Curs 3:

Norma de conflict -

nu este o norma care sa reglementeze fondul

relatiei private, care e intinderea obligatiilor din contract, oricare ar f
raportul in speta concreta, ci are un rol de trimitere la sistemul de drept
aplicabil.

Pot f clasificate in functie de variate criterii:

in functie de obiectul lor, intalnim :

- norme de conflict privitoare la contracte, ele sunt grupate in

recentul
Regulament european adoptat Roma 1
norme
de
extracontractuala, ele find
Roma 2

conflict

care
vizeaza
raspunderea
cuprinse in Regulamentul european

in materia succesiunilor

in materia filiatiei

in materia casatoriei, in materia capacitatii s.a.m.d.

in functie de modul lor de actiune:

- norme de conflict unilaterale - cele care se limiteaza la a fxa la

aplicarea
externa doar a dreptului roman -> le intalnim doar prin
exceptie
ex: ocrotirea faptelor care aduc o ingerinta numelui, savarsite in
Romania, sunt de competenta legii nationale romane.
- norme de conflict bilaterale - acele norme de conflict care nu se
limiteaza la a statua competenta sistemului de drept careia ele apartin,
ci ele
determina in functie de materia sau institutia supusa localizarii,

competenta de aplicare a unei anumite legi, fe ea al forului sau al unui alt

sistem de drept
ex.1):
succesiunea este supusa ultimei resedinte a defunctului - ele
actioneaza in abstracto, punctul de legatura find abstract, ele au
o
caracteristica duala in sensul ca nu se limiteaza la stabilirea unui sistem
de drept
ex.2):
in materia drepturilor reale imobiliare - lex rei sitae, momentul
dobandirii dreptului de
proprietate (intabularea - efect constitutiv sau
declarativ?) - normele fecarui stat find cele care guverneaza starea de fapt.
ex.3):

legea locului comiterii delictului

Regula: normele din dreptul international privat au o natura

duala, bilaterala

Din punct de vedere al structurii sale , norma de conflict contine 2

elemente:

1) continutul normei de conflict - este acea parte a normei de

conflict care
ne indica materia sau institutia supusa
localizarii
ex.1): materia testamentara - legea ultimului domiciliu, legea locului
intocmirii testamentului etc.
ex.2): in materia contractului - in principiu, forma este supusa legii care se
aplica si fondului (regulamentul Roma 1) --> in materia fondului, partile pot
sa aleaga legea care sa reglementeze raportul contractual. Daca forma
este supusa legii aplicabile fondului, se aplica mutatis mutandis legea
aplicabila fondului.
--> probleme in privinta materiei reale imobiliare. Orice ar spune
legea contractului, legea in materia imobiliara are o autonomie care
prevaleaza in raport de legea contractului. Scopul aceste idei este aceea de
securizare a circuitului civil, ratiunea find predilect publica. Nu inseamna ca
partile sunt private complet de posiblitatea de alegere a legii aplicabile, insa

legea aleasa va carmui materia obligatiilor (ex.: raspunderea pentru

neexecutare, arvuna etc.). La polul opus materia reala va f reglementata de
legea locului situatii imobilului, find supusa rigorii intabularii.

--> chiar si consimtamantul se raporteaza la principiul vointei

partilor. Asadar, daca se produce o disociere in ceea ce priveste materia
consintamantului de cea a formei, cum se poate argumenta ca ratiunea
formalismului este acea de a proteja consintamantul ( idee sustinuta de
Chirica si Juanita), cand ele sunt reglementate prin legi diferite? In fond,
ratiunea formalismului este aceea de a securiza actul juridic. Nu mai
sunt aplicabile ratiunile ce erau instituite de Codul Civil Napoleon si Codul
Cuza care ridicau formalismul la acest rang, al protejarii consimtamantului.

2) punctul de legatura - acel element al normei de conflict care

asigura
localizarea efectiva a raportului cu caracter de
extraneitate,
aplicand
ex.: cetatenia - in materia starii si a capacitatii persoanei; domiciliul; avem
alteori resedinta obisnuita; locul situatii bunului (lex rei sitae); locul
incheierii actului; locului savarsirii actului cauzator de prejudicii; locul
producerii prejudiciului

Dialogul normelor de conflict

Spunem ca dreptul international privat este totusi un drept care are o

sorginte nationala => exista o multitudine de norme de conflict, apartinand
diferitelor sisteme statale. Doar prin exceptie putem vorbi de norme de
conflict uniforme, instituite, de regula, prin norme secundare comunitare.
Regula este, insa, ca normele de conflict apartin fecarei tari. Ele nu exista
izolat, ci ele coexista, aflandu-se intr-un permanent dialog.
Dialogul normelor de conflict poate imbraca 2 forme: conflictul
pozitiv al
normelor conflictuale si conflictul
negativ.

