Medvediuc Paraschiva-Alina

RI, an II
tema III
Pădurea spânzuraților

Liviu Rebreanu

“Literatură, psihologie şi viaţă...”

“Autorul unor construcţii epice monumentale, romancier, nuvelist şi dramaturg, Liviu

Rebreanu este unul dintre ctitorii istoriei literaturii române. Şi-a câştigat statutul de întâiul mare
prozator modern, o dată cu apariţia şi receptarea critică a romanului "Ion" în 1920.Investigaţia
psihologică, realismul şi obiectivitatea scriiturii, capacitatea de a construi personaje memorabile i-
au asigurat lui Liviu Rebreanu un loc binemeritat în conştiinţa publicului cititor şi l-au situat cei
mai prestigiosi scriitori ai literaturii române.
S-a născut în 1885, în satul Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud. A fost bursierul unei
Academii militare din Budapesta, dar, iniţial, a dorit să devină medic. Într-o convorbire cu Felix
Aderca, publicată în Adevărul literar şi artistic(1926), Rebreanu îşi aminteşte: "Ofiţer n-am simţit
că voi fi... Eu eramscriitor. Am scris şi publicat nenumărate nuvele în ungureşte şi nemţeşte şi am
scris poate o sută de piese de teatru. Ori de câte ori vedeam un spectacol, scriam şi eu o piesă.
Întoarcerea spre literatura şi cultura română s-a făcut aproape fără să îmi dau seama. A fost poate
ceva care n-a întrebat raţiunea".
În romanele sale de referinţă - "Ion", "Răscoala", "Pădurea spânzuraţilor" -, destinele
individuale, cu sfâşierea lor sufletească dusă până la ultimele consecinţe, sunt îngemănate cu
problemele naţionale şi sociale, cu contextul istoric căruia îi aparţin. Existenţa şi evoluţia
personajelor sunt în fatidică interdependenţă cu legile impuse ale mecanismului social. Aspiraţia
către fericire este dezarmată de istoria care constrânge. De aici dramatismul şi acuitatea scriiturii
lui Rebreanu.
În timp ce acumula date şi elabora structura romanului "Pădurea spânzuraţilor", Liviu
Rebreanu (îşi) explica în însemnările sale de lucru: "Apostol e cetăţean: o părticică din Eul cel
mare al statului, o rotiţă într-o maşinărie mare; omul nu e nimic decât în funcţie de stat. (...)
Pe când statul e ceva fictiv şi întâmplător, putând întruni oameni străini la suflet şi aspiraţii,
neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă". Prin aceste observaţii limpezi, concrete,
poate fi înţeleasă creaţia romancierului. Rebreanu formulează clar că statul nu cere iubire, ci doar
devotament şi disciplină, în vreme ce apartenenţa la un neam presupune afecţiune şi un fel
primordial de iubire, cea frăţească.
În cei capabili de asemenea trăiri puternice, esenţializate, se declanşează mecanismul extins
al dragostei şi compasiunii pentru întreaga omenire. "Numai într-un eu conştient poate trăi iubirea

1
Medvediuc Paraschiva-Alina
RI, an II
tema III
cea mare, universală - religia viitorului", completează edificator autorul.
La sfârşitul anului 1918, un prieten îi arată lui Liviu Rebreanu o fotografie care înfăţişa o
pădure plină de cehi spânzuraţi în dosul frontului austriac dinspre Italia. Fotografia respectivă
avea să fie arătată la conferinţa păcii, ca argument demonstrativ al tratamentului aplicat cehilor de
conducătorii monarhiei austriece.
"Fotografia m-a impresionat puternic şi m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuţii
similare ar fi suferit şi mulţi români. Mi se povestise că chiar la Bistriţa, deci în ţara mea, au fost
spânzuraţi mai mulţi preoţi şi ţărani români bucovineni", avea să mărturisească
romancierul. (Biblioteca critică "Liviu Rebreanu", Editura Eminescu, 1987). Fratele scriitorului,
Emil Rebreanu, student, devenit artilerist în armata austriacă, a ajuns în situaţia de a lupta
împotriva românilor. A încercat să dezerteze şi să treacă de partea frontului românesc, dar a fost
prins, condamnat şi executat prin ştreang. Asta se întâmplase încă din mai 1917, dar, în vremurile
tulburi de atunci, informaţiile circulau cu dificultate. Romancierul, marcat puternic de cele două
întâmplări, a început lucrul la "Pădurea spânzuraţilor". I se părea însă că nu găseşte ritmul, tonul,
atmosfera dorită, era nemulţumit de încercările sale literare. Din acea perioadă lasă o mărturisire
cutremurătoare: "În vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare
în fereastra mea, delicate, ca nişte degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul. Nu era
nimeni şi nimic... Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rândul, insistent -
fiindcă sunt, repet, credincios şi superstiţios , mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu,
care cere îngrijirea creştinească ce nu i-a fost acordată".("Mărturisiri", Revista Fundaţiilor,
1940).

