Mircea Horia Simionescu

(n. 23 ianuarie 1928, Târgoviște, România – d. 18 mai

2011,[2] București, România) a fost un prozator,
publicist și eseist român.
OPERE:
Dictionar onomastic(1969)- primul volum din ciclul
Ingeniosului bine temperat
Bibliografia enerala(1971)
Jumătate plus unu (Alt dicționar onomastic) (1976);
Breviarul (Historia calamitatum) (1980);
Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău
(1983).

Într-un interviu realizat de Mircea Nedelciu, Revista Echinox, nr. 5-6-7/1982, Mircea Horia
Simionescu afirma despre Scoala de la Tîrgoviște:
„În primul rând, ca reacţie la literature obiectivă, noi ne propunem să facem o literatură
pornind de la trăire, de la impresia directă. Era apoi o concepţie a stării de non-beligeranţă cu
alte tipuri de literatură: temele, prin comanda socială, sunt date, numai că omul este mult mai
aproape de sine decât ni l-a arătat până acum literatura. În continuarea acestei idei, noi
considerăm că literatura e artă (s-a insinuat că e gazetărie, aminteşte-ţi!), şi că menirea ei este
să trăiască într-alt spaţiu decât al vizibilului… Ne-am aşezat să notăm ce se vede (Ce se vede
se intitulează şi un roman a lui Radu Petrescu, Editura Eminescu, 1979). De aici derivă cultul
expresiei artistice în concordanţă strânsă cu expresia realităţii vizibile. O altă comună este
aceea că romancierul are ochi de provincial patentat, caracterizat printr-o curiozitate
bolnăvicioasă, prin dorinţa nereprimată de a se uita prin gaura cheii. De aici vin jurnalele (toţi
am scris jurnal), care servesc de fapt la curăţirea simţurilor, pentru ca între papile şi realitate
să nu apară paraziţi. Ne-a preocupat pe toţi, de asemenea, nu numai realitatea ficţiunii
romaneşti, ci şi a eroului (şi autorului), care au anume înţelegere pentru felul cum se include
(includ) în carte. O literatură ca aceea a Şcolii de la Târgovişte este una indusă şi nu dedusă
dintr-un program. Programul ei s-a alcătuit din cărţile publicate.”

În continuare îmi voi opri atentia asupra uneia din cărtile despre care însuși autorul susținea
că îl reprezintă: „împletire de fantastic şi vulgar cotidian, de ironie şi inocenţă, de acid şi
lirism”.
Am ales spre analiză un pasaj din Bibliograie generală. Am sesizat în Iluzia dragostei o
ironie aproape directă la adresa iubirii ca forma de perpetuare. Tot acest curs al ideii de amor
surprins înca de la primele întîlniri ale îndrăgostiților , îndrăogostiți care ajung în punctul
climaxului, acela de a-si consuma iubirea, urmînd, ca mai apoi, unii dintre acestia să se
desparta într-o formă aproape brutală, iubita care rămîne să-si jelească singurătatea, sau, pe
de cealaltă parte acei îndrăgostiți care rămîn împreună tocmai pentru a continua acel
preambul al primelor întîlniri ca și cum ar fi prima dată. Rezultatul ultimei situatii va fi în
conceptia timpuriului precursor al postmodernismului „haosul” perpetuării. ,„ haos
iresponsabil” susține autorul. Să fie oare o ironie, sau mai degraba o acuza la adresa
complacerii în aceasta idee de frivolitate a iubirii? Acest mecanism social aproape uzat sa-l
indispună atît de tare pe scriitor încît să încerce să tragă un semnal de alarmă în ceea ce
privește concepția despre amor? Consider că ironia, prezentă, de altfel, în întreaga lucrare,
este, cu siguranță, modalitatea prin care, în mod conștient, autorul încearcă să-si facă auzite
conceptiile.

În continuare, cîteva opinii ale criticii:

Citind cărţile lui Mircea Horia Simionescu, vom avea tot timpul senzaţia prezenţei, în
spectacol, a artistului, a marelui scamator care se ia în serios cu intermitenţă, se convinge o
clipă, chiar pe sine, de savoarea fanteziei sale, pentru ca să-şi deconspire brusc mitomania ori
să-şi comenteze, lucid şi detaşat, reprezentaţia. [...] Împingând foarte departe jocul cărţilor pe
faţă, scriitorul lasă să se vadă secretele artei sale şi ale artei în general şi, paradoxal, gestul
său nu rămâne fără consecinţe „artistice”, relevarea îndrăzneaţă, sau disperată, a paradigmei
literaturii devine, în chip neaşteptat, literatura. (Eugen Negrici)

Proza lui este rafinată, ludic-livrescă, ironică şi burlescă, nu fără a dezvălui şi o componentă
nostalgică şi sentimentală, ţinută sub control de preeminenţa intelectului şi a viziunii estete.
Ilustrând pregnant fenomenul de amestec şi destrămare a genurilor şi speciilor literare,
înlocuind gravitatea convenţională cu farsa (farsă cu o gravitate subiacentă, neconvenţională),
literatura lui Mircea Horia Simionescu subminează deliberat iluzia reprezentării, demontând
sau utilizând ironic convenţiile tradiţional puse în slujba acreditării iluziei, cultivă
relativizarea viziunii, abandonează scrupulul privind adecvarea realistă la real în favoarea
preocupării pentru autoreferenţialitate şi poate fi catalogată drept „pre-postmodernistă”
(Nicolae Bârna)