IR. AW > TP. RELIGIA ROMANILOR I, CONSIDERATIL ISTORICE Desi izolata de continent datorita langului aproape inaccesibil al Mungilor Alpi, Peninsula Italici — spre deosebire de alte zone din antichitate — a cunoscut nenuméarate invazii ale unor populafii din afar, Incd de pe Ja sfargitul mileniului al I-tea idHr.,, peste populatiile mediteraneene existente deja aici se suprapun, in prinwul rand, siculii, care venind de peste Alpi se stabilese in Sicilia. Se presupune, de altfel, cd ei ar fi dat si numele'Italici, in memoria regelui lor Italos. Totusi, invazia cea mai marcanti a fost cea a popoarelor italice, facand parte din marea migcare a populatiilor indo-europene aflate mai inainte in Europa Centrali. Italicii s-au agezat in centrul Italiei, ocupindu-se mai mult cu pastoritul si agricultura. O alti populatie care avea si p&trund’ in peninsula au fost etruscii. Originari din Asia Mica septentrionald, ei erau unul dintre popoarele Marii” care in secolul al XVIII i.d.Hr. au invadat Egiptul; dou’ secole mai tirziu, impinsi de migrafia masivé a popoarelor indo-europene, acestia aveau si debarce in grupuri suecesive pe coasta vestica a Ialiei Centrale, De aici — probabil chiar incepand cu secolele IX — X i.d.Hr., cind gutem vorbi realmente de un ,popor etrusc” ~ ei au fnceput expansiunes spre est, pentru ca dup aceea si ocupe intreaga regime a Toscanei de astazi, si asimileze populatia indigend (umbrii) si si fondeze mai multe orase. Civilizafia etruscd avea s reprezinte temelia culturii romane ulterioare gi, in consecinfa, a intregii mosteniri culturale pe care romani au lasat-o Europei. inceputurile Romei ca oras fin, in fapt, de istoria etruscilor. insusi numele orasului — Religia romanilor 337 fa fel ca cel al Tibrului — pare si fie de origine etrusci, si anume acela al unei ginti etrusce: Rumina. ‘Un alt eveniment foarte semnificativ pentru istoria Romei antice avea s& se product prin secolul al VII i.d.Hr., cand are loc inceputul colonizarii de c&tre greci a Italiei de sud si a Sicilici. Ultimii care au migrat. spre peninsula venind dinspre Europe Centrald, in valuri succesive timp de un secol, incepand de pe le jumitatea secolului al V-lea i.d:Hr., au fost triburile celilor, triburi foarte razboinice, care au ocupat cémpia Padului gi care la inceputul secolului al I-lea id.Hr. aveau si constituie o mare primejdie pentru romani. Dintre toate aceste populafii venite aici, cei ce aveau sa scrie, ins, marea istorie a Romei antice au fost romanii, inemeietorii Cet&fii eterne. Inceputurile Romei au fost multé vreme invaluite in legend, dar ulterior arheologii si istoricii au stabilit cu multé precizie adevarul istoric. in veacul al ViIlI-lea id.Hr. (753, dup’ istoricii latini), anumite triburi de latini, sabini si etrusci aveau)si puna bazele Romei in urma unirii asezirilor fortificate, aflate pe cele sapte coline de pe malul sting al Tibrului. Inifial, Roma e fost condusi de regi etrusci, dar ulterior ea s-a eliberat de sub dominajia acestora, cucerind treptat intreaga Italie si bazinul M&rii Mediterane care avea si fie transformati intr-o Mare interaum, 0 mare interioar in intinsul teritoriu roman. Sub aspectul organiziirii politice, Roma anticd avea si cunoascé trei perioade distincte: regalitatea (753-509 i.d.Hr.), republica (509-31 id.Hr.) si imperiul (31 $.d.Hr-476 dr). Il, IZVOARE Comparativ cu religiile altor mari popoare din anticitate, religia -vechilor romani dispune de o literatura sacra sracd. Exist, in schimb, scrieri ale unor autori, ia general profani, dintre care vom aminti pe cele mai importante. Astfel, luctarea De re rustica a lui Cato (234 — 149 id. Hr) prezint& numeroase rituri si formule magice specifice religiei romane. Tot Ja fel, un izvor important il constituie lucrarea Jui Terentjus Varro (116 — 27 i.d.Hr), respectiv338 Istoria gi filosofia religiei 1a popoarele antice Antiquitatum romanarum humanarem et divinarum libri XLI, din care s-a pastrat doar un rezumat succint in lucrarea De civitate Dei a Fericitului Augustin. Un alt izvor pentru cunoasterea religiei romanilor din cele mai vechi timpuri, desi infprmafiile sunt relativ sirace, aparjine tot lui Terentius Varro, si anume De re rustica Cicero ofera si el informatii in-diferite opere ale sale, cum ar fi De natura Deorum, De finitus, De divinatione si De legibus. Alte informajii ne sunt oferite de scricrile literare ale lui Vergiliu, Ovidiu si Properfiu. Astfel, in Eneida, Vergiliu ni-i prezinté pe eroii si ca buni cunosc&tori si implinitori ai credinfelor si riturilor religioase romane. Poctul Ovidiu ne oferé si el informafii despre calendarul roman, Fasti, desi acesta acopers doar o jumatate de an, din ianuarie pénd in iunie inclusiv. Mai amintim pe Horasiu, in’a carui Tucrare Carmen saeculare descoperim un imn dedicat unei sarbitori religioase desfisurate in anul 17 i.d.Hr. In sorierile Jor, istoricii Pliniu cel Batran, Plutarh, Polibiu, Titus Livius, Dionysios din Halicamas fac si ei uneori referiri Ja religia vechilor romani, Prin veacul al IV-lea d.Hr., eruditul filolog Macrobiu oferd, de asemenea, 0 interpretare filosoficd a piginismului vechi roman aflat la sfirgitul su in opera sa intitulati Saturnalia, tradusi si in limba romana, Desigur, au existat gi scriitori crestini care s-au preocupat de vechea religie roman’, ficind apologia orestinismului care patrunsese in Imperiul Roman, intre care amintim pe Tertulian, Amobiu de Syca, Lactanfiu, in Jucrarea sa Divinae Institutiones, si Fericitul Augustin, in De civitate Dei. Alte izvoare prefioase pentru cunoasterea religiei romanilor rimén, fireste, inscripjiile, monedele, templele si altarele care au supraviefuit din acea vreme, basoreliefuri, statui, picturi, care ne redau scene religioase, sacrificii etc. IM. DIVINITAFI SI SEMNIFICATIA LOR Multi vreme s-a considerat c&, la inceput, romani ar fi cunoscut © fazi ,predeista” sau ,dinamica”, in care ei n-ar fi avut o conceptie clara despre divinitatile lor, n-ar fi avut mituri, explicandu-si tot cea ce se intémpla in lume ca operd a forjelor naturii, denumite Religia romanilor 339 de ei numina. Aceste numina ar putea avea semnificatia pe care © au astizi Ia anumite populafii tribale contemporane nofiunile de mana, orenda, wakam. O atare parere, impartasita, de pild’, de cercetitorul H.J. Rose si de aljii, a fost corectata, insa, de prof. G. Dumézil care i-a catalogat drept ,primitivisti” pe cei care fac 0 confuzie fntre ideca de numen si cea de mana. Prof G. Dumézil argumenteaz& cé, pentru romani, numen nu avea, nici pe departe, semnificatia unei forfe difuze impersonale din univers, ci reprezinta voinfa exprimatd a unui zou, numen dei. Zeii aveau un caracter bine conturat, erau adcrafii scparat, ins nu erau concepufi ca fiind casitorifi, avand copii, dedandu- se la aventuri, asa cum se intémpli in mitologia greact. in fruntea panteonului roman se afla Jupiter, 2eul cerului strlucitor. El era socotit Optimus Maximus, adic& ,cel mai bun gi cel mai mare”, protectorul divin al romanilor. In urma rézboaielor ineununate de succes, conducdtorii de osti fi aduccau permanent secrificii in templul séu care domina Capitoliul, central Romei, Ca divinitate a cerului, Jupiter cra responsabil, de asemenea, cu vremea, fiind in acelasi timp zeul ploii (Jupiter pluvius), al tunetului (Jupiter tonans), al fulgerului (fulguralis) si al luminii (lucetius). In timpurile mai vechi, el era socotit si zeul podgoriilor si al recoltelor. Dup% ce Roma a ajuns oras, Jupiter si-a pierdut, desigur, atribusiile in domeniul agricol, asemenea lui Marduk de dinaintea lui in vechiul Babilon, devenind treptat zeul oragului. Ulterior a devenit responsabil pentru toate problemele romanifor. Era cisitorit cu Junona, dar relajia sa cu ca era mai pungin complicaté decat aceea dintre Zeus si Hera de la vechii greci. Ca Jupiter Optimus Maximus, el a fost impus si celorlalte popoare cucerite de romani. in calendarul roman ii erau consacrate zilele de la mijlocul lunilor, idele. Junona, regina cerului si sofia lui Jupiter, era corelaté cu fertilitatea si, in special, cu nasterea. Nu este improbabil ca ca si fi fost la inceput zeifa lunii. Ca divinitate protectoare a femeilor, Junona asigura continuitatea familiilor. Luna junie, care mai inainte se numea Junonius, era socotita cea mai bun’ pentru incheierea casatoriilor. Devenita sofia lui Jupiter, ea mai era numiti si Juno340 Istoria gi filosofia religiei la popoarele antice Regina, tronand alaturi de Jupiter in Capitoliu. Pasdrea ei sacra era gisca. Gastele inchinate ei au salvat Capitolinl in timpul invaziei galilor. i erau consacrate zilele de la inceputul lunilor, calendele. ‘Marte (Mars) a fost cel mai popular zeu roman. Initial, el era zeul vegetatici de primavard, fiindu-i consacrat’ luna martie care ii poarti numele. De asemenea, el se afla intr-o stransi legdtura cu Silvanus, zeul pastorilor. Chiar dup& ce a devenit marele zeu al rizboiului, Marte gi-a pastrat aceasta veche relafie cu agricultura, Cel mai mare dar pe care Marte I-a facut, probabil, romanilor a fost Romulus, intemeietorul Romei, Zeu! a violat-o pe Rhea Silvia, pe cand aceasta se afla la un izvor, iar apoi aceasta a nascut pe cei doi gemeni Romulus i Remus, Dupa ce s-a aflat acest lucru, Rhea Silvia a fost alungati si aruncati in inchisoare ca preoteasi decizuta, dar a fost eliberaté dupa ani de fili sti. La scurt timp dupa aceea, Romulus a fondat Roma. + Fe cimpurile de batilie, soldafii romani isi sporeau puterea de leptit prin invocarea zeului Marte. La inceputul oricdrui razboi, generalul insrcinat cu comanda supremé intra in templul tui Marte si zgaltaia lancea zeului strigand: ,, Mars, vigila!” De altfel, primavara si toamna, anotimpuri potrivite pentru inceperea si terminarea rézboaielor, aveau loc mai multe sirbatori in cinstea lui Marte: Equirria (27 februarie si 14 martie), Tubilustrium (23 martie si 23 mai) si Armilustrium (19 octombrie). Quirinus, zen rézboinic, preluat de mitologia romané dintr-un mit sabin, a fost ulterior identificat fie cu Marte ~ a cérui dubluré fa fost initial - fie cu zeul Janus. Mai tarziu, el @ fost inclus in marea triad’ suprema romand, alaturi de Jupiter si Marte. La origine, Quirinus ar fi insemnat ,,ménuitor de lance”, desi romani arhaici il adorasera ca ,,geniu” al vegetafiei de primavard. Dup& ce a fost suprapus cultual lui Romulus, i-au fost consacrate sirbatorile anuale cunoscute sub numele de Quirinalia (17 februarie). Janus, cel mai vechi zeu al popoarelor italicé, era zeul tuturor inte i iesirilor, personificarea inceputului si sfarsitului. Dupa nume, insemneazi ,uga casei”. El era reprezentat cu dowd fete care privese in diree}ii opuse; arareori, era reprezentat si cu patra fete, Vechii romani il corelau, in primul rand; cu biruinja in Religia romanilor on rizboaie. Astfel, in timp de pace, usile duble ale templului sdu erau permanent inchise, iar in timp de rizboi erau larg deschise. Ca divinitate a inceputurilor (inceputul anului, al zilelor si al ori¢arei lucrari), lui Janus i-a fost consacrati luna ianuarie, prima tuna a anului. Fiindcd in acest moment al anului oamenii privesc att inainte cét gi in spate,-spre anul care a trecut, propunéndu-si un nou inceput. Cultul acestui zeu 2 fost inaugurat de insusi Romulus, fondatorul Romei. Sérbitoarea lui era numiti Agonalia (9 ianuarie), Vesta era zeija ciminului casnic, protejind asa cum aratd Vergiliu, focul vetrei, Socotitf fiics a zeului Saturnus, ea era o veche divinitate italick a focului din vatré, find identificatd mai tirziu ou zeija Hestia de Ja vechii greci. {In general, divinitajile focului din vatré erau necesare triburilor primitive pentru a mengine focul aprins chiar si mai tarziu, eviténdu- se astfel dificultatea reaprinderii altui foc prin frecarea lemnclor Satele romane din vechime aveau gi cate 0 vatrd comuni cu foc constant in centrul satului: focus publicus. Pe vremea regelui Numa Pompilius, focul sacra era aprins chiar de la soare, cu ajutoral unei oglinzi concave, Dupi cum consemneaza istoricul Plutarh, tot sub regele Numa a fost construit si Templul Vesti, slujit la inceput de patru vestale; acestea erau preotese fecioare (Vestalis virgo), avénd intre atribujii si grija intresinerii focului sacra din templul zeifei; ‘vestala care, din neglijengé, i! lisa si se stinga, era biciuit’, Minerva cra zcija mestesugurilor, stiinfei, artelor si poeziei Asemenea zeifei Atena de la greci, care a aparut din capul lui Zeus, tot la fel si Minerva a fost ndscutd de Jupiter fara vreo contribufie din partea mamei sale. Numele ei se coreleazA, probabil, cu cuvantul latinesc mens, ,minte”, ,rafiune”. Ea era reprezentati cu scut, coif si armura, Desi cultul ef in jtalia era larg rispandit si era, probabil, de otigine etruse, totugi ea apare doar la Roma ca simbol rizboinic al oragului., Ziua consacrati ei era cea de 19 martie, iar sérbitoarea in cinstea ei se mumea Quinguatrus, Ia cate participau mai ales mestesugari, artgtii si tineretul. Cu aceasti ccazie, tinerii aduceau banii pentru lec{ii (minerva), erau aduse sacrificii si se desfigurau lupte de gladiatori.342 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice Venus (lat. venus ~ frumusete, gratie, farmec) era zeita frumusejii, ocrotitoare in perioada arhaicd a vegetatiei si fertilitayii in aceasta calitate, ea apare si ca ocrotitoare a gradinilor gi livezilor, patroand a abundentei florale si vegetafiei naturii, Dintre plante ii era consacrat mirtul, iar dintre pasari lebedele. Diana, zeita italicd arhaicd, era protectoarea matemnitajii, dar patrona gi renasterea anuali a vegetafiei. Ca zeit a Lunii, avea epitetul “Diana Candelifera (,purtétoarea de torja"), fiind numita deseori Diana Lucina. La inceputul erei noastre, consemnim o now’ variant a acestei vechi zeife romane, sub numele de Diana Mellifica, al'c&rei cult se sispandeste in Dacia Romana, dobandind © noua atribufie: patronajul albinelor. Acest lucru este explicabil, de altfel, daci avem in vedere c& albindritul era aici una dintre indeletnicirile de baza. Fortuna, zeifa abundenjei si norocului, era reprezentat cu ochii legati, spre o simboliza destinul orb. Tinea o mana pe destinele universului, iar pe cealalti pe Comul Abundenjei. De fapt, aceasté imagine era gandité ca o alegorie a capriciilor destinului, norocului arbitrar, sansei si nesansei, intrucdt Fortuna a ajuns si patroneze mai tarziu in cultul roman, pe de o parte, hazardul, indiferenta gi nesiguranja destinului, iar pe de alta parte norocul si manifestirile bundvoinfei divinitapi Jn cultul roman popular, Fortuna era implicit si zeija norocului Girijet, a gansei, a cAstigurilor, dar gi o zeif& invocat in oracole, Cultul séu este prezent si in Dacia Romana, aici find cunosouta sub numele de Fortuna Daciarum (,Fortuna Daciilor”), fiindu-i consacrate numeroase temple, cum ar fi in Sarmizegetusa sau in alte orase. Desigur, mai erau cinstite si alte divinitati de o importanta mai mica. Astfel, amintim pe Vulcan, zeul focului, fauritorul armelor; Neptun, 2eul marilor gi protectorul cailor gi al exercifiilor de cavalerie; Mercur, protectorul comeryului; Saturn, zeul seménaturilor gi protector al séracilor; Faunus sau Lupercus, protector impotriva lupilor gi, mai térziu, al pAsunilor si fecunditapii animalelor; Liber Pater (Bacchus), zeul vinuhui gi al vifei de vie, © asimilare a lui Dionysos de la greci etc. Religin romanilor ; 343 De asemenea, vechii romani cinsteau gi o serie de divinitaji tatelare ale omului, intre care amintim: penafii, care supravegheau si asigurau prosperitatea fieclrei case; geniile, care protejau pe fiecare om (fiecare om avea un genius si fiecare femeie 0 juno); Jari — tutelau locurile unde triiau grupuri omenesti; mani — sufletele. strimosilor. IV. EROU. MITOLOGIA In Roma antic&, cultul eroilor gi mitologia n-au cunoscut amploarea pe care au avut-o, de pilda, in Grecia antici. Acest jucru s-ar putea explica gi prin faptul cA mitologia romani a fost coplesits de mitologia straina greceasca. Mitul intemeierii Romei este deosebit ce important pentru infelegerea religiei romane, aceasti summa mitologic’, si-i spunem asa, reflectnd totodati anumite realitaji etnografice si sociale din acea vreme. Asa cum am spus, Romulus si fratele siu geaman, Remus, erau fiii zeului rézboiului, Marte, si ai vestalei Rhea Silvia. Ca pedeapsd pentru faptul c& ramasese insdrcinatd, Rhea Silvia a fost inchisa, iar cei doi fii au fost aruncafi in Tibru. Aruncati de valuri la mal, ei au fost preluafi si alaptayi de o lupoaic’, care era considerati animalul sacru al zeului Marte. Mai tirziu, ei au fost Bisifi de cAtre pastorul regal, Faustulus, care i-a adus acasii si i-a ocrotit impreuna cu sofia sa. Romulus si Remus au crescut si au devenit rézboinici viteji, incat mulfi barbafi si-au exprimat dorinja de a trai sub conducerea lor intr-un orag nou. Acest oras avea si fie Roma. in timpul fondarii oragului s-a ajuns la o disput aprigd intre cei doi frati, care avea si se soldeze cu moartea lui Remus. La fel ca in atétea alte tradiji, fondarea unui oras repreaintd, in fapt, repetitia cosmogonici. in cazul de fafi, sacrificarea Jui Remus de catre fratele sau Romulus ilustreaza sacrificiul cosmogonic primordial de tip Purusa, Ymir etc. Prin jertfa sa in vatra Romei, Remus avea s& asigure viitorul fericit al Cetafii Eteme, adicd nasterea poporului roman si venirea lui Romulus la domni344 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice Dupa 40 de ani de domnie, Romulus avea si dispard; in timp ce inspecta trupele sale pe Campia lui Marte, s-a stérnit vantul gi fa fost luat de un nor pe parcursul furtunii care se dezlinjuise. ‘Asa cum am amintit, mitologia romana a preluat multe mituri grecesti. De pildé, Hercule — dup’ numele siu grecesc Herakles =a fost asimilat de romani si s-a altoit, practic, pe tulpina unei vechi divinitati italice 2 abundenfei recoltelor si vitelor. Semizeu binefacator, el ii ajuta pe oameni in nevoile lor, fiind invocat totdeauna inaintea plecdrilor Ja drum. De asemenea, se depuncau jurdminte pe numele siu (me hercle) si i se aduceau ca jertfe, in data de 12 august, un taur si o junic’ Alfi eroi imprumutaji tot de la greci erau Castor si Pollux (numifi si Castori sau Dioscuri), De un cult deosebit se bucurau mai ales din partea cAlarefilor care, pe data de 15 iulie a fiecarui an, participau la o fastuoas& cavalcada prin cetate pani 1a templul din forum consacrat Castorilor. De fapt, cu acest prilej, avea Joc ‘© comemorare a impresionantei cavalcade a Castorilor care, dupa incheierea luptei de Ja Regillus, au venit in goan’ spre cetate ca si anunfe o mare biruinfS in urma razboiului V. MORALA in ansamblu, principiile morale reflecté intocmai stadiul de cultur’, civilizajie si, binefngeles, cel religios dintr-o perioadi sau alta, intre altele, edsatoria, familia, dar gi relafiile cu sclavii, atat de prezenti in societatea roman, arati clar cat de morali sau de imorali erau vechii romani, cit de apropiati sau cat de indepartaté era viata lor de zi cu zi de ceea ce le cereau zeii proprii sau de ceea ce cereau ei ingisi de la acestia. ‘Casatoria n-a fost indisolubili niciodata la romani. fn primele secole ale Romei, dac& repudierea sofului de citre sofia pust sub autoritatea [ui era 0 absolut& imposibilitate, in schimb repudierea sofiei de cétre sot reprezenta un drept indiscutabil inscris in puterea investita fui asupra ei, Numai c& practica, desigur in interesul stabilitafii familiei, adusese unele corecturi in aplicarea acestui principiu. Chiar pind in veacul al Hl-lea id-Hr., asa cum o demonstreazA multe exemple din tradifie, repudierea era, in fapt, Religia romanilor 345 strict subordonaté unei greseli a femeii, judecati si condamnati {gtr-un consiliu finut de familia sofului. Cu toate acestea, la sfarsitul Berioadei Republicii, in timp ce barbafii uzurpaserd dreptul de a apula dupa bunul lor plac cisitoriile pe care le incheiaseri, s-a ajuns ca mariajul sa acorde acest drept si femeii. in vechime, tatil avea drept de viayé si de moarte asupra copiilor sai pe care fi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. De asemenea, el avea dreptul de a-si repudia copiii now-nascuti, expunandu-i si parasindui in strada. De la sfirsital Republicii, mamei i se recunascuse dreptul formal la respectul copiilor ei, la egalitate cu tatal. De asemenea, pretorul ii atribuia dreptul de supraveghere a copiilor, att in cazul unei tutele cat si in acela al unei rele comportiri din partea sopului. In privinta copiilor sai, pater familias nu mai are acum dreptul de viafi si de moarte acordat de legile sacre considerate regale. Desigur, el posed’ inc& oribilul ,,drept”, care nu va fi anulat decAt in anul 374 d.Hr., sub binefacitoarea influent a crestinismului, de a-si expune noii-nascufi pe rampele de gunoaie publice, unde mureau de foame si de frig, dact vreun trec&tor cu ate mu venea si-i culeag si s&-i scape la timp. Ulterior, situajia se schimb%, are loc chiar 0 emancipare a copiilor. Sunt nenumarate exemplele tajilor de familie a c&ror autoritate nu se mai manifest decat prin indulgenf& $i ale copiilor care, in prezenta p&rinfilor lor, traiese in voie, ca si c&nd ar fi proprii lor stipani. De pild’, Plinius cel Tandr, avand cisitorii sterile, igi dorea ca fiii prietenilor sai sé se bucure de o independent in comportare, aga cum el n-ar fi refuzat-o fiilor s&i, intrucdt 0 asemenea comportare devenise obignuita si finde’, pentru oamenii cumsecade”, ea jinea de buna-cuviinfa. Din pacate, o asemenea emancipare a condus, de multe oti, si la excese. (0 alté problema care reflect intocmai morala vechilor romani, dar’ si evolujia ei in timp, este aceea a sclaviei. Pe ultima treapti a ierathiei sociale se aflau sclavii, al cAror numér a crescut enorm in urma razboaielor de cucerire. La inceput, regimul acelor sclavi era foarte dur, mai ales c&, in afara prizonierilor de rizboi, randurile acestora ~ de ordinul sutelor de mii — crau ingrosate de hofii———————————————— 346 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice pringi fo flagrant delict, incendiatori, dezertori, debitoni insolvabil, copii vanduti de p&rinfii lor etc. ; Sclavul putea fi vandut, diruit, lésat mostenire prin testament de stiipanul siu care avea asupra lui drept de vieté $i de moarte. Selavul nu avea acces in tribunale, nu putea poseda bunuri, iar cAsitoria Tui, nu avea nici o valoare juridicd, Totugi, spre sfarsitul Republicii gi de-a lungul perioadet Imperiului, situajia acestor dezmosteniti ai soartei se va imbundtati simfitor. Sclavii publici, de stat, desfigurau activititi publice sau lucrau in administratic ca + gnici functionari, ca selarisfi. Cei particulari, fri schimb, Tucrau in agricultur’, in atelierele mestesugaresti ale stapanilor, sau in ospodiriile acestora. Interesant este c8 cei ce aparfineaw famililor seal modeste duceau o viafi suportabili. Marii proprietari aveau pana la 500 gi chiar 1000 de sclavi. Existau, de asemenea, gi aga- Pomiti ,sclavi de lux”, reprezentind medici, literafi, oameni de stiintd, secretari, pedagogi, muzicanfi etc. Vi. CULTUL 4. Locurile de cult - Ca 5i'in cazul altor popoare din antichitate, la inceput vecbii romani ‘sivargeau cultul prin paduri, pesteri si, in general, prin Jocuri misterioase, acolo unde ei credeau c& s-a facut simfité prezenfa zeului respectiv. Amintim, astfel, grota Jui Faunus, mumité Lupercal, pe coasta de nord-vest a Palatinului, unde exista un loc de cult pentru preotii luperci, In scopul protejarit impotriva tupilor Tot la fel, anumite padurici si boschete sacre etau consacrate mor divinitafi simple ale agrioulturli, Pe parcurs, au fost construite aitare si temple, mai intai dup modelul templelor etrusce $i, apoi, dup acela al celor grecesti. “Templul roman era, in general, de dimensiuni mici, avea forns reptunghiulard si era construit pe un podium jnalt de piattd. Tn faj2 avea dou’ sau trei