Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere

iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura
cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru
picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru
moarte” (Is 21, 24-25).

Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci

cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa
cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti
ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si
mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe
care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga
invatatura patristica:
“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va
spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul
drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe
aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti
pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine
celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va
prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El
face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie
peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)

“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea;

caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si
pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce
va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosii
acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii
vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar
voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5,
47-48).

In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai

pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa
rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le
pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca
razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la
favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.

Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste

vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa
nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine.
Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani,
prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine,
ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El
este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe
toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.
Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod
adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e
posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale
iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.

1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii

raul.

2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne

razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.
Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de
vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este
inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e
inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a
uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a
talionului inteles intr-un sens literal.

3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa

razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor
Apostolului: “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va
razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci
scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm
12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: “Lasa-te prigonit,
dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar
nu ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima”.

4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine

corespunde sfatului lui Hristos: “Eu insa va spun voua: Nu va
impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).

5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea

ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de
a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului:
“Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza
altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va
ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste
cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20).

6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile,

injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii
nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea
neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc
in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa
in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe
ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.
Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri,
pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi
legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai
inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma
inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins
nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire.

7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a

ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta
treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiti veti fi
cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau
impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11).
E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne
ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece
sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie),
si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru
aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim.
O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: “Daca cineva il
tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si
aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca
drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari
e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi.
Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti
boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe
niste leacuri trimise tie de Domnul”.
Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: “Daca suntem drepti,
incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea
noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si
indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare”.

8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta

atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “De te loveste cineva peste
obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39).

9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne

faca sa induram.

10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.

11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea

nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea – scrie
Sfantul Ioan Scararul – este propriu-zis lepadarea oricarui cuget
potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)”.

12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de

a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi
altora raul pe care ni-l fac.

13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.

14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de

aversiune sau respingere fata de ei.

15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica

amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai
mica intristare.
16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la
propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui
Hristos: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul
fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3).

17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne

face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor
noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: “Si ne iarta
noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6,
12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: “Ca de veti ierta
oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc
greselile voastre” (Mt 6, 14).
In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai
tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul
Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in “a uita cu desavarsire
cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-
au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si
de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa,
fara nici un gand la cele intamplate.
Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea
ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte
pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla
absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea.
Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: “Cine nu
pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul
de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu
rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca
asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l
uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la
mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca”. Treptele urmatoare
ne vor introduce propriu-zis in iubire.

18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii

nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele
tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe
cale” (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire
care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si
separatie).
19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru
ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi
contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: “Fiti
milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36). Sfantul Isaac
Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate
fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: “Cand se
gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si
naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat
inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel
mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura”.

20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat

de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe
vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor,
ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: “A Mea este
razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”" (Rm 12,19), pare aici sa fi
fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la
propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod
pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i
pazeasca si sa-i mantuiasca.

21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei.

Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Rugati-va pentru
cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).

Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele

trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum
sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a
ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de
noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru
vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor
atitudini pozitive.
Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei,
sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun.
Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o
compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de
lacrimi.
Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, “se roaga cu lacrimi
in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului,
si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati”. Cine-si iubeste
vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge “pana la a suferi
pentru ei, daca i se da prilejul”.

22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei.

Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in “a
iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste
prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea
clipa nici urma vreunei suparari in noi”.

23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta

atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Binecuvantati pe cei ce va
blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28);
“iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele” (Lc 6, 35); “tot ce voiti sa va
faca voua oamenii, faceti-le si voi lor” (Lc 6,31), porunca reluata de
Apostolul: “Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si
nu-i blestemati” (Rm 12, 14); “cautati ce este bine inaintea tuturor
oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa
manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20).
Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine:
“Ocarati fiind, binecuvantam” (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de
cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba
fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: “Fa-i binele”.
Sfantul Isaac sfatuieste: “Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le
bine celor ce te-au nedreptatit”, si observa ca “e mai mare lucru a
face binele pacatosilor decat dreptilor”.
Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem
in stare “sa rasplatim raul cu binele”, caci “a face bine din indemn
launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei
duhovnicesti adevarate”.
Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri,
dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip
necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura
de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza
vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la
incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod
sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca.