Până la urmă, la capătul unor dureroase cercetări, Liviu Rebreanu descoperă la Ghimeş,
într-o livadă, la marginea fostei frontiere, mormântul fratelui spânzurat. A avut puterea să intre şi
să cerceteze odaia în care fratele său îşi petrecuse ultimele ceasuri şi din care plecase spre moarte.
I-a dezgropat osemintele pentru a le muta dincolo de pârâul care fusese graniţă, aşa cum Emil
ceruse.
Liviu Rebreanu i-a împlinit, când a putut, fratelui său ultima dorinţă şi de-abia atunci a putut să
scrie liniştit "Pădurea spânzuraţilor". Da, viaţa e mai puternică decât închipuirea şi uneori chiar
decât literatura. Dar tocmai această viaţă autentică nu o mai auzim în vacarmul inutil şi fără
substanţă al cotidianului.
Considerat primul mare roman psihologic din literatura română, "Pădurea spânzuraţilor"
are în centru un tânăr de lângă Năsăud, care se înrolează pe front în primului război mondial.
Decorat, avansat la gradul de locotenent, îl condamnă la moarte prin spânzurătoare pe

2
Medvediuc Paraschiva-Alina
RI, an II
tema III
sublocotenentul ceh Svoboda, care încercase să dezerteze. În momentul execuţiei lui Svoboda "simţi
limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelungea în inimă ca o imputare dureroasă".
Când află motivele pentru care Svoboda încercase să dezerteze, Apostol Bologa este chinuit
de remuşcări cumplite. Cu cât îşi caută justificări şi argumente pentru pripa cu care condamnase
un om la moarte, obsesia vinovăţiei sale se amplifică. Faţă în faţă cu istoria necruţătoare, Apostol
Bologa, român din Transilvania, integrată atunci imperiului austro-ungar, trăieşte experienţe-
limită.
Sufletul său, scăpat de sub puterea voinţei, sângerează prin tranşeele de luptă. Lent şi dureros, îl
macină şi iubirea pentru unguroaica Ilona. Încearcă el însuşi să dezerteze, să treacă pe teritoriul
românesc, dar este prins, condamnat şi spânzurat. Construit din adevărul unor fapte precise,
"Pădurea spânzuraţilor" este romanul unui caz de conştiinţă, al unei profunde drame morale.
Există un poet, ascuns la umbra modestiei sale, care se întreba într-un vers: "Dacă Iisus ar fi murit
în ştreang/ Am fi purtat la gât spânzurători?"...”

Articol extras din Jurnalul.ro, compartimentul cultură, din data de 03 Mai 2010

Romanul Pădurea spânzuraţilor este şi o dramă de conştiinţă a omului pus faţă în faţă cu o
istorie necruţătoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din Primul Război Mondial, tânărul Apostol
Bologa, român din Transilvania integrata pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, trăieşte o experienţă
cu implicaţii existenţiale; în limitele ei noţiunile: viaţă, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinţă
şi izbăvire îşi schimbă conţinutul.

Geneza romanului este inspirată dintr-o tregedie personală, fratele autorului, Emil, ofițer în
armata austro-ungară, fusese condamnat și spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la
români. O altă sursă de inspirație o constituie o fotografie văzută de rebreanu care l-a cutremurat,
imaginea reprezintă o pădure de a cărei copaci atârnau spânzurați oameni cehi. Prozatorul
mărturisește că tragedia fratelui său a fost numai un pretext literar, deoarece Apostol Bologa nu are
nimic din acesta

Rebreanu îşi realizează eroul prezentându-i viaţa la nivelul a două timpuri: trecutul înfăţişat
prin retrospectiva asupra copilariei şi adolescenţei personajului, prezentul cuprinzând partea ultimă
a vieţii, aceea în care – mustrat lăuntric de partea de vină pe care o avea în condamnarea lui
Svoboda – Bologa se îndreaptă şi el spre spânzurătoare.

Vestea că divizia lor se mută pe frontul din Ardeal şi că va fi nevoit să lupte împotriva
românilor duce la prăbuşirea definitivă a conştiinţei personajului, mai ales că încercarea de a obţine

3
Medvediuc Paraschiva-Alina
RI, an II
tema III
mutarea pe alt front este respinsă cu fermitate de generalul Karg, chiar dacă doborârea reflectorului
rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine periculos de sincer pentru un ofiţer al statului
Austro-Ungar şi-i destăinuieşte generalului Karg că în sufletul său "s-a prăbuşit o lume",
exprimându-şi nădejdea că omul ar trebui să-şi stăpânească pornirile, astfel ca "să nu facă niciodată
inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!"
Plecat acasă în convalescenţă, Apostol rupe logodna cu Marta şi, întors pe front, stă în gazdă la
groparul Vidor şi se îndrăgosteşte puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se şi logodeşte. Bologa
dezertează într-o noapte, trecând linia frontului chiar prin sectorul ungurului Varga, care-l suspecta
demult şi care are acum prilejul să-l aresteze, găsind asupra lui şi "harta cu poziţiile frontului".
Refuză cu încăpăţânare să fie apărat de Klapka, simţindu-şi sufletul inundat de iubire, deoarece
numai "prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri...". Moartea nu-l înfricoşează, ba
se întreabă chiar "dacă dincolo de moarte nu e adevărata viaţă?" întreaga sa fiinţă e cuprinsă de
iubirea totală, faţă de oameni şi de Dumnezeu, căci "cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii" şi
cine are fericirea să o simtă "trăieşte în eternitate...".
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru
libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, în timp ce îi răsună în ureche
glasul preotului: "Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciază că romanul Pădurea spânzuraţilor este o proză psihologică "în sensul
analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de fapte precise şi de
coincidenţe, împins dincolo de ţesătura logică, în adâncurile inconştientului".