Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Secția Pastorală

Lucrare de seminar la Teologie Dogmatică

Tema: Relația dintre Natură și Har

Student: Pîntea Ștefan

Coordonator: Prof. Dr. Cristescu Vasile

1
Subiectul referitor la Relația dintre natură și har a fost și este unul dintre cele mai complexe
pentru teologia creștină, fapt care a și stârnit o serie de dezbateri și conflicte care ține încă
dezbinat Apusul și Răsăritul. Dacă în Biserica Ortodoxă acest subiect nu a fost niciodată o
problemă, în Apus ea este încă subiectul unor îndelungi polemizări controversate și
scolasticizate, din cauza faptului că Biserica Catolică (precum și cea protestantă) țin cu tot
deadinsul să accentueze firea umană individualizată și autonomă, lipsită întru totul de har. Din
cauza acestei scolasticizări eronate, apusenii au ajuns să se lipsească de una dintre cele mai
frumoase și mai profunde doctrine teologice, refuzând să fie părtași acestui profund înțeles
apofatic care înnoiește continuu natura umană și o ajută să crească în desăvârșire.

În Teologia Ortodoxă, Sfinții Părinți au avut grijă să sublinieze clar ce înseamnă exact natura în
care a fost așezat omul, ce înseamnă natura umană în particular, ce este mai exact harul și cum se
împărtășește natura de har. În acest sens îi avem normativi pe Sf. Vasile Cel Mare, Sf. Grigorie
de Nyssa, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama, etc.

Despre Natura generală ca mediu de trai al omului și legătura acesteia cu

natura sau cu firea umană

Părintele Dumitru Stăniloae, citându-l pe Sf. Grigorie de Nazianz, spune că „Omul este o
creatură care a primit porunca să devină dumnezeu”1. Acest lucru relevă faptul că omul, prin
natura sa, este chemat să se facă părtaș la o realitate supranaturală și apofatică. Deci însăși
„natura poate fi mediul prin care omul care crede primește harul dumnezeiesc sau energiile
necreate binefăcătoare, dar și locul prin care se exercită asupra lui înrâuriri care îl împing la rău”,
deci „...Natura ca dar al lui Dumnezeu se înnoiește continuu în același mod propice existenței
umane, fără să se epuizeze în această mișcare de înnoire și fertilitate. Astfel, natura se dovedește
ca un mijloc prin care omul crește spiritual și își fructifică intențiile față de sine și față de semeni,
când este menținută și folosită conform cu ea însăși; dar când omul o sterilizează, o otrăvește și
abuzează de ea în proporții uriașe, el își împiedică creșterea spirituală a sa și a altora.”2 Aceste
lucruri ne duc cu gândul la faptul că natura umană chemată la împărtășirea de harul lui
Dumnezeu, este în stare să spiritualizeze totul în jurul ei, este în stare să cuprindă atât pe semenii
de aceeași ființă cu sine, cât și întreaga natură care îl înconjoară. „Natura întreagă e destinată
1
Sf. Grigorie de Nazianz, In Laudem Basilii, Or. 43, 48, apud. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică
Ortodoxă Vol. I (TDO), Editura I.B.M.O.R., București, 2010, pp. 414 – 415.
2
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit. , p.339.

2
slavei de care se vor împărtăși oamenii în Împărăția cerurilor și încă de pe acum ea se resimte de
liniștea și de lumina ce iradiează din omul sfânt.”3

De asemenea, această legătură, „această solidaritate nu a fost produsă de om...originea ei

transcende puterile lui, ca și cea a ființei lui”4. Deci omul, creat după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu are puterea de a spiritualiza întreg cosmosul, prin propria sa spiritualizare și
desăvârșire în bine, dar această putere nu o are de la sine, ci îi este oferită ca dar. Astfel, omul nu
lucrează cele bune de la sine însuși, sau nu doar de la sine, ci, după cum spun Sfinții Părinți, este
„o lucrare a omului și a lui Dumnezeu, o lucrare sinergică”, sinergia aceasta fiind „formula
genearală a lucrării lui Dumnezeu în lume.”5

