Mitrea Gabriel

FLOARE ALBASTRĂ

Poezia Floare albastră scrisă în 1872 și publicată în revista Convorbiri literare în 1873
este o capodobera a lirismului eminescian din etapa de tinerețe care anunța marile creații
ulterioare culminând cu Luceafărul,de asemenea poate fi considerată o poezie-nucleu a
romantismului eminescian.
în poezia Floare albastră sunt îngemănate,în manieră romantică,mai multe specii
literare:poem filosofic,eglogă(idila cu dialog)și elegie(poezie în care sunt exprimate
sentimente de tristețe,regret,melancolie).
Apartenența la romantism se realizează prin temă(iubirea și natura,condiția
geniului,aspirația spre absolut),motivele literare,atitudinea poetică,amestecul speciilor,dar și
antiteza pe baza căreia este construită poezia.
La romantici ,tema iubirii este în corelație cu tema naturii,pentru că natura este
participativă la stările sufletești ale poetului,iar Floare albastră este subsumata acestei teme
și reprezintă ipostaza iubirii paradiziace,prezența în idilele eminesciene din aceeași perioadă
de creație:Sara pe deal,Dorință,Lacul,Povestirea teiului,sau în secvența idilică din
Luceafărul;însă depășește cadrul unei idile,implicând și tema condiției omului de geniu care
aspiră la absolut.
Cadrul natural feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin
motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană:codrul,izvoarele,prăpastia,valea,
luna.
în viziune romantică se află în raport antitetic două moduri de existență sau ipostaze
ale cunoașterii:lumea cunoașterii absolute,infinite,a geniului(simbolizată de culoarea
"albastră")și lumea iubirii concrete,a cunoașterii terestre(simbolizată de "floare").
Ca în lirismul de măști eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane(masculin-
feminin)sau portrete spirituale(geniul-făptura terestră),care concordeaza cu cele două
lumi,însă în Floare albastră se realizează lirismul subiectiv,manifestat prin folosirea mărcilor
gramaticale,ale eului liric:verbe și pronume la persoana întâi singular:eu am râs.
Titlul,care este o metaforă pentru fată,transfigurează în poezie ideea de ideal prin
simbolistica substantivului "floare"(viața) cât și prin culoarea "albastră"(infinitul,
idealul),acestea înmănuncheate transmit aspirația către o iubire împlinită,către atingerea
fericirii prin iubire,acesta fiind un motiv romantic de circulație europeană.
Cele paisprezece strofe compun patru secvențe poetice,prin fluctuația a două
planuri ,anume cel cosmic și terestru,în dialogul celor două voci lirice:geniul reprezentat de
vocea masculină și iubita;de asemenea,tot la nivel compozițional,poezia se înscrie în
romantism, fiind structurată în jurul unei serii de contradicții:eternitate-viață,masculin-
feminin,trăire contemplativă-trăire instinctuală,vis-realitate,departe-aproape,trecut-prezent.
Prima secvență (primele trei strofe)reprezintă monologul fetei și ia forma unei
mustrări,tânăra folosind simbolurile eternității pentru a configura imaginea lumii reci a
ideilor abstracte.
Meditația bărbatului,din strofa a patra,constituie cea de-a doua secvență poetică și
conține reacția îndrăgostitului la reproșurile fetei.
Secvența a treia care conține strofele V-XII,este cea mai amplă și continuă
monologul fetei din prima secvență,însă,de această dată ea adresează bărbatului chemarea
la împlinirea iubirii în spațiul terestru,în cadrul naturii feerice.
Ultima secvență poetică(strofele XIII-XIV) este a doua intervenție a vocii lirice din
strofa a patra și reprezintă o continuare a meditatiei barbatului asupra iubirii trecute ,pe care
o proiecteaza,de aceasta data,in ideal.
Mitrea Gabriel