24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul

deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa
ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la “a-l privi pe cel ce ne loveste
ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care
ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel
ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza”.
Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe
toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei,
prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. “Fericit omul care poate sa
iubeasca pe toti oamenii deopotriva”. “Cel bun si fara patima in
aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru
fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste
pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in
intuneric”.
“Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si
sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani,
facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei”.
“Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii
iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din
aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea
desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva”. Fiindca
“prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile”.
Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: “Socoteste ca toti
oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste,
si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a
departat de adevar”. Compatimirea – observa acelasi sfant – e o
intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi
afectiune”. “Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si
discernamant, a ajuns la desavarsire”.

25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca

pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul
Simeon, e in stare “sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in
ospete, fara nici un gand la cele trecute”. Sfantul Ioan Hrisostom
spune la fel: “Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam
ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine”.

26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri nu

numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine.
Iubirea, spune Sfantul Maxim, “duce in chip armonios la laudabila
inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe
atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca
inaintea lui”. O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera
acest ideal si “faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si
vrajmasii mai mult decat pe ei insisi”.

Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o

ierarhie riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si
fiecare le implica mai mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele
din urma o dispozitie unitara si indivizibila.
Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea
urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple
componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu
este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea
vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de
calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat
pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.

Daca examinam invatatura Sfantului Siluan despre iubirea de

vrajmasi, ne dam seama ca, desigur, el nu ignora treptele ei
elementare, dar ca cel mai adeseori o priveste in treptele ei cele mai
inalte. Acest lucru afirma ceea ce am remarcat anterior, si anume ca
invataturile staretului sunt expresia unei experiente personale ce se
situeaza pe culmile vietii duhovnicesti.
Pentru Sfantul Siluan, daca nu suntem in stare sa ne iubim vrajmasii,
se cuvine macar sa nu-i uram, sa nu-i blestemam si sa nu ne repezim
la ei (aceasta ar fi deja un progres spre iubire), si sa refuzam
gandurile de manie impotriva lor.
Iubirea de vrajmasi implica nu numai suportarea mahnirilor pe care ni
le produc acestia, ci si suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu.
Ea implica de asemenea multumirea adresata lui Dumnezeu pentru
toate aceste mahniri: fiindca ele contribuie, am vazut, la progresul
nostru duhovnicesc, si in acest sens trebuie primite ca pe un dar al
providentei lui Dumnezeu care are in vedere mantuirea noastra.
Iubirea de vrajmasi implica de asemenea faptul ca, in fata violentelor
pe care le suferim, ne pastram pacea sufletului si a trupului, astfel
spus, cum am notat deja mai sus, nu numai sa nu ne infuriem la
randul nostru, dar sa ramanem netulburati.
Staretul recomanda de asemenea nu numai sa nu ne invinuim
vrajmasii, ci si sa nu gandim rau despre ei si chiar sa nu-i judecam
deloc. Mai degraba decat de a-i invinui pe ceilalti, trebuie sa ne
simtim vinovati noi insine.
Iubirea de vrajmasi presupune bineinteles pentru staret iertarea
ocarilor lor si rugaciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este
inca iubire si rugaciunea poate precede iubirea fara sa fie inca o
manifestare a ei: “Cand eram in lume – marturiseste Siluan – imi
placea sa iert din suflet si iertam usor si ma rugam cu pofta pentru cei
ce ma ocarau, dar cand am venit in manastire, pe cand eram frate
sub ascultare, am dobandit mare har si el m-a invatat sa-i iubesc pe
vrajmasi”.
In compatimire Sfantul Siluan vede una din principalele dimensiuni
ale iubirii de vrajmasi. Desigur, aceasta compasiune consta inainte de
toate din a avea mila de ei. Aceasta mila decurge in parte din
constiinta faptului ca cei ce ne vor raul sau ne fac rau au sufletul
bolnav (regasim invatatura patristica traditionala potrivit careia
patimile sunt boli duhovnicesti) si actioneaza sub stapanirea
demonilor, aceasta dubla situatie facand din ei victime si facandu-i sa
sufere adanc.