A. Conflictul pozitiv apare atunci cand in cazul unui raport cu

element de extraneitate, fiecare din tarile cu care raportul prezinta
legaturi isi revendica competenta de aplicare prin normele de conflict
propriu.

Este cazul unui cetatean francez care are domiciliu in Anglia intr-o
problema legata de starea si capacitatea lui, mai precis capacitatea legata
de incheierea unui anumit act juridic. In acest caz, legea franceza isi
revendica competenta de aplicare, find vorba despre o chestiune referitoare
la capacitate, potrivit principiului lex patriae, aceasta find supusa, in
conceptie franceza, legii statului a carei cetatenia o are persoana respectiva.
Dar si dreptul englez se considera in egala masura competent, deoarece
potrivit acestui sistem de drept, capacitatea persoanei este supusa
criteriului lex domicili, adica legii statului unde isi are domiciliul persoana
respectiva, el regasindu-se in Anglia.
Ambele sisteme de drept isi revendica in egala masura competenta. Dreptul
francez, potrivit principiului lex patriae, si dreptul englez, conform principiului
lex domicili.

Tot astfel, este cazul succesiunii unui italian care lasa bunuri
imobile situate in Franta. Legea italiana se considera competenta a
guverna succesiunea, deoarece potrivit legii amintite, succesiunea unei
persoane este supusa, indiferent de natura bunurilor care compun masa
succesorala, legii succesorale a autorului ei. Numai ca si legea franceza
isi revendica competenta de aplicare in speta, cel putin in ceea ce
priveste bunurile imobile situate pe teritoriul statului francez. Potrivit
dreptului francez, succesiunea este dezmembrata in privinta determinarii
legii aplicabile ei in succesiunea mobiliara si succesiunea imobiliare. In
materia mobiliara, legiuitorul francez aplica legea ultimului domiciliu, iar in
privinta imobiliara se aplica principiul lex rei sitae.

Cum se rezolva? -

se aplica nemijlocit principiul lex fori, legea

autoritatii sesizate cu transarea litigiului --> Daca va f sesizata o
instanta franceza, ea va aplica C.Civ.fr., care spune ca succesiunea este lipita
statului teritorial --> Porneste de la norma conflictuala interna si aplica in

mod direct si nemijlocit dreptul francez.

Tocmai aceasta ilustreaza faptul ca norma conflictuala nu este o
norma de natura internationala, ci ea are o radacina in cadrul
dreptului national, interferenta cu dreptul international fiind in ceea
ce priveste obiectul sau.

B. Conflictul negativ de legi - intervine atunci cand niciuna din

normele
de conflict in prezenta, cu care raportul prezinta legaturi, nusi revendica competenta de aplicare.
De ex., cazul unui cetatean englez cu domiciliul in Franta, tot
intr-o problema legata de starea si capacitatea lui, in privinta unui act
incheiat. Norma conflictuala se dezice si trimite raportul contractual ce
urmeaza a f reglementat spre legea franceza, numai ca nici dreptul francez
nu-si revendica competenta, avand in vedere ca nu este vorba de un
cetatean francez, ci de unul englez. Altfel spus, conform legii engleze, este
aplicabil principiul lex domicili, iar conform legii franceze, principiul lex
patriae.
Cazul unui cetatean francez care lasa o succesiune in Italia,
bunurile din masa succesorala fiind situate toate in Italia si el moare
cu domiciliul in Italia. In acest caz, legea italiana nu se considera
competenta, ci atribuie competenta legii franceze ca lege aplicabila legii
autorului succesiunii, dar nici norma de conflict franceza nu-si revendica
competenta de aplicare in speta, pentru ca atat domiciliul, cat si toate
bunurile se gasesc in Italia, find aplicabila la prima vedere legea italiana.

Cum se rezolva? -

conflictul negativ de legi se solutioneaza intotdeauna

avand ca punct de pornire sistemul conflictual al tarii instantei
sesizate. De exemplu, spuneam de cazul francezului cu mostenirea in
Italia --> instanta franceza asculta de norma sa de conflict, care o conduce
in Italia. Atunci cand norma de conflict a forului atribuie, intr-o anumita
materia, competenta unui sistem de drept strain, ea trimite la acest sistem
de drept strain. Ajunsa acolo, va privi la norma conflictuala unde a fost
trimisa. Atunci cand norma de conflict straina la care a trimis lex fori nu-si
revendica competenta de aplicare, se spune ca ea retrimite, dupa caz, fie la

sistemul forului, fie alteori la dreptul unei terte tari.