randuri de coloane, iar cella, inciperes qezervata statuii zeului respectiv, era inconjurati de coloane ncorporate pe jumitate in zidul ei. Un exemphu, in acest sens, ste templul pistrat pang astizi al Fortunei Virile, aflat in anticul fe ei Religia romanilor 347 Forum Boarium din Roma, care are alituri un alt tip de templu, circular, inchinat zeifei Vesta. ‘Una dintre cele mai mari capodopere ale antichitatii o reprezinta Panteonul din Roma, ,templul tuturor zeilor”, cel mai bine conservat si cel mai celebru loc de cult (aléturi de Coloseum) pe care J-au lsat romanii. A fost ridicat de catre Agrippa (ginerele lui Augustus) in anul 27 i.d.Hr., apci distrus de un incendiu (80 Hr) si reconstruit de imparatul Domitian, reconstruit din now de imparatul Hadrian dupa un alt incendiu (110 d.Hr), pentru ca, _ in cele din urmé, s& fie restaurat de catre impiratii Septimius Severus si Caracalla. Acest templu se distinge totalmente de arhitectura templelor grecesti, are o forma circulara si este precedat de un vestibul (pronaos) susjinut de 16 coloane. Jnteriorul siu prezint’ o armonie si o simplitate perfect. Diametrul este egal cu inaljimea: 43,40 m. 2, Sacerdojii a) Persoanele destinate cultului se grupau in colegii si confrerii Cea mai inalt& institujie colegiala ere cea a pontifilor, care a fost intemeiat, dup’ traditie, de catre regele Nua Pompilius. Initial, pontifii erau alesi prin cooptare, apoi prin avizul unor comisii speciale, dintre oamenii cei mai inviifafi. Acest colegiu era compus, la inceput, dintr-un numar de 4, apoi 8 si, in sfargit, 15 membri, ei indeplinind funcfii teologice, dar si de juristi si istoriografi. Pontifii intocmeau calendarul gi toate ritualurile de cult; ei consacrau edificiile publice, vegheau ca toate legile civile sau penale si nu vind in contradicfie cu cele religioase, stabileau formulele rugiciunilor si invocafiilor, conduceau gi supravegheau toate celelaite colegii si confrerii religioase, hotdrau admiterea sau nu a unor zei straini in panteonul roman etc. Colegiul pontifilor era prezidat de catre pontiful suprem (Pontifex Maximus) care era ales, pe viaja, de ctre ceilalji pontifi. El locuia in For si, asemenea consulilor, avea dreptul la o escort de lictori. Sub autoritatea sa direct’ se aflau sacerdojii flamini si fecioarele Vestale. b) Flaminii (famines) erau preojii unor anumite Ni, ei se ingrijeau de aducerea jertfelor pentru zeii respectivi. Existau,348 in aceasta categorie, 15 flamines, cei mai importangi fiind flamines majores: cei ai lui Jupiter (flamines Dialis), ai lui Marte si ai lui Quirinius. Ca semnificatie, flaminii se apropie de brahmanii din vechea Indie, dar ei mu formau o casté, Ei se distingeau prin costumul Jor ritual $i printram mare numér de interdicjii Ia care eraw supusi: un flamin nu avea voie si se indeparteze niciodata de Roma; nu trebuia si poarte nici un nod in imbracdminte sau asupra sa (dacd un om in lanfuri intra in casa sa, el tebuia si il elibereze), nu trebuia sf apar& gol in aer liber, sf nu vad’ armate, si nu cildreasc&; trebuia s& evite atingeri care I-ar fi putut murdari, si cvite contactul cu morfii sau cu ceea ce evoca moartea ete. in schimb, pentru flaminii lui Marte si Quirinius, interdicgiile mu erau aga de dure, Se presupune c& flamen Mariialis oficia in cadrul sacrificiului calului, oferit zeului Marte la 15 octombrie, jar flamen Quirinalis in cursul a trei ceremonii, dintre care primele dowd = s&rbatorile Consualia de vari, la 21 august, si Robingalia, la 25 aprilie — erau legate de grane. ¢) Tot in subordinea si supravegherea Jui Pontifex Maximux se aflau si vestalele, fecioarele consacrate templului zeifei Vesta. jn numar de 6, ele erau alese de marele Pontif dintre fete sub varsta de 10 ani, din familiile nobile, Pe parcursul celor 30 de ani cAt dura sacerdofiul lor, vestalele trebuiau s8-si pastreze neconditionat castitatea; in caz contrar, ele erau ingropate de vii Ele trebuiau s& se supund la nenumérate interdictii, dar se bucurau totodaté de multe privilegii si de o mare autoritate. Cel ce ofensa fo vestala, cra pedepsit cu moartea, iar un condamnat la moarte, care avea sansa si intalneasci o vestala pe drumul spre locul de execuific, era imediat grafiat. De asemenea, ele primeau totdeauna bogate daruri de la imparafi si locuiay in apropierea Forumului intr-un fel de ,manastire”, cu gridini splendide. Sacerdofiut vestalelor avea 64 fie desfiinjat abia in anul 382 dHr. d) Un alt colegiu sacerdotal era cel al epulonilor. Le inceput, ei erau in numér de 3, apoi de 10, avand ca principal sarcina onganizarea ceremoniilor religioase publice, a banchetelor sacre si, in fine, a celebrelor jocuri publice (Ludi Romani), marile spectacole teatrale, de circ si amfiteatru. ilosofia religiei 1a popoarele antice Religia romanilor 349 e) Un colegiu important era acela al avgurilor (augures), la fel de vechi si de independent ‘ca gi colegiul pontifical. Secretul disciplinei augurale era foarte bine pastrat.,Rolul eugurului sc limita, in general, la a descoperi daci mm anume proiect (de pilda, alegerea unui loc de cult sau unui sacerdot etc.) era pe placul zeului respectiv. Cu timpul, ins, deja de pe la sfarsitul regalitayii, ‘au fost introduse la Roma si diferite tehnici divinatorii de origine greceasci sau etruscd. : Alaturi de auguri conSemnam colegiul aruspicilor (haruspices) ai crui sacerdofi faceau preziceri cercetand mfruntaiele animalelor aduse jertfi, in special ficatul. in acelasi timp, haruspicii apelau la o mai veche tebnicd etrusc’, dar de origine babiloniand, consulténd diferite carfi care conjineau jinterpretari si reguli precise. in perioada imperiului, acest colegiu avea in componenté us numar de 60 de experfi, care s-au bucurat de multi simpatie si consideratie din partea impérafilor pan’ in secolul al IV-lea d.Hr. Tot colegiului haruspicilor poate fi asimilat si un alt colegiu, compus din 16 barbafi invafafi, care avea menirea de a controla toate cultele strdine infiltrate in Roma si de a consulta, in imprejurari exceptionale pentru statul roman, renumitele ,,Carfi sibiline”, Ble confineau, in fapt, oracolele legendarei profetese din colonia greaci Cumae, singura forma de oracol admis la Roma. 2) Pe lings zceste colegii mei existau si 4 confrerii religioase. Prima, a fefialilor (fetiales), numra 20 de membri, buni cunoscitori ai relafiilor cu alte popoare, ai problemelor juridice si sacre legate de acestea, ai problemelor privind razboaiele si tratatele de pace. in atributiile lor intrau primirea, gizduirea si protectia ambasadorilor, 2xtridarea criminalilor, atribusii care aveau mu doar un caracter juridic, ci gi religios. De pildi, unul dintre acesti fejiali avea in atribufie oficierea unor ritualuri religioase legate de ©. declaratie de ri2boi. . 4) Salii, preotii zeuloi Marte, totalizau 24 membri, imparfiti in don grupe de céte 12 persone: palatini si collini. Ei se ocupau de jocurile si cintecele care insofeau marile sarbatori religioase. La calendele lunii marti, de pild’, c&nd insusi Pontifex Maximus aducea un sacrificiu pe Campul lui Marte, ei strabateau oragul in350 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice pas de dans, echipati in costume de rizboinici, cdntind céntece vechi si lovind in scuturi cu mici sulife. k) Lupercii, preofii zeului Faunus (Lupercus), reprezentau 0 confrerie din timpuri strivechi, cand membrii ei alergau £0i, dar jnarmafi, in jurul turmelor de oi spre a le pizi de lupi. Ei inconjurau, cu prilejul sirbatorii Lupercilor, din 15 februarie, colina Palatinului, lovind cu curele de piele femeile intalnite in cale, ceea ce voia si insemne c& acestea erau ferite de sterilitate, ©) Frafii arvali (fratres arvales) erau o confrerie consacraté zeifei Dea Dia, zeija productivitiii agricole, find in numar de 12 membri. Condus& deseori chiar de imparat, confreria organiza in Juna mai ceremoniile agrare in cinstea zeijei amintite, ceremonit insofite de rugiciuni si céntece religioase. 3. Riturile publice ; : Cultul public consta, inifial, din rugdciuni, voturi, lustrofii si cil. aay Rugiciunea (precatio) avea un caracter magic, motiv pentru care ea trebuia rostité totdeauna far gregeald, fard a schimba ceva din confinutul ei. Sténd in picioare, cu capul acoperit de marginea togii, oficiantul rostea cu glas tare rugaciunea, iar ceilalfi © repetau cu atenjie maxima, Luata in sine, rugiciunea romani era una formalist, seacd, lipsit de traire autentici, mizfndu-se tul magic automat. - ve fr atire de_precatio exista si 0 forma de rugiciune special, 0 rugiciune solemn, supplicatio, impusi poporului de cétre senat in situajii excepjionale, cénd romani se confruntau cu calamitayi publice, epidemii, foamete etc. La aceast rugiciune lua parte intreg poporul, ea dura mai multe zile, prilej cu care romani intrau cu ramuri de laur in templele deschise, faiceau libafii de vin i ju tamére. * Sven (votum) reprezint& cel mai bun mijloc pentru a putce fi efgtigate bunvoinga si ajutorul zeilor. Cei ce depuneau votul promiteau, in schimbul acestora, ofrande, sacrificii etc. Voturile publice erau oficiate de c&tre magistrafi, asistafi de pontifi, constind indeosebi in angajamentul celor ce si le asumau de a oferi zeilor vietime pentru sacrificii, prada de rizboi, construcfii de noi temple, Religia romanilor 351 jocuri ceremoniale etc. Votul public se depunea in cazuri exceptionale: rizboaie, crize in viafa poporului, momente de cumpana in viafa unor personalitafi consacrate etc. Cele private, in schimb, erau ocazionate de diferite momente mai dificile din vias: cilitorii cu un mare grad de risc, boli deosebite, nastere etc. In general, voturile erau inscrise pe tablife, .fiind depuse pe genunchii zeului. Votul public cel mai semnificativ era denumit ,primavara sfinta” (ver sacrum), in baza-caruia erau consacrate zeilor toate fructele de primavara, animalele si oamenii nascuji primavara. Atunci cénd se punea problema unei reusite foarte importante in viatd, se apela la un vot special, devotio, care insemna sacrificarea propriei vieti in scopul acestei reusite. ¢) Lustratiile (lustrationes) reprezentau un fel de creare a unui cere magic, in cadrul unei procesiuni speciale. Oficiindu-se diferite ritualuri, se contura un anumit cere magic in jurul unei regiuni sau zone, cerandu-se protectia zeilor pentru aceasta. De pilda, Roma era inconjuraté de o zona sacra, a cirei granifi coincidea cu zidurile orasului, purtand numele de pomerium. Atunci cand romani fondau o colonie, mai intai trigeau o brazda de delimitare, conform unui ritual precis, reprezentand viitorul pomerium, pamantul brizdat si aruncat in interior avand, totodata, semnificajia zidurilor aseairii sau coloniei. Cand plugul ajungea fn locul unde, dupa aceea, avea si fie plasati o poarti a orasului, cl era ridicat pe sus, intrerupandu-se brazda $i semnificdnd faptul 8 pe aceasti poart’ puteau circula si profanii, Protectia regiunii Romei era reactualizaté permanent cu prilejul unei sarbatori numite Ambarvalia, jinuti in luna mai, dar fri a avea o data fixa, 4) Sacrificiile erau si la romani punctul central al cultului. A sacrifica”, in latin, avea semnificatia de mactare, un cuvant care, inca din vechime, insemna ,,a spori”, a inmulfi”. Celui caruia i se aduce sacrificiul este divinitatea, iar ceea ce Procura acest ,,spor” este animalul de jertf%, sacrificiul in sine. O a doua nofiune pentru ,a sactifica” era immolare, care provine din mola salsa, fiina de grau amestecaté cu sare, care se presiia pe capul animalelor pentru sacrificiu. Actul sacrificial avea caracterul unui ospit comun pentru zei $i oameni.352 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice Existau, la vechii romani, sacrificii de cerere (postulationes), ae ispagite (hostiae piaculares) si consultative (hostiae oF anltativac). Exceptand sacrificiile primitiale (primele fructe, primele cereale etc.) care erau aduse ca ofrande, existan sacrificiile Bropriu-zise, sangeroase si nesingeroase, constind din animale, isdri, cereale, Tapte, miere etc, Animalele aduse poner, & fi sacrificate zeilor trebuiau si nu aib& defecte fizice, si aibd o anumitd varsti, 0 anumita culoare. Vechii romani au adus zeilor saree perioad® si sacrificii umane, dar senatul @ interzis aceastt practic’ in anul 79 id. Hr. 4, Riturile particulare Pad la sfirgital piganismutui, cultul particular, condus de pater familias, si-a pistrat autonomia si importanta alaturi de cultul public. Spre deosebire de acesta, nsf, care a cunoscut mai meray smutafii si SENimbari, cultul particular, oficiat in jurul e&minolui, n-a sufent seoilfieart majore timp de douisprezece veacuri de storie romans. ‘Ca gi in India arian’, focul din vatré reprezenta centrul cultalut: ise ofereau alimente zilnic, flori de trei ori pe luna ete. Caltul se adresa penasilor si Tarilor, personificdti mitico-rituale ale semosilor, dav si lui genius, un fel de ,inger pizitor” at fiecdrei_persoane. deosebite, cum ar fi nasterile, aniversirile etc. casa cera frapodobiti cu ghitlande, obiectele de cult cele mai Sumoass ce enevase afari $i era adus un sacrificin séngeros. Oficiantal sacrificiului imbrica, obligatoriu, o toga alba La opt sau nous zile de la nasterea copilului, dupa ce (si daca) tatil il recunoseuse ca fiul stu, avea loc ceremonia purificdrii. ‘Cu aceasti ocazie, copilului i se didea un nume si | 56 atarna de git o amuletd (bulla) spre a-l proteja de puterile raului. Baiefil purtay acoast® amulets pind la varsta de 17 ani, jar fetele pant cfind se cisdtoreau. : Cand implinea 7 ani, ‘biiatul igi urma tatél, jar fetele mama in activitatile pospodiresti. Cénd implinea varsta de 17 ani, in cadrul aie tgnonit religioase, tanéral era dus in Forum si inscris ip Tistele cetifenilor; cu acest prilej, el imbrica toga visila” (toga vil), mirturie @ faptutui c& devenise deja cetifean roman, dandu- Religia romanilor 353 ise mumele complet. De i aio ieTeames ‘acum avea drept de vot si era apt pentru Un alt ceremonial religios ere ocazionat de casitorie, Cistoria a alegerea viitoarei sofii, respectiy viitorului sof, o hotArau parinyii. Intre cele doud femilii se incheia un contract prin care se ‘eevedee data cisttoriei, de regula cu o mare anticipajie. Aceastd cAsétorie trebuia si sibf loc Hnsinte a sojul si fi implinit 17 ani, adiog inainte de a fi devenit cetifean. roman. Ceremonialul cshtoriei propivzis ea Inst de mumeroste ritual elise, fo contra crora se aflan. mament ai i gi i rituale a méinilor celor fi finer contractuluy si Impreundit 5. Magia La inceput, romanii erau un popor de farani agri toate celolate populatii indo-curopene. Zi practical nenuimdrae ritualuri cu caracter apotropaic si purificator-lustrativ in scopul conserviri viett seménaturlor cultivate, pentru alungarea ul din case, grajduri sau de pe ogoare, pentru inféturarea fortelor demonice, Existau tot felul de rituri magice particulare, jertfe, formule de rugéciune, dar si tot felul de alte acte magice utilizate la pregatirea cAmpurilor si ogoarelor, la insimAnjat si recoltat, in protejarea casclor, curfilor, sau la asezarea unei pietre de hotar (terminus). Inainte de lucrarile de insiménjare, Jupiter primea in cadrul unui ritual magic oftende constind in mancare si béutur [La eurititul pomilor se sacrifica un pore iar la recoltatul fructelor rau aduse ea jert& un purcel, ftucte prajturi si vin, toate aceste sacrificii avand un strict caracter magic. Si in cazuri de boali sau alte nevoi se aduceau sacrificit cu, caracter magic. Anual aveau loc multe sibitori care aveau un caracter purificator si care, la inceput, nu ereu altceva decat rturi magice. Amintim, aici, Paria Qt apriie) si Luperealia (15 februasie), sérbatori ale. pastorilor, consacraté inceputului pisunatului, ‘curdgitului grajdurilor si protecfci impotriva lupilor; apoi Robingalia (25 aprile), pentru protectia impotriva unei’ boli care, in termeni botanic se cheams rag er Augurtum Conaziuni (aprilie), cand erau sacrificaji ini rosii pentru a fi protej elniropil pont a fi protete razele solare care aduceau354 Istoria gi filosofia religiei la popoarele antice Pe [angi aceasti forma ‘de magic, predominant agrara, consemniim si asa-numita magie ,politica”, resimfit’ mai ales in planul ‘viefii social-politice, condifie indispensabila pentru prosperarea in acest domeniu. Actele magice de acest fel presupuneau o acrivie impinsé la extrem din partea oficiantilor. Anumite erori din partea acestora puteau compromite nu numaitritul * fn sine, ch puteau periclita chiar viafa statului roman. De pildi, din relatarea lui Valerius Maximus (Exempla Memorabilia, 1, 4) aflim cd un preot, pe nume Suplicius, a fost destituit din functia sa secerdotald, intrucat i-a cAzut boneta pe care o purta in timpul adueerii unui sacrificiu. Tét la fel, 0 alegere de consuli a fost invalidata, fiindc& conduc&torul ceremonialului, respectiv QTiberius Gracchus, a declarat c4, din greseal, in timpul ritualuluj secru, n-a folosit costul prescris ritualic (ibidem, 1, 3). Tot de magia ,,politica” tineau si nenuméarate obiecte sacre, cu o semnificafie aproape fetisistl, intre care: arme (ldnci, scuturi), steaguri sau chiar pietre. 6. Mantica Dac la vechii greci cercetarea oracolelor avea un caracter mai mult sporadic, la romani, in schimb, mantica a luat o infifigare tehnicd, aga cum era la babilonieni. Exista un colegiu special ‘consacrat manticii, augures, dup& cum am mai amintit, avand ca sarcina interpretarea unor serne considerate ca divine: fenomene ceresti, cAntecul pasarilor ete. Cuvéntul augurium provine de la verbul augere ~ a inmulji, a spori, a creste, reprezentind 0 cerere pentru binecuvantarea recoltei si pentru pace. Astfel, Cicero, in lucrarea sa De Jegibus (i, 21), consemneaz& faptul c& sacerdofii trebuiau si implineasci un augurium pentru vii, pasuni si sandtatea (salus) poporului. Mai tirziu, colegiul augurilor reprezenta instanta suprema in toate problemele legate de auspicia, adic& de semnele transmise de zei privind un act care trebuia savarsit sau nu. Aceste auspicii, de care funcfionarii romani fineau seama in tot ceea ce inifiau mai important, isi au prototipul in zborul pasdrilor pe cer urmérit de citre Romulus ca semn trimis de zei (de fapt, cuvantul auspicium fnseamna observarea zborului pisirilor). Titus Livius povesteste Religia romanilor 355 cd atat Romulus pe Palatin cét si Remus pe muntele Aventin au delimitat tehnic un Joc consacret, un templum, ,pentru a examina zborul pistrilor”, pentru c& zeii, sub @ c&ror protectie se aflau locurile respective, putea alege prin semnele lor pe acela dintre ei, care va conferi numele su noului orag si va deveni regele si, Se relateazi cA Remus a primit primul augurium, primul semn: sase gaste, si semnul a fost deja comunicat definitiv atunci cand lui Romulus i-a aparut pe cer un numar dublu” (1, 6 sq). Dup& aceea Romulus a fost censacrat ca rege. in timpul regelui Tarquinius Superbus (sec VI i.d.Hr.) au fost aduse la Roma din sudul Italisi, de la Cumae, Cérpile sibiline, carti de ghicitorie, consultate de quindecemviri in cazuri de calamitai, expieri i purificari, De altfel, interpretirile date de acestia Carfilor sibiline aveau si aibi o puternica inrfurire asupra viefii statului roman. Vil. CULTUL MORTILOR in credinja romanilor, sufletele celor raposafi (Jares, manes) duceau pe mai departe o viafi asemanitoare celei de pe pimént, fie in mormént, fie intr-o regiune subterani obscura al cArei stpan era monstruosul zeu Orcus. Aceasti impiratie a morjilor comunica cu lumea pmdnteana printr-o groapi facut in pimdnt (mundus), aflatd totdeauna in apropierea orasului sau satului respectiv gi astupat& cu o piatri (lapis manalis). In fiecare an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noicmbrie, aceasti piatra cra ridicaté, pentru a se oferi posibilitatea sufietelor decedatilor de a-si vizita rudele. Romanii practicau un cult regulat al ,,strmosilor morfi” (divi parentes) sau manilor (manes). Acestora le erau consacrate dowd sarbatori principale, si anume Parentalia, in luna februarie, si Lemuria, in mai. Cu ocazia celei dintai, magistratii nu-si_ mai purtau insemnele, templele erau inchise, se stingeau focurile la altare si nu se oficiau nunti, dup& cum arati Ovidiu (Fasti, U1, 533, 557 — 567). Acum morfii se intorceau pe pimant si se hraneau cu hrana de pe morminte (11, 565 — 576). Lemures erau sufletele morjilor deveniti strigoi si veneau printre cei vii ca s& le fack rv. Cu ocazia sarbitorii Lemuria (9,356 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice 11, 13 mai), ei se intorceau si vizitau casele rudelor lor. Pentru a- j iimpica gi a-i opri s& ripeasca pe unit dintre cei vii, pater familias lua seminfe negre de bob in gura, apoi, azvarlindu-le imediat, rostea de dout ori formula: ,.Ma rascumpir, pe mine si pe ai mei, cu bobul acesta”. Dupa aceea, lovind putemnic un obiect de bronz, repeta de dou ori:”Mani ai parintilor mei, plecatit” (V, 429 ~ 444). Ronianii credeau c& strigoii veniti si sug’ sangele urmasilor se repezeau la seminjele de bob si, datoriti puterii magice « cuvintelor repetate de doa ori, se departau de casi. Rituile de inmormantare mu se deosebeau, tn genere, de acclea ale altor popoare din antichitate. Existau, totusi, si anumite particularitafi. Astfel, muribundul era asezat pe pmdnt, un membru al familici il siruta pe guré cfind igi didea ultima suflare, iar apoi cei din casa il strigau pe nume. in continuare, era spilat cadavrul, uns cu mirodenii, imbracat gi agezat pe un pat funebru in jurul cariia ardeau faclii si se aprindeau candelabre, dupa ce fusese stins focul din vatri in semn de doliu. Acoperit cu flori si coroane, trupul era apoi expus timp de 2 — 3 zile (Gimparafii erau expusi 7 zile); oamenii sraci erau inmorméntati chiar in noaptea urmitoare. Funeraliile celor bogafi sau ale demnitarilor aveau parte de o pomp’ cu totul special: cortegiul funerar avea in fafa cdntareti din flaut, corn si trompet&, purtétori de faclii si bocitoare de profesie. Grupul urmitor era al celor care purtau méstile strimosilor celui riposat, miisti paistrate in Jocuinta sa. Apoi venea sicciul cu mortal expus vederii tuturor si familia. Femeile, imbrécate foarte sobru, isi smulgeau parul in semn de durere. Dupa inhumare sau incinerare, cei prezenti gustau ceva invitind si pe mort s& ia parte la masa, fi cereau binecuvantarea si, inainte de a pleca, isi luau rémas bun de la el prin cuvintele: Salve, Sancte parens!" De obicei, pe pietrele de mormant se jnscripfionan fraze augurale, cea mai obignuité find: ,,Sit tibi terra levis”, pentru a usura iesirea sufletului din mormént si @ Tua parte la mesele date de rude in memoria sa, Sclavii si camenii siraci erau inmorméntafi in gropi comune. Cimitire comune erau si clidirile (columbaria) cu perefi avand felurite nige pe care se pstrau urnele cu cenusa celor incinerafi. Religia romanilor 357 fin genere, toate corporatiile isi construiau fiecare un columbariu propriu, Marile familii nobile sau de mari bogatasi dispuneau de mausolee impundtoare al c4ror interior era in aga fel amenajat, incSt s4 poaté fi utilizat si pentru diferite reuniuni familiale. fn jurul Jor se aflau gridini, unde se adunau rudele gi prietenii decedatulut pentru banchetele fumerare, Marile drumuri care porneau din toate marile orase aveau insirate pe margine morminte si mausolee fastuoase. Aséfel, primul loc il ocupa Via Appia, ale cirei ruine de mausolee impresioneazi pani astazi. De asemenea, pe mari suprafefe din interiorul si exteriorml Romei se intinclean celehrele cimitire subterane (catacombe), dispunind de capele si biserici din perioada timpurie cresting, de numeroase picturi murale, De prin secolul Il dH, aici romanii crestini asistau la slujbele divine. VIII. ASIMILAREA ELEMENTULUI RELIGIOS GRECESC in general, contactul cu religia si cultura greceascd s-a facut prin sudul Italiei si Sicilia, Poporul roman nu putea ignora