Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Masterul de Comunicare și Consiliere psihologică și spirituală

Lucrare de seminar la „Consiliere psihologică și spirituală”

Tema: Omul – chip și asemănare. Implicări teologice asupra artei

Student: Pîntea Ștefan

Coordonator: Asist. Dr. Diac. Adrian Sorin Mihalache

1
 Despre omul ca fiind chip și asemănare a lui Dumnezeu s-a vorbit extrem de mult în
teologia creștină în general și în teologia ortodoxă în special. S-au discutat de nenumărate ori
și în nenumărate rânduri implicările pe care le are „chipul și asemănarea” în parcursul general
uman al omului: de ce este important să înțelegem ce înseamnă a fi „după chipul lui
Dumnezeu”, ce înseamnă „a ne asemăna cu El” etc. Ceea ce ne-am propus însă, în lucrarea de
față, este să abordăm implicările teologice ale acestei realități ființiale în artă. De aceea nu
vom aprofunda ideile pe care le-am enunțat mai sus, nu ne vom deda la subtilități teologice
foarte mari ci vom vorbi despre artă, despre „ce înseamnă a fi om după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu, în artă”, de ce avem astăzi artă de proastă calitate (dacă ne este îngăduit, în
general, să ne exprimăm astfel, fără a fi acuzați că lezăm libertatea de exprimare artistică a
cuiva) și, desigur, ce implicări ar avea acestea în procesul de tămăduire interioară a omului.1

Omul creator – chipul și asemănarea unui Dumnezeu creator

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa (Fc. 1, 26). Părintele
Dumitru Stăniloae mai spune că „omul e adus la existență de la început ca spirit întrupat, sau
ca o unitate constituită din suflet și trup, printr-un act creator special al lui Dumnezeu”2.
Ce înseamnă „printr-un act creator” altceva decât faptul că omul (precum și lumea întreagă)
este o operă de artă a lui Dumnezeu. Dacă lumea e frumoasă la vedere, Dumnezeu poate fi
numit Pictor sau Sculpor fără a face vreo eroare dogmatică; dacă lumea se aude, atunci
Dumnezeu poate fi numit Compozitorul prin Excelență; dacă lumea „se ascunde” în
nenumărate taine, Dumnezeu poate fi numit Poet, etc. Toate aceste „nume” ne pot ajuta să
vorbim (pe cât putem) despre un Dumnezeu „profund” de artistic, Unul care nu vrea doar ca
lucrurile să fie, ci să fie frumos, să se audă frumos, să fie gustoase și plăcute indiferent de
felul sau simțul prin care o percepem.

Totuși „omul a fost creat printr-un act creator special” ne spune Pr. Stăniloae, adică diferit de
celelalte ființe. Această deosebire substanțială este chipul lui Dumnezeu din om, tocmai
pentru că doar pe om îl creează după chipul și asemănarea Sa.3 Dumnezeu îl creează pe om
diferit, îl gândește diferit, îl aduce în lume diferit; pune Mâna Sa și îl modelează, îl onduiește
și îi dă ceva ce doar omul să poată face: să fie ca și El, dumnezeu.
1
Este important să menționăm și faptul că, pentru o înțelegere mai bună a subiectului, cel mai bine ar fi să
„împărțim” arta în compartimente: muzică, literatură/poezie, film, etc., însă, din cauza faptului că acest lucru
ar depăși considerabil limitele pe care ni le-am propus în elaborarea acestei lucrări, în cele ce urmează vom
încerca să facem o prezentare generală, dând câteva exemple și făcând referire la oameni sau lucrări din toate
domeniile artei (sau o parte din ele).
2
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. I, Editura IBMBOR, București, 2010, p. 405.
3
După cum am menționat, nu ne aprofundăm în acest subiect.

