„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, Lucian Blaga

Modernismul reprezintă o manifestare radicală de impunere a principalelor elemente înnoitoare în

literatura primelor decenii ale secolului al XX-lea, care a produs o serie de mari valori în poezia şi proza
românească. El se caracterizează prin liricizarea mesajului poetic, prin metaforizare şi ambiguitate,
intelectualizarea poeziei, abordarea condiţiei poetului şi forma neobişnuită a poeziei.
Principalii poeţi reprezentanţi ai modernismului nostru interbelic sunt Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian
Blaga, autori ai unor arte poetice de excepţie. Între aceştia, ultimul se singularizează prin amprenta filozofică
a creaţiilor sale, fiind singurul poet care a gândit un sistem filozofic propriu. Una dintre creaţiile sale este
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, o artă poetică modernă, publicată în volumul de debut al poetului,
„Poemele luminii” – 1919. Aceasta se încadrează şi în expresionism, deoarece se concentrează în jurul
unor aspecte specifice: exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu
cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi tensiunea lirică. Această operă este şi o artă poetică,
deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale
ale acesteia) şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie (teme,
modalităţi de creaţie şi de expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia,
problematica cunoaşterii). În acelaşitimp, este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este
deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.
Viziunea poetică blagiană despre lume se circumscrie orizontului misterului, concept central atât în
opera sa filosofică, cât şi în cea poetică. Blaga porneşte de la ideea că universul este alcătuit dintr-o sumă de
taine. Atitudinea faţă de taină impune două metode opuse de cunoaştere: încercarea de a descifra taina este
denumită cunoaştere paradiziacă raţională, ştiinţifică sau plus-cunoaşterea, ea descifrând misterul şi
ducând la distrugerea lui şi la sărăcirea frumuseţii lumii, respectiv cunoaşterea luciferică, poetică sau
minus-cunoaşterea, care contemplă şi potenţează misterul.
Atitudinea poetului faţă de cunoaştere apare şi în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” în care
poetul se declară adeptul cunoaşterii luciferice (intuitive, din care face parte şi cunoaşterea poetică), misterul
fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei, al trăirii interioare iar taina protejată prin creaţie. Astfel, creaţia poetică
este o răscumpărare a neputinţei omului de a cunoaşte absolutul.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în
planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire (comunicarea afectivă totală). Aceasta este o temă
filosofică descriind printr-un limbaj poetic, metaforic, cele două tipuri de cunoaştere specifice sistemului
filosofic blagian. Astfel, poetul diferenţiază „lumina mea" de „lumina altora", cunoaşterea luciferică de cea
paradiziacă, lumina fiind o metaforă a cunoaşterii, aşa cum se desprinde şi din metafora care constituie titlul
volumului: „Poemele luminii”. Alte teme: condiţia poetului şi rolul poeziei.
Poezia este construită în jurul motivelor luminii şi misterului, care definesc tema cunoaşterii. Din aceste
două motive derivă motivul întunericului, utilizat pentru descrierea misterului.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod
direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază
eul liric): pronumele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele la prezent,
persoana I singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a IlI-a; topica afectivă (inversiuni şi dislocări
sintactice), pauza afectivă/ cezura.
Compoziţional, poezia are trei secvenţe marcate, de obicei, prin scrierea cu iniţială majusculă a
versurilor: prima exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativă atitudinea poetică faţă de tainele
lumii – refuzul cunoaşterii logice, raţionale. Verbele se asociază metaforei „calea mea" (destinul poetic
asumat).
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu"
este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea operei. Plasarea sa iniţială
poate corespunde influenţelor expresioniste (exacerbarea eului) din volumele de tinereţe. Dar mai ales
exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă
„nu strivesc" exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică/ poetică.
Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii", imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de
întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister
specific blagiană.

