Genuri de literatură creștină:

• (A) Literatura biblică și exegetică - Aretas (arhiepiscopul Cezareei

Capadociei), Eftimie Zigabenul, Mihail Gligas.
• (B) Teologia dogmatică - Eftimie Zigabenul, Manuel Calecas, Ghenadie
Scholarius.
• (C) Literatura polemică - (1) Împotriva evreilor: Matei Vlastares și Ioan
VI Cantacuzino; (2) Împotriva musulmanilor: Ioan VI Cantacuzino,
Manuel II Paleologul și Ghenadie Scholarius; (3) Împotriva latinilor:
autorii de la Fotie la Ghenadie Scholarius.
• (D) Teologia istorică - Ioan Zonaras și Nichifor Calist Xantopoulos.
• (E) Literatura omiletică - S-au alcătuit Omiliare (Cazanii).
• (F) Literatura privind dreptul bisericesc - Theodor Balsamon și Alexie
Aristen.
• (G) Imnografia - Simeon Noul Teolog (Imnele iubirii divine).
• (H) Teologia ascetică - Teodor Studitul, Grigorie Sinaitul, Ignatie și Calist
Xantopoulos.
• (I) Teologia mistică - Simeon Noul Teolog, Nichita Stethatul, Grigorie
Palama, Nicolae Cabasila.
• (J) Literatura aghiografică - Simeon Metafrastul, Nichifor Gregoras,
Constantin Acropolitul.
Învățământul Teologic:
830 – reorganizarea Universității din Bizanț;
846 – reorganizarea Academiei patriarhale.
2
850 – Fotie reorganizează universitatea din Bizanț, care devenea un centru
de studii universale (Panepistimion). Constantinopolul devenea “cetatea
luminii” cu o bibliotecă cu peste 30 000 de volume.
Sec. XI – Constantin IX Monomahul, Ioan Mavropus, Mihail Psellos și
Ioan Xilifinul reorganizează universitatea din Bizanț în facultăți, punând accent
deosebit pe cea de filosofie. Profesori: Grigorie Magistrul (logician), Niceta
Gramaticul (filosof), Mihail Psellos (+1079, gânditor luminat și erudit).
Interesul pentru cultura bizantină era inexistent până la Reformă (sec.
XVI). Primul care s-a ocupat de ea a fost Jeronim Wolf (+1580). Sec. XVII aduce
editarea scriitorilor bizantini. Întemeietorul cercetărilor istorice a fost Charles Du
Cange (+1688), urmat de Jean Mabilion (1707) și Bernard Montfaucon (1741).
Studiile bizantine au fost revigorate de Karl Krumbacher în 1909 (prin
lucrarea “Despre istoria Imperiului Bizantin”). El a pus bazele revistei de
bizantinologie “Jurnalul Bizantin”.
La catedra de bizantinologie au urmat Franz Joseph Dölger și Hans Georg
Beck (care a publicat în 1959 la München lucrarea “Despre biserică și literatură
în Imperiul Bizantin”).
Școala românească de bizantinologie prin: Litzica (discipolul lui
Krumbacher), Iorga, Brătianu, Teodor Bodogae, Valerian și Milan Șesan,
Alexandru Elian.
Opera
Scrisoarea adresată tinerei prințese de curând călugărite, care este în fapt
o expunere pe scurt a regulilor vieții ascetice. În Patrologia Greacă, scrisoarea se
intitulează “Regulă pe scurt acomodată vieții ascetice”. În Filocalie se
intitulează “Cuvânt despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos”.
Despre veghere și rugăciune (peri nepseos kai proseuhes); despre liniștire
și rugăciune.
Învățătura despre îndatoririle vieții de obște (superioritatea vieții de
obște față de viața monahală de unul singur).
(1) Despre veghere și rugăciune
(1) Viețuirea călugărească: înstrăinarea de cele trupești, lepădarea de lume,
alipirea de Hristos. Lumea este o stare lăuntrică. Pentru monahul desăvârșit
lepădarea de lume presupune nealipirea de aceasta.
(2) Prin Botez se redobândește strălucirea spirituală ca strălucire a harului
dumnezeiesc. Sunt necesare credința în Hristos și pocăința.
Sf. Maxim spunea că dulcețile trupului produc întristările sufletului, iar
întristările trupului produc bucuriile sufletului sau că plăcerea trupului e urmată
de durere. Teolipt recomandă evitarea plăcerilor trupești ca leac împotriva
întristărilor inimii.
(3) Călugărul trebuie să se însingureze nu numai cu trupul, ci și cu sufletul
față de cele din afară. Călugărul trebuie să fie mereu atent prin veghere/trezvie.
Teolipt rezumă nevoia închiderii simțurilor îndreptate spre cele din afară pentru
a descătușa aripile sufletului spre înălțarea spre cele dumnezeiești.
(4) Rugăciunea cheamă și aduce pe Hristos, ea trebuie făcută fără
întrerupere până la sfârșitul vieții. Prin rugăciune, Hristos se arată în inimă.
Teolipt crede că rugăciunea trebuie însoțită de umilință sau de străpungere. El
cere pomenirea lui Dumnezeu prin avântarea minții către El, fără de glas
(rugăciunea pur gândită, monologistos euhe – Pr. Stăniloae).
(5) Rugăciunea de trei feluri: (A) făcută numai cu buzele, neînsoțită de
cugetare; (B) însoțită de cugetare, care rămâne la înțelesul logic al cuvintelor; (C)
în care mintea însăși se scufundă în experiența prezenței lui Dumnezeu.
(2) Cuvânt despre lucrarea cea ascunsă întru Dumnezeu
Teolipt este preocupat de raportul dintre minte, cugetare și cuvânt.
Cugetarea este lucrarea prin care mintea intră în relație specială cu diferite obiecte
și subiecte. Ea descoperă înțelesurile lucrurilor prin cuvinte și deci cuvintele sunt
implicate virtual în cugetare și în minte.
Mintea se unește cu cuvântul pe care-l are în chip firesc în cugetarea sa și
prin cuvântul pe care-l are în chip ființial se unește cu rugăciunea, iar prin
rugăciune urcă la unirea cu Dumnezeu. Sufetul, aruncând toate cele ale trupului
pornește pe urma frumuseții lui Hristos.
Teolipt redă treptele pe care urcă sufletul care cântă lui Dumnezeu. Ele
sunt treptele celui ce a ajuns la bucuria cântării: cunoștința, înțelegerea, lucrarea
celor cunoscute, cunoștința prin deprindere, vederea adevărată, înțelepciunea
arătată în cuvintele harului
Opera
• Capete după acrostih, foarte folositoare (137);
• Alte capete cu totul șapte;
• Învățătură cu de-amănuntul despre liniștire și despre rugăciune în 10
capete;
• Despre liniște și despre cele două feluri de rugăciune în 15 capete;
• Despre cum se cade a ședea la rugăciune.