Am putea defni retrimiterea ca find procedeul juridic prin care

norma de conflict straina la care a trimis lex fori, neacceptand competenta
dictata de aceasta din urma, atribuie la randul ei competenta de
reglementare fe legii forului (retrimitire de gradul 1), fe dupa caz, dreptului
unei terte tari (retrimitere de gr. 2)
Admisibilitatea retrimiterii depinde de acceptiunea pe care o dam
notiunii de lege straina. Daca am privi conceptul de lege straina stricto
sensu, reducandu-l la legea materiala straina, atunci ab initio, problema
retrimiterii nu s-ar mai pune. Daca, in schimb, privim conceptul de lege
straina intr-o acceptiune larga, cuprinzand si normele de conflict straine
aferente acelei materii, atunci problema poate sa apara ori de cate ori acele
norme de conflict nu-si revendica (nici ele) competenta de aplicatiune.

Aparitia retrimiterii in practica judecatoreasca.

Problema retrimiterii a fost pusa pentru prima data in jurisprudenta

instantelor. Intr-o speta, Colliere contra Rivas, s-a ridicat problema
retrimiterii in contextul analizarii conditiilor de validitate a unui testament
facut de un cetatean englez, avand domiciliul, potrivit legii engleze, in Belgia.
Testamentul in cauza era considerat valid potrivit dreptului englez, dar nul
absolut potrivit dreptului belgian, deoarece, nefind un testament autentic, el
continea doar semnatura olografa a testatorului.
Potrivit dreptului belgian de la acea vreme, testatorului din speta nu i
se recunostea ca avand domiciliul in Belgia, deoarece find strain nu
indeplinise formalitatile cerute in acest sens de dreptul belgian de la acea
vreme, care in cazul strainilor impunea autorizarea prealabila a stabilirii
domiciliului. De aceea, in viziune belgiana, acel testator era considerat a
avea domiciliul in Anglia.
Instanta engleza invesitita cu solutionarea litigiului a aplicat in aceasta
speta asa numita Teorie a instantei straine, potrivit careia, in solutionarea
unui litigiu ce prezinta elemente de extraneitate, instanta engleza trebuie sa
procedeze ca si cum s-ar afla in tara la care a trimis norma sa de conflict (in

cazul de fata - in Belgia) . Aceasta inseamna ca instanta engleza trebuie sa se

transpuna in postura instantei de judecata belgiana, cea la care a trimis
norma sa de conflict. Instanta engleza a aplicat norma de conflict belgiana
care recalifca notiunea de domiciliu, considerandu-l a se afla in Anglia si
atribuind competenta in privinta validitatii testamentului legii engleze, ca
lege a domiciliului potrivit legii belgiene. Acesti pasi au fost urmati de
instanta belgiana, sustinand faptul ca testamentul este perfect valid. In fond
avem o distorsiune in ceea ce priveste notiunea de domiciliu.

O a doua speta celebra in care s-a pus problema retrimiterii este

cunoscuta sub denumirea de Forgo. In aceasta speta este vorba despre un
copil bavarez, din afara casatoriei, purtand numele de Xavier Forgo, care este
adus de mama sa, la varsta de 5 ani, in Franta, unde se stabiliste si traieste
tot restul vietii sale, "inchizand ochii" la varsta de 68 de ani si lasand in urma
sa o mostenire mobililara. Forgo nu s-a casatorit niciodata si nu a avut copii.
La moartea sa, rudele sale colaterale din partea mamei au deschis in fata
instantei franceze o petitie de ereditate, solicitand atribuirea intregii averi
mobiliare in favoarea lor. Dreptul succesoral francez de la acea vreme nu
recunostea colateralilor dupa mama din afara casatoriei nici o vocatie
succesorala, vocatie care insa era recunoscuta de dreptul succesoral bavarez.
De asemenea, desi Forgo a trait practic intreaga sa viata in Franta, nu i se
recunostea potrivit dreptului francez de la acea vreme ca avand domiciliul in
Franta deoarece el nu dobandise cetatenie franceza, find considerat strain si
neindeplinind formalitatatile cerute strainilor pentru autorizarea stabilirii lor
in Franta. Prin urmare, din perspectiva franceza, domiciliul lui Fargo era
considerat ca find in Bavaria. Printr-o decizie din 1878, Casatia Franceza,
pornind de la norma de conflict proprie care atribuia competenta in materie
succesorala, find vorba despre o succesiune mobiliara lui lex domicili ( adica
legii bavareze, deoarece avea domiciliul acolo) a acceptat retrimiterea
dispusa de dreptul bavarez care considera ca domiciliul lui Fargo ca find in
Franta si, in consecinta, in urma acestei retrimiteri a aplicat devolutiunii
dreptul succesoral francez. In consecinta, in lipsa de alti mostenitori, Curtea
Franceza a considerat succesiunea ca find vacanta si a atribuit-o in integrum
statului francez.