1
 Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogăţit prin seria de antiteze şi prin
lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ [...]/ căci eu
iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte". Poezia este un act de creaţie, iar iubirea o cale de cunoaştere a
misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Poezia înseamnă intuirea în particular a
universalului. Universul este identificat cu metafora corola de minuni, care are o dublă semnificaţie. Mai
întâi, instituie imaginea unui univers armonios, perfect şi infinit prin forma de cerc a corolei, apoi instituie
dimensiunea esenţială a acestui univers - miracolul. Paralelismele pot continua: corola este de o frumuseţe
fragilă, ce necesită ocrotire şi un mediu propice. La fel, misterele trebuie apărate şi le trebuie păstrată
unitatea pentru a continua să existe. Petalele corolei, de o aparentă uniformitate,se grupează firesc în jurul
unui centru ce le menţine în viaţă. Tot aşa, misterele, unice în felul lor, sunt perfect reunite în jurul unei taine
centrale, a genezei.
Primele versuri cuprind o metaforă sursă pentru o enumeraţie de metafore revelatorii: „calea mea”
denumeşte existenţa poetului şi conştiinţa menirii sale creatoare. Metaforele enumerate surprind temele
majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petalele unei corole uriaşe care adăposteşte misterul lumii: ,flori" -
viaţa/ efemeritatea/ frumosul, „ochi" -cunoaşterea/ contemplaţia poetică a lumii, „buze" - iubirea/ rostirea
poetică, „morminte" - tema morţii/ eternitatea. Şirul de metafore poate avea şi o altă interpretare, dacă se
porneşte de la ideea continuităţii în timp. „Calea” poetului, existenţa sa, este alcătuită dintr-o succesiune de
vârste, fiecare reprezentând o treaptă de cunoaştere. Astfel, „florile” descriu vârsta copilăriei, delicată şi
frumoasă ca şi acestea, o etapă ce are nevoie de ocrotire şi înţelegere. Cunoaşterea acestei vârste este
senzorială, tot ceea ce este culoare, miros, atingere reprezentând moduri de a cunoaşte lumea din jur. În plus,
copiii sunt cei care percep în jurul lor numai partea frumoasă a vieţii, pe care nu fac decât să o admire,
bucurându-se de ea. „Ochii” denumesc vârsta tinereţii, o etapă a raportării la universul din jur prin observare
şi judecare. Ochii sunt o cale de pătrundere a necunoscutului, instrumente ale cunoaşterii şi o cale a
raportării la ceilalţi, ducând la descoperirea sufletului lor. „Buzele”definesc maturitatea, caracterizată prin
implicarea puternică, prin relaţionare cu tot ceea ce este în jur. Nu includ numai iubirea ca sentiment plenar
al maturităţii, ci şi dragostea pentru tot universul, atitudine extatică, specifică expresionismului. Aceeaşi
metaforă face trimitere şi la o altă experienţă de cunoaştere a maturităţii, comunicarea. Prin aceasta, fiinţa
umană se comunică, înţelegându-se şi fiind conştient de sine şi, în acelaşi timp,îi cunoaşte pe ceilalţi care i
se dezvăluie astfel. Misterul final, „mormintele” reprezintă vârsta bătrâneţii şi a sfârşitului inevitabil. În
concepţia lui Blaga, moartea nu este decât „o Mare Trecere”, către o altă existenţă, către un mister
primordial.
În toate aceste etape, rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea
interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează, utilizând materialul esenţial al
poeziei: cuvântul originar, creator. Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează.
Astfel, primele cinci versuri sunt o metaforă care descrie universul şi atitudinea eului liric faţă de el.
Miracolul este un efect direct al cunoaşterii prin contemplare, de aceea eul liric apare în text autodefinit prin
două atitudini – „nu strivesc”, „nu ucid”, simbol indirect al ocrotirii.
Cele două atitudini diferite, a poetului şi a celorlalţi, sunt legate de raţiune: „nu ucid/nu strivesc” cu
mintea, fapt care aduce indică o nouă trăsătură a eului liric: el nu se raportează critic la univers. Universul
este o sumă permanentă de taine care se revelează eului liric într-o enumerare metaforică: „flori, ochi, buze,
morminte”. Opoziţia între cele două tipuri de cunoaştere se realizează prin antiteza „eu/ alţii”, „lumina mea/
lumina altora”, prin opoziţia între motivul luminii şi al întunericului, dar şi prin conjuncţia „dar”.
Funcţia enumeraţiei este aici descriptivă. Enumeraţia funcţionează prin substituirea totală a obiectualului
cu spiritualul: lumea obiectuală devine lume spirituală. Cele patru elemente sunt grupate simbolic: „flori-
morminte” ca limite temporale ale fiinţei, „ochi-buze” ca două modalităţi de cunoaştere conexe:
contemplare/ verbalizare.
A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: „eu” – „alţii”, „lumina
mea" - „lumina altora". Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre aceste două metafore metafora
„lumina altora" (cunoaşterea de tip raţional, logic) şi „lumina mea" (cunoaşterea poetică, de tip intuitiv).
Aceste sintagme poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: „lumina altora" — sugrumă (vraja),
adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte); „lumina mea" - sporesc (a lumii
taină), măreşte, îmbogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).