Mântuitorul Hristos spune: „Eu am zis dumnezei sunteți ” ( In. 10, 30). În legătură cu aceste
cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că omul „ajunge să devină dumnezeu și e numit
dumnezeu nu prin natură sau prin har, ci prin hotărâre dumnezeiască și prin har”.6

Prin păcat omul, căzut din slava în care a fost creat, a fost dezbrăcat de haina strălucitoare a
luminii dumnezeiești, fiind îmbrăcat cu o haină stricăcioasă și supusă morții. Dar chemarea de a
a se îndumnezei pe sine și de a sfinți și întreaga natură, Dumnezeu nu a restras-o omului, de
aceea, spune Părintele Stăniloae, până când omul își va reveni în fire „ ordinea naturii care se
repetă în rânduiala legilor va fi menținută ca un paravan care ne cere continuu de a-l face
transparent, ca un cadru previzibil în care să planificăm lucrarea noastră, dar asupra căreia să și
exercităm eficiența lucrării noastre transformatoare și spiritualizatoare. Până la sfârșitul acestei
lumi, ordinea ei naturală va exista continuu penetrată într-un chip misterios de o ordine care e
deasupra ei, așa cum penetrează viața spirituală realitatea mai mult sau mai puțin statornică...”7

Așadar, omul are o legătură strânsă cu tot ceea ce îl înconjoară, fiind responsabil de
înduhovnicirea sa cât și a naturii din jurul său. De aceea prin grija și stăruința în bine, omul își
valorifică adevăratele puteri ale naturii sale umane, putând face părtașă la această creștere în
desăvârșire, întreaga creație care i-a fost încredințată de Dumnezeu.

3
Ibidem, pp. 338 – 339.
4
Ibidem, p. 339.
5
Ibidem, p. 389.
6
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
Editura I.B.M.B.O.R, București, 1983, p. 91.
7
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit. , p. 390.

3
Despre Relația dintre natura umană și harul dumnezeiesc

În Răspunsuri către Talasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „Duhul Sfânt nu este absent
din nici o făptură, și mai ales din cele ce s-au învrednicit de rațiune. El o susține în fiecare,
întrucât Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu se află, prin puterea providențiatoare, în toate. Și El
mișcă rațiunea naturală din fiecare, iar prin aceasta aduce la cunoștința faptelor săvârșite greșit,
împotriva rânduielii firii, pe cel în stare să simtă, adică pe cel ce are voință dispusă spre primirea
gândurilor drepte ale firii”8. În notele de subsol ale aceluiași răspuns, Părintele Stăniloae scrie că
„înfierea cea după har dăruită prin credință, o au toți credincioșii”9. Astfel, rezultă că în toate
lucrurile de pe pământ este prezent Dumnezeu prin harul Său care dă existență acestor lucruri.
Dacă harul lui Dumnezeu nu ar fi prezent în acestea, ele pur și simplu ar înceta să mai existe. De
asemenea, înțelegem din acest răspuns al Sfântului Maxim, că omul, învrednicindu-se de rațiune,
are o relație mai specială cu Duhul Sfânt.