2
Compozitorul estonian Arvo Part, cunoscut atât în lumea muzicală, cât și în cea ortodoxă
spune că „cel mai sensibil instrument muzical este sufletul omului” 4. Oare nu la acest
instrument încearcă și Dumnezeu să cânte? Oare nu la același instrument i-a dat și omului
acces, ca să poată pătrunde, să poate înțelege, să poată ajuta pe celălalt? Omul este chipul lui
Dumnezeu: Dumnezeu a creat și omul creează. Este deosebit de importantă această idee
pentru lume în general și pentru lumea artei în special. Dacă omul este „un instrument”, cine
poate cânta la el? Oricine? Păi este atât de greu să cânți la un instrument vizibil, stabil, cu o
tehnică clară, cu profesori, etc., cum s-ar putea încumeta să cânte cineva la un instument
invizibil? Este clar că nu oricine poate face acest lucru și că pentru a face asta, este nevoie de
„pregătire”, în caz contrar riști să strici instrumentul. E ca și cum cineva s-ar așeza la pian și
ar începe a izbi cu picoarele în el, sau l-ar întoarce invers, sau ar arunca în el cu pietre. Exact
la fel se întâmplă cu sufletul omului. Dacă nu luăm în considerare faptul că omul are un
suflet, în primul rând, și că a „cânta la el” nu poate oricine și oricum, riscăm să lovim grav
(dacă nu chiar să omorâm) niște suflete și exact asta face o mare parte din arta contemporană
și o mare parte din artiștii de astăzi. Neconștientizând că omul are un suflet, creează „un
produs” de cea mai josnică speță, de cea mai proastă calitate, care nu face nimic altceva decât
să obosească, să zguduie, să dea o stare de lehamite sau de exagerată excitare; nimic nu
liniștește, nimic nu limpezește, nimic nu adună; muzica răsună, imaginea excită/incită, etc.

Totul începe de la felul cum „îl gândim pe om”. Adică dacă îl credem doar carne, doar
fabrică de bani și dacă tot ce avem nevoie de la el sunt doar vizualizări, atunci, desigur că
vom face ceva ca să fie văzut și plătit 5. Dacă omul însuși se crede așa ceva, atunci, desigur că
va plăti și va viziona/asculta. Dacă, însă, am înțelege că de atât de mult timp de când se tot
face artă, totuși aceasta nu s-a epuizat, arată faptul că omul (despre care și pentru care este
arta) nu poate fi „epuizat”, adică nu e sortit morții veșnice, ce are, în adâncul lui, un suflet

4
Arvo Part, „Acum voi merge acasă și voi plânge”, Interviu realizat de Ilmars Slapins, publicat în revista
„Familia Ortodoxă”, Luna Septembrie, Nr. 9 (104), 2017, p. 53.
5
Aici am putea dezvolta atât de mult această problemă, încât am depăși considerabil limitele acestei lucrări.
Însuși faptul că omul acceptă acest lucru este pe puțin „revoltător”. Este ca și cum am permite cuvia să arunce
cu pietre în noi după bunul lui plac, iar noi să-l plătim pentru asta. Exact același efect îl are arta și cultura de
astăzi asupra sufletului nostru. Deci, cel puțin, ar trebui să refuzăm produsele artistice de proastă calitate; aici
ar trebui să ne arătăm „mândria” (în sen bun), demnitatea și să spunem „cum de își permit aceștia să ne facă
așa ceva?”. Este revoltător (repetăm acest cuvânt intenționat) cum omul de bunăvoie aprobă și chiar susține
ceea ce îi dăunează. Este evident că acest lucru arată faptul că omul este cel puțin „needucat” cultural și
artistic, dar mai grav, este bolnav sufletește, este confuz și rătăcit și „înghite” tot ce i se prezintă ca fiind
„comestibil”.
Am putea continua discursul, făcând referire la „de ce omul totuși susține o astfel de artă, de ce plătește pe așa
ceva? ” și „de ce artiștii care ar trebui să „educe” spiritul uman, recurg la chestii josnice și depravate pentru a
atrage atenția”, dar, după cum am menționat mai sus, ar trebui să depășim limitele propuse pentru această
lucrare.

3
inepuizabil, precum inepuizabilă este ființa Celui ce l-a creat, am reuși să facem și noi, la
rândul nostru, o artă, cel puțin durabilă, care să conteze, care să se simtă nu doar o lună sau
două, după care să treacă, iar artistul să fie nevoit să facă altceva ca să nu fie uitat. Arta
adevărată, cel puțin nu se uită.

