Tematica sociala cunoaste cateva reprezentari deosebite in lirica argheziana, pe de o parte poetul

reflecta stari grave ale societatii: saracia care duce la revolta, iar pe de cealalta parte se ofera o viziune
larga asupra societatii si omului privite in evolutie, prin consemnarea evenimentelor importante ale
progresului omenirii.
Aceasta tema apare in volumele: Cantare omului, 1907. Piezaje si Flori de mucigai.
Volumul Flori de mucigai este cel mai reprezentativ pentru aceasta tema si descrie atmosfera de
detentie avand ca mesaj ideea ca omul nu poate fi iremediabil pierdut -; chiar daca se afla la periferia
societatii, el totusi poseda resurse de salvare a sufletului.
In acest volum isi gaseste expresia cea mai deplina adeziunea lui Arghezi la estetica uratului, caria poetul
ii da contur in Testament: Din bube, mucigaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi.
Mediul e cel al mahalalei citadine de odinioara, al pungasilor, ucigasilor si tigancilor-florarese, al
puscariasilor (volumul are si o replica in proza: Poarta neagra). Limbajul iese de aici improspatat, viu
colorat, de o expresivitate nebanuita, rezultata din curajul poetului in fata cuvantului argotic pe care-l
imperecheaza cu arhaismul, cu neologismul sau cu termenul lingvistic de uz curent: In frig si noroi/ Trec
hotii-n convoi, cate doi,/ Cu lanturi taras de picioare,/ Muncindu-se parca-n mocirli si sudoare (Cina).
Versurile din volumul Flori de mucigai sunt scrise altfel decat se obisnuise pana la el, cu unghiile de la
mana stanga, cum zice poetul in poemul titular al volumului. Ele:
Sunt stihuri fara an,
Stihuri de groapa,
De sete si apa
Si de foame de scrum
Stihurile de-acum.
Volumul 1907. Peizaje surprinde cateva secvente din revolta taraneasca, subliniindu-se faptul ca
taranii au fost indreptatiti sa recurga la gesturi extreme, pentru ca saracia si nedreptatea dobandisera o
mare extindere. Poetul surprinde cu emotie momentele rascoalei: izbucnirea revoltei in Cauza
cauzelor, Cuvant inainte si Razvratitul; desfasurarea rascoalei in Flamanzenii si Boierii iar
reprimarea este prezentata in poeziile: Lipsesc morminte, Patru al Catrincii, Epilog. Tonul usor
ironic scoate in evidenta drama taranului roman, dar si a muncitorului solidarizat cu truditorii
pamantului.
Volumul Cantare omului este considerat drept o sociogonie care prezinta evolutia omului pe scara
istorica si ontologica pana in secolul XX.
Poeziile volumului par a fi momente din evolutia omului. Cel mai important eveniment a fost dobandirea
pozitiei verticale, aceasta simbolizand desprinderea din stadiul de animalitate si perceperea universului
fara temeri si angoase. Momentul este sensibil relevat in poeziile Umbra, Eu, umbra, Implinire.
Arghezi vede omul ca pe o fiinta capabila sa se perfectioneze, sa domine natua si sa se domine. Forta
omului este imensa si ea deriva din ceea ce poate implini mana si gandirea. Poetul elogiaza mana,
simbol al infaptuirilor deosebite, dar si al bunatatii si sensibilitatii omului, in poeziile: Adame, Sa ti-o
sarut, Mana lui.
In volumul Cantare omului se condamna razboiul si se pledeaza pentru paca in Lupta si razboi,
Temeiul ni-i fratia, Prietenie, Jale.
Elogiul omului din secolul XX, asemanat cu Prometeu, este evident in textul Cel ce gandeste singur,
creatie care incheie volumul Cantare omului.