Pr. Stăniloae, preluând explicațiile lui Leonțiu de Bizanț, Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ioan
Damaschin, ne spune despre natură că ea este „materialul, conținutul din care constă o realitate.
Ea e, de pildă, lemnul din care constă o masă, sângele din care constă trupul viu, spiritualitatea
din care constă omul interior. Din această pricină ea înseamnă și ceea ce-i comun tuturor
indivizilor sau lucrurilor de aceeași specie”.10 De asemenea, Urs von Balthasar, interpretând pe
Sfântul Maxim, spune că „în orice lucrare actul fundamental aparține naturii, numai împlinirea
actului aparține persoanei”.11 Iar Vl. Lossky, în legătură cu faptul că omul a fost creat după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu12 spune că „ ceea ce corespunde în noi chipului lui
Dumnezeu nu este deci o parte a naturii noastre, ci persoana care cuprinde natura...Natura e
conținutul persoanei, existența ei. O persoană care se închide ca individ, închizându-se în limitele
naturii sale particulare, nu poate să se realizeze deplin, ea se sărăcește”13, de aceea natura umană
are nevoie continuu de harul lui Dumnezeu care o împrospătează, care o înnoiește și o ridică la
înălțimile adevăratei sale existențe – cea în Dumnezeu.
8
Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol. III, Traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2017, pp. 58 – 59.
9
Ibidem, nota 71, p. 59.
10
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 110.
11
H. Urs von Balthasar, Kosmische Liturgie, Maximus der Bekenner, apud. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau
Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 113.
12
Cf. Facere 1, 26.
13
Vl. Lossky, Theologie Dogmatique, în Messager…, nr. 48, p. 224, p. 355, apud. . Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. I, Editura I.B.M.O., București, 2010, p. 423.

4
În Vol. II al Teologiei Dogmatice Ortodoxe, Pr. Stăniloae scrie că „după învățătura Sfintei
Scripturi și a Sfinților Părinți, harul dumnezeiesc nu e un bun în sine, detașabil de
Dumnezeu...harul este o energie necreată, izvorâtoare din ființa dumnezeiască a Celor trei
ipostasuri și e nedespărțită de ea, sau de aceste ipostasuri”.14 De asemenea, părintele ne spune că
„vorbind despre har trebuie să accentuăm deopotrivă calitatea lui de putere inepuizabilă ce ne
vine din Dumnezeu infinit sălășluită în umanitatea lui Hristos, și perspectiva de lumină ce ne-o
deschide El în infinitatea comuniuniii cu Persoana lui Hristos sau Sfânta Treime, care ni s-a
deschis în Hristos, din iubire. Harul e fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca
persoană, sau ca comuniune treimică de persoane, o dată ce Dumnezeu ne-a pus prin har în
relație cu Sine. Harul des-limitează viața existenței noastre și prin aceasta satisface în mod real
setea ei după infinitul personal transcendent.”15

Vl. Lossky ne spune că prin credință și prin aceptarea ajutorului lui Dumnezeu și prin
conlucraera cu El, omul își defineşte existenţa sa personală, această conlucrare fiind „propria lui
natură făcută să se integreze vieţii divine, ambele mortificate în starea lor de izolare şi de moarte,
dar însufleţite prin prezenţa Duhului Sfânt.”16 Așadar, harul este acea putere necreată care
coboară peste om, înviind și restabilind legătura ruptă între natura sa și viața divină. Dar, după
cum ne spune Sf. Gr. Palama „Dumnezeu nu se trimite, ci harul. Nu Duhul curge din har, ci harul
curge din Duh”17. Această delimitare bine punctată de Sf. Grigorie ne ajută să înțelegem exact
relația aceasta de părtășie de care se învrednicește omul. Datorită doctrinei palamite, Biserica
Răsăriteană a putut păstra echilibrul ortodox, fără a cădea în extremitățile eretice ale împărtășirii
de ființa divină dumnezeiască sau a depărtării și distanțării totale de Dumnezeu.

Părintele Stăniloae, de asemenea, ne spune că „pe de altă parte, puterile naturii actualizate și
harul ce vine de acolo nu stau alături ca două entități deosebite, ci se sintetizează într-o singură
mare forță spirituală. Harul este mai degrabă trezitorul și amplificatorul puterilor naturii. Avem
aici un caz analog cu acela pe care îl observăm când puterile noastre cresc în privirea de dragoste
și de încredere a unui semen al nostru. Nu știm ce e de la noi și ce e de la el. Dar amândouă sunt

14
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. II (TDO), Editura I.B.M.O., București, 2010, p.
312.
15
Ibidem.
16
Vl. Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, traducere de Lidia și Remus Rus, Prefață de Pr. Prof. Gh. Popescu,
Editura Enciclopedică București, 1993 și Editura Sofia, București, 2006, p. 7.
17
Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, Editura I.B.M.B.O.R., Bucuresti,1977, p. 218.