„Atâta timp cât omul va exista, el va avea o atracție instinctivă către creație. Câtă vreme omul
se va simți om, el va tinde să creeze. Aceasta îl leagă de creator. Ce este creația? La ce
servește arta? Răspunsul la aceste întrebări se află într-o formulă: „Arta este o rugăciune””. 6
Aceste cuvinte aparțin renumitului regizor rus Andrei Tarkovski, renumit pentru metafora,
simbolismul și sensul ascuns în imaginile pe care le filma. Totul trebuie să aibă un sens. Dacă
omul este îndurerat, cum putem să-i livrăm doar zguduituri, doar perversiuni și gălăgie. Omul
astăzi este singur; omul astăzi are nevoie de oameni (măcar de oameni, dacă nu și de
Dumnezeu)7. Vedem faptul că arta de astăzi nu vorbește nici măcar despre cele ce contează
pentru om, cum să mai avem speranță că ar putea pătrunde adâncurile ființei, sau să încerce
să atingă neființa? Dar omul are nevoie de artă pentru a deveni întâi om, iar apoi creștin. Da,
chiar pentru a deveni creștin omul are nevoie de artă. Acest lucru ni-l spune Cuv. Porfirie
Cavsocalivitul: „Cel care vrea să devină creștin, trebuie mai întâi să devină poet” 8. De aici
înțelegem cât de importantă este arta pentru parcursul nostru istoric și veșnic.

Din ce am prezentat până acum, s-ar părea că scopul nostru este să înjosim și să
acuzăm cu orice preț arta contemporană, însă nu este așa. Ceea ce vrem să spunem este doar
faptul că arta de astăzi nu mai are „pretenția” de a face ceva cu adevărat însemnat și valoros.
Și nu vorbim aici de lucruri teologice sau religioase. Arta ca să fie artă nu trebuie neapărat să
fie cântată sau închinată în biserică. Arta este artă. Ceea ce în trecut artiștii făceau pentru a
reuși să ajute oamenii, să răspundă căutărilor vremii, astăzi este dat uitării și este lipsit de
orice atenție. Astăzi se caută strict folosul financiar din toate, iar arta nu face excepție. Dacă
am înțelege că omul este chipul lui Dumnezeu, atunci am înțelege că este și artist tot după
chipul Său. De aici ar avea de câștigat toți. Această realitate ar aranja brusc toate la locul lor.
Omul ar ști ce caută, iar artiștii ar ști ce să ofere. Ceea ce avem astăzi este că ficare caută ceva
ce nu știe, iar artiștii devin creatori de conținuturi media și acest lucru este cel care ne
6
Elena Dulgheru, Tarkovski - Filmul ca rugăciune. O poetică a sacrului în cinematografia lui Andrei Tarkovski,
Ediția a IV-a, Editura Arca Învierii, București, 2014, a se vedea coperta pe verso.
7
Nu spunem aici că omul nu are nevoie de Dumnezeu. Departe de noi gândul acesta. Spunem doar că, astăzi,
omul nu are nevoie nici măcar de oameni, omul nu se mai gândește nici la cel de lângă el, cum se poate urca
mintea lui la cele mai presus de fire? După cum spune și Hristos: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu
credeţi, cum veţi crede cele cereşti?” (In. 3, 12)
8
Elder Porphyrios, Wounded by Love, John Raffan, (trad. Limni Evia, Grecee: Denise Harvey, 2005), apud.
Jonathan Jackson, Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 11.