trasaturile superioare ale religiei grecesti. Astfel, inc de timpuriu, chiar din perioada Regalitifii, s-a ajuns la asimilarea unor elemente religioase grecesti, Iucru care avea si joace un rol important in cadrul religiei romane ulterioare. Se pare cH romanii s-au regisit pe ei ingisi in lumea zeilor greci, mai ales c& aici mostenirea religioas& indo-europeans comund era clar formulati si li se potrivea de minune, Odati cu introducerea Carfilor sibiline, au fost introdusi in fistele de divinititi romane (indigitamenta) gi divinitafi grecesti. Aga se face c& pentru Ceres, Liber si Libera au fost preluate formele grecesti de nume Demeter, Dionysos si Persefona. Treptat, nenumérati zei romani s-au contopit cu divinitagile grecesti corgspunzitoare. Totodati, au fost transferate si multe insusiri ale ello greci asupra celor.romani. in fine, in Roma, au fost adoptati sub nume latinizate zei care, mai inainte, nu existasera niciodata aici. Mai mult decat atat, au ajuns la Roma gi forme de cult specific grecesti, mai ales c& unor divinitifi grecesti li se ridicasera altare la Roma. :358 filosofia religiei a popoarele antice Elenizarea oficial a religiei romane a inceput, practic, dupa batilia de la Cannae (216 i.d.Hr), cand romani, in urma consultaril Cartilor sibiline, au recurs pentrn salvarea patrici' la ceremonii de, Fil grecesc. Astfel, au ridicat in forul din Roma statui aurite pentry cele 12 divinitiyi principale grecesti, statuile find agezate doud cate dowd dupa sistemul grecesc. Aceasti grup de 6 perechi reprezentind cele 12 divinititi grecesti # asimilat acurh divinixayile corespunzitoare romane: Jupiter ~ Zeus si Junona ~ Hera, Neptun ~ Poseidon si Minerva — Athena, Marte — Ares si Venus ~ Afrodita, ‘Apollo ~ Apollon (Helios) $i Diana - Artemis, Vulcan ~ Hefaistos si Vesta — Hestia, Mereur ~ Hermes si Ceres ~ Demeter. Tot dup’ obiceful grecesc, au inceput s4 fie poleite cu aur coamele victimelor aduse ca sacrificiu. Poporul asista la jocuri avand capul incoronet eu flori, iar matroanele aduceau zeilor rugaciuni stand cu parul despletit, tot dupa modelul grecesc. "Asimilarea elementului religios grecese a continuat pe masura ce relatiile culturale si politice cu Grecia au devenit mai stranse, iar Imperiului, cdnd Grecia a devenit parte integranté a Imperiului, elementul religios grecesc a devenit foarte putemic in viafa religioas’ roman. Totodati, acest element si-a adus contributia sa la pistratea $i chiar revigorarea panteonului si vechilor credinte religioase rorane, a clror autoritate sczuse consistent IX. INFUZIA ELEMENTULUI RELIGIOS ORIENTAL ‘Aléturi de elementele religioase grecesti pitrund in Italia, fn special in sud gi la Roma, $i cultele orientale, care raspundeau mai bine necesitatilor sufletesti religioase ale romanilor din acca yreme decét vechea religie roman’, rigida, formalist, seacé si e. . re este, rezistenja impotriva acestora la Roma era mai mare decét in Grecia, dar apoi unii dintre imp2raji au cedat presiunii, iar ali chiar aveau sd incurajeze p&trunderea acestor noi culte. Astfel, in anul 204 i.d.Hr, dup sfatul unui oracol sibilin, a fost adust din Pergam la Roma, pe cheltuiala statului, statuia zeijei Cybele din Frigia, Magna Mater, Zeia Mama a Asiei Mici. Mai nault decdt att, Religia roma: ,r 359 jn anul 191 idHr, avea sii fie consacrat chiar un templu pe Palatin, deschizindu-se astfel calea sincretismului religios profund care va marca serios de acum fnainte viafa religioas a poporului roman. in contiunare atrunde tn Roma cultul zeilor egipteni Isis si Osiris. Cultul zeitei Isis ap&ruse la Roma inca din secolul I 3.d.Hr. in ciuda interdictiilor Senatului si ale lui Octavian Augustus personal, acesteia i-a fost consacrat primul templu in anul 38 dHr, chiar pe Campul lui Marte. Ulterior, cultul zeifei egiptene $-a raspandit in multe dintre provinciile Imperiului, bucurandu-se de favoarea impératilor. Cultul zeifei siriene Atargatis s-a taspindit mai putin, desi intr-o vreme impératul Nero i sustinuse cu mare entuziasm. Un alt imp&rat, Elagabal (sec. Ill d.Hr.) era chiar preot al zeului canaanean Baal care se bucura de o mare cinstire din partea soldajilor romani din Aftica, Germania si Britania. Acest imparat intengionase, la un moment dat, si-1 ridice chiar la rangul de divinitate suprema a imperiului. De cca mai mare raspandire, insd, s-a bucurat cultul razboinicului zeu Mithra. Ba mai mult chiar, cAjiva imparaji romani au fost initiafi in misterele mithraice. Adorat de iranieni ca zeu al luminii nocturne, acest zeu nu avea o importanfa deosebita in zoroastrism, dar cultul séu, devenit popular, va lua o mare amploare alaturi si independent de religia oficiala a iranicnilor. Ca zeu al luminii, Mithra era zeul care lupta impotriva intunericului, a nestiinjei, a minciunii, a demonilor si raului in general. Pe parcurs, el a devenit zeul juriméntului, al tinerii legdmintelor, fiind foarte jubit de militari. Romanii lau cunoscut in Asia Mica, unde fusese adus de catre stipanirea iranian’, dupa care cultul sau s-a rispandit, prin militari, prin negustori si mestegugari, si in multe alte provineii romane: Dacia, Panonia, Germania, Galia, Britania, Spania si Africa, Pana in veacul al IV-lea d.Hr, mithraismul a rimas principalul cult al piganismului roman. Fie cd vin din Anatolia sau din Iran, din Siria sau din Egipt, c& sunt masculine sau feminine, adorate dup’ situri sangeroase, fie c sunt inofensive, aceste divinitafi orientale intalnite in imperiul toman prezinté trasituri identice, ele aduc in spatele lor concepjii360 Istoria si fllosofia religiei la popoarele antice care se intersecteaz’ si, uneori, par a fi, dack nu identice, cel pufin foarte apropiate. Sunt zei care, departe de a fi impasibili, sufer’, mor gi inviaz, zei ale caror mituri imbratigeaz’_ cosmosul gi incearcd s&-i explice misterul. De asemenea, este interesant cd nici unul dintre aceste culte orientale n-a venit pe pimént italian inainte de a fi poposit o perioada, mai indelungata de timp intr-o far greceasea sau grecizati. Importate de elenism indati dup& cucerirea lui Alexandra Macedon, ele n-au trecut frontierele elenismului decat dupa ce s- ‘au debarasat de .bagajul” lor cel mai grosolan si s-au inc%rcat, in schimb, cu filosofia lui cosmopolita. X. CULTUL IMPERIAL incepind cu imparatul Octavian Augustus (27 {.d.Hr.) asistam la un proces de revigorare a vechii religii romane, la o restaurare a acesteia, fapt care a facut ca aceasta si mai poaté supraviefui inci vreo 300 de ani. intre timp, teritoriul ocupat de romani se extinsese foarte mult, incluzind o sumedenie de popoare, de culturi si religii diferite. Se impunea o form de guvernimént capabili s& confere statului roman autoritatea necesard. Aceasti forma de guvernimént avea si fie imperiul. Pe de alta parte, acest imperiu trebuia si devind si si rimfn& solid, Suficient de abil, imparatul Octavian Augustus s-a adresat, in acest sens, in primul rand religiei, inifiind 0 peri de mare amploare in directia restawrarii cultului public si particular. fmpératul a inceput accasté activitate prin restaurarea tuturor templelor romane cazute in ruind in urma razboaielor civile si datorit’ indiferentei religioase in care ajunsese o mare parte a poporului. Totodata, au fost reintroduse vechile sirbitori religioase, intrerupte din cauza rizboaielor civile, sau abandonate din pricina pierderii in ochii poporului a semnificatiei inifiale, redandu-ti-se in acelasi timp splendoarea si prestigiul de altidaté. Nu in ultimul rand, impSratul Octavian a sporit numérul preofilor, a reinfiinfat, de pildi, postul de amen Dialis, vacant de aproape 80 de ani, a restabilit demnitatea sacerdotali de rex sacrificiorum etc. Religia romanilor 361 Poporul roman era foarte entuziasmat de misurile Iuate de el si ill risplitea cu prefuirea sa impinsi pani la religiozitate. Unmitoarea fazi a fost aceea 2 introducerii -sérbitorii ,,geniulu? lui Augustus, genius Augusti, legatt de cultul larilor, atat de popular la romani, Poporul nu s-a impotrivit la aceasta, mai ales c& era obismuit cu cultul lui Cezar (100 ~ 44 i.d.Hr) care fiind ine& in viafS a primit onoruri divine si, dupa moarte, a fost trecut in réndul zeilor, inalfandu-i-se altare si aducdndu-i-se un cult special. Asa luase, practic, nastere cultul imparatului, care in Orient si la greci ficuse deja istorie. La greci incepuse cu Alexandru cel Mare, care descoperise cultul suveranului puternic inrdacinat jn Egipt, Asia Micd si Persia. Potrivit modului de gandire si mentalitisii sale, Orientul fgi divinizeazi acum noii stipani: Cezar, Antonius si, apoi, Octavian Augustus sunt proclamafi aici fii ai zeilor. in Asia Mica, alaturi de zei, i se ridicd temple si impératului Octavian, iar in Spania i se inalgé altare. E foarte adevarat ci impiratul a interzis cetijenilor romani, si participe la cultul consacrat Iui, cult pe care nu Ja admis 1 fi introdus la Roma. Dar, dupa moarte, Octavian a fost divinizat. Dup& sivarsirea ritului funerar consacrat lui, la Roma a fost constituit un colegiu special de sodales augustales, compus din 21 de membri, care s& se ingrijeascd de cultul impiratului. ‘Mult mai tarziu, imparatul Aurelian (270 — 275 d.Hr) s-a autoproclamat dominus et deus (,domn si dumnezeu”). Fiind un adorator deosebit al zeului sirian al Soarelui, el purta pe cap, asemenea altor imp&rafi de mai tarziu, 0 coroan cu raze din metal, pentru a demonstra legitura sa’cu zeul respectiv al Soarelui, Cultul impérafilor avea s& sfarseascd in forme extrem de mitologizate si ridiculizate, sub semnul acelui zeu sub care Octavian Augustus isi incepuse domnia. Desigur, diferenta sensibila dintre ,geniul” imp2ratului in viafa i insdsi persoana sa divinizatd n-a fost niciodati accesibilé maselor largi ale poporului. »Soarele invineibil” (Sol invicis), corelat cu diferite divinitati superioare ale panteonului greco-romanl, dar in realitate 0 divinitate de provenienfé orientala, a devenit unul dintre simbolurile religioase cele mai importante ale pigénismului roman aflat la apusul séu.362 Istoria si filosofia religiei 1a popoarele antice XI. DECADEREA $I SFARSITUL RELIGIEL 7 ROMANE Politeismul greco-roman avea si se topeascd ‘incetul cu incetul intr-un fel de panteism solar, ajungandu-se la un pronunfat sincretism religios, un amalgam de credinfe si rituri orientale ou credinfe gi rituri greco-romane, predominante fiind ins& clementele astrale din‘ religia siriana, pe care mithraismul, care pitrunsese in spatiul roman si ramisese aproape unic spre sférpitul religiei romane, $i le impropriase. Fireste, tn aparenjé, vechiul panteon roman mai subzisti inca, iat ceremoniile desfasurate de secole dupa acelasi ritual, la datele prescrise de pontifi in calendarul lor sacra, continuau si fie indeplinite dup& obiceiul mostenit. Dar spiritul oamenilor nu mai concorda deja cu acest obicei. Templele romane mai pastrau incé slijitori, dar incepeau s nu mai aiba credincios Multi oameni simpli din popor nu incetaser& si se arate foarte domici de stbatorile zeilor subvenfionate din finanjele publice, dar acest lucru nu mai avea acum prea mult de-a face cu pietatea Paturile de jos veneau la aceste sarbatori mai mult pentru c& le ofereau un prilej de veselie gi pentru c& erau ,.zgomotoase”, ci mu neapirat dintr-o puternic& creding& in zeii sirbitorifi oficial. Practic, scepticismu! poetului Juvenalis (60 — cca. 130 dHr), manifestat in celebrele sale satire, se generalizase acum. El cAstigase pe oamenii de rind, iar cei mai bine intenfionati dintre acestia manifesti, deplorand-o, indiferenfa celor mai multi fat de 2eii romani care au acum ,picioarele nichelate” (pedes lanatos). Doamnele de -vazi (stolatae) ale societifii romane, asa cum arta Petronius, ,.nu se sinchiseau' de Jupiter mai mult dec&t de 0 ceaps degerat’.” Chiar si exaltarea provocaté de cultul imperial 1a inceputurile stle-se pierduse si ea. Caderea lui Nero, odaté cu care se stinsese familia marelui imparat Augustus, daduse lovituré iremediabild cultului imperial, credinfei imperiale in sine, privand-o de sprijinul dinastic de care era legata in timpul monarhiilor Diadohilor divinizarea putemicilor basileis. Vespasian insugi, care sperase si intemeieze o dinastie noua si care, in Egipt fiind, simulase 0 putere de taumaturg aflat in agonie, a facut o gluma prin care Religia romanilor 363 ridiculiza clar viitoarea sa apoteoza de dup’ moarte: ,Simt, spuse el razand, c& sunt pe cale si devin zeu", wm? in curdnd, cultul imperial avea sé mai apara doar ca un simplu prilej pentru petreceri. Acum, persoana si istoria imparatului coborau pe pimant. Dac, prin forfa obignuinfei si exigenfele ceremonialului . nil supusi_umili invocau totdeauna ,,casa divind” (domus divina), adicd a imparatului, si ,hotirdrile ceresti” cle Ini Cezar, cei mai multi isi ddeau, totusi, seama c4 nu mai existi, Ia drept vorbind, casi” imperial, c& totul inea de 0 lume deja apusd. Este foarte adevarat c& unii imparaji, dar in primul rand Julian Apostatul (361 ~ 363 d.Hr.), au incercat si reactioneze impottiva declinului vechii religii romane, dar rezultatele au fost de scurta durata si aproape nesemnificative. Aceeasi soartd au avut-o gi incercarile unor fitosofi neoplatonici de a conferi religier pagane un fundament moral mai sever si dogme. Noua religie a Mantuitorului Hristos, avand o moralé superioara si un duh nou, avea sé pund capat definitiv pigdnismului greco-roman. Persecutiile {indreptate impotriva crestinilor au avut un efect de bumerang: ele nau distrus crestinismul, ci au contribuit la réspénditea lui. dice! de fa Milan (313 d¥ir) recunostea crestinismul ca ,religio licita” (religie permis), iar in timpul iui Constantin cel Mare (306 — 337 Hr) acesta devenea religia dominant& in Imperiul Roman. “0 CONCLUZU. RASPANDIREA CRESTINISMULUIL in genere, religia romanilor a urmat exact linia de evolufi sc ope a pm a mle diferite clemente etrusce si grecesti, iar in cele din urmi s-a pierdut fntr-un mozaic de culte gi credinfe orientale, pentru spore defnitv in fa creqinisms oe esigur, nu existi nici o statistic’ istori ai convertor la resins din Roma acele perioade. Der cote cer ©& acesti noi crestini nu proveneau doar din randurile poporului de rand. in epistolele sale, Sfintul Apostol Pavel arati of fusesera Fecrutafi cu usurinf& discipoli din personalul imparafilor, printre acei sclavi si liberti ai sai, care erau socotifi cei mai. putetnici slujitori ai regimului. Cajiva ani mai t€rziu, Biserica crestind364 Istoria $i filosofia retigiei 1a popoarele antice incepuse si acces chiar la clasele conducatoare ale imperiului, Astfel, de la Tacitus aflim ci Pomponia Graecina, sofia consulului ‘Aulus Plautinus, invingdtorul bretonilor, care a trait sub Nero si a ‘murit sub Flavieni, era suspectati a aparfine unei ,religii strdine periculoase”, asa cum era socotit crestinismul in acea vreme. Si situafii similare erau mult mai multe. Multe nume mari din vieja publica, chiar din timpul dompiei imp&ratului Hadrionus (117 - 138), incepusera si ingroase rindurile Bisericii lui Hristos. Forfa credinfei lor si puritatea moral in care isi tiiau viaja, apoi sangele martirilor, care s-a dovedit a fi ,,simanta crestinismului”, au condus permanent la intirirea Bisericii crestine. ‘indc&, in ultima instanfa, chiar si cei ce revendicd anumite aseminari intre misterele pagane si cregtinism sunt de acord c& noua religie crestind nu li s-a conformat, decat depisindu-le. $i inc’ cum! Politeismului greco-roman, ai c&rui zei erau redusi deja la starca de simboluri, ca gi henoteismului difuz al reli orientale, noua religie le-a opus invafatura si statura Dumnezeului unic, revelat si intrupat. Tuturor idolatriilor confuze, ea le-a opus un cult spiritual, degajat de aberajiile lor astrologice, de sacrificiile sangeroase si de inifierile dubioase, inlocuindu-le cu Taina Botezului, apei curate, cu rugiciuni etc. Asemenea lor, gi crestinismul garanta mantuirea dupa moarte, dar -nu printr-o pribusire in abisul tacut al vegnicici siderale, ci prin reinvierea personali prefigurati de invierea hui Hristos. In.sfirgit, si el impunea credinciosilor sii reguli precise de viay’, dar fara si exclud’ contemplatia, nici ascetismul, nici extazul mistic; el mu abuza de toate acestea, concentrandu-si morala in jubirea fai de Durmnezeu si fai de semeni, potrivit invagiturii Mantuitorului. De fapt, tocmai in aceasta consta punctul de atractie al crestinismului. Crestinii se numeau cu tofii frafi, se ajutau mereu unii pe alfii, in smerenie si bund-cuviinfa. In numele unui ideal nou, invifétura cresting reinvie vechi virtufi compromise sau pierdute: demnitatea si curajul oamenilor, coeziunea familiilor, sensul adevirurilor morale in viata adultilor si in educajia copiilor; si, mai mult decat atat, aduce fn relafia dintre oameni'o comuniune interioari nemaiintalnité in societatea anticd pagand. Religia romanilor 365 XI. BIBLIOGRAFIE 1. Traduceri de texte, culturi si civilizafie Bayet, J, Literatura lating, Bucuresti, 1972; Blocks, R, Btrsii, Bucuresti, 1966; Bloch, R, Cousin, J, Rome et son destin, Paris, 19605 Burian, J., Mouchova, B., Misteriogii etrusci, Bucuresti, 1973; Ceropine, J, Viape cotdiand Ia Roma Ia apogoul imperiului, Bucuresti, 1979; Etienne, R., Viaja cotidiand Ia Pompei, Bucuresti, 1970; Frédouille, J-Cl., Enciclopedia civilizafiei $i artei romane, Bucuresti, 1974; Grenier, A. Le génie romain dans Ia ‘religion, la pensée et l'art, Paris, 1969; Grimal, P., Civilizafia romana, 1 - U, Bucuresti, 1973; Hardy, W.G, The Greek and Roman World, Cambridge, 1962; Lescu, N., Cum trdiau romani, Bucuresti, 1965; Latte, K.. Die Religion der Rimer und der Synkrétismus der Kaiserzeit (Religionsgeschichtliches Lesebuch, 5), Tibingen, 1927; Mansueli, G.A., Civilizafile Buropei Vechi, Il, Bucuresti, 1978; Maskin, N.A, Istoria Romei antice, Bucuresti, 1951; idem, Principatul Iui August, Bucuresti, 19545 Matei, H.C, O istorie a Romei antice, Bucuresti, 1979; Idem, Civilizajia Romei antice, Bucuresti, 1980; Ovidiu, Fastele, . rom, Bucuresti, 19655 Tudor, D., Figuri de imparayi romani, Bucuresti, 1974; Idem (coordonator), Enciclopedia civilizasiei romane, Bucuresti, 1982. 2. Religie ‘Altheim, Fr, La religion romaine antique, Paris, 1955; Basanoff, V., Les dieux des Romains, Paris, 1942; Bayet, 1, Croyances et rites dans ia Rome antique, Paris, 19713 Brohl, A, Liber Pater. Origine et expansion du culte dionysiague 4 Rome ‘et dans le monde romain, Paris, 1953; Carcopino, J, Aspects mystiques de Ja Rome payenne, Paris, 1942; Cerfaux, Toudriau, J., Un concurrent du Christianisme, le culte des * souverains dans ta civilisation ,gréco-romaine, Paris, 1957 Cumont, -Fr, Les religions orientales’ dans le paganisme romain, Paris, 1929; David, M., La religion romaine, Paris, 1948; Dumézil, G., La religion romaine’ apchaique, Paris, 1966; Grant, FC, Ancient Roman Religion, New York, 1957; Halkin, L, La supplication d'aciion c griice chez les Romains, Pais, 1953; Latte, K., Rémische Religionsgeschichte,, Miinchen, 1967;——————————— 366 Istoria gi filosofia religiei 1a popoarele antice Pippidi, DM, Recherches sur Je culie impérial, Paris, 1939: Ider, pfntlyarea” lui Caesar gi cultu! cérmuitorilor in Roma imperialé si Apoteoze imperiale si apoteoza lui Pecegriays, in: Studii de istorie a religiilor antice, Bucuresti, 1969; Popescs, M., Sibilele in viala religioasd.a greco-romanilor si fa Vterature si in via(a cresting, in: Studii Teologice, me? ~ 8, 1971; Radke, G., Die, Gétter Alitaliens, Minster, 19655 Rose, HJ, Ancient Roman Religion, London, 1948; Scholz, UW, Studien zum altitalischen und altrdmischea Marskult und Marsmythos, Heidelberg, 1970; ; Stan, Al, L, Religia etruscilor in lumina noilor cercetiri, in: Glasul Biserci, ar 1 = 2, 1968; ‘taeger, Fr, Charisma, Studien zur Geschichte des antiken Herscherkuls, 1 =H, Stuttgart, 1957 ~ 19605 ‘Wagenvoort, H, Studies in Roman literature, culture and religion, Leiden, 1956; Wlosok, A. (64), Rémischer Kaiserkult, Darmstadt, 1978 RELIGIA GETO-DACILOR J. SCURT-ISTORIC . Ramuré a marelui popor indo-curopean al tracilor, gefii $i dacii erau unul si acelasi popor, vorbind aceeasi limba. Dintre cele peste 100 de formatiuni tribale si gentilice ale tracitor, triburile getilor si dacilor erau cele mai mari si mai puternice. Erau Hispandite in spaiul cuprins intre Munfii Balcani (Hacmus) $i ‘Munfii Slovaciei, ine litoralul apusean al Mari Negre si partea yestica a bazinului Tisei. Triburile denumite ,dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii si in Banat, iar ale ,gejilor” in ‘Campia Dundii — inclusiv in partea sudica a fluviului, in Moldova si Dobrogea de astazi. in general, geto-dacii apar consemnafi in operele scriitorilor greci antici cu numele de ,,gei”, iar Ja autorii romani cu denumirea de ,,daci”. inceputurile individualizArii civilizafiei geto-dacice ca civilizajic distincti de marea masa a populajiilor tracice dateazi de prin prima juméatate a mileniului I i.d.Hr. Astfel, Herodot (484 - 425 id.Hr) aminteste de expedifia regelui persan Darius (514 id.Hr.) impottiva seifilor din nordul Marii Negre, prilej cu care a trecut prin Dobrogea, unde s-a lovit de o rezistenj& inversunaté din partea gefilor. Regele persan i-a invins pe accstia, cu toate ca getii sunt cei mai viteji si mai drepji dintre traci” (Istorii 1V, 93). fo anul 339 i.d.Hr, gefii dobrogeni i-au infruntat pe scifi, iar in 326 i.d.Hr. lau biruit pe Zopyrion, generalul lui Alexandru Macedon, care in timpul retragerii dintr-o expedigie impotriva scitilor avea sa fie atacat de catre gefi, el insusi cizind pe cimpul de lupt& impreund cu vreo 30.000 de ostagi ai sai. De altfel, sirul luptelor dintre gefi si macedoneni nu s-au sfarsit aici jn jurul368 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice anului 300 i.d.Hr., dupa moartea lui Alexandra Macedon, generalul macedonean Lisimach, devenit rege al Traciei, avea si fie si el infrfint in doua rénduri de c&tre regele getilor, Dromichaites. Procesul acesta de individualizare, prin rezistenta impotriva unor invadatori straini, este evident gi in parjile Transilvaniei de astizi, unde dacii s-au confruntat cu celfii, care pitrunseser’ aici in jurul anului 350 id.Hr. Confruntarile au sfirsit, ins8, print-o conviefuire pasnic’ a celor dou% populafii vreme de vreo douk secole, timp in care celfii au fost asimilati de catre dacii autohtoni, Getii din Moldova n-au fost scutiti nici ei de asemenea probleme, trebuind s& faca faid, intre altele, atacurilor venite din partea bastamilor, o populajie de origine germanica, in decursul secolului al i-lea 1.d.Hr. Centralizarea si organizarea statului geto-dac s-a ficut in anul 70 id.He. de citre regele Burebista (82 — 44 i.d.Hr.). In vérsta de aproape 30 de ani, Burebista ajunge conducatorul unei puternice uniuni de triburi, obsindnd numeroase victorii impotriva altor teiburi invadatoare si unind, in fine, pe tofi geto-dacii intr-un stat mare si puternic, cu capitala la Sarmizegefusa (Gridistea Muncelului). Intr-un decret din cetatea greceascd Dionysopolis, Burebista era numit: ,,cel dint4i gi cel mai mare dintre regii Traciei”. Desi pare pujin exagerat, vechi documente amintese ci armata sa numdra vreo 200.000 de soldaj Burebista n-a fost, ins, doar un mare militar, rege si strateg, ci si un bun diplomat si un mare legislator. El a stiut si profite de conflictul grav declansat intre Cezar si Pompei, intre ani 48 — 44 id Hr. Pe acesta din urma Burebista 1-a sprijinit chiar cu un corp de oaste in urma unor tratative si infelegeri, care satisfaceau ambele parti. Din picate, in lupta de la Pharsalos, armata Ini Pompei a fost invins& de cea a lui Cezar; Pompei se refugiaza in Egipt; unde va fi asasinat. Cezar insusi, desi ajunsese stapanul Romei, a fost asasinat in anul 44 f.d.Hr, an in care este asasinat si marele rege al geto-dacilor, in urma unui complot pus Ia cale de c&tre un grup de nobili, adversari ai autoritijii statale centralizate. Dup& moartea lui Burebista, unitatea statului geto-dac este destrimatt, Cettile grecesti de pe farmul nord-vestic al Pontului Religia geto-dacilor 369 Euxin, supuse de acesta, nu-i mai recunose autoritatea; tot la fel, triburile dintre cursul superior al Tisei si Dundre, dar cu precddere cele celtice, isi proclama independenta. Vechile cipetenii impart stépinirea din vremea'lui Burebista in patru si apoi in cinci regate, devenind mai slabe din punct d= vedere militar. Cu toate acestea, asa cum subliniaz Pliniu cel Batran gi alfi contemporani ai s&i, in pofida condifiilor de faramifare politic’, se menfine pe mai departe unitetea etnico-lingvistic& si spiritual’ fa geto-daciloi, corespunzand acclei entitifi istorico-geografice demumite Dacia Unmasul lui Burebista este Deceneu, care indeplinea funcyia de rege, judecdtor suprem si Mare Preot. In timpul sau, Muntele Sfint, ,,Cogaionon”, devine resedinfA regala, desi nici astézi nu sa putut clar identifica locul exact al acestuia; cu probabilitate, ar putea fi Dealul Gradigstei din Munsii Orastie. ‘Alfi mari regi geto-daci au mai fost: Comosicus, Coryllos (Scorilo), Thiamarcos, Dicomes, Cotiso, Roles, Duras si, in fine, Diurpaneus, care datoriti faptului c& era prea bitran, iar pregatirile romanilor pentru a ataca Dacia nu conteneau, avea si cedeze tronul nepotului séu, Decebal. Unitatea statului geto-dac avea si fie refficuta temporar abia pe timpul domniei acestui mare barbat de stat, care a fost Decebal (87 — 106). Din nefericire, el este infrdnt in timpul luptelor cu romanii din anii 101 — 102, fiind obligat sé cear& pace. Incercarile sale de a birui pe romani se vor solda cu o infrangere definitiva in urma celui de-al doilea r&zboi daco-roman (105-106), cand trupele romane conduse de insugi imp&ratul Traian (98-117) cucerese, devasteazi si incendiaz’ cetajile dacice din Muny Orastici. Retr’igandu-se in muni impreuna cu un grup de razboinici pentru a nu cidea prizonier, Decebal se sinucide, iar Dacia ajunge provincie romana. Simbolic vorbind, era intr-adevar un sfarsit, dar gi premis& pentru un nou inceput. Sacrificiul marelui Decebal ‘avea si aib& peste veacuri o dublé semnificatie: moarte si inviere. Moartea sa s-a dovedit o moarte necesara: prin moartea sa si pria transformarea Daciei in Dacia Traiana avea sé se nascd poste céteva secole poporul romén.370 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice Spatiul geto-dacic a fost marcat in istoria sa, ins@, si de un alt moment, la fel de semnificativ, pentru’ specificul si identitatea sa: patrunderea crestinismului. Inceputurile acestuia sunt legate, in Primul rand, de activitatea misionard a Sfintului’ Apostol Andrei, care a predicat Evanghelia lui Hristos in Dacia fie intre anii 33 ~. 