5
necesare”.18 În continuare, părintele folosește același exemplu al iubirii față de semeni, ca să
exemplifice ce se întâmplă cu natura umană lipsită de harul lui Dumnezeu: „Tot raporturile
dintre oameni, arătându-ne că lipsa dragostei cuiva față de noi și a noastră față de cineva ne
slăbește puterile, ne ajută să înțelegem cum lipsa harului, ca iubire a lui Dumnezeu față de noi și
păcatul egoismului țin natura nostră adormită ca sub o vrajă rea sau denaturată din făgașul ei
normal, animalizată, întocmai ca în basme”.19

În Vol. II din Teologia Dogmatică Ortodoxă, Pr. Stăniloae explică cum anume omul simte acest
har în natura sa, afirmând, de asemenea, că există două forme de prezență a harului în om: „într-
un fel harul Duhului Sfânt, imprimat ca putere și ca orizont infinit în ființa omului, e simțit de
acesta ca prezență și ca lucrare a Duhului Sfânt însuși. Dar nu totdeauna. Îi trebuie pentru aceasta
o mai ascuțită privire în sine însuși. Pe de altă parte, această simțire de putere și lumină sporită în
sine nu e pusă de el totdeauna în lucrare. Când o pune în lucrare, simte îndată că odată cu el
lucrează și Duhul lui Hristos. Există oarecum două forme sau grade de prezență a harului în om:
o imprimare a lui în om, ca putere, deși această prezență este o lucrare a Duhului; și o prezență
deplin asimilată și simțită de om ca lucrare prin lucrarea sa.”20

În Mica Dogmatică vorbită, Părintele mai adaogă: „ întrebarea care s-a pus este următoarea: dacă
această lumină este divină, cum o poate percepe atunci creatura ? Cum poate ceea ce e sensibil
să-și dea seama de ceea ce n-are măsură comună pentru simțurile sale ? Părinții au răspuns
vorbind de o transformare, ba chiar de transfigurarea simțurilor însăși: metamorfozate prin harul
necreat, simțurile și mintea credinciosului devin capabile să perceapă și să cuprindă Divinul. Cel
necuprins face El Însuși creatura în stare să-L cuprindă.”21

Această învățătură despre har cucerește prin frumusețea ei, pentru că îl pune pe om într-o relație
nemijlocită cu Dumnezeu și îi dă putința celui dintâi să guste, prin energiile necreate, din
infinitatea prezenței lui Dumnezeu.

De asemenea, conform învățăturii creștin-ortodoxe, harul este absolut necesar pentru mântuire.
În acest sens Mântuitorul Hristos ne spune că „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va

18
Dumitru Stăniloae, op. cit. p.188.
19
Ibidem, p. 189.
20
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO Vol. II, Editura I.B.M.O., București, 2010, p. 313.
21
Pr. M.-A. Costa de Beauregard, Pr. Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Traducere
de Maria – Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2007, p.130.

6
putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5), nașterea din Duh fiind lucrarea continuă a
harului prin acceptarea și supunerea poruncilor lui Dumnezeu. În același sens și Sf. Ap. Pavel ne
spune: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui
bunăvoinţă” (Filip. 2, 13).

De aceea Pr. Stăniloae ne spune că :„Dumnezeu se manifestă în viețile noastre și în istorie ca

putere. Duhul Sfânt comunică energiile divine creaturii pentru ca ea să devină creatoare.
Insuflarea Tatălui îl face pe om creator.”22

Despre Libertate în relația dintre natură și har. Paradoxul Libertății și

spiritualizarea acesteia prin împlinirea poruncilor lui Hristos

Prin relația aceasta a naturii umane și a harului lui Dumnezeu omul se îndumnezeiește, astfel
încât „ajunge izvorul unei iubiri nesfârșite dumnezeieștei, un alt Dumnezeu, dar nu de la sine, ci
prin har și prin comuniune cu Dumnezeu; nu printr-o ființare autonomă, ci prin participare
neîntreruptă la izvorul dumnezeirii...Omul nu se confundă cu Dumnezeu, nu se pierd caracterele
naturii sale, căci nu din sine iradiază aceasta puterile divine, ci ea transmite doar formele și
organele ei puterea divină ce își are izvorul ultim în natura divină”.23