4
întristează cel mai mult. A crea artă, însă, potrivit teologiei ortodoxe este ceva mult mai mult
decât doar a face ceva. A crea, în ortodoxie înseamnă a fi, a deveni. Ce altă filosofie sau
religie din lume pune o importanță atât de mare pe ceea ce face și ceea ce este artistul? De
aceea credem că realitatea „omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” este atât
de esențială pentru creatorii de artă, încât aceasta (realtiatea amintită mai sus) poate și
marchează întreaga existență și creativitate a omului. Dar poate că din gura noastră, a
oamenilor care nu fac artă, aceste cuvinte nu par foarte convingătoare, totuși le putem vedea
la cei care sunt legați nemijlocit de procesul artistic. Renumitul actor american Jonathan
Jackson, câștigător a 5 premii Emmy, face o mărturie în acest sens, invocându-l pe Sf. Ioan
Gură de Aur și completând-o cu propria lui experință: „Dacă artiștii care fac statui și pictează
portrete ale regilor se bucură de o mare cinste, oare Dumnezeu nu-i va binecuvânta de mii de
ori mai mult pe cei care dezvăluie și înfrumusețează chipul Său împărătesc (căci omul este
chipul lui Dumnezeu)?”9 Artistul este chemat nu să imite pur și simplu, ci să devină. Doar
atunci imitația va fi sinceră și autentică, nu ipocrită, deșartă și menită a-și justifica propria
persoană”10. Doar atunci când artistul tinde spre „asemănarea” cu Cineva, poate să devine
cineva și doar astfel poate crea ceva. Aceasta este învățătura ortodoxă. Dar ni se poate
reproșa „cum de au reușit să creeze ceva durabil oameni care nu au fost tocmai exemple în
viața lor personală, oameni care nici măcar nu au crezut în Dumnzeu?”. Ei bine la aceasta,
putem răspunde faptul că, vedem că artistul „este” artist când devine; a fi artist înseamnă „a
fi” artist, nu „a face” artă. A face artă nu mântuiește (decât prin mila lui Dumnezeu care poate
ierta cuiva păcatele pentru faptul că arta sa a ajutat pe cineva), însă „a fi” este indubitabil
mântuitor, pentru că și Dumnezeu „Este Cel ce Este”(Ieșire 3, 14), precum și noi trebuie să
fim cine trebuie să fim – adică Chipuri ale lui Dumnezeu, asemănători cu El.11

„Arta (de dragul artei!) este neputința de a vedea departe, neputința de a vedea pe
Dumnezeu. Înțepenirea în sine însuși.”12 Iar din cauza faptului că astăzi arta (cel mult) se face
de dragul artei, devenim „tiranizați de ea”13. Celebritatea, dorință de slavă este cea care
9
Saint John Chrysostom, On marriage and Family life, trad. Catherine P. Roth și David Anderson, Crestwood,
NY: St. Vladimir Seminary Press, 1986, p. 71, apud Jonathan Jackson, op. cit., p. 51.
10
Jonathan Jackson, op. cit., p. 51.
11
Până la urmă, a fi artist nu înseamnă a vorbi sofisticat, a avea un talent la care ceilalți nu sunt la fel de buni
(cum e cântatul sau pictatul sau scrisul), sau a fi apreciat de oameni. Dacă ești artist doar prin ce faci, riști să
trăiești toată viața singur, în suferințele căutării unui ceva necunoscut și intangibil. A fi artist arată cine ești, iar
nu ce faci. Acest lucru este demonstat de nenumărați artiști care au început cariera destul de târziu și care, au
făcut altceva în viață, dar simțeau că nu fac ceea ce sunt. (cum e Andrei Tarkovski care la început a muncit ca
inginer, sau renumitul cântăreț de operă Franco Corelli care a început a cânta profesionist abia la 30 de ani,
fiind de profesie contabil).
12
Pr. Savatie Baștovoi, Ortodoxia pentru Postmoderniști, Editura Cathisma, București, 2010, p. 79.
13
Ibidem, 85.

5
cucerește inima omului și, astfel, se nasc artiști peste noapte, artiști care vor să fie cunoscuți,
nici măcar nu vor să facă artă, ci uzează de ea ca să-și satisfacă propria împătimire după
atenție și laudă. Acest lucru este, desigur o boală a secolului nostru (și cine știe încă a câtor
secole viitoare); fără îndoială, de desubtul acestor căutări se află oameni singuri, triști,
neîmpliniți și confuzi. Pr. Stăniloae spune că „omul își face drumul spre infinitate printr-o
continuă transcendere verticală și orizontală. Prin aceasta își face drumul spre Dumnezeu,
spre oameni și spre lume, dorind să cuprindă totul ca și Dumnezeu” 14. Înțelegem de aici că
există o dorință ființială a omului de a cuprinde totul, de a fi peste tot, de a-i ști pe toți și toți
să-l știe, să-l cunoască, de a rămâne și de a nu se trece în neant. Acest lucru arată cât de mult
se aseamănă omul cu Dumnezeu, însă spre a ajunge într-adevăr să fie ca și El, are nevoie de
harul Său, care să-l crească, să-l educe, să-i arate drumuri și căi de a cunoaște și de a se
cunoaște. Este o chemare ființială a omului – să marcheze istoria, să-și pună amprenta pe ea,
dar, pe lângă aceasta, omul trebuie să o și depășească, să treacă dincolo de ea. Prin aceasta
Chipul merge spre asemănare. Dacă omul se limitează la istorie, de fapt se închide și rămâne
blocat în ea.