60 d.Hr., fie intre 33 — 87 d.Hr In urma inrdutafirii relatiilor daco-romane, Sfintul Apostol Andrei s-a retras in amul 87 dr. $n sudul Dun&rii, iar in cele din urma a murit martirizat in Grecia, Ja Patras (30 noiembrie 87 d.Hr.). Traditia crestin’ dobrogeana ne aminteste despre minunile pe care le-a ficut cu toiagul stu, iar folclorul din aceeasi zona il prezinta ca pe un pastor bun, cu barba, pastorind oile sale. De asemenea, o serie de toponime gsi hidronime, cum ar fiz »Pesterea Sfaintului Andrei”, ,,Péraul Sfantului Andrei”, Apa Sfantului”, atestd si ele din plin urme orestine ale activitatii misionare a Sfantului Andrei pe tiramurile dobrogene. in plus, dup’ cucerirea Daciei de eatre romani, negustorii, sclavii, colonistii si soldafii romani adusi in Dacia de citre impératul Traian, prin cisttoria lor cu femei dace, au pus bazele primelor familii crestine din acest spafiu, constituind in secolele II-VI d.Hr. principalii factori de rispindire a ctestinismului aici. Izvoarele vremii confirma din plin acest Iucry. Astfel, apologetul si filosoful crestin Tertulian (160 — 240 d.Fir) scria: ,.Hristos stipaneste in finuturile 'sarmatilor, dacilor si scitilor’. De asemenea, si Sfintul Justin Martirul si Filosoful (101 ~ 165 d.Hr) si Origen (185 — 260) @.Hir.) aminteso, in operele lor, despre procesul de rispandire crestinismului in Dacia, intre secolele I — I d.Hr. ‘Mai mult decat atat, foarte numeroasele descoperiri arheologice Gemonstreazi atat vechimea crestinismului romanesc cat si continuitatea neintrerupti a poporului roman pe aceste meleaguri. Pe le anii 600 — 602 d.Hr,, odat& cu desfasurarea formarii poporului roman, cele dowd procese de romanizare si de increstinare a geto-dacilor erau incheiate. Se ,,ndstea” un popor nou — poporul roman, legat de Roma prin limba latina (vorbité popular) ~ 0 adeviraté oazi lating tn mijlocul unei lumi slave, si de Bizant prin credinja sa crestina ortodoxi, Religia_geto-dacilor 371 UL, IZVOARE Informatiile sctise despre religia geto-dacilor sunt foarte strace si confuze. Din picate, nu posedam mérturii scrise mostenite de a geto-dacii insisi, iar descoperitile arheologice ficute pand acum, desi semnificative, nu ofera suficiente elemente pentru reconstituirea acestei religii in ansamblul sii | Cele mai multe izvoare provin de ta scriitorii greci si latini din antichitate, dar cele mai importante si mai extinse s-au pierdut de-a lungul timpului. De pilda, s-au pierdut Comentariile tui Traian legate de rizboaiele duse de el in Dacia si Getica medicului gree Criton, care I-a insofit pe imparatul roman in aceste rizboaic, surse care ne-ar fi oferit foarte importante elemente mitico- religioase geto-dacice. De asemenea, s-au pierdut operele retorului roman Dion Chrysostomos (cca. 40-120 d.Hr.), care prezenta multe date despre geji. Cu toate acestea, s-au mai pastrat inc’ pani astazi anumite informaii, din pacate Jacunare, oferite sporadic de diferiti scriitori greci si tatini, dupa cum spuneam, Antve acestia, ce! mai important ramane parintele istoriei Herodot din Halicarnas (484-425 i.d.Hr.), care in timpul mutielor sale cAlitorii a luat contact si cu religia vechilor geto-daci. Desi sumar, Istoriile sale, scrise in now’ c&rfi, ofera cateva date si despre geto-daci. Dintre acestca, primele patru crji sunt consacrate cuceritilor persane, iar cérsile V — IX razboaiclor greco-persane. Relatand campania regelui Darius din 514 i.d.Hr. impotriva scifilor de la nordul Marii Negre, in cartea a IV-a Herodot face un excurs (cap. 93-96) despre geti, scofénd in relief céteva caracteristici ale spiritualitafii si religiei acestora. Desigur, unele informafii sunt discutabile, dar, in principiu, ele sunt foarte importante, mai ales cele legate de caracterul getilor, de credina lor in nemurire, de divinitafile lor. De remareat, c& aceste informayii despre gefi au fost culese de Herodot, dup’ cum el insusi o afirm’, de la grecii care locuiau in Hellespont (Dardanele) si de la cei din Pont. Alte date ne sunt oferite de citre Hellanicos din Mitilene, contemporan in parte cu Herodot, in lucrarea sa Obiceiuri barbare. tn general, ins, acesta reproduce spusele lui Herodot, adaugandIstoria si filosofia religiei 1a po, c& aceeasi crediné in nemurire poate fi intalnita @ din prima lor faza. Este un zeu similar lui terizilor si crobizilor de pe teritoriul de azi al Dob a iter de la romani, Varuna de la indieni, Odin considera, insi, cd Zalmoxis ar fi fost grec, invaga, ile populajii germanice etc. ritul inifieri religioase gvechile popula! ore era numele acestei divinii Filosoful grec Platon, in dialogul su intitule, aes en Singurul text care ne sti la Indemand este (156d-157c), il infitiseaz’ pe Zalmoxis ca zeu, cee se aminteste de Gebeleizis sau Nebeleizis, care vindecd bolile printr-o metod’ special, Soot ronis, Cu toate acestea, textul in sine prezinta In afari de Herodot, cele mai multe date desp i De la acclasi autor aflam ci geto-dacii, atunci geto-dacilor ne sunt oferite de cdtre Strabon in weiigera, trageau cu arcul spre cer, de unde s-a tras Geografia. Acesta ne relateazé despre Zalmoxis; Beebe doopre o diinitate a furtuni si fulgerel considera sclav si discipol al lui Pitagora, despre Jogie! mumelui iu, Nebelezis ar fi fost zeul cerului Deceneu, Marele Preot, si despre sacerdofii geto-dacj Gnd parte din categoria divinitajilor urano-solare, Alte informatii mai consistente descoperim in opé aca cam era 1a preci Zeus, la romani Jupiter (In istoricului got Jordanes. Desi dense, multe dintre Be Dia pited), in sansceit. Dyaus Pitar, zeul cérului false, purd imaginatie, Astfel, el afirma cA Zalmoxis falgerelor Perun — Periunas la balto-slavi ete. rege al gofilor gi filosof; in continuare, aminteste Bei plinde considera ci Nebeleizis-Gebeleizis era vechiul geto-dac Zeta, despre Burebista si Deceneu, caruia Beal geto-dacilor, patronul aristocratiei militare, Legat conferit 40 putere aproape regal&”, despre Comossicus, 4 Ze aeelayi autor lanseazi doua ipoteze: pottivit primeia, de c&tre geto-daci ,,ca rege gi ca preot suprem si cay } divinitatea s& fi cunoscut procesul obignuit ca din Cu mici exceptii, aceleagi date, dar intr-o forma mya tip Dyaus, sé fi devenit ulterior zeu al furtunii si reapar gi in alte texte aparfinand unor altor autori decal ‘asemenea Io; Zeus sa Baal din Crientul Apropiat; pana aici, cum ar fi: Ovidiu, Lucian de Samos: ‘de-a doua ipoteze, se presupune ci, incepénd cu 0 Alexandtinul, Porphyrios, Iamblichos, Enea din Gaza fa, sar fi produs un anume sincreiism, incurajat de din Alexandria, Suidas ete. gi de cire preoji in general, care va sférsi prin a-1 % Nie '\Nebeleizis — Gebeleizis ca Zalmoxis. $i dacs, intr-adevar, Merele Zeu s-a transformat si, nu se poate spune cu’ precizic. Este evident intt-o divinitate suprema, intr-un Mare Zeu. Acesta e1 BHK divinitate suprema aved funcfii uraniene si htonienc. A I ; 5 ‘ene ale Marelui Zeu al geto-dacilor sunt confirmate printr-o fiinji barbateasca, avand uneori barba, lui ori a altui animaly-care unele reprezentiri, zeul apare asezat pe tron, jar-in a Bila'in reprezentiri a sampe ul OF easiitul de efile, avind in mana sting’ un arc. Spre capul jpimintul, Divinitatea stapdnce att corl ct gi-pamsfinal alaret, iB - Spre cap sé, este faptul c& totdeauit'’Marele . ‘ . r foarte sigur, i un garpe. Uneori apare insofit si de un vultur cu o6 gur, se, mea alto <7eitiGsicest tine in cioc un peste, iar in gheare un iepure.* fit de 0 divinitate feminind, aseme) Pes ° i : ee era sofia ‘Atributul principal al zeului este cerul reprezentafa popoare indo-europene Hera era sop Marele zeu este wn zeu al cervlui prin excelenti, 28 fia Jui Jupiter etc. creatorul cosmosului si al lumii, aga cum apare Ia to i, Jupi IL. DIVENITATI $I SEMNIFICATIL374 Istoria si filosofia religiel la popoarele antice Reprezentirile vechi descoperite: in ultima vreme ne-o infatigeaz’ pe Marea Zeifi sub chipul unei femei cu fafa rotund, bucdlets, cu pomefii proeminenti si cu pérul lung impletit in dows cosite ori imparjit in dou’ bucle mari ce-i incadrau fafa. In multe fpostaze, zeifa apare Incadrat& de doud animale sacre, cervidee, san de un cerb si un saxpe. in alte situatii, ca este reprezentaté in pozitie de invocare cu méainile ridicate pana la nivelul vumerilor, finand in dreapta un sorpe al clrui cap atims la picioarele ei iar fn st@nga un vas cu doua torfi, avand forma unei mici amfore. De ‘asemenea, uneori mai apare incadrata si de dou’ pasari (porumbei). ‘Marea Zeifa a geto-dacilor, al c&rei nume nu-l cunoasem, isi giscste analogii nu doar in lumea tracilor sud-dunéreni, ci si ta germani, unde zeija Nerthus era consideraté Mama paméntului, Sivinitatea protectoare a recoltelor si Delsugului. Tot la fel, la greci, la romani si inc 1a multe alte popoare indo-europene jntalnim o zeijé feminind similara. Mai tarziu, in Dacia Roman’, cultul Marei Zeite geto-dacice mm va sucomba, ci se va perpetua sub numele de Diana Libera Mater, Terra Mater, alaturi de cel al Marelui Zeu (Liber Pater). Va dispare ips’ cultul lui Zalmoxis. ‘in ciuda tuturor controverselor, Zalmoxis este considerat de ‘edtre marea majoritate a cercetétorilor drept zeitate suprema a geto-dacilor, dac& nu unica. Tstoricul Herodot fl considera, dup cum am vazut, pe Zalmoxis fostul sclav eliberat al filosofului Pitagora din Samos (590 — 500 idHr); odatt eliberat, accsta s-ar fi reintors in Dacia, pe la anit £10 _. 500 - idHr, Aceasti ipotezi este, ins, greu de acceptat. Cercetirile istorice mai recente au demonstrat c& Zalmoxis a trait aproximativ in perioada anilor 1000 - 940 i.d.Hr., deci cu mult timp inainte de Pitagora (see. al Vi-lea i.d.Hr). Pomnind de la faptul c& textul herodotian, in primul rand, dar si alte texte literare ajunse pind la noi, il prezinté pe Zalmoxis ca pe o personalitate istoried, un preot ~ reformator, un leginiior Famerosi specialisti il consider’ pe acesta un profet divinizat- ‘astfel, C, Cless, N. Jorga, LG. Coman, E.L. Minar, LH, Crisan ca si amintim doar céteva nume, 4] considera pe marele Zalmoxis Religia geto-dacilor 375 mare preot si profel, devenit apoi zeu si rege. Exist, insi, si voci care fl incadreaza in acelasi tip cu Orfeu, un gaman matic sau prototipul samanului. In concluzie, se poste spune c& Zalmoxis n-a fost zeul suprem sivunic al geto-dacilor, ci un preot, un profet-fondator, care 2 sfargit prin a fi el insusi divinizat. Asa s-a intimplat si cu alfi mari ‘preofi ai geto-dacilor, cum a fost Deceneu, dupa cum aratd Strabon. ‘Al cdrui zeu era preot Zalmoxis? Raspunsul ni-l ofera, probabil, tot Herodot: ,unii dintre ei (dintre geti) socotesc c& acesta este Nebeleizis”. Prin urmare, este vorba despre Marele Zev al c&rui nume exact, aga cum am spus, rémfne necunoscut seu, cel pujin, discutabil. Cu certitudine, din panteonul geto-dacilor ficea parte si un zeu al razbojului, care corespundea lui Ares — Marte din mitologia greco-romen’, insi, din pacate, mu-i cunoastem numele sub care acestia il adorau. “De asemenea, Diodor din Sicilia afirms c& Zalmoxis sustinca wc a intrat in legdturd cu zeifa Hestia” (Biblioteca istoricd, 1, 94, 2). Prin urmare, este de presupus ci geto-dacii cinsteau si o divinitate asemanatoare cu Hestia-Vesta. De altfel, multe dintre Gescoperirile arheologice confirma ci Ia geto-daci a existat un cult al vewei; totus, nu se poate preciza dacd a fost vorba de cinstirea nei 2gije oxi a unor proteciori ai casei i animalelor Oricum, este posibil ca in panteonul golo-dac s& fi existat 0 divinitate feminind in atribusile cdteia intra vatra si focul, similar zeifei Hestia - Vesta din panteonul greco-roman. Numele ei rimane necunoscut, ca si in cazul altor divinitati in cadrul tuturor culturilor aparfinand epocii bronzului, specifice spatiului geto-dacic, intalnim dovezi clare ale existenjei unui cult af Soarelui. Simbolurile solare sunt prezente pe cexamica pe obiecte de aur oti de bronz. Este vorba de cercuri, cercuri cu cnuce (roati solars), spirale, spirale continue etc. Muite sanctuare din epoca bronzului, dar si de mai tarziv, au fost consacrate Soarelui. De pildi, sanctuarul de la Sérata Monteoru, inconjurat cu pietre, cu diametrul de 20 m, era orientat spre apusul soarelui, avand mici ,altare” de lut si ofrande constind din cereale si came de animale.376 Istoria gi filosofia religiei ta popoarele antice Cultul zeului Soarelui avea si se menfind la geto-daci cel pufin pand in secolele I ~ II d.Hr. Este posibil ca Ia inceput sé nu fi existat o diferentiere intre Marele Zeu si zeul Soareiui, in atributiile celui dint@i, in calitate de divinitate uranian’, si fi intrat si soarele, iar aparifia unei divinitati speciale a Soarelui sia luminii, poate fiu al Marelui Zeu, s& fi aparut mai tarziu. in intreg spafiul tracic, divinitatea care cunoaste cel mai mare numiir de reprezentari este cea a Cavalerului trac, Héros sau Héron, Practic, este vorba despre un tantr cllaref tuns scurt, fara barba si mustifi, o reprezentare greceasc& din Asia-Mici, unde avea ca scop eroizarea defunctului, exprimati prin imaginea cilarefului. Cavalerul trac poate fi echivalent cu Esculap,, Silvanus, Sabasios, Mithra, Ares, Apollo, Zeus etc., dovedindu-se a fi un zeu universal. Reprezentirile sale se intalnesc si in lumea geto- dacica, atat in Moesia cat si in Dacia romana. Yn afar de acesta, in provinciile dunarene si in Dacia, apare reprezentati destul de frecvent si imaginea asa-numitilor Cavaleri danubicni. Repsezentarea apare pe tablife de marmura ori de plumb, pe care este infigurat o figuri feminina flancat& de doi ‘c&livefi, iar in colfuri avind Soarele si Luna. Este posibil ca acesti cavaleri si fi fost divinitati ecvestre de origine dacic’, cu nume necunoseut, care crau adorate ca forje uraniene, terestre si subterestre, iar cultul lor s& fi avut un caracter misteric si i Iv. CULTUL Referindu-se Ia relatia dintre Zalmoxis gi Pitagora, Herodot nil prezinté pe marele profet si rege geto-dac construindu-si 0 cameri de primire pentru cetijenii de frunte, carora le vorbea despre nemutire, apoi stind ascuns inti-o camera subteran’ vreme de trei ani gi in al patrulea an apardnd iatdsi printre oameni. De aici, Mircea Eliade a tras concluzia privind caracterul ,misteric” al cultului Iui Zalmoxis, cult care presupunea diferite rituri inifiatice, similare cclor din religiile de mistere grecesti. Este cert c& cel pufin ,fruntagii” geto-dacilor, elita frii, participau la asemenea initieri, in genul celor pitagoreice sau orfice.’ Lucrul acesta se poate justifica nu neaprat pe relafia dintre Zalmoxis si Pitagora, Religia geto-dacilor 377 la care face aluzie Herodot, pentru c& asa cum am vizut, Zalmoxis a trdit cu mult timp inainte de Glosoful grec, ct pe relafiile geto- dacilor cu grecii de pe fSrmul apusean al Mari Negre si chiar cu aceia din Grecia. 1. Locurile de cult Tzvoarele scrise nu amintesc aproape nimic despre locurile de cult ale geto-dacilor. Doar Strabon afirma ca marele preot al acestora, devenit mai térziu zeu, fsi avea resedinfa pe muntele sfant Cogaionon, munte care ar putea fi identificat probabil astézi cu Dealul Gradistei din Munjii Orastiei. Cu toate acestea, stpiturile atheologice mai recente confirma existenfa unor locuri de cult consecrate. intre acestea, amintim in prinmul rand renumitele gropi de cult, prezente pe parcursul tuturor perioadelor istoriei geto-dacilor, Asemenea gropi rituale au fost descoperite, aproape fir excepfie, in toate asezarile situate in diverse forme de relief, dar mai cu seami in zonele de campie. Ele sunt de dimensiuni $i forme diferite, cele mai numeroase fiind cilindrice. Unele se ingusteaz& spre guri, cAptand astfel aspectul de pari, iar altele pe cel al unei palnii. In general, acestea au diametrul in jur de 1 m, iar adéncimea de 1,20 = 1,50 m. Au fost descoperite, ins, si gropi mai mari, cu un diametru de pana la 2,10 — 2,50 m. Aspectul lor dovedeste ¢& erau lucrate cu multi grija, multe dintre ele avand fundul si perefii argi. De regula, ele confin multi cenusa, oase de animale, fragmente ceramice $i alte obiecte, ceea ce dovedeste caracterul Jor ritual. Astfel de gropi rituale de cult sunt foarte numeroase in epoca ficrului si vor continua si existe si dup ocupasia romant. Este foarte dificil de precizat, ins, cdror divinititi ale panteonului geto-dacic erau consacrate ritualurile ce se sAvarseau in ele. Probabil, ele aveau functia de a sporti recoltele ori de a mulfumi zeilor pentra cele. obfinute. De asemenea, nu este exclus ca unele ritualuri si fi fost adresate unor protectori ai femiliei sau comunitifi, De altfel, aceste gropi rituale de cult nu reprezinti 0 particularitate a geto-dacilor. Ele sunt prezente si in religia altor popoare, cum ar fi, de pildi, celfii. La acestia, ins’, ele au un alt caracter. Celfii depuneau in gropi spate in pimint diverse ofrande378 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice confinute in vase, Ja care se adaugi diferite obiecte de aur sau argint, Aceste gropi rituale aveau menifea de a asigura comunicarea cu divinitajile Jumii subterestre. . Totusi, locurile de cult geto-dagice. nu se rezuma doar la aceste gropi rituale. Astfel, altarele de piatri sau de lut sunt prezente gi ele ca locuri de cult ined din epoca brénzului. Vetrele culttale patrulatere, rotunde sau ovale amplasate inlduntrul unor edificii sau locuinfe ori, pur gi simplu, in aer liber sunt bine cunoscute in cadrul asezirilor geto-dacice. Acestea au suprafaja bine netezita cu lut, in straturi succesive, suprafaja care datorité arderilor repetate se prezintd sub forma unor cruste pronunfate. Unele asemenea vetre-altare au fost construite pe o platforma de pietre, iar altele au la margine un glrdule} format din bolovani de réu. Ta Grddistea Muncelului, de pilda, au fost descoperite dou asemenea vetre rituale. Una dintre acestea avea suprafaja impodobiti cu doud cercuri concentrice adéncite si in jurul ei s-au gasit fregmentele vasului cu celebra inscriptie ,,Decebalus per Scorilo”. Atét vasul cit si vatra au avut, probabil, un rol cultual in genere, pe altarele din interiorul locuinfelor se puteau aduce sacrificii zeilor protectori ai casei si familiei, pe cfnd pe altarele — velre din piefele publice se oficiau, cu probabilitate, diferite ritualuri consacrate diverselor divinitai. Celebrul altar descoperit in incinta sacri de la Grédistea Mancelului este unic in felul sfu, pind acum, in intreg spafiul geto-dacic. Este plasat pe terasa a XI-a, in apropierea zidului cu Giametrul de 7,10 m si 0,30 m grosime. Penta construcfia lui a fost sfpaté o groapi cu 0,40 - 0,50 m mai largs decat diametrul pavajului, al carui fund a fost umplut ou lut bine batétorit din dou randuri de blocuri de calcar. in centrul edificiului este plasat un pitrat construit din patru blocuri masive din calcar, pe care se. sprijinea nucleul central, rotund, al pavajului si marile dale care-1 aledtuiese, masurand 2,80 m lumgime. ‘ Mai trebuie menfionat ci altarul era prevazut si cu un jgheab, jar 1a mijlocul acestuia a fost descoperit un bloc de calcar sépat in forma de lighean cu un orificiu (astupat cu un dop din calear), indreptat spre canal. Se presupune, astfel, c& in acest canal se Religia_geto-dacilor 379 sourgea un anume lichid. Este foarte probabil ca pe marele disc de andezit si se fi executat sacrificiile unor animale, al cdror singe se scurgea prin ligheanul amintit in jgheab. Dar, tot Ia fel de bine, este posibil si fi fost vorba de diverse ritualuri care comportau utilizarea apei. Exist, de asemenea, si vase — altare portative inca din epoca mijlocie a bronzului, consténd din discuri mari din lut ars, uneori cu suprafaja ornamentat’, pe care se aduceau diferite jertfe in cinstea unor divinitafi. 