Simetria celor patru secvențe poetice este potențată de monologul liric al fetei,care
exprimă termenii antonimici (lumea lui-lumea ei),ce survine datorită celor două reflecții
ulterioare ale bărbatului.
Poemul debutează prin monologul adresat al fetei,printr-o intervenție cu rolul de a-l
sustrage pe partenerul ei din spațiul contemplării,ivindu-se adverbul "iar" plasat chiar la
începutul poeziei,care trădează repetabilitatea situației și astfel se remarcă tonul familiar
sprijinit atât de termenii populari cât și de cele două apelative,sufletul vieții mele și
iubite,situate simetric la începutul și la sfârșitul primei intervenții a fetei,exprimând iubirea
sinceră;totodată este sugerată ideea nereușitei,a insuccesului reflectat de folosirea
simbolului stelei(singurătate,iubire pământească refuzată),conferind un surplus prin
schițarea cadrului cosmic.
în prima strofă universul spiritual,în care geniul este izolat,urmărește o coordonată a
enumerării simbolurilor eternității(Iar te-ai cufundat în stele/Si în nori și-n ceruri nalte?),
marcându-se aspirația spre cunoaștere absolută însă care este pusă sub imperiul inutilității
de către fată,partea conceptuală,rațională fiind negată(în zadar râuri în soare/Gramadesti-n
a ta gândire).
Planul cunoașterii guvernat de timpul infinit este definit prin prisma unor metafore
cu valoare de simbol:întunecata mare(misterul genezei),câmpiile Asire(universul de
cultură)și Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare(universul de creație umană
proiectat cosmic).
Avertismentul final Nu căta în depărtare/Fericirea ta iubite!,deși este rostit într-o
manieră glumeață de către fată,acesta conturează un adevăr,anume singura cale de
împlinire a omului în lumea telurică este dragostea.
A doua secvență poetică(strofa a patra)se axează pe meditația bărbatului asupra
spuselor iubitei,însă acesta,cu toate că recunoaște adevărul din vorbele fetei,el apelează la o
anumită ironie:Ah!Ea spuse adevărul,/Eu am râs,n-am zis nimica.
A treia secvență poetică cuprinde strofele V-XII,unde este prezent monologul fetei
care trasează o axă a chemării la împlinirea iubirii în lumea ei,planul terestru,în acest sens
folosindu-se un element cu o încărcătură simbolică,anume codrul ce fortifica un cadru
privilegiat complinirii dragostei:Hai în codrul cu verdeață;în acest fel,spre deosebire de alte
idile eminesciene,aici femeia este cea care apelează la chemarea la iubire, atragerea
bărbatului într-un univers feeric.
Cadrul natural are motive romantice specifice liricii eminesciene,spre exemplu
codrul,izvoarele,valea,si nu numai;natura de început de lume este,in viziune romantica,un
spațiu pur,in sensul ca nu este alterat de prezenta umana:Stanca sta sa se prăvale/In
prăpastia mareata;imaginile vizuale sunt înmănuncheate cu cele auditive:Und-izvoare plâng
in vale.
Idealul de iubire este transpus pe un climat al paradisului terestru,astfel caldura zilei
rezonează cu planul imanent,pasiunea,si cu planul exterior,adica iubirea :Si de-a soarelui
caldura/Voi fi rosie ca mărul/mi-oi desface de-aur parul/Sa-ti astup cu dansul gura;putându-
se observa,concomitent,ca femeia iubita este conturata într-o aura specifica basmului,fiind
gratioasa(de-aur parul),sagalnica(s-apoi cine treaba are?)senzual-naiva(Eu pe-un fir de
romanita /Voi cerca de mă iubești).Rosul,culoare care frapeaza,ajuta la conturarea tabloului
cromatic,unde culoarea puncteaza impulsivitatea tinereasca,iar comparatia ca marul pune in
prim plan tentatia,ispitirea,bine angrenata cu aceasta nuanta si prin care poetul sugereaza o
analogie a cuplului prezent in poezie cu cel adamic,unde Eva este cea care il atrage pe Adam
in pacat.
Ultima secvență poetică (strofele XIII-XIV) este a doua implicare a vocii lirice din
strofa a patra și reprezintă o continuare a meditației bărbatului asupra iubirii trecute pe care
o proiectează de această dată în ideal și amintire:și te-ai dus dulce minune/și-a murit iubirea
noastră.
Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărțirea, iar în planul subiectiv se
accentuează lirismul.
Mitrea Gabriel

Dacă în penultima strofă despărțirea îndrăgostiților este pusă sub imperiul

temporarului,în ultima strofă,separată la nivel formal printr-un șir de puncte de suspensie de
restul poeziei,sfârșitul visului de iubire devine o certitudine,remarcându-se astfel verbele la
timpul trecut(te-ai dus,a murit)care susțin tonalitatea elegiacă.Discrepanța dintre vis și
realitate dar și dintre cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire,pentru ca apoi să se
așeze în limitele lor,este sugerata de repetiția din penultimul vers(Floare-albastră! floare-
albastră!...)și,mai ales,de versul final Totuși este trist în lume!
La nivel morfologic verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau veșnicia
naturii(urcă,stă),verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspirația spre iubire în
reverie,iar verbele la trecut din meditația bărbatului redau reflecția și distanțarea
temporală(am râs,te-ai dus,a murit).La nivel lexical vorbirea populară și limbajul familiar
accentuează intimitatea(încalte,nu căta).
Figurile de stil și imaginile artistice sunt numeroase:epitetul(prăpastia măreață,
trestia cea lină),personificarea(izvoare plâng în vale),comparația(roșie ca
mărul),inversiunea(albastra-mi dulce floare),metafora(râuri în soare),simbolul(floare
albastră,ceruri-nalte),repetiția(Floare-albastră!floare-albastră!...).
Elementele de prozodie sprijină muzicalitatea tristă,elegiacă a poemului:rima
îmbrățișată,ritmul trohaic,măsura versurilor de 7-8 silabe,în același timp se remarcă
inovațiile la nivelul rimei(folosirea de cuvinte rare:gândire-asire;dispunerea în rimă a unor
părți de vorbire diferite:dispare-floare).
Consider că poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație
europeana,într-o viziune lirica proprie.Floare albastra își are izvorul in mitul romantic al
aspirației către idealul de fericire,de iubire pura,intalnit si la scriitorul romantic german
Novalis;cat despre motivul romantic de circulație europeana,acesta este regăsit in alte texte
eminesciene,precum Sărmanul Dionis,simbolul florii albastre căpătând aici valoare
polisemantica:aspirația spre fericirea prin iubire;relația antitetica intre lumea
pamanteasca,calda si lumea rece a ideilor.
In creatia eminesciana,albastrul este culoarea infinitului,a idealului,iar floarea
simbolizează viata,iubirea,in acest fel repetiția din penultimul vers(Floare-albastra!floare-
albastra!...)si versul final (Totuși este trist in lume!)exprima nostalgia după iubire,ca mister
al vieții.
Conchizând,Floare-albastra reprezintă o capodopera a creației eminesciene din
etapa de tinerețe,care anticipează marile teme si idei poetice dezvoltate mai târziu in
poemul-sinteza Luceafărul.