2
 Verbele la timpul prezent (prezentul etern şi prezentul gnomic), dispuse în serii antonimice, cu forme
afirmative şi negative, plasează eul poetic într-o relaţie definită cu lumea, care stă sub semnul misterului:
opţiunea pentru o formă de cunoaştere poetică.
Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. În poziţie
mediană sunt plasate cel mai scurt („dar eu") şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină"). Conjuncţia adversativă „dar", reluarea pronumelui personal „eu", verbul la persoana I singular,
formă afirmativă, „sporesc (a lumii taină)", afirmă opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere - „cu
lumina mea" - şi atitudinea faţă de misterele lumii.
Ampla construcţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o explicaţie a ideii exprimate concentrat în
versul median. Cunoaşterea luciferică este definită printr-o metaforă, „eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină”, respectiv printr-o comparaţie dezvoltată, „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci
tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu-întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt
mister.” Funcţia cunoaşterii luciferice este potenţarea misterului.
Elementele supuse comparaţiei, „luna-eu”, au în comun lumina: pentru astrul cosmic lumina este atributul
definitoriu, pentru eu lumina este atribut derivat din actul cunoaşterii. In acest context, măreşte şi
îmbogăţesc vor avea acelaşi obiect: taina, misterul. Pentru cunoaşterea paradiziacă, universul este metafora
tainei ascunse şi indeterminate – „vraja nepătrunsului ascuns” -, pentru cunoaşterea luciferică, universul este
metafora tainei infinite – „întunecata zare”. Atitudinea sporitoare se manifestă şi ea ca metaforă a tainei
infinite: „largi fiori de sfânt mister.”
Comparaţia între cunoaşterea poetică şi lumina lunii conferă plasticitate, dar şi asumarea experienţei
poetice. Ochii poetului devin oglindă a misterului, iar poezia sa îl sporeşte.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol concluziv, deşi exprimată prin raportul de cauzalitate
(„căci”). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie şi are ca scop potenţarea misterului: taina se naşte
din taină. Noul mister este sporit de conştiinţa care îl creează. Suportul generării misterului este iubirea:
„căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Versurile finale explică şi clarifică viziunea eului poetic
asupra lumii, bazată pe iubire.
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
morfologic, o valoare expresivă deosebită au verbele la timpul prezent. Ele sugerează, în egală măsură, şi
timpul etern al misterelor,dar îndeplineşte şi rolul de prezent gnomic, prin pregnanta încărcătură filozofică a
textului. În plus, formele afirmative – negative al verbelor care se presupun reciproc în mod continuu
contribuie la opunerea celor două tipuri de cunoaştere. Astfel, din versurile poeziei se pot extrage două
şiruri antonimice de verbe care definesc cele două tipuri de cunoaştere: „eu nu strivesc”, „nu ucid”, „nu
sugrum”, „îmbogăţesc”, „iubesc” (pentru cunoaşterea luciferică) şi „alţii strivesc”, „ucid”, „sugrumă”, „nu
îmbogăţesc”, „nu iubesc” (pentru cunoaşterea paradiziacă)
Alte părţi de vorbire cu valori deosebite au şi pronumele personal „eu”, plasat în poziţie iniţială şi repetat
de şase ori în poezie, care susţine caracterul confesiv şi exacerbarea eului creator, conjuncţia „şi”, prezentă
în zece poziţii conferă cursivitate discursului liric.
La nivelul lexico-semantic se observă terminologia abstractă, lexicul împrumutat din sfera cosmicului şi
a naturii, care susţin tema cunoaşterii. Câmpul semantic al misterului este realizat prin termeni/ structuri
lexicale cu valoare de metafore revelatori: „tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare”,
„sfânt mister”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”. Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia:
cunoaştere poetică (prin iubire şi creaţie) - cunoaştere logică. Se observă şi prezenţa unui limbaj
intelectualizat, filozofic şi neologic: mister, corolă, fior, sfânt.
In poezia lui Lucian Blaga, limbajul artistic şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu un plan
filozofic secundar. Organizarea ideilor poetice se face în jurul unei comparaţii ample a elementului abstract,
de ordin spiritual (cunoaşterea), cu un aspect al lumii materiale, un termen concret, de o puternică
semnificaţie (lumina).
O altă particularitate stilistică este cultivară cu predilecţie a metaforei revelatorii, care caută să reveleze
un mister esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, dar şi a metaforei plasticizante, care dă concreteţe
faptului, fiind însă considerată mai puţin valoroasă. (exemple).
Din punct de vedere prozodic, textul este alcătuit din 20 de versuri libere, în metru diferit şi cu măsură
inegală, expuse tipografic în versuri lungi şi versuri scurte. Forma aleasă este o sugestie clară a eliberării de
canonul formei, eliberare care în plan semantic se materializează în afirmarea iubirii misterului ca formă