2. Sacerdofiul Doua sunt categoriile sacerdotale care se impun in lumea geto-dacicd: ascefii — ,,cilugari”, despre care ne relateazi Strabon gi Iosif Flaviu, si preofii obisnuifi. a) Ascefii — ,,clugari”, numiti figurativ si ,monabii lui Zalmoxis” erau oameni evlaviosi, socotifi sacti, care duccau 0 viafa izolata gi linistit&. Acestia nu consumau nici un fel de carne, hrinindu-se cu miere, lapte si brinzi; in plus, ei evitau orice relafii trupesti cu femeile, practicnd castitatea desAvargité. Din aceste motive, Josif Flaviu fi compara cu secta esenienilor, despre care se stie c& aveau bunurile in comun si nu se casitoreau (Antichitaji iudaice XVI, 1, 5). Desigur, exist’ mai multe opinii privind delimitarca exact a acestei categorii sacerdotalo-ascetice si atribufiile caracteristice membrilor ei, dar important réméne existenfa in sine a acestei institujii. De pild’, V. Parvan este de pirere ci modul de viata desctis de citre Strabon — pe baza mirturiei lui Poseidonios, pe cate il citeazi (Geografia VII, 3, 3) — era propriu intregii preofimi geto-dacice (in frunte cu Marele Preot), in care vede un adevarat ordin cilugatesc; la réndul su, Mircea Eliade apreciazi ci ar fi vorba de o clasi sau de mai multe clase de ,,specialisti ai sacrului", iar I. Banu consider’ c& ar fi vorba despre o anume sect, parte componenté a unci numeroase familii de congregajii rispandite Ja inceputul sec. I id.Hr. pe o vast aric, cuprinzdnd spafiul tracic si Orientul Apropiat. Conform acelorasi informafii oferite de citre Strabon, ascefii ~ »célugari” se constituiau in patru mari grupe, a ciror semnificatic380 Istoria $i filosofia religiei Ja popoarele antice exact a comportat si comport inci multe discufii: theosebeis, Ktistai, pleistoi (polistai?) si kapnobatai. Theosebeis nu comport’ comentarii; numele lor insemna ,adoratorii zeilor”, desi izvoarele nu consemneazi nimic mai mult. Ktistii (Ktistai) este un nume grecesc. Istoricul V. Pérvan il deduce de la Ktistes, ,.fondator”, si-! asociaz cu termenul polistai din textul dui Iosif Flaviu. El susfinea ed geto-dacii de pe ambele maluri ale Dunirii foloseau, in fapt, cuvinte deosebite pentru a-i desemna pe ascefi: cei de pe malul drept le spuneaw ktisti (ktistai), iar cei de pe malul sting polisti (polistai). Cercetirile ulterioare au dovedit, ins, ci este vorba de plisti (pleistoi), gi mu de polisti (polistai), care mu are nimic de-a face cu Ktistii (Ktistai) i cu ,fondatorii de orage”, cum a afirmat V. Parvan, Kapnobafii (kapnobatai) are, in opinia unor cercetatori, semnificafia de ,cilatori prin nori”, ,caltori prin fur” sau ,umblatori prin fur”, expriménd © functic Iegat& de prezicerea viitorului prin practica rispandirii fumului exercitati de preofii geto-daci. ‘Mircea Eliade sustine ci ,umblatorii prin fam’ se referé la extazul provocat de fumul rezultat din arderea semintelor de canepa, despre care ne vorbeste Herodot (IV, 73) in legitur’ cu scifii si, eventual, Pomponius Mela (II, 21), care afirma c& wacii, in timpul ospefelor, aruncau in foc seminfe ,,al cAror miros provoacd comesenilor 0 veselie asemaniitoare cu bejia”. in aceasta ipostaza, Kapnobatii, afirma Eliade, n-ar fi altceva decat ,dansatori si vrajitori (gamani) misieni si geti”, care foloseau fumul de cénep& in provocarea transelor extatice. Pornind de la aceeasi semnificatie a cuvantului, ,célatori prin nori”, alfi cercetitori au ficut 0 corelajie intre kapnahafii geto- daci si solomonarii din traditia folcloricé romaneasca. in opinia acestora, solomonarii ar continua intr-o forma populard, 4araneasc’, vechile ordine ale preofilor ~ magicieni geto-daci. Cu toate acestea, s-a demonstrat ci asemenea speculafii nu au nici un temei real. b) Preofii geto-daci pot fi comparai cu druizii celjilor, despre care se stie c& aveau o mare insemnatate gi se bucurau de o mare cinste. Ei oficiau cultul, svargeau sacrificiile publice si private, explicau practicile religioase, instruiaw pe tineri, De asemenea, ei Religia geto-dacilor 381 erau judecdtorii poporului, impartind dreptatea. Pregitirea sacerdotilor geto-daci era complext: pe Tang cunostinjele legate de cult, acestia aveau cunostin{e stiinfifice si medicale; de.asemenea, avand preocupiri astronomice, ei féceau preziceri prin interpretarea unor semne ceresti. Dupi toate probabilititile, ca si druizii, preotii geto- daci erau scutiji de impozite si nu participau a rizboaie, Bupa cum ne relateaz’ Jordanes, preojii geto-daci crau constituifi intr-o corporatie. Referindu-se la Deceneu, acesta afirma ci marele preot geto-dac ,.a ales dintre ei (dintre gefi) pe barbatii cei mai de seamé si cei mai injelepyi, pe care i-a invatat teologia, sfituit s& cinsteascd anumite"divinititi si sanctuare, ffcdndu-i preoti, si Je-a dat numele de piléati (s.n.), fiindc8, dupé cum cred, favand capetele acoperite cu o tiard, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei Piceau sacrificii” (Getica, 71). {n fruntea acestei corporatii se afla Marele Preot. Un asemenea mare preot a fost insusi Zalmoxis, despre care Strabon ne spune cA il sfatuia pe rege, colaboraind impreun’ foarte bine. in vremea regelui Burebista, aceasti demnitate revenea Iui Deceneu, despre care acelasi Strabon ne spune cA invajase, ca si Zalmoxis, in Egipt, unele semne profetice. In calitatea sa de mare preot, Deceneu a ajutat mult pe Burebista in opera Iui de unificare a triburilor geto-dacice si in construirea statului centralizat geto-dacic. Alfi mari preofi ai geto-dacilor au mai fost: Comosicus, Vezina, Zeuta, desi in legaturd cu acesta din urma pérerile sunt imparfite. Fireste, numarul marilor preofi geto-daci a fost cu mult mai mare dec&t cel prezent in izvoarele pastrate. De asemenea, este cert faptul c& ei au jucat un rol foarte important in conducerea statului geto-dac, alaturi de regi, dup& cum spuneam, dar de aici nu trebuie tras concluzia cd statul geto-dac ar fi avut o structura teocraticl, ca in cazul altor popoare antice. O asemenea ipotezd veste exclusa. 3. Sacrificiile ‘Geto-dacii sacrifican in cinstea divinititilor atat animale cat si cameni. Descoperirile arhedlogice. au scos Ja iveald faptul c& in cadrul unor ritualuri de cult se sacrificau in special: vifei, ménji, pui de cAprioaré, cAini si iepuri, S-a constatat c& sacrificarea cAinilor si a382 Istoria gi filosofia religiei 1a popoarele antice iepurilor se facea in cadrul unor manifesizri cu caracter cultual- magic, insotite uneori de banchete rituale. Sacrificiile umane sunt confirmate de diferite texte literare antice si vizeaz sofia sau sofiile celui decedat, sau in alte cazuri mesagerul trimis la Zalmoxis. Pe larigi acestea se mai cunosc gi alte sacrificii umane avand diferite alte rosturi in cult, dar, din plicate, nu se cunoaste clar adevarata lor semnificatie. Astfel de sacrificii sunt atestate inca din -epoca bronzului, extinzindu-se pand prin secolul al Il-lea d.Hr. C&rora dintre divinitaji le erau consacrate aceste jertfe si in ce consta ritualul care Je insojea este un lucru dificil de lamurit pe baza descoperirilor de pani acum, exceptind sacrificiul solului trimis zeului Zalmoxis in numele poporului, Oricum, asemenea secrificii umane aduse divinitifilor nu-i caracterizeazi doar pe geto-daci, dup’ cum am putut observa. Ele sunt prezente si la vechii greci, romani, germani, celfi, slavi etc. Herodot ne relateaz despre obiceiul geto-dacilor de a trimite Ja Zalmoxis un sol, 0 data la cinci ani, pe care il alegeau prin tragere la sorfi. Cel pregatit pentru aceasta era aruncat in virful a trei sulije. Dac murea, insemna c& jertfa a fost bine primiti de c&tre zeus daci nu, il considerau nevrednic, trimijind in locul acestuia pe un altul. Menfiuni similare in aceasté privinjé gisim si la Lucian de Samosata (sec. al I-lea d.Hr), Clement Alexandrinul (sec. II - IIT Hr) si Enea din Gaza (sec. al lea d.Hr. Referindu-se la mobilurile unor sacrificii similare (fertilitatea ogorului — in India, revigorarea puterilor si viefii zeului — la azteci etc.), Mircea Eliade arat, in final, c& sacrificiul geto-dacic menfionat de citre Herodot avea un cu totul alt scop: facilitarea transmiterii unui mesaj catre zeu, sau mai precis reactualizarea legiturilor directe dintre geti si Zalmoxis; din aceasta practica deducem speranta omului, a umanului in general, in posibilitatea reactualizarii situafiei primordiale, cand umanul putea comunica direct cu divinul. Foarte semnificativ este si obiceiul de a-1 alege pe sol. Ficéndu- se prin tragere la sorti, alegerea era lasata asadar pind la un Religia geto-dacilor 383 punct pe seama hazardului. Acelasi autor considera, ins&, c& mesagerul nu putea face parte decat din categoria celor inifiafi in cultul misteric al lui Zalmoxis, fapt normal, de altfel, pentru ritul prin care se incerca stabilirea unei legituri directe cu zeul. Strabon subliniazi marea diferenj& intre aceasta jertf adusi de geto-daci si cele aduse de scifi: dac& scitii jertfeau pe strdini si-i mfncay, jar festele lor le foloseau la but, geto-dacii in schimb twimiteau zeului lor ceea ce era mai bun, mai curat; se jertfeau pe ci ingigi. Fireste, aceasté conceptie despre sacrificiu se explica gi prin faptul cd era corelaté. cu credinfa lor puternicd in nemurire. Asteptand hotirdrea sorfilor, tinerii voluntari igi riscau nu numai viaja, ci si reputatia de oameni integri, de buni luptitori, de oameni virtuogi, de alegi ai lui Zalmoxis. Foarte sugestiv, N. Jorga afirma cA solul trimis de catre gefi lui Zalmoxis nu reprezinti alteeva dect o ,pregitire pentru martiriul crestin” de mai tarziu. V. ESHATOLOGIA. CULTUL MORTILOR Un aspect deosebit de important al religiei geto-dacilor il reprezenta modul cum concepeau si triau ei credinfa in nernurire. Aproape pretutindeni unde amintese despre geto-daci, scriitori antici mu uit si adauge calificativul de nemuritori. Desigur, ideca de nemurire caracterizeaz, cu diferenele si nuanjele de rigoare, toate popoarele lumii, dintotdeauna si de pretutindeni, dar la geto- daci ea devine principiul ordonator al vietii. Ceea ce riméne inci neclar, ins’, este daci geto-dacii se considerau nemuritori in spirit sau in trup, intrucat izvoarele antice indic& certitudinea lor c& se strimut& vii la Zalmoxis, dar nu prin reincarnare $i nici intr-o existenfi purificata, ca suflete imateriale. Cei decedati merg la Zalmoxis, zeul suprem, in compania caruia vor viefui vesnic, bucurandu-se de intreaga fericire. Potrivit documentelor antice, vitejia soldagilor geto-daci se baza tocmai pe credinta lor in nemurire. Astfel, imp&ratul Julian Apostatul (36% - 363) pune in gura impSratului Traian (98 — 117) urmatoarele cuvinte referitoare la nemurirea gejilor si vitejia lor: ,,Am nimicit neamul gefilor, care au fost mai razboinici decat oricare oameni ce au trdit cindva — si aceasta nu numaj datorit tiriei trupului384 Istoria gi filosofia religiei la popoarele antice lor, dar si pentru ci fi convinsese s& fie astfel slavitul Zalmoxis. Crezind c& nu mor, dar c& isi schimb& doar locuinfele, ei sunt mai pomifi pe lupte decét ar fi inclinati si intreprind’ 0 cBlatorie” (imparatii, 22). ‘Pomponius Mela (see, 1 dH), ca si Herodot, aminteste chiar de practica sacrificiului sofiei sau sofiilor celui decedat pe morméntul acestuia, dar si de alte ofrande aduse in cinstea acestuia: ,,femeile... doresc din cale afaré de mult si fie omordte deasupra cadavrelor barbatilor mori si si fie ingropate impreund. Deoarece un barbat are mai multe sojii, pentru a dobandi aceasti cinste ele dau o mare lupti in fafa celor care trebuie si hotérasc aceasta. Ea se acordi aceleia care-are moravurile si conduita cea mai bund, iar cea care invinge in aceasta intrecere este in culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare si igi arati deznddejdea prin plansete foarte putemice. Iar cei care vor s& le linisteascA aduc lang’ rug arme si daruri, spunind c& sunt gata s& trateze sau s& se lupte cu sufletul ceiui mort, spre a sti dack acesta permite cisitoria” (Deserierea pamantului, 11, 18 ~ 20). Datele oferite de izvoarele scrise sunt confirmate, intr-o anumita miasura, si de cercetirile arheologice. Astfel, in ceca ce priveste ritul funerar, arheologii au ajuns la concluzia ca geto-dacii practicau, cu precidere, incinerayia, mormintele de inhumatie find destul de rare. in general, cele din urmi au fost folosite mai mult de citre aristocratic. Este vorba de morminte tumulare, inzestrate cu un inventar foarte bogat, format din coifuri de argint, vase de argint, piese de harnasament, falere ete. incepand cu secolul al IV-lea i.d.Hr., asemenea morminte tumulare aparfin in special rizboinicilor care dejineau_ranguri fnalte in ierarhia social geto-dacica. Un exemplu semnificativ i reprezint mormantul descoperit la Agighiol (com. Valea Nucarilor, jud. Tulcea), datand, conform ultimelor cercetiri, de pe la mijlocul secohului al IV-lea id.Hr. Acesta este previzut cu un coridor de acces (dromos) si trei incéperi: dowd fimerare si una rezervati cailor, construite din piatri. in camera principal a fost ingropat un barbat, iar in cea secundara o femeie, insofiti de multe obiecte funerare, fntre care: un coif de argint, perle de argint, cercei ori pandantive *, poziia foats chinité a cadamelor, aproape pliate; Religia geto-dacllor 385 din aur, cinci vase din erg, daud pocale, tot din argint, numeroase piese de de hamgamed, oe, 0 suti varfuri de sigefi, varfuri de Jance, pumnal ocx defer, pete de prastie si ceramicl. Din epoca clic a civzaiei geto-dacice (mijlocul sec. al Tilea id. - se, Li dH, inbumayia a fost rezervati doar copiilur, Practica este pecan gi 2 dacii neinclugi in provincia romani, respectiv in Moldove gi in Bucovina. Faptul ci erau inbumaii doar copiii se coreleazA cu anumite credinfe ale popusjei geo-acice despre moartea prematura i despre stetutul social al copilor si adolescentilor. in acest sens, se stie cd si la romani copii decedafi inainte de aparitia dentifici rau inhumati, iar le geci existe 0 practic’ similara. Concret, cexplicafa este wlcara: copiii au fuseser’ supusi_arrumitor rituri de inijee ewe sileselimbe statutul, nu erau inca suficient de , p&cdtogi”, pentru ca trupul lor s8 fie incinerat si, astfel, sufletul si fie porifiet Tocinerajia, despre care an amintit, nu avea loc intr-o forma unitard, ci in diferite feturi. Dowd sunt, insd, ‘modalitatile cele mai frecvent intflnite in uma descoperirilor arheologice: a) pe loc; ) in alt& parte, pe ruguri special amenajate (ustrinum). Din prima categorie fac parte at-nunitele morminte ,,cu cuptor”, adic& defunctul era intodus in intriorl unui cupror cu caloti de Tut, unde era incinera, Din cea de-a doua categorie fac parte mormintele cu umd, depusl inte-o groapé. simpla, rectangulard, cilindric& sau intrun locas cin piatri. . Descoperirile unor oase unane neincinerate in diferite contexte nofunerare i- detemnna! pe unilistorici-s considere c& pentru 0 parte a populafiei gelowacice se practica expunerea sau parasirea cadavrelor, ipotezi justificaté de diferite argumente: prezenja osemintelor tn aa uni nocopole, lot rezervat special defunctilor; psa urmelor de violenfi, care si poll fi pisi pe seama sacrificirit sau a morfii -survenite ia timpul unor rizboaie; lipsa inveritarelor funerare. Explicatia ofeité de cite unii istorici este, deci, urmatoarea: tratamentul neglijen apicet tupusilor’ defuncfilor arata faptul c& acestea erau considerate impure datorit’ statutului Jor mai aparte din386 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice timpul viefii in cadrul comunitijii, drept ‘pentru care nu-si giseau locul in rindul defunctilor obisnuifi inmormantati in necropole, VI. SFARSITUL RELIGIEL GETO-DACICE. ZORIL CRESTINISMULUL ‘ . Dupi transformarea Daciei in provincie romani, asistém la nenumirate schimbiri att in planul politic cét si in cel spiritual in viata 'geto-dacilor. Imparatul Traian (98-117) va duce o politics cu totul special si neobisnuitd fai de acest spafiu. Este vorba de © politicd preventiva, lipsita de precedent in analele Romei. De regula, in teritoriile cucerite romanii manifestau multa tolerant fay de sanctuarele gi divinitatile locale. Mai mult dect atat, dupa cum se stie, multe culte orientale se aciuasera chiar in inima Romei, unde li se ridicasera temple pe cheltuiala imperiului roman, Pe de alti parte, paradoxal, desi implratul Traian nu era nici pe departe un fanatic religios, el insusi a fost cel care a dispus si fie distruse nu numai cetffile, ci si sanctuarele geto-dacice Dar, de ce oare a considerat Traian necesaré o atare hotirare? ‘Motivafia nu putea fi decét una de ordin politic: prin reprezentanii s&i in aceastA noua provincie, el aflase c& sanctuarele geto-dacice, religia zalmoxiand in general, reprezentau fundamentul unitafii morale si politice a acestui popor. Ca atare, ele trebuiau distruse, contribuind astfel la o integrare cat mai bund a provinciei in marele Imperiu. Distrugerea sanctuarelor religioase a fost secondati de desfiintarea confreriilor religioase. in plus, treptat, datorita pierderilor umane suferite, multelor stramutari forjate ale populatiei autohtone c&t si noului climat social creat de catre cuceritori, se va ajunge chiar pana la destramarea ethosului zalmoxian, ceea ce echivala cu sfarsitul vechii religii geto-dacice La acest deznodimant au contribuit si colonistii care, aducdnd cu ei propriii lor zei, au favorizat, intre altele, aparitia unui sincretism religios, factor ce a afectat serios unitatea religioasi a geto-dacilor. Astfel, peisajul religios al Daciei a fost modificat radical: in primul rand, vor apare temple noi consacrate Jui Jupiter Optimus Maximus, Junonei, cét si altor divinitati romane. Cultul imperial era celebrat Sasa Religia geto-dacilor 387 cu mult fast in templele special consacrate acestuia. in acelagi timp, au patruns gi diferite culte imperiale cum ar fi: mithraismul, frigiene (Cybele), sitiene (Attargatis, Astarte), egiptene (Isis,-Serapis), celtice (Epona) etc. Aceast diversitate religioasi de pe cuprinsul Daciei romane a generat 0 stare de anemic religioas’, de care va profita foarte benefic crestinismul. Totodat, in conditiile absentei oricaror drepturi politice, daco-getii fiind inlaturayi de pe scena viefii politice a Daciei, s-a ndsout, alituri de revolt, ,,un sentiment de alienare si indiferenj& in raport cu valorile traditionale”, asa cum subliniaz& un istoric roman. Crestinismul avea si p&trunda relativ usor in sufletul geto- dacilor si datorit’ unor elemente zalmoxiene favorizante, intre care amintim: puternica credinfa in nemurire, ideea de jertf®, relajia dintre aceasta si mntuire (cu referire special& la relafia dintre solul care se jertfeste pentru popor si Hristos), ascetismul si ,ordinele” ascetice etc. Toate aceste elemente, care pind aici ficeau parte din tezaurul religios geto-dacic, au fost valorificate din plin, constient sau inconstient, de cate primii misionari crestini sau de cAtre noul context crestin in ansamblul siu. VII. CONCLUZIL. REMINISCENTE GETO-DACICE iN CREDINTELE POPULARE ROMANESTI Desigur, religia geto-dacica a dispirut demult, ea a avut acelagi destin de care au avut parte gi alte multe religii din antichitate. Cu toate acestea, multe credinje, elemente, practici si obiceiuri religioase au continuat si supravietuieasc& pan’ astiizi, fiind prezente in tezaurul credinjelor populare romanesti Dupi cum’am observat, in mitologia geto-dacica se regiseste Marele Zeu, care insuma att funcjii urano-solare cat si htonice. Reminiscenfe ale cultului acestuia sunt prezente ined si astézi intr-o serie de ritualuri roménesti, cum ar fi in obiceiul Caloianului, legat de fertilitate, care in unele variante poarté denumirea de Tata Soarelui” si presupune ingroparea si dezgroparca unui asemenea personaj, avand semnificatia de moarte simbolic’.388 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice Un alt obicei legat atat de cultul Soarelui cat si de fertilitate este jocul calusarilor. Este vorba de un ritual coregrafic sacra corelat si cu vechea conceptie geto-dacicd portivit c&reia demonii ar proveni din sufletele oamenilor rai, dupa moarte. Oamenii acestia rai pot fi dezdemonizati prin ritvalul purificator al célusarilor. Instruirea cAlusarilor se face timp de 2 ~ 3 séptamAni, in piduri sau locuri izolate, dupa care pe parcursul a 3 zile merg prin sate gi cftune pentra a-i vindeca pe cei bolnavi. in cadrul ritualului, unu! dintre calusari ,moare” si reinvie” simbolic, ca semn al birainjei asupra mori Uni cercetatori susfin cA multe elemente legate de cultul Marelui Zea au supraviefuit si in obiceiurile legate de sarbatoarea Sfintului Gheorghe. in toat& fara, in jurul Sfintului Gheorghe s-au pistrat prectici rituale care implicd folosirea ramurilor verzi si a apelor. In acest sens pot fi amintite armindenii ori udatul de Sangiorz. Strivechiul cult traco-geto-dacic al fecunditayii paméntului si fertilitatii ogoarclor se regaseste gi in ,,dansul paparudelor”, practicat la anumite date ale primaverii, de obicei intre Paste si Rusalii, in zilele de marfi si joi, sau imediat dupa Rusalii, in vreme de secetd. Este vorba de un ritual coregrafic sacra le care participa 3 — 5 persoane, intre 12 — 14 ani, tineri si tinere, acoperiti cu salcie, mascafi in paparude, c&ci ,Paparuda”, in panteonul geto-dacic, este zeifa patroani a ploii, Ritualul in sine are la bazi magia prin analogie, avand drept scop aducerea ploii. “Paparuda” se opreste la fiecare cas’, intrucat fiecare gospodar fi diruieste fina sau oud — daruri simbolice pentru fecunditatea pimantului si fertilitatea ogoarelor, mai rar bani. Cu acest prilej, ~paparuda” cnt anumite versuri, in timp ce gospodarul rosteste focmula magica: ,ploaie! ploaie!”. © alti reminiscen{& a riturilor coregrafice sacre geto-dacice 0 reprezinti jocul ,,SénzAienelor” sau ,,Dragaica”, care se practic’ la 24 iunie in fiecare an, avand drept scop asigurarea prosperitafii holdelor. Acest joc este interpretat ritualic doar de cAtre fete, in mod variabil ca numér, Una dintre ele este impodobitd ou spice, numiti ,Dragaica”, pe cfind celelalte sunt imbracate in alb, cu fala ascunsi in val, culoarea albi simbolizand puritatea morala si Religia geto-dacilor 389 candoarea tinerefi, Fetele stribat in cAntece si dansuri satele, invocind ,.Drigaica” ~ zeija — z&n& care protejeazi holdele de seceti si grindin&. In Moldova, dar mai ales in Bucovina, ele sunt cinstite de locuitori cu bani. Tot legat de cultul fecunditafii ogoarelor este si obiceiul rmaramuresan, de origine dacic&, ,,7anjaua”, in centrul cfruia se aflé cel mai hamic gospodar al satului, primul care iese la arat. Ritualul are loc in ziua de Sfantul Gheorghe (Séngeorz), pe 23 aprilie. Cu aceasti ocazie, un grup de 12 — 16 tineri merg la casa gospodarului respectiv, ingofiti de un mare alai si liutari, il ageaz pe acesta pe o telegut, far apoi se injuga cate doi Ja jug, formandu- se cortegiul care iese in strada gi se indreapt& spre un rau. Ajunsi aici, feciorii fl aruncd pe gospodar in rau si il spala, dupa care se reintorc la case acestuia, pentru a-l sSrbatori. »Primul ardtor” este numit ,,crai”, avand dreptul de a judeca fitigile agricole, De asemenea, el joacd rolul ,tapului ispasitor”, dar odati cu pitrunderea crestinismului, ,jertfa ritualica” a »primului aritor” este substituitd de catre Sfintul Gheorghe, Sopitorl balun gi patomal_fetilitsit ogoarelor in unele obiceiuri romanesti si in anumite colinde exista diferite reminiscenfe geto-dacice legate si de Marea zeit. Astfel, s-a pastrat cultul unei Zeije-mame, corespunzind unei mume primitive a padurii, care in mitologia romaneascd traieste prin paduri ascunse, jar fiarele pAduri fi acorda supunere. Anumiji cercetitori considera, de asemenea, ci multe elemente geto-dacice legate de Gebeleizis — zeul fulgerului au fost asimilate fi Se perpetueazi in credinfele populare romanesti cu privire la ‘Sfintul prootoc Iie. Asemenea credinje populare au la baza teama e flgere, numite in unele zoné ,sarpele din nori”. Tot la fel, fulgerul este prezent in multe descdntece practicate in anumite egiuni. Ritualul dacie de a trage cu arcul in nori pe timp de furtyn’, menjionat de Herodot, se regiseste gi el in diferite credinge " Popiilare, cum ar fi cele din jud. Valcea, unde se crede cA sagetile Ge se pisese in pamant ar fi cizute din trdsnet. : Desi, nici Zalmoxis nu lipseste din acest tezaur al credinjelor Populare rominesti, Urme ale cultului su se regisesc si astizi in390 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice mistile in forma de cap de urs prezente in anumite obiceiuri, in jocurile rituale de ,Anul Nou”. Este, insi, la fel de posibil ca ‘aceste obiceiuri sa-si aib’ originea gi in cultul zeitei vandtorii sau cultul Jocal al ursului. . fnsigi Sénzdiana — att de prezenté in folclorul nostru romnese _ mu este altceva decét Diana romand, San(cta) Diana, divinitate cate in spafiul geto-dacic reprezenta sineretizerea unei strvechi Zeije autohtone. Dupa cum araté V. Parvan, ,dianaticii” (cei stépéniti de Diana) a dat in romaneste cuvéntul ,,z8natici” (nebuni, vitacifi). De asemenea, intre ,zanele” din mitologia noastr’ popular’ gi intre Diana nu exist doar o relatie etimologic#, ci si hina care priveste atributiile, atribusii preluate de catre ,,z8ne”” tocmai de Ja Diana. ‘Multe reminiscente geto-dacice se