Arta, însă, reușește să-l facă pe om să înțeleagă, întru-câtva, că există ceva foarte fin
și subtil în lumea în care trăim și în noi înșine. Nu poți trece nepăsător pe lângă lacrimile pe
care ți le provoacă o piesă muzicală, sau pe lângă frumusețea unor imagini dintr-un film.
Există ceva ascuns în tot acest proces de a reda ceva și de a face pe altul să înțeleagă. Chiar
însuși procesul de percepere a ceva ce face altul este atât de uimitor. Cum poate cineva străin
de mine, pe care nu-l cunosc și nu mă cunoaște, care nici măcar nu bănuiește că exist, să facă
ceva ce mie să mi se pară atât de frumos, ba mai mult, să mi se pară atât de personal, atât de
intim, de parcă ar fi fost alcătuit de mine? Cum e posibil așa ceva? De unde poate ști celălalt
ce simt eu? E doar o coincidență? Doar pentru că a trăit și el ce am trăit și eu? Credem că nu e
doar asta. Desigur, oamenii se aseamănă între ei și multe din trăirile pe care le au se asemănă
între ele, însă ca să fii în stare să redai acel ceva atât de impecabil, să fii în stare să ușurezi
prin asta durerea celuilalt, să-l liniștești fără să-l cunoști măcar, este nevoie de ceva mult mai
mult – este nevoie ca între voi să există o legătură ființială prin ceva sau cineva sau Cineva.
Este nevoie de mijlocirea unei energii care să figureze în ambii și în toți, să existe o unitate
care să faciliteze cunoașterea și crearea unui conținut general valabil. Este nevoie de har. Mai
mult decât atât, cei doi (cel care creează și cel care „consumă” această creație) trebuie să fie

14
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu. Opere Complete Vol. V, Editura Basilica,
București, 2013, p. 29.

6
înrudiți15 într-un chip foarte profund și chiar mai mult decât atât, trebuie să existe Cineva care
să-i cunoască pe amândoi și care să îl ajute pe unul să îl înțeleagă pe celălalt și să se exprime
în anumite forme încât celălalt să poată înțelege și să se poată folosi de truda celui dintâi.
Aceste lucruri atât de adânci nu pot fi rezultatele hazardului. Sunt neapărat urmele chipului
lui Dumnezeu din om; toți ne asemănăm cu Dumnezeu, deci, prin El, suntem legați între noi
și este cu atât mai uimitor cu cât Dumnezeu lasă la libera alegere a omului cum fructifică
această înrudire. Cineva o folosește doar pentru a profita, altcineva o ignoră total, iar
altcineva, neștiind că aceasta există, pune toate reușitele pe seama sa, neștiind că totul a fost
atât de bine creat dinainte. Din cele spuse mai sus, înțelegem că doar participând la relația cu
Dumnezeu și cu semenii, omul poate crea ceva și poate fi cineva în sensul deplin al
cuvântului.16