La intrebarea: “Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat

atunci cand seful lui e un om artagos si rau?”, staretul raspunde:
“Omul artagos indura el insusi un mare chin de la duhul cel rau. El
sufera acest chin din pricina mandriei lui. Subordonatul, oricine ar fi,
trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului
sau”. Aceasta mila decurge, pe de alta parte, din constiinta faptului ca
cel ce face raul si se impotriveste adevarului sau il ignora, traieste in
indepartare de Dumnezeu, se lipseste asadar de bunurile Lui,
rataceste departe de caile mantuirii si se preda suferintelor iadului, a
caror arvuna o incearca inca de aici.
“Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si se roage pentru ei, pentru ca au
ratacit de la adevar si merge in iad. Aceasta e iubirea fata de
vrajmasi”. “Omul bun gandeste: “Tot cel ce rataceste de la adevar
piere” si, de aceea, ii este mila de el. Cine a invatat de la Duhul Sfant
sa iubeasca, acela se intristeaza toata viata pentru oamenii care nu
se mantuiesc si varsa multe lacrimi pentru popor, si harul lui
Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe vrajmasi. Intelegeti! E atat de
simplu. Sunt vrednici de mila oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu
sau care se impotrivesc Lui. Inima mea sufera pentru ei si lacrimi
curg din ochii mei. Pentru noi si raiul si chinurile se vad limpede: le
cunoastem prin Duhul Sfant. Aceasta a spus-o si Domnul: “Imparatia
lui Dumnezeu e inauntrul vostru” (Lc 17, 21)! Asa ca inca de aici
incepe viata vesnica; si chinurile vesnice incep si ele tot inca de aici”.
Vedem aici ca mila insoteste compatimirea, care consta in a suferi
ceea ce sufera ceilalti ca si cum am suferi noi insine, in a ne arata cu
adevarat solidari cu ei in suferinta, in a ne pune in locul lor in
incercarile pe care le sufera, ceea ce atesta o iubire autentica si fara
rezerve.
Aceasta compasiune, de care ne da un exemplu staretul insusi, e
profund traita: asa cum o indica pasajul citat mai sus, ea e insotita de
durere si lacrimi, si e permanenta. Ea este la fel de adanca ca si cea
pe care o incercam pentru cei de aproape ai nostri atunci cand sunt
in suferinta si nenorocire: “Duhul Sfant ne invata sa iubim pe vrajmasi
pana intr-atat incat sufletului sa-i fie mila de ei ca de propriii nostri
copii”.

Trebuie, spune staretul, sa ne fie mila fata de vrajmasii nostri si de

vrajmasii adevarului, dar si fata de demonii insisi care sufera mai mult
decat toti chinurile iadului, fiindca au savarsit pana la capat ceea ce
provoaca aceste chinuri: indepartarea de Dumnezeu si tagaduirea lui,
lipsirea de bunavoie de bunurile dumnezeiesti, refuzul de a iubi pe
Dumnezeu si de a fi iubit de El. Curatati de Duhul Sfant, scrie el, “ne
va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au
pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu”.
Compasiunea pentru vrajmasi e implicata pentru stareti de
compasiunea pe care trebuie sa o avem (si pe care o avea el insusi)
pentru toate fapturile fara exceptie. “Trebuie sa-ti fie mila de orice
suflet, de orice faptura si de toata zidirea lui Dumnezeu”. “Duhul lui
Dumnezeu ne invata iubirea pentru toate si atunci sufletul sufera
impreuna cu fiece fiinta, iubeste chiar si pe vrajmasi si plange chiar si
pentru demoni, pentru ca au cazut din bine”.
Compasiunea nu face exceptie de la nimeni, ci se adreseaza tuturor,
fara nici o deosebire. “Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau
dusmanilor Bisericii pierire si chinurile in focul iadului. Ei gandesc asa
pentru ca n-au invatat de la Duhul Sfant iubirea lui Dumnezeu, caci
cel ce a invatat aceasta va varsa lacrimi pentru intreaga lume. Tu zici:
“Cutare e un criminal si e bine sa arda in focul iadului”. Dar te intreb:
“Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun in rai si de acolo ai vedea
arzand in foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de
el, oricine ar fi, chiar daca e un dusman al Bisericii?” Sau vei avea si
tu o inima de fier?”.
Staretului ii era cu atat mai mult mila de cei ce trebuie sa indure
suferintele iadului, si incerca cu atat mai multa compasiune pentru ei,
cu cat facuse el insusi experienta in acelasi timp a fericirii raiului si a
nenorocirii vrednice de plans a iadului si masura intreaga distanta
dureroasa ce separa pe una de cealalta.