regasesc, de asemenea, si jn obiceiurile populare prilejuite de nastere, botez, cisatorie si inmormantare. S& ludm, de pilda, nunta. Momentul jocului \ Nuneasca” din curtea gospodarului arati integrarea deplind a Smului in viafe comunitifii in care trdieste. Pana mirelui si cununa miresei din Jara Oasului au o simbolistic’ magicd, de origine dacie’, care se inscrie in cadrul complex ai ,,tegistrului nuptial”. Gestul lovirii mirilor si nuntagilor cu boabe de cereale simbolizeaz& att rodnicia viitoarei gospodarii cat si bucuriile si necazurile viefii. Intrarea mirilor in casa, cu capetele intr-un servet sau fru, semnificd jubirea si diruirea reciprocd, pe cind chiotele nuntasilor, alungarea demonilor; méncarea dintr-o singuré farfurie simbolizeazi si ea faptul c& cei doi vor depinde unul de celalalt de acum inainte. Obiceiul ruperii ,colacului” pe capul miresei fine gi el dé un ceremonial ritualic, in care mireasa se manifesti ca o adevarati ,preoteasa”, iar aruncarea colacului in patra direcjii semnificd aspirafia nuntasilor necdsatorifi la implinirea omul prin csétorie. De asemenea, ,,vornicii”, substituifi uncori de Iéutar, indeplinesc functiile ritualice ale vechilor preoti geto-daci. Foarte interesante si numeroase sunt si reminiscenfele goto- dacice legate de inmormantare. Moartea era si este considerati 0 mare trecere” dintr-o lume in alti lume. Lucrul acesta i} ilustreaza_ Foarte bine ,,céntaful zorilor”, interpretat in perioada premergatoare Religia geto-dacilor 391 jnmorméntérii si in momentul scoaterii mortului din casi, obicei plstrat in unele regiuni din jar’, cum ar fi Oltenia. La fel, .,datul ‘gainii” peste sicriul mortului la groapa (in Moldova) este 0 veche practic geto-dacicd, simbolizind deschiderea cdi decedatului spre lumea de. dincolo. Tot in Moldova, se trece gaina peste sicriul mortului ii credinfa c& la inviere gina sau cocosul i) va ajuta pe defunct si se intruchipeze, iar trecerea cocosului va jnspaimanta pe diavolii care fin calea sufletului ta vamile vazdubului prin care acesta va tebui sa treacd. Dupé cum am aratat, in cadrul ceremonialului funerar geto- dacic, se practica sacrificiul sofiei sau sofiilor celui decedat. La romani, in anumite zone, exist astizi obiceiul ca in groapa si coboare, cu aceast ocazie, o femeic (sofia, mama sau sora mortului), ca o reminiscenfé @ vechiului ritual sacrificial, renunfandu-se la sacrificiul in sine. Dup’ cum subliniazi anumiti cercetitori, sulifa de brad fixats la capatul mormintelor unor flacai, fete si neveste tinere in regiunea sud-vesticd a Carpajilor Meridionali se coreleazd cu_cultul zalmoxian, avandu-se in vedere diverse momente din desfaisurarea ceremonialului, care incepe cu tiierea bradului din pédure si se fincheie cu asezarea lui pe monmant. Romulus Vuledinescu crede c& aceasta sulifi de brad ar reprezenta simbolul coloanci cerului si, prin aceasta, al arborelui cosmic, bradul fiind considerat ,arborele viejii”. jn anumite cazuri, strapungerea inimii din pieptul celui decedat cu un cui (de pild’, in anumite parfi din Oltenia) reprezint4 un vechi ritual de ,destrigoizare”, adic& de alungare a puterii nefaste a strigoiului. Mai ales in Bucovina este fécuti o gaurd in sicriu, acest lucru reflectand strvechea conceptie religioasi poltivit careia mortul pricepea parfial ce se petrece in jurul sau, sau poate reprezenta ivsirea sufletului in fine, att de rostita formulé de la inmorméntare ,,Sé-i fie sardna usoara!” este o formuld de origine daco-romani, mai precis © formula romana preluati de c&tre daci de Ja romani. Ba avea la romani un caracter magic, semnificand invitajia adresati sufletului celui decedat de a iesi din mormant pentru a participa 1a mesele rituale date de rude in amintirea sa. Odata increstinati, insa,392 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice forimula are un caracter de invocare a bunitijii lui Dumnezeu, pentru a dezlega de orice picate si de orice blestem nu numai sufletul celui mort, ci si trupul acestuia, care eliberat, se descompune, intorcdndu-s¢ in piméntul din care a fost creat de catre Dumnezeu. ‘ VII. BIBLIOGRAFIE 1, Izvoare Herodot din Halicarnas, Istorii, Bucuresti, 1980; Musat, M., lzvoare si mérturii strdine despre sirimosii poporului roman, Bucuresti, 1980; Preda, F, Geto-dacii in izvoarele amice, Bucuresti, 1978; Swrabon, Geografia, vol. 11, Bucuresti, 19745 2, Istorie, civilizatie gi religie Binifeanu, T., Tinjaua — persistenfa unor strévecki rituri agrare in cultura popular romfneasca, Baia Mate, 1969; Barbulescu, M., Despre cultul zeifei Bendis 12 daco-gefi, in: Acta Musei Napocensis, VIN (1971); Berciu, D., Arla traco-geticd, Bucuresti, 19695 Idem, ‘De In Burebista Ia Decebal, Bucuresti, 1980; Idem, Unele probleme ale religiei geto-dacilor in lumina noilor cercetari, fn: Studii gi cercetiri istorice, XIX (1972); Buhociu, ©, Foiclorul de id, zorile si poezia pastoreascs, Bucuresti, 1979; Caraman, P., Substraul mitologic al sérbatorilor de iarot la romévi si slavi, Tasi, 19313 Ciauganu, Gh. F., Superstifille poporutui romén, Bucuresti, 1914; Ciobotea, D.l., Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de ‘erestinare a roméanilor, in: ,,Studii Teologice”, 7-10, 1976; Coman, 1G, Zalmoxis. Un grand probléme géte, in: Zalmoxis, i (1939), nr. 1; Idem, Nemurirea ta traco-geto-daci si atingeri cu crestinismul, in vol. Seriitori bisericesti din epoca straroménd, Bucuresti, 19795 Idem, Decenev, reformatoru! religios si promotorul culturii geto-dacice, ‘in: «Mitropolia Olleniei», 4 - 6, 1980; Idem, Misionari crestini in Scythia Mynor si Dacia in secolele Il ~ IV, fn: «Mitropotia Oltenicin, 4 - 6, 1919; Crisan, LH., Origini, Bucuresti, (977; Idem, Ceramica geto-dacé, Bucuresti, 1968; Religia geto-dacilor 393 Idem, Burebista gi epoca sa, Bucuresti, 1975; Idem, Statul geto-dac, Bucuresti, 1977; Idem, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucuresti, 1986; wiciv, C., Dacica, Cluj, 1970; Daicoviciu C., Daicoviciu, H., Sarmizegetusa, Cetitile si asezdrile dacice din Mungii Ordstiei, Bucuresti, 1962; Daicoviciu, H., Decii, Bucuresti, 19725 Idem, Dacia, de ls Burebista la cucerirea romana, Cluj, 19723 Idem, Herodot si pretinsul monoteism al getilor, in: Apuluim, Ut (1944-1945); Densugiane, N., Dacia Preistoried, Bucuresti, 19863 Dunare, N., Civilizayia tradijionala roméneasca in curbura carpatica nordicl, Bucuresti, 19845 Eliade, M., De la Zalmoxis la Genghis-han, Bucuresti, 1980 Fochi, A.,” Datini si eresuri populare de Ja sfirgitul secolului al XIX-ea ‘Raspunsuri 12 chestionarul Jui N. Densusienu, Bucuresti, 1976; Idem, Miorija: tipologie, circulatie, genezd, texte, Bucuresti, 1964; Giurescu, C.C., Fermarea poporului romén, Creiova, 1973; Gostar, N, Cultele autobtone in Dacia, in: Anuarul Instituwlui de Istorie $i Arheologie, lei, 11 (1965); Gramatopol, M., Dacia antiqua, Bucuresti, 1982; Herseni, T, Forme stiivechi de cullurd populars romaneascd, Cluj-Napoca, 1977; orga, N., Istoria roménifor pentru poporul ronvén, Chisinu, 1992; Lica, V., Observajii asupra ,nemuririi getice”, in: Analele stiinjifice ale Univ. ALL. Cuza, Iasi, Ist, T., XXII, Seria a U-a, 1976; Mackendrik, P., Pietrele dacilor vorbesc, Bucuresti, 1978; Macrea, M,, De Ja Burebista la Dacia’ pre-romana. Repere pentru 0 ‘permanenia storied, Cluj-Napoca, 19783 Idem, Viafa in Dacia romand, Bucuresti, 1969; Maxim, N., Religia vechilér popoare carpato-danubiene in opera lui Vasile Parvan, in: Studii Teoiogice, 5 ~ 6, 1966; Idem, Riturile de itmomméntare de pe tertoriul firii noastre din cele mai vechi timpusi pind le aparitia exestnismului, in Studi Teologice, 3-4, 1967; Idem, Caracterul ranian al religieigeto-dacilor, in: Mitropolia Moldovel si Sucevei, 7 — 8, 19673 Miclea, L., Floresou, R., Stramosii roménilor. Vestigii milenare de cultura si acti, 1980; Mugu, Ch, Din raitologia tracilor, Bucuresti, 1982; Nicolaescu-Plopsor, D., Wolski, W., Elemente de demografie si ritual funerar Ja populafiile vechi din Roménia, Bucuresti, 1975;394 Istoria gi filosofia religiel la popoarele antice 394 Cr —rEE—Eeeereemom— an, V, Getica, Bucuresti, 19825 eee, CC, Les elles oreniaux dans Ia Dacie méridionale, Leiden, 1976; ree eultele panteonului roman in Dacia sud-carpaict, in: Biserita Otiodoxt Romind, nt. 9 ~ 12, 1979; 4 : Peueseu-Dinbovif, M,, Sur istrie « Daciei preromane, lai, 19783 Poppid, D. NM. Contibut la istria veche a Roméniei, Bucure’, 1967; Tien Gindert de iri ide azi eu privire te cultul lui Zaoxis, a: Stu Ch a a 1 "Ruminische Ermtebréucke, Bonn, 1974; cae. piturte funerae la daci gi daco-romani, Bucuresti, 1971; Rimucano, by Noi consideratit privind patrunderee crestiismalui la traco- igetoaci, in: Ortodoxia, 1, 19743 — Russi Tl, Relig getordacilor Ze, creda, practic religioase, tn: Anuaral ‘nstitutalul de Studii Calsice, Cluj, V (1947s Idem, Sarizegetuss, capitala daco-gcfilor, fw: Revista Itoric# Roméns, vol. XIV, Bucuresti, 194: Idem, Limba traco-dacilor, Bucuresti 1967; Ider, Etnologia romfnilor. Fondul eutohton waco-dacic si componenia tatino-romanied, Bucuresti, 1981; Sani, 8. Cultele syrione gi palmyriene in Dacia romans, ex8 de doctors, Bucuresti, 19765 Idem, Cultul Zeifei-Mame la daco-romeni, in: Sanie, S., Tudor, D., ‘Enciclopedia civilizajei roméne, Bucuresti, 1982; ; Sperantia, Th, Miorija gi calusarii, Urme de 1a daci si alte studi de ‘lelor, Bucuresti, 1914; Tudor, D, Scurt istorie # Decei, Bucuresti, 19795 Ture, M, Goto-dacii in Campi. Munteniei, Bucuresti, 1979s Vain, R, Ciluseri, dans vindeestor, Bucuresti, 1924; Idem, Studii de einografe si fololor, Bucuresti, 1975; Vuteinescu, R.. Mitologie roméng, Bucuresti, 1987; Idem, Mastile populare, Bucuresti, 1970; Xenepo. A. D. Istria roménilor din Dacia Traiand, Bucuresti, 1985 RELIGIILE SINCRETISTE ELENISTE I. CONSIDERATIL GENERALE Sincretismul religios orientalo-elenist este stréns legat de istoria statelor eleniste succesoare ale Imperiului lui Alexandru cel Mare (© 323 fdr) gi, in fine, ale Imperiului Roman, care cuprindea anumite parfi din vechiul imperiu al lui Alexandru cel Mare, din Europa Apuseand si din diferite parti ale Africii cucerite de romani sau din farile dunarene. In acest spatiu au aparut nenumarate comunitifi religioase, dar i literaro-filosofico-religioase, care ar putea fi desemnate ca trepte premergitoare pentru acele asa- numite religii ,universale” sau ,,imperiale”. Aceste religii se disting clar de religiile autohtone din cadrul imperiului, desi au multe lucruri comune cu acestea. Tofi cei care au aderat Ja ele, au ficut-o in mod liber. Sfargitul imperiului a insemnat gi sfarsitul lor, intrucat ele erau strict dependente de cultura si spiritualitatea imperiului pe care fl reprezentau. La moartea [ui Alexandru cel Mare, survenité !a Babilon, cand imparatul avea mai pujin de 33 de ani, imperiul siu se intindea, practic, din Egipt pn’ in India, in statul Pundjab. in timpul campaniilor sale, el cucerise cetajile-state din Grecia, Asia Mic& si Fenicia, supusese imperiul Ahemenizilor, dar, in cele din urma, armatele sale refuzaseri si mai continuic inaintarea lor in India. Oricum, viitorul istoriei lumii in general fusese deja trasat. De acum inainte, Asia avea si fie deschis’ unor influcnte mediteraneene, iar contactele dintre Orient si Occident vor continua pentru totdeauna. De fapt, moartea lui Alexandru cel Mare insemna gi schimbarca radical a profilului istoric al lumii: toate structurile politice si religioase anterioare, cum ar fi cetdile-state i institusiile Jor de cult,396 Istoria gi filosofia reli apoi vechiul polis grecesc ca ,centra al lumii” se pribusesc definitiv, Locu! lor este ocupat de oikumena — comunitatea universald, recunoscutd prin tendinfele ci ,,cosmopolite” si ,,universaliste”. Unificarea lumii istorice inifiati de Alexandra Macedon se va realiza, intr-o prim& faz, prin emigrarea masiva a elenilor spre regiunile orientale si, totodati, prin rispandirea limbii grecesti $i a culturii clenistice. Astfel, limba greac& comuna (koine) era vorbitt ‘i scrisd din India gi Iran pana in Siria, Palestina, Ttalia si Bgipt. In orasele mai vechi sau mai noi, grecii au inceput sa inalfe temple gi teatre gi sa infiinfeze vestitele gymnasia. Educatia specific greceascd a inceput si fie asimilaté de mai tofi bogafii si sus-pusii din toate farile asiatice. Instrucjia de tip grecesc, fundamentaté totdeauna pe 0 filosofie, se bucura de un prestigiu aproape religios. Cu toate acestea, de prin aml 212 i.d.Hr, Roma a inceput si intervind in problemele regatelor, absorbind treptat intreaga lume mediteraneeana. In jurul anului 30 i.d.Hr., cand imparatul Octavian Augustus avea si cucereasc& Egiptul, noua ojkumend ‘se intindea din Egipt si Macedonia pana in Anatolia si Mesopotamia. Totodati, Imperiul Roman a marcat sfarsitul civilizatiei eleniste. I. RELIGIA iN EVLAVIA POPULARA 1. ,Terapia” religioasi a) Zeii ,.terapeugi” ‘Nici un alt zea din fntreaga lume antic’ nu s-a bucurat de 0 popularitate mai mare datoritd calititilor sale ,,terapeutice” ca zeul Asklepios. Aceasta popularitate a durat de Ia sfirsitul secolului al V-lea id.Hr, pana in secolul al Tii-lea d.Hr. Cultul zeului a fost asimilat de atenieni chiar in anul 420 i.d.Hr., cfnd i-a fost consacrat un sanctuar pe versantul sudic al muntelui. In anul 293 i.d.Hr, cultul lui Asklepios s-a rspandit pana la Roma, unde i-a fost consacrat un alt sanctuar. In cultul care i se aducea, zeul era desemnat frecvent ca ,méntuitor” (wt1)p). Mijlocul ,,terapeutic” principal fl constituia somnul in templul zeului, aga-numita jincubafie”. In acest scop existau terase largi pe care erau agezati bolnavii pregatiti pentru vindecare. Fiecare bolnav visa, aici, la ings Religiile sincretiste eleniste 397 extraordinarele actiuni ,terapeutice” ale zeului Asklepios, jmaginéndu-si ci in ziua urmatoare va putea pleca instnatosit acasa. Astfel, Asklepios vindeca, chipurile, orbi, paralitici, hidropici si surzi etc, Ca elemente ,,terapeutice” erau utilizate mai ales apa de iavor si sarpele sacru. in credinja poporului, Asklepios executa si operafii chirurgicale care depaseau cu mult standardele medicinei contemporane, cum ar fi, de pildi, deschiderea cavitdjii abdominals. Uneori, 0 asemenea chirurgie cipata chiar trisdturi grotesti: unui hidropic i se tia capul si apoi fi era asezat la loc, dup ce se scurgea lichidul. ‘Alaturi de Asklepios, meriti a fi amintifi gi alfi zei asa-numifi ferapeuti”, intre care Isis $i Serapis. Se credea, astfel, cf si zeiga Isis i poate insdndtosi pe cei bolnavi, cu condijia ca acestia si se conformaze prescripjiilor ficute de ea prin intermediul viselor. Tot mai mulfi bolnavi, care nu-si g’seau vindecarea la medici, socoteau c& vor fi salvafi de zeigi. In sanctuarul lui Serapis de la Kanopos, de pild’, erau consemnate toate mijloacele .,terapeutice” folosite de zeu, curele ,,terapeutice” etc. Interprefii visclor ,terapeutice” aparjineau personalului permanent al templului lui Isis si Serapis. Desigur, n-au lipsit nicidecum in perioada elenista criticii unor asemenea Zei ,,terapeufi”, cum ar fi: Aristophan, Plutarh, sau cinicul Diogene. b) Statui si chipuri ,terapeutice” Anticii atribuiau puteri teurgice chipurilor si statuilor unor divinitati si eroi, fiinded ei credeau c& zeii si eroii respectivi erau realmente prezenfi in ele, ba chiar identici cu ele. in antichitate exista ferma convingere c& un zeu care rineste, poate tot la fel de bine s& gi vindece. Astfel, in secolul al I-lea dHr., delegajii oragelor lovite de ciuma au primit de la oracolul zeului Apollo recomandarea de a ageza la: porfile orasului statuia zeului, pentru a alunga boala. Tocmai-de,aceea si romanii au vazut in ridicarea statuilor Dioscurilor, ca zeic,,terapeni”, in Cetatea etern’ o modalitate de alungare a ciumei. De asemenea, tot la fel se explic’ si faptul c& nu arareori divinitatea ,terapeuti” respectiv se aréti bolnavilor in vis sub chipul statuii ei398 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice Puteri ,,terapeutice” erau atribuite, ins, si statuilor unor eroj, De pild, statuia generalului Pelichos din Corint il vindecd de un atac de friguri at@t pe Eukrate cat si pe alfii aflafi in aceeasi situafie. Datorit& puterilor ei miraculoase, statuia era impodobita tot timpul cu coroane, monezi de argint si plici votive. Puteri ,terapeutice” similare fi erau atribuite si statuii eroului Iatros. Apologetul crestin Atenagora relateaz’ despre multele statui ale eroului Neryllinos, care erau incoronate si aurite, socotindu-se c& ar avea puteri miraculoase. Contrar credinjei aproape generale din acea vreme in asa-numitele lor puteri ,,terapeutice”, Atenagora Je socotea acfiuni ale diavolului. Chiar si unor statui reprezentind atleti renumifi li se atribuiew puteri_,,terapeutice”. Mai mult decét atat, anticii credeau chiar cA anumite statui igi puteau dovedi forma lor de viata, faptul c& sunt vii, ci mu simple obiecte inerte: ele rad, vorbesc, inchid ochii pentru a nu vedea anumite fapte reprobabile, sau se intore in alté parte, glumesc, se misc etc. c) ,Facitorii de minuni” ‘Anticii atribuiau asemenes aptitudini miraculoase nu numai zeilor si anumitor eroi divinizaji, ci si unor personalitéyi cu totul exceptionale, Gesemnate cu denumirea de ,barbafi divini” @etor &vdpec). Din aceasta categorie faceau parte, intre alfii, anumifi vizionari, prezicétori, sacerdofi ai oracolelor, magicieni si ,,fic&tori de minuni”, profeti si cAnt&reji, conducstori si regi, fondatori de orase gi state, legiuitori ctc. Stoicii au rezervat nofiunea de ,barbati divini” exclusiv pentru ,,intelepfi”, sacerdoti si vizionari, fiindcd sunt puri” (&yVvot). ,,lnjeleptul” transcende raul, el viefuieste pe pamént ca o fiinfi aseminitoare zeilor. Grecii antici cinsteau ca ,,barbafi divini”, intre alfii, pe Socrate, Platon, Epicur si Diogene. Fireste, aldturi de acestia, mai existau gi alfi ,,barbafi divini”, in jurul c&rora traditia a fesut o intreag’ mitologie. Ca prototip este considerat Pitagora, a carui nastere era corelatt cu zeu! Apollo. El a inceput s&-si rispAndeascd invatatura gi s& sivargeascd minuni” dup’ ce a fost inifiat in misterele grecesti si orientale. Toaté lumea il numea, pur si simplu, @eio¢ adicd divin”. El urma strict 0 diet sacra, purta vesminte sacre si sivarsea ,,minuni” Religiile sineretiste eleniste 399 Un alt ,,b&rbat divin” era socotit Empedocle, discipolul lui Pitagora. Asemenea maestrului s&u, si el pusta vesminte speciale si era filosof, politician si ,facdtor de minuni”. In aceasté din. uma calitate, i se atribuie salvarea unei femei care zicuse timp de 30 de zile fari puls gi fra respirayie. Chiar vantul si ploaia ar 6 ascultat de el. De altfel, el insusi isi expune ,minunile” si arta sa ,terapeutica” in lucrarea sa ,,Physika". Empedocle ajunge pani acolo incat nu se sfieste s& se numeascd pe sine ,,zeu nemuritor” 3i 4 vorbeasc& despre cultul su divin. © figura similarg tui Empedocle a fost medicul Menecrates din Syrakusa, Acesta se considera fiinfA divind si se numea Zeus. Forfa sa ,terapeutica” se indrepta mai ales spre epileptici. Cei_vindecasi intrau in suita sa, primind de ta el nume si demnititi specifice zeilor. Corelat mai ales cu Pitagora si Empedocle, apare in aceasti calitate de ,barbat divin” si ,,facdtor de minuni” si un contemporan al Sfintului Pavel, si anume Apollonius din Thyana, a cdrui viata a fost scrisi de Philostratus din insdrcinarea imparatesei Iulia Domna. in realitate, Apollonius facea parte din miscarea neopitagoreicd. Tradifia mai veche il privea ca pe un magician $i vrajitor. in lucrarea sa, ins, Philostratus ii ia apararea impotriva ‘unor asemenea acuze gi il prezint& ca trimis de zei (6atp6v10¢) si divin (Bet0<). El este divin, spune Philostratus, pentru ci are © putere si o cumoastere aseménitoare cu cea a zeilor. Divinitatea sa este confirmatt, pe de o parte, de darul sau de a profefi, iar, pe de alti parte, de puterea sa de a vindeca bolnavi i de a invia pe cei morfi. Astfel, la Atena, spune Philostratus, Apollonius scoatc un demon dintr-un ténr, iar la Roma readuce la viafi o mireasé, La sfargitul viefii, Apollonius, spune mai departe Philostratus, se va apra in fafa imparatului Domijian la Roma, iar apoi dispare pe ascuns din sala de judecati, pentru ca mai tarziu si se arate din now prietenilor sii cu care va mai rimane impreuni 40 de zile. Dupa aceea se va indlfa la cer, in lumea zeilor, Legat de aceasta, refinem c& mult discutata problema, dac& aici Philostratus au cumva dorea si fack 0 paraleli intre Apollonius si Hristos, a primit un réspuns negativ in randul mai tuturor cercetitorilor modemi, ea find lipsita de un suport real si serios.400 Istoria si filosofia religiei ta popoarele antice Un alt mare ,ficdtor de minuni” — de altfel, ultimul la care ne vom referi — era socotit pseudo-profetul Alexandru de Abonuteichos. in secohul II d.Hr., acesta intemeia in orasul stu ‘natal de pe coasta nordici a Asiei Mici un cult consacrat zeului- sarpe Glycon, pe care el il numea lumina oamenilor” sau ,.noul Asklepios”. Acest zew-oracol, al cirui profet Alexandru se considera; a dobandit in curand o foarte mare popularitate. Profetul se considera si un mijlocitor al rugiciunilor credinciosilor c&tre zeu, Mai mult decat att, in cadrul unui oracol ,,terapeutic”, Alexandra pretindea chiar c& el ar fi o reincarnare a lui Pitagora. La intrebarile adresate zeului, el rispundea fie in scrs, fie il lisa pe ,zeu" insugi si comunice rispunsurile printr-un tub de comunicare. 