Arta ca mijloc de tămăduire sufletească

În ceea ce privește implicațiile artei în vindecarea durerilor interioare ale omului, ei

bine, lucrurile pot fi înțelese, în mare parte, din cele ce am spus mai sus. Dacă omul este
înrudit cu omul și cu Dumnezeu, este clar că arta poate crea o legătură între toți cei care
participă la această „înrudire”, astfel încât să existe căi de comunicare indirecte, căi de
tămăduire reciprocă fără a-l cunoaște pe celălalt (om) direct. Un cuvânt scris, un sunet
reprodus plin de compasiune sau de energie, poate înmuia inima cuiva, sau o poate scoate din
deznădejde. Toate acestea Dumnezeu le-a dat la îndemâna omului ca să-l ajute. Să excludem
arta ca fiind doar produsul romantizat al psihicului uman ar însemna să renunțăm la o sursă
nemaipomenită de energie și de posibilitatea de a-l cunoaște pe celălalt, de a ne cunoaște pe
noi înșine și chiar de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Nu în zadar avem și în Biserică, atât
muzică, cât și pictură. Biserica Ortodoxă a reușit într-un chip cu totul minunat să ia tot ce-i
mai bun din lume și să înduhovnicească; nu a dat cu piciorul în nimic, ci din toate a luat ceea

15
Despre această înrudire vorbește pe larg Pr. Stăniloae. A se vedea cărțile menționate la elaborarea acestei
lucrări. Oferim doar un exemplu „a scrie o carte exhaustivă despre om este un lucru imposibil. Tristețea,
durerea lui spirituală, bucuriile, grijile, nădejdile, sentimentele de prietenie, de frică, de antipatie, de iubire, nu
pot fi cunoscute decât de omul care le trăiește prin experiența directă a vieții sale interioare. Iar altul i le
cunoaște primind comunicarea lor de către primul, dar și prin faptul că el însuși trăiește aceleași dureri, bucurii,
griji, într-un mod înruditm deși nu întru totul la fel. Aceasta arată că fiecare aduce propria sa experiență în
cunoașterea experienței interioare a altuia, dar și îmbogățirea propriei experiențe prin a altuia” Pr. Dumitru
Stăniloae, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu..., p. 62, precum și Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia
Dogmatică Ortodoxă Vol. I,..., p. 407.
16
În afara acestei relații artistul riscă foarte mult, deoarece, deși, având o oarecare relație cu oamenii, poate
crea un conținut semnificativ și ceva cu adevărat valoros în materie de artă, dar acest lucru nu-l va împlini pe el
ca persoană (avem drept exemple nenumărații artiști care au trăit nefericiți deși au avut de toate, care au
căzut în etremele unor patimi rușinoase, sau au sfârșit prin a se sinucide).

7
ce este bun, în cazul artei, Biserica și-a asumat-o, a îmbrățișat-o și a scos din ea ceea ce este
mântuitor.

Cu toate acestea, și arta laică este nu mai puțin valoroasă, deși nu conduce direct la
Dumnezeu. Ceea ce e legat de sufletul omului nu poate fi lipsit de valoare. „Se știe că Sfinții
de la Optina recomandau mirenilor să asculte muzică simfonică, în primă fază, pentru a-și
ascuți sufletele.”17 Exclusivismul a dăunat întotdeauna. Chipul lui Dumnezeu din om
trebuiesă-l învețe pe acesta din urmă cum să vadă și chipul lui Dumnezeu în ceilalți, să
încerce să-i înțeleagă. Poezia, muzica, cultura în general este o formă de a ne cunoaște între
noi: dacă iubim același gen de muzică, sau privim aceleași filme, câte subiecte și câte
destăinuiri nu pot fi făcute pe marginea acestora? Și dacă astfel cineva se apropie mai mult de
sine (chiar dacă încă nu l-a zărit pe Dumnezeu acolo) nu este puțin lucru.

Cercetătorul Francesc Torralba spune că „ascultarea atentă a muzicii, de exemplu, atinge cele
mai profunde niveluri ale ființei umane. Trezește fondul emoțional, stimulează inteligența
intrapersonală și interogarea asupra propriei persoane; catalizează viața spirituală...Cultivarea
inteligenței muzicale, specifică artiștilor, stimulează, atât la nivelul lor, cât și al auditoriului,
viața spirituală, sensul misterului și al apartenenței la Întreg...” 18 În același sens se exprimă,
într-un din scrisorile sale, și reunumitul compozitor George Enescu, spunând că „am remarcat
de nenumărate ori cât de vizibilă devine pe fețe o adâncă preschimbare sufletească, după
numai câteva note. Această prefacere a sufletelor este suprema rațiune de a fi a muzicii. Fără
acest efect liniștitor, purificator, asupra spiritului omenesc, muzica n-ar mai fi decât o
înșiruire de sunete fără noimă.”19 Aceste cuvinte întăresc critica pe care am adus-o mai
devreme la adresa artei contemporante (înspecial a muzicii)20; dacă muzica nu liniștește și
curăță, ea rămâne doar sunet. Dacă analizăm structura fizică a unui acord muzical și a unui
vuiet de mașină de exemplu, vom abserva că ambele sunt, în esență, unde cu o anumită
frecvență care ating timpanul și ne fac să percepem niște fenomene din jurul nostru. Însă de
ce un acord reușește să tămăduiască, iar vuietul e doar gălăgie, aceasta este adevărata
minunăție și adevăratul scop al artei. În caz contrar, muzica riscă să devină ceva la fel de