Iubirea de vrajmasi indica mai ales, dupa staret, pe langa faptul de a

incerca fata de ei mila si compasiune, si faptul de a le voi si de a le
face binele, atitudine pe care Parintii nostri o situeaza, cum am vazut,
pe o treapta foarte inalta. Cine-i iubeste pe vrajmasi vrea indeosebi
ce este mai bun pentru ei: ca ei sa se caiasca, sa cunoasca pe
Dumnezeu si sa dobandeasca harul mantuirii. “Trebuie sa avem un
singur gand – spune Sfantul Siluan: ca toti sa se mantuiasca”.
O alta componenta a iubirii de vrajmasi asupra careia insista
indeosebi Sfantul Siluan e rugaciunea pentru ei. “E mare lucru in fata
lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei ce te ocarasc si te mahnesc”.
Rugaciunea si iubirea pentru vrajmasi sunt in ochii staretului intim
legate si adeseori le citeaza impreuna: “Domnul e iubire si El a dat pe
pamant pe Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi
si sa se roage pentru ei”; “Milostive Doamne, invata-ne prin Duhul
Tau Cel Sfant sa-i iubim pe vrajmasi si sa ne rugam pentru ei cu
lacrimi”; “Doamne, asa cum Te-ai rugat pentru vrajmasi, asa invata-
ne si pe noi prin Duhul Sfant sa-i iubim pe vrajmasi”; “Sufletul a fost
invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage iubeste si-i este mila de
fiecare faptura si indeosebi de om”.
Fiindca rugaciunea e in acelasi timp cea care starneste iubirea de
vrajmasi si ceea ce decurge din ea, o manifesta si da marturie de ea.
Rugaciunea pentru vrajmasi e inainte de toate ceea ce ne ingaduie
sa dobandim de la Dumnezeu harul de a iubi: “Nu e cu putinta sa
iubesti pe vrajmasi decat prin harul Duhului Sfant si de aceea, de
indata ce cineva te-a suparat, roaga-te lui Dumnezeu pentru el”.
“Neincetat il rog pe Domnul ca, milostiv fiind, sa-mi dea iubirea de
vrajmasi; ziua si noaptea cer de la Domnul iubire”, marturiseste
staretul.
Tot prin rugaciune e cu putinta sa ne pastram pacea in fata
vrajmasilor nostri si a ocarilor lor: “Pentru pacea sufleteasca trebuie
ca sufletul sa se obisnuiasca sa iubeasca pe cel ce l-a intristat si sa
se roage de indata pentru el. Sufletul nu poate avea pace, daca nu va
cere cu toata puterea de la Domnul darul de a iubi pe toti oamenii”.
Rugaciunea e si ceea ce ingaduie pastrarea harului de a iubi pe
vrajmasi, odata primit.
Dar, daca rugaciunea starneste iubirea de vrajmasi, iubirea de
vrajmasi starneste la randul ei rugaciunea. “Cine n-a invatat de la
Duhul Sfant sa iubeasca, acela nici nu se va ruga pentru vrajmasi”.
Mila si compasiunea pe care le incercam pentru vrajmasi in constiinta
faptului ca s-au indepartat de Dumnezeu, ca sunt lipsiti de bunatatile
dumnezeiesti si ca merg spre pierzania lor, ne indeamna sa ne rugam
ca ei sa scape de relele pe care le sufera si le vor suferi; ele ne
indeamna sa ne rugam lui Dumnezeu ca ei sa se caiasca si sa se
abata de la rau, ca sa-L cunoasca si sa se mantuiasca.
“Domnul e iubire si El a dat pe pamant Duhul Sfant Care invata
sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei, ca ei sa se
mantuiasca. Aceasta si este iubirea”. “Sufletul sa aiba mila de
vrajmasi si sa se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si
merg in iad”.
“Cine poarta in sine pe Duhul Sfant, chiar daca nu mult, acela se
intristeaza pentru toti oamenii ziua si noaptea, si in inima lui ii este
mila pentru orice zidire a lui Dumnezeu si mai cu seama pentru
oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se impotrivesc Lui si
care, pentru aceasta, vor merge in focul chinurilor. El se roaga pentru
ei ziua si noaptea, mai mult decat pentru sine insusi, ca toti sa se
pocaiasca si sa cunoasca pe Domnul”. “Doamne, toate noroadele
sunt lucrul mainilor Tale; intoarce-le de la ura si rau spre pocainta, ca
sa cunoasca toate iubirea Ta”.
Pentru ca decurge din compatimire, dar si pentru ca e legata de
sentimentul plin de strapungere de a fi noi insine pacatosi si chiar mai
rai decat demonii, rugaciunea pentru vrajmasi e insotita de lacrimi,
ceea ce e semnul profunzimii si al sinceritatii ei, al faptului ca e legata
de o iubire adevarata.