2. Magi Magia era practicata deja in Grecia clasica. Platon si Teofrast, dar i Hipocrate sau oricine altul ar fi autorul lucrarii despre »Boala sacra” (epilepsia) oferi dovezi clare in aceast& privings. jn urma rizboaielor persane, in Grecia a patruns magia asiro- babiloniand. La aceasta se adauga diferite influente egiptene. Perioada de glorie a magiei grecesti o reprezinté, insd, perioada romani, respectiv primele dou& veacuri crestine. inca din vechime, magia in sine se fundamenta, teoretic, pe credinfa in existenja demonilor si pe credinfa in existenja unci simpatii, respectiv antipatii in cosmos, de unde cunoscuta magic simpatica. Grecii antici credeau in existenja a nenumérate stafii, duhuri necurate, la care avea si se adauge ~ de prin secohul al TV-Jea id.Hr. — credina orientalé in demoni, care patrunsese in spatiul vechii Blade. ‘Arta magiei consta, nu in cele din urma, in izgonirea demonilor ri si in cAstigarea bundvoinfei celor buni, O atare actiune magic’ asupra zeilor, demonilor si oamenilor era posibila tocmai datorité faptului ci in intregul cosmos ar cxista o simpatie, respectiv antipatic reciproca. Invatatura despre simpatie, de origine asiro- babilonian’, a fost desivarsiti gi fundamentat’ filosofic de cétre stoici si de neoplatonism, Astfel, au fost urmérite cu grija simpatiile si antipatiile existente intre astri, faund, flor si oameni. Magicianul se impune, in primul rand, prin faptul c el cunoaste si utilizeazd Religiile sincretiste eleniste 401 corect mijloacele simpatetice corespunzitoare peatru cxzil respectv. Oricine cunoaste mijlocul simpatetic propriu unui demon, poate exercita asupra acestuia o influent magica. in acest punct, observatile fizice: si chimice se coreleazi cu cea mai crast superlc Ca mijloace simpatetice utilizate tn magie amintim, mei ini pe cele materiale, dobandite din domeniu! animelelor, plantelor si mineralelor. Folosirea simultant a mai multor mijloace oferea mai mult forfé actului magic. De regula, aceste mijloace erau prelucrate ca unguente, bauturi, mirodenii, cemeluri ete. De asemenea, erau utilizate anumite parfi componente ale asinulvi, cum ar fi: pielea, pérul, laptele, balegarul si singele séu. Mai crau folosite si anumite pietre preficase si semipreioase. Dintre metale erau preferate fierul, cupril si plumbul. De pild8, fierul ‘era socotit ca inamic al demonilor. Tot la fel, asiologia atribuia fiectirei planete un metal special, dar gi un anumit animal, o anumité plant si o anumiti pietrd, Fiecare zev-planeti confer metalului stu puterile sale demonice. Pe de alti parte, alturi de aceste mijloace materiale, cra indispensabil si elementul imaterial in actul magic. Nici un act magic nu putea fi imaginat fri anumite formule si rugiciuni, dar mai ales fri invocarea autenticé a divinitifii, respectiv demonului, prin care se exercita o presiune irezistibilé asupra forjelor superioare. Tocmai de aceea, Clement Alexandrinul ii numea pe demoni. ,slujitori” (605201) ai magicienilor. Un alt mijloc magic il reptezentau, de asemenea, slatuetele sau figurile magice, consacrate printr-un ritual magic si reprezentind divinitifile sau fiinfele spirituale superioare invocate in actul magic. Vrajitorul avea misiunea de a tua in captivitate spiritul respectivilor zei sau demoni si de al incarcera in aveste sfatuete sau figurine. Neoplatonicii au numit aceasta tcurgie si au sctig c&rpi intregi despre ea. Pentru intrarea divinitiii sau demonului fi statuetZ, decisiva era recitarea formule’ teurgice. Figurinele respective insuflesite protejau, in primul Fand, fara, oragu, templal unde se aflau, dar si p2 individul care purta permanent 0 asemenea figurin’ magic cu sine.402 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice Alte mijloace folosite in magie erau asa-numitele ,,tablife ale blestemului” $i amuleta. Pe anumite tablite confectionate din plumb era inscripfionata nenorocirea dorith a i-se intimpla, de pild’, rivalului cuiva intr-o competitie sau adversarului intr-un proces, Asemenea ,,tablife ale blestemului” erau esezate in morminte, socotindu-se c& astfel ele vor ajunge in posesia ‘divinitafilor si spiritelor subpamantene. Dimpotrivl, amuletele aveau rolul de a proteja pe cei care le purtau impotriva unor eventuale stricdciuni, Exista credinfa cé demonii se supun lor. Inrudite eu amuletele erau si asa-numitele telesmata, gravuri expuse, dupa principiul magiei analogice, in scopul inlaturarii anumitor nenorociti. De pild’, in Tripoli, un vrajitor expunea portretele unor scorpioni pentru alungarea acestor animale periculoase. | Sigur, orice act magic cunostea nigte reguli foarte precise, Inainte de orice, vrdjitorul respectiv trebuia si respecte anumite condifii foarte precise, intre care prescriptiile de purificare si abstinenfé. De asemenea, existau indicatii exacte privind locul si timpul propice pentru desfagurarea ritualului magic. Existau zile favorabile si nefavorabile pentra ritualul respectiv. 3. Astrologia fnc& din perioada Jui Alexandru cel Mare, astrologia a inceput si ia Jocul credinjei in vechii zei gi in vechile oracole. Sistemul ei bine perfectionat reprezint’ un rezultat al sincretismmului, care are ridicini caldeene, egiptene si grecesti. Din Babilon provine ideea fundamentala a legiturii existente intre orice astra cerese, dar mai ales fntre orice planeti si un zeu special, ale carui insusiri sunt afribuite astrului sau planetei respective. © alti conceptie, potrivit cdreia fenomenele ceresti ar reprezenta semne prevestitoare pentru evenimentele de pe pamant, ba chiar ci le-ar produce pe acestea, poate fi corelaté cu vechea credinja greceasci ci, dé pildd, schimbarile atmosferice ar fi cauzate de astrii ceresti. Astrologia a primit aspectul su aparent stiinific prin relajia sa cu ‘matematica gi astronomia, mai ales dac& aver in vedere c& vechii romani ii desemnau pe astronomi ca ,,mathematici”. ‘Ajunst la apogeul siu in perioada imperial, astrologia mu reprezenta, totusi, o structuri unitar. A rimas pe mai departe & Religiile sincretiste eleniste 403 valabild distincfia dintre astrologia strict stiinfificd si astrologia popularé. Astrologii se considerau, in general, sacerdofi, ,,initiai intr-o stiinf& divina”, consemnand toate acfiunile celor mai importanti astri in texte de invaatura inaccesibile celor neiniiagi. Fiecdrui estru i-au fost repartizate anumite regiuni, petioade de timp, animale, plante, oameni, insusiri, acjiuni si multe altele. in concepfia astrologilor, intre macrocosmos $i microcosmos ar exisia © solidaritate universala, aga incat orice intémplare sau eveniment poate fi prognozat cu exactitate. Desigur, in spatcle unei asemenca concepfii se afla inviyitura de origine asiro-babiloniana despre »simpatia” cosmica. Trebuie ficuti, insi, o distincfie clara intre astrologia universal $i cea individual. Cea dintdi ne ofer’ informatii legate de diferite regiuni, popoare, orase etc. Ea se preocupi, in principal, de catastrofe naturale si rizboaie, dar si de prognozarea vremii, desi fintr-o masuri mai mici. Astrologia individual, in schimb, este preocupaté de tot ceea ce-l priveste pe om ca individ. in baza horoscopului intocmit chier din momentul nasterii, aceasta astrologie face preziceri privind structura trupului si sufletului, privind fizicul si caracterul individului respectiv, privind durata de viaf%, privind périnfii si frafii, avere, cisttorie, copii, prieteni, profesie etc. Atitudinea statului faya de astrologie n-a fost unitaré. La Roma @ existat aproape totdeauna o atitudine critica fai de aceasta. Astfel, imparajii Augustus, Tiberius, Nero, Domifian si aproape tofi ceilalfi imparafi pani la Constantius i Valentinian au reinnoit Vechiul edict din anul 138 iid.Hr, prin care astrologilor caldeeni Ii se ordonase si plriseascd Roma gi Italia in termen de 10 zile. © asemenea atitudine critic& fafa de astrologie era fundamentatd, desigur, politic. Informatiile astrologice privind viata imparatului puteau periclita chiar viata imperiului. Astrologia n-a rispindit doar 0 now imagine despre lume, ci a modificat si vechiul panteon greco-roman. indata ce zeii Olimpului au fost absorbifi de cdtre astrii ceresti, iar Saturn si Jupiter au devenit planete, ei si-au pierdut, desigur, caracterul lor primordial. Divinitafile strict astrologice nu s-au bucurat, indubitabil, niciodata de un cult, excepténd cazul mithraismului.404 Istoria gi filosofia religiei In popoarele antice exceptie pot fi considerate doar cultul Soarelui si cultul zeului Aion, strns corelate cu 2eul Mithras. Ziua intemeierii templului roman al Soarelui, respectiv 25 decembrie, avea s& devin’ pe mai departe sirbiitoarea de nastere a lui Sol invicws, pe care tmpiratul Iulian avea s-o decreteze Grept dies natalis Solis Invicti (ziua de nastere a Soarelui invincibil). Mult mai,abstract decat zeul Soarelui era zeul Aion, o personificare a nofiunii de ,,timp” si ,,vesnicie”. Acest nou zeu apare mai intdi jn Siria si Fenicia, unde se ascundea in spatele zeului Chronos care era cinstit ca zeu intemeietor al oraselor Byblos si Berytos. Dup§ aceea, in timpul Ptolemeilor, Aion apare ca zeu protector al orasului Alexandria. Aici, punctul central al cultului su il seprezenta sdrbtoarea anual din noaptea de 5 ~ 6 ianuarie, De Ia Alexandria, cultul zeului Aion a ajuns Ia Roma, unde incepand cu secolul I i.d.Hr. acest zeu a fost identificat cu vechiul zeu roman Janus, 2eul inceputului gi sfarsitului, De alefel, corelat cu acest zeu a si aplrut ideea despre stipanires eterna a Romei, intr- un nou saeculum, intr-un nou aion, intr-o noua eri marcati de pace, de fericire, despre care vorbesc mai ales Vergiliu si Horatiu. 4. Mantica Vechii greci credeau ci mantica ar fi un dar ficut de zei oamenilor inc din timpurile primordiale. Mai térziu, filosofii ionieni ai naturii au respins mantica, ca si epicureenii, dar a fost sus{imut’ de citre Pitagora, Empedocle, Socrate si Platon. ‘Asemenca magici, si mantica presupunea indeplinirea prealabila a unor condijii de citre cei ce o practicau. De obicei, oracolele puteau fi sAvarsite doar in anumite zile si locuri, cel mai frecvent in apropierea unor izvoare sau cratere. Tot la fel, aptitudinile divinatorii crau apanajul strict al anumitor familii de prezicdtori si al unor categorii sacerdotale. Ca 0 conditie individuala, pretutindeni manticul trebuia sé se supun unor ritualuri precise de purificare, sd evite anumite mAncaruri si s& respecte un regim aspru de abstinen{i sexual. In templele oraculare trebuia adusi mai intdi © jertf. Pentru divinafia privat’, momentele cele mai potrivite erau socotite acelea cind sufletul se desprinde de trup, adici momentul morfii sau, la fel de bine, in timpul somnului de noapte, Religiile sincretista eleniste 405 dar mai ales dup miezul nopjii. Ca mediumi mantici erau folosifi in special copii si tineri aflaji la varsta pubertafii, acestia find considerati inca puri. Zeul propriu-zis al oracolelor grecesti nu era, dup& cum se stie, Zeus, ci Apollo, ale cérui oracole erau rispandite in fntreaga lume greceasci. In Delphi, principalul siu loc de cult, zeul Apollo venit, probabil, din Asia Mic’, a inlocuit cultul zeifei pamantului Ge. -Pythia, renumitul medium de la oracolul din Delphi, a fost adus’, probabil, si ca tot din Asia Mica. Pe parcurs, dupa ce vechile oracole si-au pierdut mult din renumele de odinioara, s-au impus tot mai mult colectiile de oracole scrise care aveau si devina gi mijloc eficace de propaganda’ religioasa si politica in toate pantile. Reamintim aici, fireste, vestitele Carqi sibiline care s-au raspandit de-a lungul secolelor ajungand in cele din urma si la Roma. Multi profeti anonimi pretindeau c& vorbese in numele strivechii Sibylle. Pentru orientali, oracolele sibiline reprezentau cea mai potriviti forma de literatura prin care {si puteau exprima propriile lor idei religioase, dar si rezistenta lor ascunsa impotriva Romei. Din pacate, s-au pastrat doar Sibilinele iudeo-crestine, a ctor vechime nu trece ins& de secolul al Tea i.d.Hr. Ele sunt dominate de idei apocaliptice, culminand cu prezicerea cAderii Romei. In perioada imperiald de mai trziu, alBturi de Sibiline, au mai existat si aa-numitele Oracula Chaldaica din timpul imparatului Mare Aurelius. S-au pastrat in scrierile neoplatonicilor, fiind socotite, nu far dreptate, drept ,,Biblia” acestora. Scopul lor era de a justifica teurgia. Ar putea fi desemnate ca o forma de gnozi pagina. © alta forma de mantic’, larg rispandita, era_mantica oniricd. sinsugi Cicero, invocénd pe Socratt,, Platon, Aristotel etc., ficea referire la caracterul divin al viselor. De asemenea, Plinius sustinea ci in timpul viselor sufletul périsea pe cel adormit si migra prin cele fnai indep&rtate locuri. Dupa cum remarca Apollonius din Thyana, interprefii viselor obisnuiay si selecteze doar acele vise pe care cel adormit le avea spre dimineafa, cénd nu se mai afla sub influenta vinului consumat seara. De aseinenea, cel ce dorea si aibé un vis mantic trebuia si se abjind de Ja orice méncdruri greu digerabile.406 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice Dar $i sufletele morfilor puteau drai enumite vise mantice. Pentru a avea parte de ele, uni dormeau pe morminte sau ia asa- numitele ,,intriri in Hades”, ori zSboveau acolo in stare de veghe pentru a fi inspirati, Firegte, mai existau gi alte’ multe mijloace utilizate in mantic’. De pilda, manticii apelau frecvent la arta interpret§rii a tot felul de semne exterioare pentru a prezice viitorul: Inca din vremed: lui Homer, dar si in perioada la care ne referim, erau studiate si interpretate multe fenomene ale naturii: tunetul, fulgerul si curcubeul, mai térziu eclipsele de soare si lun’, constelafiile de astri, cometele, meteorii etc. De pilda, fulgerele si tunetele venite din partea dreapti insemnau noroc, pe cand cele din partea sténga, nenorocire. De asemenea, erau interpretate si o multime de semne legate de flacdra focului si fumul care se rispandea, de cresterea rapid’ sau ofilirea unor plante, de zborul si fipatul vulturului sau al anumitor pisari rapitoare de noapte. Anumite animale, cum ar fi pdianjenii, iepurii si pisicile insemnau nenorocire, pe cfnd cerboaica, albinele si furnicile aduceau noroc. jin afaré de acestea, un rol important in manticd il juca si interpretarea anumitor fenomene ce apareau la si in lumina kimpii in apa sau in diferite oglinzi magice. Insistind indelung, manticii credeau ci vid acolo zei, demoni sau suflete ale morfilor. in viaja privat se practica asa-numita Aidromanticd, consténd in aruncarea unor alune in apa gi in observarea $i interpretarea felului cum acestea pluteau sau se scufundau, 5. Cultul eroilor si morfilor Radicinile cultului grecesc se afl chiar in cultul morjilor din perioada micenian’, un cult adus pentru membrii decedaji ai familiilor conduc&toare. Toate orasele sau coloniiie nou intemeiate igi primeau eroii lor fondatori, care se bucurau de un cult deosebit. Jn perioada clasic&, eroi erau considerati si aparatorii justitiet si cei care-i pedepseau pe cei ce incdleau legea. Treptat, profilul eroului s-a schimbat: erou era acela care avea puteri ,,terapeutice”, cel care fi proteja pe agricultori si pe crescitorii de animale. Religiile sincretiste eleniste 407 Orice oras avea voie si ,eroizeze” (&pypwiterv) anumisi cetijeni cu merite deosebite, dupi moartea acestora. Eroii erau considerafi a fi in acelasi timp oameni si zei. Cultul eroului se concentra, in mod firesc, asupra mormantului acestuia, Deseori, morméntul se afla in templu sau in jurul templului unei divinitaji cunoscute. In eventualitatea in care morméntul se afla in cémp liber, deasupra sa se construia o capelé mic’, un aja-numit heroon’ sau un templu in toaté complexitatea sa, dispunand de o statuie a eroului respectiv si de un altar. Spafiul sacru al eroului (réyevoc) era plantat, de regula, cu arbori si inconjurat de un zid. Cel mai important lucru pentru cultul eroului respectiv il reprezenta indispensabila groapi sacrificiala, in care se scurgea singele animalelor sactificate si erau aruncate celelalte ofrande sacrficiale, De menfionat, din carnea animalelor sacrificate nu se consuina nimic, pentru c& era consacrati fiinfelor htonice. Ulterior, locul jertfelor a fost preluat de fructe, prajituri etc. In perioada elenisté, nenumiratele obiecte puse in mormant din averea celui decedat au devenit formalitiji nesemnificative; in locul jertfei sacrificate a aparut un cult spiritualizat al mortilor, asigurat gi indeplinit de anumite fundasii si asociafii. Multi oameni avufi donaui un capital in bani sau pamant, ale cBror dobanzi sau venituri erau folosite de urmasi sau de asociajia respectivi pentru ingrijirea morméntului si pentru comemorarea celui decedat. in acest fel, s-a ajuns la constituirea unor asociafii familiale independente. Asemenea asociatii existau, practic, in Grecia inc& din secolul 1V i.d.Hr. Perioada de glorie a unor astfel de asocia\} private a fost atinsi in timpul imperiului, pe pimént roman, Din asemenea asociafii ficeau parte, cel mai frecvent, clase sociale inferioare, dar mai ales cele provenite din {ari striine. Pe acestea le uneau nenumirate interese comune: cinstirea aceluiasi zeu, aceeasi profesie (mestesugari, negustori, c&ntaresi, actori etc.), aceeasi scoali etc. Aproape toate asociafiile isi alegeu un zeu sau un erou ca patron, cdruia fi consacrau un cult mai mult sau mai putin rspandit. Cel mai frecvent, in aceasta ipostaza, este inténlit Dionysos. Nu arateori asociatia respectiva poseda un loc comun de inmorméntare sau un monument comun pentru incinerare. Ea408 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice suporta, cel putin parfial, costurile pentru inmorméntare si pentru ingrijirea mormantului. fn afar de aceasta, morfii erau cirstiti prin ospete comemorative care aveau loc aproape anual in localul esociatici, Il. MISTERELE ELENISTE ORIENTALE 1. Misterele frigiene a) Cybele si Attis Marea zeiti-mama Cybele si acolitul ei, tan8rul zeu Attis, sunt originari din Asia Mica, cultul lor fiind larg raspandit in Frigia, Lidia si Galatia. Central acestui cult se afla in oragul Persinunt. Sarbatorile de inifiere aveau loc catre echinocfiul de primavard, intre 17 si 27 martie. Pe data de 15 martie, consemmat in calendarul roman sub numele de ,,intrarea trestiei"(canna intrat), confteria cannoforifor aducea, ci mare pomp, la templul zeifei Cybele de pe Palatin trestfi tdiate, cu siguranti, de pe malul réului Almo, un afluent al Tibrului, Ceremonialul prevedea $i sacrificiul unui taur de sase ani, executat de arihigall, marele preot al zeifei pentru belsugul cAmpurilor. Dup’ sapte zile, membrii confreriei dendroforilor sivarseau ceremonia ,,intrivii arborelui” (arbor intrat), aducdnd din padure un pin taiat. Trunchiul acestuia era acoperit cu bandaje, ca un cadavru, avénd prins la mijloc o imagine a lui Aitis. Desigur, arborele il reprezenta pe zeul Attis mort. Semnificafia celor dowa ,,intrari” ar fi urmatoarea: pe timpul iernii, in trestie si mai ales in pin se concentrau forfele vii ale naturii, spiritul vegetafiei; in ele trebuia cSutat principiul vietii spre a fi réspandit prin intermediul sacrificiului si penta a fi stimulats astfel fecunditatea pamnantului ‘Aga se si explicl, de altfel, de ce se spunea despre zeu ci murise sub un pin sau c& se metamorfozase in pin. Pe 24 martie, ,ziua singelui® (dies sanguinis), avea loc marca inijiere sacedotal’, cAnd zeia Cybele tsi recruta preotii (gall). Pentru aceast’ zi, neofifii trebuiau si se supun unor restrictii speciale timp de noua zile: abstinenja sexuala, interdictia consumérii painii si a mai tuturor produselor vegetale, dar mai ales a cerealelor si preparatelor din cle etc, Explicatia este simpla: ci se abjineau si consume produse vegetale in general si cereale Religiile sincretiste eleniste 409 jn special, fiinded, din clipa in care trestiile si pinul au fost tiate, zeul vegetafiei-— Attis era considerat mort din punct de vedere mistic iar, pe de alta parte, el era indentificat cu spicul secerat, »Ziua sangelui” pare s& fi fost o ceremonie de doliu desfagurata cu mare zarva. Preojii si candidagii Ia inijierea sacerdotala se intdratau impreuna, ajungandu-se pana la o crizé de nebunie colectiva. Intr-un zgomot infernal de fluiere, chimvale si tamburine, ei se lisau prad& unor dansuri-frenetice, se biciuiau pind la singe, ‘si crestau brafele cu cufite, furia lor fécandu-i, intr-o msuri mai mic sau mai mare, 4 nu mai simtA loviturile pe care si le aplicau. Jn acest vacarm infernal, unul dintre neofiti, slujindu-se de un cufit din piatrd, isi amputa cu iujeal organele barbitesti care erau aduse ca oftands zeifei. Semnificatia acestui act era aceea cA galli sunt preofii zeifei-mame si ca ea fi aduce in slujba sa prin castrare. Dupi incheierea acestor rituri singeroase, pinul-Attis era coborat in cavoul din templu gi rimanea acolo pana anul urmitor. Urma ,ziua veseliei” (Hilaria). Dupi lamentapiile funebre din noaptea de 24 spre 25 martie urma brusc o explozie de bucurie, fn zori, cand era anunjati invierea zeului. Pe 26 martie nu avea loc nici o ceremonie, aceasta fiind ziua ,odihnei” (requietio), iar a doua avea loc marea procesiune a Cybelei la raul Almo pentru imbiierea sacri: Javatio. in fruntea procesiunii se aflau guindecemvirii, iar personalititile romane de vazi erau mandre si mearga desculfe inaintea carului pe care era asezati statuia din argint reprezentind-o pe Cybele. Dupa imbiiere, zeifa se intorcea in cetate si se indrepta spre templu sub 0 ploaie de flori Dupa unii autori, inifierile aveau loe pe 28 martie; acum, neofitul era sanctificat cu singele unui taur (taurobolium) sau berbec (cribolium) jertfit. Textele epigrafice dovedese cA tauroboliu! si criboliul se celebrau fie pentru credinciosii asupra c&rora sangele Vietimei era varsat direct, fie in cinstea unor persoane absente, asa cum se intimpla cfnd era.vorba, de impirat. Probabil, jertfa ‘inlocuia ritul de automutilare a inijiatului, deoarece acesta oferea organele genitale ale jertfei'zeijei Cybele. Atat tauroboliile cat gi criboliile crau nigte rituri ale regencrarii, ale renasterii intru410 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice eternitate. Cu toate acestea, anumite taurobolii private erau reinnoite 1a capatul a douzeci de ani, ca si cfnd eficacitatea lor nu depisea aceasti duraté, sau tiebuia si fie intarité atunci. b) Sabazios : Tot din Frigia si inrudit, de altfel, cu cultul lui Cybele-Attis provine si cultul misteric al lui Sabazios, numit si Savazios sau Sabos. Prin secolul al V-lea id.Hr., acest cult a ajuns la Atena, iar mai tArziu s-a rispandit in Imperiul Roman, insi fari a se bucura de prestigiul cultului Cybele ~ Attis. Iudeii din Asia Micd 11 indentificau pe Jahve ca Dumnezeu al sabatului cu Sabazios, un sincretism inténlit ¢i Ja Roma deja in anul 139 i.d.Hr. Inifierile aveau gi ele un caracter sincretist, aga cum reiese da picturile de Ja Roma datand de pe Ja mijlocul veacului al I-lea d.Hr. Astfel, un finger bun (angelus bonus) fi conduce pe cei initiati la ospiful festiv al celor ,,fericiti”, dup% moarte, in lumea de dincolo. Dar, inifiatul in misterele lui Sabazios avea parte de o ,pregustare” & acestei atmosfere din lumea de dincolo cu prilejul ospafului sacra care marca sfargitul inifierii nocturne la care participase. In centrul riturilor misterice se afla sarpele, ca reprezentant al zeului. Cel ce se initia isi punea sarpele in sin, simbolizand prin aceasta unirca sa in iubire cu divinitatea, De asemenea, riturile de purificare jucau un rol insemnat. In cadrul unor procesiuni festive, ‘acompaniat de muzicd, dansind frenetic si cu strigite extatice (.Evoi, Saboi!"), cel ce se inifia purta cu sine intr-o lad& sarpele sacru si liknon-ul, cogul sacru cu primifiile cerealiere. 2, Misterele siriene a) Adonis Prezenfa zeului fenician al vegetatiei, Adonis, al carui loc principal de cuit se afla in orasul fenician Byblos, este atestata in Grecia anticd chiar din secolul a} Vil-lea i..Hr. Aici, mitul sdu primeste trasdturi pregnant grecesti. Exist, practic, doud variante ale mitului grecizat ale acestui zeu oriental. Intr-o prima variant, se araté cum Persefona nu mai vrea si renunje la Adonis care fi fusese incredinfat de cirte Afrodita, asa incét Zeus insusi va trebui s& aplaneze conflictul. El hotaraste ca Adonis sa aparjin’, in egal misuri, fiecdreia dintre cele doua zeije cate o jumétate Religiile sincretiste eleniste 4u de en. Mai frecvent prezentatd, ins, este cea de-a doua variant, care are trasituri mult mai vechi si potrivit cAreia Adonis, iubiul Afroditei, este rnit Ja vanitoare de c&tre un mistref. Pentru cultul consacrat zeului, importante sunt doar moaitea si doliul dupa moartea acestuia, la care particip’ intreaga naturd. Sarbatoarea consacratd zeului, Adoniile, dura doua zile si avea Joc in fiecare an vara. In prima zi, avea loc o reprezentare, in cadrul céreia muljimii adunate ii era aritati nunta Jui Adonis cx * Afrodita, Pe covorase purpurii, inconjurate de aur, fildes si fructe specifice sezonului de vard se aflau dou papusi din lemn, deasupra cirora fluturau amorasi. Aceasti zi era, practic, o zi de bucurie pentru femei, care erau adoratorii propriu-zigi ai tandrului zeu, A doua 2i urma jelirea zeului decedat. Cu gesturi disperate, femeile fi purtau pe Adonis mort spre malul marii. Totusi, bocetele lor nu aveau doar 0 nota de jale adanca, ci si de rugiciune, pentru ca zeul iubit si se intoarck dupa trecerea unui an. Mult mai térziu, deja in perioada crestina, in prima zi a Adoniilor aveau loc bocetele si se aduceau jertfele respective, pentru ca a doua zi si se sérbatoreascd ziua invierii zeului ~ ca 0 Zi a regeneririi si revigorérii naturii ~ cand femeile trebuiau si apara cu parul tuns. b) Dea Syria Pe Eufrat, in Hierapolis, stravechea zeifi tribala Atargatis avea lun renumit sanctuar. Ca sofie 2 Iui Hadad, ea era o divinilate @ procreerii si fecunditafii. Falusul, ca semn al forjei virile, ficea parte dintre simbolurile ei de cult. Datorité acestei insusiri, ea a devenit ined de timpuriu o zeifa a naturii, ba chiar 0 zeiji panteists a destinului care conduce viaja oamenilor si cursul hucrurilor. Jn aceasta calitate, in secolele III — II fdHr., ea a fost adusi de anumifi sclavi sitieni in porturile grecesti, la Delos, in Sicilia gi la Roma, ajungind, in cele din urma, prin intermediul trupelor orientale, sub numele de Dea Syria, pani in Britania Misterele consacrate zeifei sunt confirmate prin documente datand doar de prin secolul I i.d.Hr., dar este sigur ci ele aveau loc inca cu mult timp inainte la Delos, unde sanctuarul ci dispunea de un teatru, De asemenea, exist’ informatii despre preojii cersetori412 Istoria $i filosofia religiel la popoarele antice ai zeifei, care peregrinau cu o statuie a zeifei purtati de un asin pe la far’, incasind de la spectatori bani pentru dansurile lor extatice singeroase si pentru oracolele lor. intre altele, cultul consacrat zeifei incearcd sé promoveze ca experienja religioasé senzualul, actul sexual prin prostitufia sacra si prin autocastrarea orgiastica, promitind adeptilor fericirea si siguranfa, zeilor. ©) Jupiter Dolichenus In Doliche, un orasel din nordul Siriei, era adorat in perioada romani un zeu reprezentat, de obicei, asezat pe un taur care alerga spre dreapta. El jinea in mana sténga un trisnet, in mana dreapti ridieati o secure cu thig dublu, purtind pe cap o boneti frigiana gi fiind bine inarmat. inci de pe vremea Ini Vespasian, acest zen a fost dus de clitre soldajii, negustorii si sclavii sirieni in Occident, unde a patruns sub numele de Jupiter Dolichenus pind in regiunea Rinului, ba chiar pana ‘i in Galia si Britania. Adoratorii sii, in general soldagii din legiunile romane, se numeau intre ci trai” (fiatres) si se considerau ,alesi” ai 2eului Jupiter Dolichenus. De regu, templele sale dispuneau de o fantin’ sau de o cisterna, utilizati pentru purificarile cultice. De asemenea, ele dispuneau si de un fel de cristelnité. In cadrul procesiunilor festive era purtatd cu mare pompa statuia zeului 3. Misterele egiptene. Isis si Serapis Propagat la inceput in Asia Micd si tn Grecia, cultul misteric al ui Isis gi Serapis (mumele acestuia din urma este derivat, in general, de la Oserapis, adic ,Osiris-Apis”) a p&truns in Italia in secolul al U-lea .d.Hr. si la Roma la inceputul secolului 1 7.