17
Pr. Savatie Baștovoi, op. cit., p. 71.
18
Francesc Torralba, Inteligența spirituală, Editura Curtea Veche, București, 2012, p. 186.
19
Dan Coman, Enescu. Caiete de repetiții. Editura Polirom, Iași, 2019, pp. 174-175.
20
Dăm exemple cu precădere din domeniul muzical, în primul rând pentru că este superioară celorlalte form
de artă (a se vedea, de exemplu, Francesc Torralba, Inteligența spirituală, Editura Curtea Veche, București,
2012, p. 186.) iar în al doilea rând, pentru că este un domeniu care și pe noi ne interesează în special, mai mult
decât celelalte.

8
ordinar ca un tropăit, sau ca un hodorăgit fără noimă; de fapt, noi înșine, oamenii, riscăm să
coborâm muzica la un asemenea nivel și chiar arta în general.

Concluzie

Înțelegem din cele spuse de mai sus, că dacă doar muzica are un impact atât de
mare asupra spiritului uman, păi cu cât mai mult ar putea avea un film, de exemplu, care
unește mai multe tipuri de artă (muzică, imagine, cuvânt), ceea ce ar trebui să ne facă să
înțelegem cât de dăunătoare pot fi unele produse artistice contemporane și să ne facă să fim
atenți cum ne alegem ceea ce privim sau ascultăm.

Arta, credem noi, arată evident faptul că omul nu este un rezultat al hazardului. De
ce avem nevoie de sens? Ar spune cineva că arta e rezultat al evoluției omului, respectiv, un
rezultat al plictisului, o soluție psihică de evadare din monotonie. Poate, dar de ce să fie
această evadare neapărat frumoasă. Un cioban pe un vârf de munte, poate să-și facă un fluer
ca să se mai sustragă de la grijile pe care le are, dar de ce să-l și ornamenteze? Acest lucru nu
este logic, nu are nicio utilitate practică.

Arta, credem noi, este un exemplu al faptului că omul este chip al lui Dumnezeu.
Un Dumnezeu Creator/Creativ a creat o ființă după chipul Lui, dar „asemeni” cu el, omul
devine doar prin participare, în cazul nostru prin crearea, promovarea și iubirea unei
creativități care duc spre sens și care, într-un final paote fi mântuitoare.

9
Bibliografie

1. BAȘTOVOI, Pr. Savatie, Ortodoxia pentru Postmoderniști, Editura Cathisma,

București, 2010.
2. COMAN, Dan, Enescu. Caiete de repetiții. Editura Polirom, Iași, 2019.
3. DULGHERU, Elena, Tarkovski - Filmul ca rugăciune. O poetică a sacrului în
cinematografia lui Andrei Tarkovski, Ediția a IV-a, Editura Arca Învierii, București,
2014.
4. JACKSON, Jonathan, Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu, Editura
Doxologia, Iași, 2016.
5. PART, Arvo, „Acum voi merge acasă și voi plânge”, Interviu realizat de Ilmars
Slapins, publicat în revista „Familia Ortodoxă”, Luna Septembrie, Nr. 9 (104), 2017.
6. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu. Opere
Complete Vol. V, Editura Basilica, București, 2013.
7. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. I, Editura
IBMBOR, București, 2010.
8. TORRALBA, Francesc, Inteligența spirituală, Editura Curtea Veche, București,
2012.

10