se măsoară pe scala ordinală. Existenţa acestei structuri defineşte în M o ierarhie care, deseori,
sugerează informaţii raţionale pentru luarea unor decizii.
– Variabilele cantitative ordinale se caracterizează prin faptul că au o mulţime continuă de
valori individuale înzestrată cu o structură de ordine şi se măsoară pe scala de interval. Pe
scala de interval are sens definirea distanţei dintre valorile (numeric exprimate) ale unei
variabile. Punctul zero al acestei scale şi unitatea de măsură se pot alege în mod arbitrar.
Datorită caracterului relativ al localizării originii pe această scală, nu are sens suma a două
valori precum şi raportul acestora. În schimb au sens, diferenţa dintre două valori şi suma sau
raportul diferenţelor.
Pentru înţelegerea utilizării acestui tip de scală sunt clasice următoarele exemple:
 Măsurarea timpului calendaristic. Punctul zero (de origine) al scalei este ales
convenţional pentru a desemna de către unele popoare începutul erei creştine (nu toate
popoarele au adoptat aceeaşi convenţie).
 Temperatura se măsoară fie pe scala Celsius, fie pe scala Fahrenheit. Pe acestea,
punctul zero şi unitatea de măsură sunt alese în mod arbitrar. Astfel, 0 0 pe Celsius nu
înseamnă lipsa temperaturii, ci este un punct critic care desemnează schimbarea stării de
agregare a apei. Aceeaşi semnificaţie o regăsim pe Fahrenheit la 320F.
– Variabile cantitative măsurabile cardinal. Mulţimea valorilor numerice a acestor
variabile este înzestrată cu o structură de corp ordonat (≤,+,× ), iar scala de măsurare
corespunzătoare este scala de raport. Spre deosebire de scala de interval, scala de raport se
caracterizează prin faptul că numai unitatea de măsură se poate alege arbitrar, punctul zero (de
origine) este dat în mod natural, specifică absenţa fenomenului studiat.
Două valori măsurate pe această scală, indiferent de unitatea de măsură folosită, se află
în acelaşi raport. Deci, prin trecerea de la o unitate de măsură la alta raportul dintre cele două
valori nu se schimbă. Scala de raport permite cel mai înalt grad de măsurabilitate, deoarece
valorilor precizate pe această scală li se pot aplica toate operaţiile aritmetice permise de
structura de corp ordonat. Pe această scală au sens pe lângă relaţia de ordine şi operaţia de
diferenţă (preluate de scalele anterioare) şi suma şi raportul a două valori ale variabilei. Prin
urmare, scalele de măsurare prezentate oferă accesul la un conţinut informaţional care creşte
de la scala nominală la cea de raport, treptele superioare integrând şi informaţia disponibilă în
treptele inferioare.
4. După conţinutul variabilelor, acestea pot fi de timp, de spaţiu şi atributive.
– Variabilele de timp se caracterizează prin faptul că sunt exprimate prin funcţii de timp
(u:T → M), adică valorile lor individuale aparţin unor momente de timp sau intervale de timp.
– Variabilele de spaţiu (teritoriale) sunt definite ca funcţii de spaţiu (u:S → M), în sensul
că fiecare valoare individual aparţine unei unităţi teritoriale care aparţine unui anumit
nomenclator.
– Variabilele atributive sunt definite printr-o funcţie (u:P →M) asociată fiecărei unităţi
din populaţia statistică (eşantionul) investigat(ă). Valorile individuale ale acestor variabile
(calitative sau cantitative) şi care formează spaţiul observaţiilor M se exprimă printr-un atribut
(numeric sau nenumeric) asociat unităţilor observate.
O sinteză a tipurilor de variabile studiate într-o populaţie statistică (eşantion), potrivit
scopului cercetării, se prezintă în figura următoare:

(C Băicuş. Medicina bazată pe dovezi. Cum înţelegem studiile. Ed Medicală, 2007 IV)