3
sporitoare de a fi. Opţiunea poetului pentru versul liber şi lipsa elementelor de prozodie clasică permit
exprimarea fluxului ideilor şi a intensităţii sentimentelor. Aceasta este o formă a modernismului poetic, dar
şi o modalitate directă de transmitere a mesajului gnomic al poeziei.
În opinia mea, tema şi viziunea despre lume a poetului se reflectă în această creaţie într-un mod specific
unei arte poetice moderne pentru că interesul autorului este deplasat de la pri ncipiile tehnicii poetice la
relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Astfel, „poetul este nu atât un mânuitor cât un mântuitor al cuvintelor. El
scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de gratie”, spunea Lucian Blaga. Rezultatul era
sugerat de Eugen Lovinescu: „Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a
cunoscut literatura română până acum: imagini neaşteptate şi profund poetice”, într-adevăr demne de a
constitui noi mistere pentru mintea cititorului.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

4
Aprecieri critice Lucian Blaga - Tudor Vianu
"Pana acum, arta lui Blaga a fost a nascocitorului de comparatii iscusite sau mai tarziu a
imagistului. Pentru expresia unui sentiment anumit se întrebuintau imagini succesive,
care obtineau prin convergenta lor sugestia dorita, asa cum forma unui tarm este produsa
de bataia repetata a valurilor în aceeasi directie. Prin procedeele acestei tehnice, poezia
lui Blaga se dezvolta mai mult în durata decat în spatiu.
Aglomerarea detaliilor ei însuma un efect de intensitate, fara sa descrie si o figura
spatiala. Din aceasta pricina Blaga putea neglija toate prescriptiile prozodiei traditionale,
care au tocmai rolul de a limita expresia poetica si de a o constrange într-un desemn
precis, înca din volumul "In marea trecere" apare într-acestea cate o rima, dar abia în
"Lauda somnului" si, cu mai multa staruinta, în "La cumpana apelor", versurile sunt
stranse în unitati metrice regulate. Aceasta spatializare a gandirii poetice corespunde si cu

5
"Destinul omului este creatia. Poetul este nu atât un mânuitor cât un mântuitor al cuvintelor. El
scoate cuvintele din starea lor naturalã si le aduce în starea de gratie."

Lucian Blaga
"Se poate, totusi, vorbi si de o realã inventie de mituri proprii în poezia lui Lucian Blaga?
Rãspunsul este pozitiv dacã ne gândim la o formã de gândire miticã, manifestându-se atât în
scenarii mitice, cât în comportamente specifice, adicã actualizãnd tocmai ceea ce gânditorul
numea 'latentele mitice' ale unui obiect empiric sau fiintã individualã."
Stefan Augustin Doinas, Lectura poeziei. C.R., Bucuresti, 1980
"Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a cunoscut literatura
românã pânã acum: imagini neasteptate si profund poetice. Pentru a reda impresia linistei, el cel
dintâi a auzit zgomotul razelor de lunã bãtând în geamuri. Imaginea nu este unul din elementele
poeziei lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui însãsi. Din poezia lui Blaga reiese o bucurie de a trãi, un
optimism, nu conceptual, ci pur senzorial; senzatia proaspãtã întretine multumirea vietii. Gãsim
deci în poet si o unitate sufleteascã si o oarecare atitudine."
Eugen Lovinescu, "Critica si literatura IV", Sburãtorul literar.I, 22, 11
febr., 1922
"Poeziile lui Blaga sunt bucãti de suflet, prinse sincer în fiecare clipã si redate de o superioarã
muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlãdie împreunã cu miscãrile sufletesti însesi.
Aceastã formã elasticã permite a se reda si cele mai delicate nuante ale cugetãrii si cele mai fine
acte ale simtirii. E si filosofie înãuntru, o melancolicã, dar nu deprimantã filosofie, care leagã
împreunã toate aspectele dinafarã ale naturii si, înlãuntru, toate miscãrile prin care si noi îi
rãspundem."
Nicolae Iorga, "Rânduri pentru un tânãr", în Neamul românesc. 1 mai,
1919