Aci sosi pe vremuri

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul
Trecutul viu, care face parte împreună cu ciclul Florica, din volumul Pe Argeş în sus, apărut în
1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului deoarece poeziile incluse
realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa părintească, interiorul cu
poezia obiectelor, universul rural şi împrejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de
amintirile copilăriei.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idiliza-rea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin
tema timpului trecător:fugit irreparabile tempus.
Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu
repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de
narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu prezenţa
eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular.
Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor
lexico-gramaticale specifice (pronume personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi a II-
a singular; elemente deictice spaţiale şi temporale: „aci” „acolo", „acum" „atunci). Dar iubirea
evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate,
obiectivându-se, prin repetabilitate.
Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi spaţiu mitic,
nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc, cu formă regională: „aci”), de timp (locuţiune
adverbială de timp: „pe vremuri) şi forma verbală, de perfect simplu: „sosi”.”Aci” este
elementul semantic definitor în raport cu eul liric văzut din perspectiva timpului: „ieri - „acum".
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, având rolul de
laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul,
evocarea iubirii de „ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de
„acum", epilogul poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) şi prezentul
(distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a
iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe relaţia „atunci -
„acum". Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului
(însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea), simbol al trecerii şi
laitmotivul reprezentat de versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei
metafore: „casa amintirii”,care sugereaza evadarea din timp,este scoasa din trecut,in acest fel
spaţiul rememorării trecutului devine unul cu atmosfera nostalgica.De asemenea "casa
amintirii" reprezinta un loc de recluziune,privilegiat,purtand amprenta descendentilor,fiind un
spatiu sacru pentru membrii acelei familii,de unde rezida cadrul bucolic(cadru rustic,arhaic)
care este ca un sat scos din timp.
Drumul este personificat printr-un efect de cinematografie(tehnica focalizarii) care are
rolul de a sugera detasarea de tot ce s-a intamplat,fiind prezente de la elementele
apropiate,pana la elemente indepartate(In drumul lor spre zare imbatranira plopii).
Elementele asociate casei: „obloane", „pridvoi, „păienjeni"(simbol pentru timp),
„poartă", „zăvor" şi versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului,
degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor.
Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic(illo tempore), al luptei haiducilor
pentru dreptate: ,,Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când luptară-n codru şi poteri şi
haiduc".
 Secventele de contrapunct nu accelereaza ritmul dar nici nu-i confera staticitate,fiind un
dozaj foarte bine definit(Nerabdator bunicul pandeste de la scara),pe de-o parte nerabdarea
presupune o tensiune interioara(imagine dinamica),pe de alta parte panda care este un
moment imobil.
Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază idea că eternizarea fiinţei umane este
posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...";versul are rolul de a
surprinde suspendarea in timp a indragostitilor,cei doi sunt scosi din timp insa acesta intervine
asupra acestui climat in chip brutal astfel ca eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în
versul următor de realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e
bătrână...".Cu toate acestea moartea,sfarsitul tragic devine parca doar un simplu fapt care nu a
influentat cu nimic dragostea dintre cei doi,pastrandu-i-se eternitatea prin copii,doar asa ea
poate ramane eterna,pe de-o parte,pe de alta parte sunt intalnite doua planuri,acela al timpului
iluzoriu(suspendat) si cel al timpului real,observandu-se o contrapunere continua.De altfel
ideea ca iubirea sta sub semnul timpului este sugerata inca de la versurile Si cum
sedeau...departe,un clopot a sunat/De nunta sau de moarte in turnul vechi din sat;in acest fel
de timp (simbolizat prin clopot) depinde inceputul si sfarsitul povestii de iubire,iar prin turnul
vechi din sat se indica ideea repetabilitatii timpului.
In distihul al treisprezecelea,este intalnit un vers median care dispune ca intr-o oglinda
planul trecutului si planul prezentului prin intermediul unei comparaţii,producandu-se trecerea
la prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu",in acest
fel se sugereaza faptul ca gesturile bunicilor sunt valabile si in prezent,personajele sunt
altele,poeziile difera dar acestea se repeta.Se poate observa totodata mecanismul arhetipal ce
are ca resort timpul ciclic.
Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut, este simbolul
berzei, „pasăre de bun augur, simbol de pietate filială" (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,
Dicţionar de simboluri, I), dar şi simbol al fidelităţii, al devoţiunii.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea
iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat".
Muzicalitatea usor desueta e conferita atat de elementele prozodiei clasice-rima
imperecheata,ritmul iambic,masura de 13-14 silabe,cat si de numele cu sonoritati din secolul al
XIX-lea(Calyopi,Eliad,Le Lac,Sburatorul)si moderne,de la inceputul secolului XX(Horia Furtuna).
La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul
prezent evocate în poezie.Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de
iubire („vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te
recunoşti, „uită", „nu poţi”).
O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor cu tenta arhaica si regionala
in evocarea trecutului:,,haiduc”; ,,potera”; ,,berlina”; ,,crinolina”; ,,aievea”; ,,pridvor”.
Din punct de vedere stilistic,la nivel structural,se utilizeaza
paralelismul,simetria,antiteza,iar dintre tropi,se foloseste cu precadere metafora- ,,casa
amintirii”; ,,ochi de peruzea”; ,,ochi de ametist” -si comparatia,care sustine ideea repetabilitatii
existentei umane: ,,Ca ieri sosi bunica...si vii acuma tu”.
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului, a
cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător, fugit irreparabile tempus.