Astfel înțelegem că omul renunță la sine pentru a-L primi pe Dumnezeu, dar totodată rămâne în
integritatea libertății sale, și nici lui Dumnezeu nu îi sunt știrbite atributele dumnezeiești, prin
coborârea pe care o face către om.

Vl. Lossky ne spune că: „Numai renunțând la conținutul său propriu, dându-l în mod liber, adică
încetând să mai existe pentru sine însăși, persoana se exprimă deplin în natura cea una pentru
toți”24 această renunțare îl ajută pe om să observe harul lui Dumnezeu, pe care primindu-l natura
umană se „dilată infinit și se îmbogățește prin tot ce aparține tuturor. Persoana devine chip
desăvârșit al lui Dumnezeu, dobândind asemănarea care e desăvârșirea naturii comune tuturor
oamenilor.”25

Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este
libertate”.( 2 Cor. 3, 17). Comentând acest pasaj scripturistic, Sfântul Simeon Noul Teolog
22
Ibidem, p.112.
23
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO Vol. II, p. 313.
24
Vl. Lossky, op. cit., pp. 116 – 119, apud Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO Vol. I, p. 423.
25
Ibidem.

7
afirmă în Cateheza a 28 – a : „Căci, zice, unde este Duhul Domnului, acolo e libertate" [2 Co 3,
17], libertate negreşit din robia Legii [Rm 7, 25; Ga 3, 13; 4, 3]. Căci Legea este cauză şi
pedagog [Ga 3, 24] şi dascăl al dreptăţii prin faptul că spune: „Să faci aceasta şi aceasta!" şi
iarăşi: „Să nu faci aceasta şi aceasta!", dar harul şi adevărul [In 1, 17] nu spun aşa. Dar cum? „Să
faci şi să spui toate după harul cel dat ţie [Rm 12, 6; 1 Co 3, 10] şi care grăieşte întru tine [Mt 10,
20; Mc 13, 11]!" precum este scris: „Şi vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu" [In 6, 45] învăţând
binele nu prin litere şi întipăriri în piatră [2 Co 3, 3-6], ci învăţaţi fiind aceasta de Duhul Sfânt,
nu numai în cuvânt ci fiind iniţiaţi în chip tainic în cele dumnezeieşti în lumina cuvântului şi în
cuvântul luminii. Fiindcă atunci veţi fi dascăli şi pentru voi înşivă şi pentru aproapele, şi nu
numai aceasta, ci şi „lumină a luminii" şi „sare a pământului" [Mt 5, 14, 13].”26

Omul nu este impus să se mântuiască, nici nu este impus să facă binele, datorită faptului că din
marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a dorit să constrângă în vreun fel creația Sa. „Lucrarea
Duhului, spune Pr. Stăniloae, sau harul lui Hristos nu forțează libertatea omului, adică nu
lucrează irezistibil, silindu-l să-l primească și să-l mântuiască cu sila, cu sau fără conlucrarea lui.
Faptul Că nu se mântuiesc toți nu se datorește deci decât necolaborării unora din oameni cu
harul, nu unei predestinări...din partea lui Dumnezeu. Cine nu se mântuiește nu acceptă sau nu
mai acceptă unirea eu-lui său cu Eu-l Duhului și, deci, cu eu-l Bisericii.”27 Este exact ceea ce
spune și Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica și anume că „omul este însuși cel care acționează
și lucrează; el este principiul faptelor sale, deoarece are liberul arbitru...fiind rațional omul
conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea – spune Sf. Ioan – când dorește,
dacăr ar voi, are putere să-și înfrâneze dorința sau să-i urmeze”.28

Dar această relație liberă dintre om și Dumnezeu este străbătută de un paradox pe care Pr.
Stăniloae îl numește Paradoxul Libertății și pe care îl desfășoară în Vol. I din Teologia
Dogmatică ortodoxă: „...neurmând poruncii de a stăpâni asupra naturii, omul a renunțat la
libertate. A renunțat la libertate însă prin libertatea însăși, într-un fel care lasă omului oricând
posibilitatea să revină asupra acestei renunțări măcar în parte, sau să dorească să revină asupra ei.
Dacă nu avea libertatea să renunțe la ea în mod liber, nu i s-ar fi cerut să și-o afirme stăpânind
asupra naturii. Baza întregii măreții a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui. Dar în

26
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 294.
27
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO Vol. II, p. 323.
28
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Traducere de Pr. D. Fecioru, Editura SCRIPTA, București, 1993, p. 87.

8
ea a fost implicată și putința căderii, putința de a-și afirma libertatea renunțând în același timp la
ea, într-o anumită măsură, și de a aproba continuu, prin libertatea sa, renunțarea la libertate.”29

Sfântul Vasile cel Mare, de asemenea, ne spune că omul „ca să poată împlini ordinul de a deveni
dumnezeu trebuia să-l poată și refuza”30 Harul lui Dumnezeu și chiar Dumnezeu, după cum
continuă același Sfânt Părinte, „Se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu o poate
încălca, pentru că ea provine din atotputernicia lui Dumnezeu.”31

De asemenea Sf. Chiril al Alexandriei în lucrarea sa De Trinitate, leagă puterea Duhului de a ne

face liberi, de demnitatea Lui de stăpânitor de Sine32. Iar Pr. Stăniloae adaugă: „De fapt cine e
stăpân pe sine e liber. Dar e liber numai cine nu e stăpânit de patimi și poate elibera și pe alții de
ele. Libertatea adevărată este robia liber acceptată a binelui, a iubirii altuia, a iubirii față de altul,
a obligației benevole față de binele aproapelui...”33 Numai această libertate este cea care
împlinește revărsarea harului lui Dumnezeu în natura umană, libertate, care de altfel, aduce
bucurie, aduce liniștire, în pofida tuturor ostenelilor, aduce pace interioară, și nu în ultimul rând,
aduce mântuirea.

Bibliografie

1. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Traducere din grecește, introducere și note de Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R, București, 1983
2. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol. III, Traducere din grecește, introducere și
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2017.
3. Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, Editura I.B.M.B.O.R., Bucuresti,1977.

29
Prof. Dumitru Stăniloae, TDO Vol. I, p. 431.
30
Sf. Vasile cel Mare, Homilia quod Deus non est auctor malorul, P. G., 31, col. 345, apud. Prof. Dumitru
Stăniloae, TDO Vol. I, p. 431.
31
Ibidem, pp. 431 – 432.
32
Sf. Chiril al Alexandriei, De Trinitate, P.G., 76, col. 1177, apud. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO Vol. II, p. 326.
33
Prof. Dumitru Stăniloae, TDO Vol. II, p. 326.

9
4. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
Sibiu, 2003.
5. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Traducere de Pr. D. Fecioru, Editura SCRIPTA,
București, 1993.
6. Stăniloae, Dumitru, Pr., Prof., Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. I, Editura I.B.M.O.R.,
București, 2010
7. Stăniloae, Dumitru, Pr., Prof., Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. II, Editura I.B.M.O.R.,
București, 2010
8. Lossky, Vl., Introducere în Teologia Ortodoxă, traducere de Lidia și Remus Rus, Prefață
de Pr. Prof. Gh. Popescu, Editura Enciclopedică București, 1993 și Editura Sofia,
București, 2006.
9. Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova,
1993.
10. Costa de Beauregard, M.-A., Pr., Stăniloae, Dumitru, Pr., Mica dogmatică vorbită.
Dialoguri la Cernica, Traducere de Maria – Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2007.

10