é.Hr. Acest cult egiptean a dobandit 0 aga mare popularitate, incdt de mai multe ori romanii s-au opus violent hotirérilor Senatutui de a demola templele consacrate lui, Aidoma celorlalte mistere ale perioadei elenistice gi imperiale, misterele egiptene dispunem de s&rbatori publice, un cult zilnic gi rituri secrete. In ce priveste inifierea, pe bund dreptate, marturia lui Apuleius din cartea a XI- aa Metamorfozelor este socotiti cel mai serios document din literatura antic cu privire le mistere, Religiile sincretiste eleniste 413 tn Egiptul antic, aga cum am mai vazut, exista o credinfa putemic& in posibilitatea identificarii cu Osiris (Serapis) a celui decedat. Prin inijierea sa in mistere, ins, neofitul putea dobandi inca din viata actual aceastA identificare misticl cu zeul; dupa cum Osiris a fost ,,inviat” de zeija Isis, tot Ia fel si cel ce se initia putea fi ,divinizat” si, astfel, ,,inviat” de c&tre aceeasi zeifa: Templele isiace aveau niste inciperi unde locuiau cei ce se pregiteau pentru inifiere, ducdnd o viafi de-a dreptul monasticd, pand in momentul in care zeifa insigi ii chema la inifiere. Sub Ptolemei, neofitii triiau in serapeum ca nite adevarati pustnici, jar ,,captivitatea” lor, desigur voluntara, putea dura chiar ani de-a randul, daca Isis nu catadicsea s8-i cheme la inigierea dorita. CAnd era chemat, candidatul, insoyit de cohorta sacri a inifiatilor, era condus mai inti de marele preot pind Ja baile aflate in apropierea imediati a templului; acolo era cufundat in apa, iar marele preot turna peste el ap din toate parjile, invocandu- i pe zei. Era vorba, fireste, de un rit de purificare, dar si de regenerare. In continuare; preotul in facea candidatului o admonifiune secreti gi, in fafa asistenfei, ii impunea cu voce tare © abstinenfa de la carne si de la vin pentru zece zile, Dupa aceste zece zile, la apusul soarelui, se celebra inifierea propriu-zisa. Ritualul inifierii era, in fapt, strvechiul ritual osirian al funeraliilor, ritual ce se aplica faraonului in viafa. De data aceasta, el era aplicat celor ce se inifiau, 2entru ca ei si intre in comuniune cu Osiris si si se impartseasca din nemurirea sa. Cu acest prilej, candidatul la inijiere era plimbat, cu certitudine, prin nigte inc&peri in care lumea celor morfi era reprodusa in picturi sau sculpturi, acesta find ferm convins 4 se afli in lumea mortilor stp&nita de insusi Osiris. Dimineaja, candidatul reapirea in templu, unde erau celebrate riturile obignuité ale cultului, celelalte acte ale ceremonialului inifierii nemaifiind secrete. Acoperit cu dowasprezece vegminte sacre (figurand probabil mersul ‘anual al Soarelui si cele douasprezece luni ale anului), el veriea in mijlocul templului, unde era pregatité o estrada din lemn, in faja statuii lui Isis. Bra414 Istoria si filosofia religiei 1a popoarele antice vorba de ceremonia ,,intronarii regale”, transformatd intr-o apoteozi a inifiatului, ,Renasterea” sau ,invierea” celui ce ,,murise”, asemenea lui Osiris, se incheia printr-un ospay tu ménc&ruri alese 4, Misterele persane. Mithraismul . Cultul zeului Mithra dateazi de Ia incepiiturile poporului indo- iranian. In stravechiul panteon vedic din India cat si in religia persana, Mithra apare cénd alituri de zeul Varuna, cand alaturi de Ahura Mazda, ca zeu al luminii si adevarului. fn forma in care a pitruns $i s-a raspandit in Imperiul Roman, cultul lui Mithra nu avea nimic comun cu o religie nafionald. Spre deosebire de alte culte orientale prezente in epoca elenisti, el reprezenta un cult absolut de misterii, cu alte cuvinte era celebrat numai de inifiafi si pentru inifiafi. intr-un cuvant, cultul mithraic era un cult absolut inchis, era un cult de confrerie. Pe de alté parte, confreriile sale isi recrutau membri exclusiv din randul barbajilor, femeile find excluse de Ia initiere. Sanctuarele lui Mithra erau, prin definitie, nigte pesteri. Ele pistrau numele de pesteri si incercau si plstreze deopotriva caracterul, forma $i proporfille acestora. Erau nigte grote naturale, cavitifi la care era adaptati 0 constructie, niste beciuri si, de asemenea, niste edificii nu prea inalte si a cror incpere principal era totdeauna o cripti, 0 camera boltiti care reprezenta firmamentul, dar care nimanea gi se numea pe mai departe pester sau groti. Fericitul Ieronim si numeroase inscriptii ne prezint numele celor sapte grade de inifiere in misterele mithraice: Corb (corax), Sojie (aymphus), Soldat (miles), Leu (leo), Persan (perses), So} al Soarelui (heliodromus) si Parinte (Pater). F. Cumont presupune c& cele sapte grade ale inifierilor mithraice fuseser& stabilite pornindu-se de la cele sapte planete ocrotitoare ale lor gi c& cle corespundeau ,,cclor sapte sfere planetare pe care sufletul era nevoit s& le traverseze spre fa ajunge Ja salagul preafericitilor”, adic’ al celor pe deplin inifiai Cele gapte planete ocrotitoare ale treptelor de inifiere erau urmatoarele: Mercur - Corb, Venus — Sofie, Marte ~ Soldat, Jupiter — Leu, Lund ~ Persan, Soare — Sol al Soarelui si Satum — Périnte, Admiterea in primele grade inifiatice era acordati inclusiv copiilor, incepand de la varsta de sapte ani, Acestia primeau, in Religiile sincretiste eleniste 415 prealabil, o anumita educafie religioasd si invajau imnuri gi cantece. Comunitatea celor inifiafi cuprindea dou’ grupari: ,slujitori” si »participanti”, din randul celor din uma fScdnd parte inifiajii de a gradul Leu in sis. Din picate, nu se cunosc prea multe detalii despre inijierile in fiecare treapti. Tertulian aminteste de o anume forma de ,botez” care avea, probabil, menirea de a-l introduce pe neofit in noua viafi, Este posibil ca acest ritual si-I fi vizat pe neofitul care se ptegitea si devin’ Soldat. Apoi, Soldatului i se inmana o coroan’ pe care el trebuia sf o refuuze, spunand c& ,Mithra este singura sa dupa cum mentioneazi Tertulian. in continuare, el era insernnat pe frunte cu un fier rosu sau purificat cu o ficlie aprinsé. Inifierea in treapta de Leu prevedea turnarea de miere in palmele candidatului, ungindu-i-se totodati cu miere limba, pentru ci mierea era consideratd brana celor sfinfi si a nou-nscutilor, asa cum araté Porphir. + Conform unei informatii crestine furnizate de Pseudo-Augustin (Quaest. vet. et novi Test, 114,12) din veacul al IV-lea, celor pregatiji pentru inijiere li se legau ochii, fiind inconjuraji de o ceaté de dansatori frenetici, dintre care unii incercau si imite tipStul corbilor, iar alfii rAgeau asemenea leilor. Alii aveau mainile legate cu intestine de g&ind si uebuiau si sari peste un san} plin cu api. In fine, aparea cineva cu o spadi, tiia intestinele si se declara liberator. Asa cum reiese din anumite scene de inifiere pictate in mithreum-uri, cum ar fi acela de la Capua, este evident c& in cadrul acestor mistere aveau loc si anumite confruntiri inifiatice. intr-una dintte aceste scene, cel pregatit pentru inijiere apare gol, sténd jos, legat la ochi si, probabil, cu mainile legate la spate. Mystagogul apare apropiindu-se de el pe Ia spate, parcd dorind sa-l imbranceasc’ inainte. in fafa este prezentat un sacerdot, in vesmant oriental, cu o boneti frigiand pe cap si cu o spada in direcjia captivului, De asemenea, se stie ci respectivul candidat Ja inijiere trebuia s4 asiste la un omor simulat, dupa care i se arta o spada patati de singele presupusei victime.416 Istoria $i filosofia religiei 1a popoarele antice Desi aceste imagini prezint’ multe scene care contrasteazi realmente cu bunul simy religios, totusi Ernest Renan tine si supraevalueze mithraismul si posiblitiile sale de universalizare, daci contextul istoric i-ar fi fost mai favorabil: ,,Dac& crestinismul a fi fost oprit in cresterea sa de vreo boalé mortald, lumed ar fi fost mithraista”, Fireste, afirmafia sa se coreleaza cu prestigiul gi popularitatea de care se bucuran misterele mithraice in secolele 111 ~ TV dH; el era foarte impresionat de rispindirea lor masiva fn toate provinciile Imperiului Roman, Dar, asa cum subliniazk Mircea Eliade, trebuie refinut foarte bine faptul ci mithraismul, spre deosebire de multe alte mistere, mu admitea femeile Ia inifiere. Or, 0 asemenea interdictie ficea dificilé, dack nu imposibila, convertirea lumii la rmithraism si, cu atét mai pufin, finerea pasului ou erestinismal. Uni Sfinfi P&rinfi si scriitori bisericesti din primele veacuri crestine au infierat puternic mithraismul pentru practicile sale. Astfcl, Sfiintul Grigorie de Nazianz se referea la ,chinurile si cauterizirile mistice” (Or IV, adversus Iulian,, 70) la care erau supusi cei ce se inifiau in misterele lui Mithra, avand in vedere treapta de Soldat, care presupunea ritul insemnarii cu fierul inrosit pe frunte a neofitului; dupi aceea, Tertulian se referd si el la ,ofranda painii” sia apei” din mithraism, pe care o socotea 0 itatie diabolicd a ,cuharistiei” din crestinism. S#intul Justin Martirul $i Filosoful, intr-una din apologiile sale, explicd aceste aseminiri aparente astfel: ,,E cea ce, pe calea imitatiei, demonii cei rai au prescris si se fac si in misterele lui Mithra; cici th ceremoniile de inifiere sunt infafisate painea si o cupa cu api, dat cu anumite formule pe care voi le stiti sau le puteti afla” (Apologia I-a, 66; cf. Dialogu! cu iudeu! Trifon, 70). II. FILOSOFIA RELIGIOASA inca de pe la inceputurile infloritii sale, gandirea greceasca antic’ a abordat problemele religioase dintr-o perspectiva filosofica sia incercat si p&trund& in panteonul transmis prin mit si cinstit prin cult cu ajutorul ratiunii si al speculatiei. Mai mult decat atét, filosofii si-au insusit tot mai mult probleme religiei, ba chiar au devenit ci ingigi creatori de idei gi sisteme religioase, contribuind Religiile sincretiste eleniste 4i7 Ja dezvoltarea istoriei religioase antice, Raspandirea culturii grecesti si amestecul ei cu elemente religioase orientale in perioada elenistic’& au stimulat acest proces. Intre filosofii din aceast& perioad’ au existat critici gi adversari ai religiei, dar si unii care si-au adus contribufic considerabila pozitivé pe aceasta linie. Fireste, ne vom referi doar la sistemele filosofice religioase mai importante. 1. Epicureismul Epicur din Samos (341-270 i.d.Hr) a intemeiat prin anii 307-306 la Atena o scoali desemnaté, uneori, si ca 0 comunitate sau sect, intrucat isi baza comunitatea de viafé pe un cult interior al prietenici. Ca asociatie culturala, aceasté scoala epicureic’ dispunea de srbitori comune, in primul rand ziua de nastere a intemeietorului ei, de ospefe comemorative gi acte de cult. Socotit un eliberator de ingridirile religioase clasice, de iluzii si teama, Epicur insusi a inceput si fie cinstit in forme quasireligioase. in fala _adepjilor s4i, el trecea drept un ,mantuitor”. Din punct de vedere filosofic, Epicur explica aparijia tucrurilor lumii in urma formarii unor adevarate ,vartejuri” ale atomilor, cArora le atribuia spontaneitate, libertate si autodeterminare. fn concepfia sa, exist 0 infinitate de lumi, dac& avem in vedere c& universul este infinit si cd spafiul si numarul atomilor este infinit. Lumea noastra nu este decat o parte din acest univers infinit, Pe de alti parte, spunea el, daci universul, ca totalitate, este vegnic, totusi nenumiratele lumi, cum este si a noastr’, sunt produse si, in consecinja, trec&toare. in baza unei asemenea conceptii mecaniciste, Bpicur a ajuns, fireste, la ateism. In viziunea sa, lumea este dominati de materie si de legile acesteia care exclud, din capul locului, vreo creatie din nimic c&t si conducerea universului de catre o anume Providenté diving. Jn privinja sufletului, filosofil susjinea cd acesta ar consta din painu pArji: o materie calda, una similara gerului, alta simitar’ suflarii si, in fine, una dintr-o materie anonim& compusi, la rindul ei, din atomi foarte fini deosebiji de alomii lumii fizice. O atare materie gndité ca suflet este raspanditi, practic, in tot trupul. In acest fel,b 418 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice ins, Epicur concepea sufletul ca o parte veritabila a trupului, mai precis ca pe un organ al acestuia gi nu'ca pe o entitate distinct de acesta, autonomé. Care era destinul sufletului dupa moarte? fn. conceptia sa, el se dezintegra, ca si trupul, in atomii din care era’; ‘compus. Prin urmare, nu poate fi vorba de o nemurire a sufletului, ‘ Paradoxal, degi ateu, Epicur accept& zeii. fnsa el afirm’ cx acestia ar fi fiinfe trupesti, frumoase, compuse din atomi eterici si, in consecinfi, asemanStori oamenilor. Mai mult, el le atribuie chiar gi deosebiri de sex. Tot paradoxal este la Epicur si faptul c&, desi sunt corporali, asemenea oamenilor, zeii sai sunt netrecitori, trdind in spafiile extramundane, departe de schimbarile din lume si fara a avea absolut nici o legdturd cu destinul lumilor si al omului, El incearc& si evite aceasti contradictie, sustinind c& zeii ar avea trup eteric, compus din atomi nespus de transparenti. fn plan moral, Epicur porneste de la premisa ca toate fiintele, inclusiv omul, prin firea lor, tind s& evite durerea si s& traiasca placerea (0v1}) care conduce la adevirata fericire. El era convins cé orice placere in sine este un bun, pe cfnd suferinja este un réu. De aceea, el susjinea c& placerea trebuie si devind pentru orice infelept scopul ultim al existenfei sale, in timp ce suferinfa singurul rau de care trebuie si se fereasca. In opinia sa, temeiul tuturor plicerilor sau al sentimentelor de plicere ar fi plicerea trupeascs, plicerea senzorialé. Unul dintre discipolii sti, ‘Metrodor, mergea pana acolo, incat afirma in acest sens: ,Fiecare inceput al valorii este plicerea burfii, tot produsul plin de injelepciune ajunge la sfarsit la aceasta.” Cu toate acestea, Epicur prefuia gi plécerea spirituals, injeleasé ca ataraxia, ca o plicere proveniti din starea de liniste interioard, Pentru aceasta este nevoie, in concepfia sa, de injelepciune, de infelegere, in ea avéndu-si originea toate virtutile. Epicureismul 2 fost reinviat prin anul 200 d.Hr, in timpul Imperiului, de catre Diogene, in provincia Licia. Acesta a fixat principiile epicureice pe o piatr descoperiti, de altfel, de curand. Dar cel ce a influenjat mult cultura antici si pe cea modem’ in sensul epicureismului a fost, desigur, poetul Lucretius Carus, mai ales prin lucrarea sa ,,De rerum natura”. Religiile sincretiste eleniste 419 2. Stoicismul Migcarea filosofica elenist’ cea mai considerabila, care prin orientarea sa practic&, legata de viata, a:inlocuit sistemele metafizico-speculative ale Jui Platon gi Aristotel, a fost stoicismul. Scoala stoick a {pst intemeiati de catre Zenon din Kitton (333 ~ 262 i.d.Hr), care§s-a nascut in insula Cipru, Potrivit conceptici stoice, tot cea ce exist este corporal, si anume fie ca principiu »suferind” (materia), fie ca principiu activ” (fiziea), respectiv focul creator, identic cu Logosul ~ Dumnezeu ~ Zeus. Logosul a creat tot ceea ce este individual din unitatea existentei primordiale, in sensul c& materia (5An) ca substrat a primit o anume calitate, © form’, dar in primul rand a primit calitatile sau formele primordiale ale celor patru clemente (focul, aerul, apa si pimantul), care se pot intrep&trunde reciproc. Suportul material al focului este Logosul, ca element creator de via, care conserva viaja de pe pmant si penetreazi intreg cosmosul. Lumea este un cosmos unitar, continua si bine organizat, un organism determinat de Logos (C@ov LoytKdv), care este vegnic ca substanfd, dar care, in calitate de produs al Logosului, este supus si el dispariici: dupi 0 perioad’ cosmic, ordinea cosmici degenereazi sie reabsorbit’ de substanfa primordial’ a focului, pentru ca, dupa aceea, prin Logosul creator, care actioneazi prin puterile sale seminale (one ppazixo? Adyo1) in toate componentele materiel, si fie restabilité, si amume conform unei legaturi indestruetibile, exact asa cum a fost si mai inainte; flinded, indiscutabil, ordinea cosmicd actual, ca Iucrare a Ratiunii cosmice desivarsite, este cea mai buna dintre cite sunt posibile. Pentru stoici, Divinitatea este ceva material, motiv pentru care fizica si teologia nu reprezint& decdt dou’ modalitagi distincte de a privi spre acelasi object. Evident, Divinitatea n-ar mai fi divinitate, dac& n-ar dispune de rafiune. Dar, in conceptia stoic’, afiunca este si ea ceva material. Prin aceasta, divinitatca-rajiune raverneazé, in fapt, att lumea insuflefit’ cat si pe cea neinsullesit, cazul stoicilor, ea poate fi identificati cu ceva ce insemneazi ndestin”, 0 forta oareia se supun chiar si zeii420 Istoria si filosofia religiei Ia popoar Asa cum s-a vazut, Zenon identifica divinitatea cu focul creator, cu Zeus, cu Rafiunea lumii etc., dar la toate aceste epitete maj adaugi una foarte important: Providenta constient’ de un scop, De pild’, zeii ui Epictet nu sunt altceva decat conducitorii destinului uman, dar si ai universului. Ei hotérise destinul fiecdrei plante, fiec&rai animal, fiecdrui om, Toomai cu aceasta se coreleazA gi credinfa stoicilor in mantica, Zenon a scris chiar o care intreagd despre manticd. Stoicii erau convingi ci fenomencte lumii se influenteaza reciproc, asa incit migc&rile planetelor influenjeaza tot ceea ce se intimpla pe pamént, inclusiv viaja oamenilor, bucuriile si suferintele lor, In ceea ce priveste suiletul, filosofii stoici, potrivit conceptiei lor psihologice materialiste, sustin c& materia obignuité a sufletului este supusi morfii, pe cand rafiunea, materia spiritual’ cea mai find, ca parte a divinitifii, este nemuritoare. De pild’, Posidonius (135 — 50 i.dHr), stoic convins, afirma cA sufletul trebuie si fie nemuritor, pentru c& este cauza miscarii care nu are sférsit. E] nu se poate dezintegra, asa cum afirmau epicureii, pentru c& el este © unitate si este ceva simplu. Sufletul nu apare simultan cu trupul, “el vine in trup de undeva din exterior, el este preexistent, iar dup moartea trupului se ridic’ in zonele astrale, unde va avea parte de aceeasi hrani ca si planetele. in plan moral, toi filosofii stoici sustin ci a fi virtuos inseamna, in fond, a trai in concordanf& cu principiul naturii, adicd natura sau rafiunea individual trebuie s& fie in concordangé cu natura sau ratiunea universal’; trebuie respectat’ ordinea rajionala a lumii, trebuie respectat armonia cosmicd. Stoicii sunt foarte severi cfitici Ia adresa celor care siticd sau fac imposibila aceasta armonie. Cine strick aceasti armonie cosmic’? Instinctele sau afectele omului. De aceea, libertatea fafi de instincte i afecte reprezinta © premis esenfiali a moralitaqii. Ele trebuie subordonate xatiunii, fiinde& doar ra{iunea il distinge pe om de celelalie fipturi, der mai cu seam’ de animal. Avufia, onorurile si gloria, iubirea si prietenia reprezinta un impediment foarte serios spre viata virtuoas%, motiv pentru care orice ,,infelept” stoic renuntS la toate acestea gi tréiegte intr-o 421 Geplind simplitate. Comparativ cu cel ,njelept”, pentre stoici, ceilalti cameni, dominafi de instincte si pasiuni, sunt niste ,nebuni”, ru of nu sunt condusi de rayiune, fu domind, ea nici nu exists Jn pofida unor aspecte ev total poziti oe ne pozitive ale moralei stoice, totusi n-au intérziat s8 apari multe critici legate de ea, mai ales in ce priveste valoarea i a Viafa in sine. Opozitia radicala intre rafional si instinctual, disctepanta intre ,,thtelepti” si ,nebuni” arati mai degraba metebnele unui rigorism extrem si exacerbat, Cicero (106 ~ 43 idHt) a transmis pe mai departe romanil concepfia si atitudines stoick fas de- lume si viagi. inte adeptii romani ai stoicismului de mai tapziy se maj numara Seneca (4 1dr. ~ 65 dHr), Bpictet (cca. $0 — 120 dHr.), despre care am amintit, i impératul-filosof Marcus Aurelius (121 — 180 dHr.). La acestia se adauga, fireste, si nenumarati predicatori in materie de moralé si religie, intrucét a exister ae acestei invijitur gi filsofi, "tS! © variant populard a De fapt, acolo unde rafiunea 3. Neopitagoreismal Principal reprezentani ai neo din Thyana, contemporan cu am mai spus, Moderatus din Nichomachus din Gerasa, nas anului 140 sau 150 dt Caracteristicd pentrs neopitagoreici este concepfia lor dualista, relatia cu lumea divinului in acte ritualice si revelafi, speranta intr-o continuare a viefi into lume maj bunk dincolo de mormant gi © interpretare alegorico-moralizatoare a cultelor tradifionale. Insusi Pitagora este considerat o fins superioarg, care face revelafii. De asementa, neopitagoreicii acceptau prezicerile, interpretarea viselor i @-numerelor, promovand totodat’ o viata moral’ ascetic’. in concepjia lui Apolloniy, ~Dumnezeu”, era distinct de toate zei. El nu poate fi definit prin nous”. Toate lucrurile pémén pitagoreismului sunt: Apollonius fintul Apostol Pavel, dupa cum Gades, din aceeasi perioad’, si ut in Arabia, care a trait in jurul 's din Thyava, ,,Unul”, adic& cele existente, inclusiv de ceilalti Rofiuni, ci doar prin conceptul de testi exista doar pentru ele insele,422 Istoria si filosofia reli sunt impure si firi valoare, motiv-pentra care nu pot intra in contact cu Dumnezeu. personalitate apropiaté neopitagoreismului a fost Plutarh din Cheronea (cca. 50 ~ 125.d.Hr.) discipol al filosofului petipatetician Ammonius care a profesat filosofia Ia Atena sub ‘Nero si Vespasian. Lucrérile lui Plutarh sunt uneori foarte apropiate de spirityl Iui Platon, desi uneori se indeparteaz& de acesta. Uncle dintre acestea au un caracter de pedagogic si filosofie religioasa. in general, el combate monismul stoic si, asemenea lui Platon, sustine existenta a doug principii cosmice: pe de o parte, Dumnezeu, ca origine a binelui, iar pe de alt parte materia, ca o condifie a existenfei réului. In viziunea Jui Plutarh, lumea reprezinti © parte a lui Dumnezeu, o emanafie din acesta. intre Dumnezeu si materie, filosoful plaseazA ideile, temeful vesnic al tuturor fucrurilor, care sunt in acelasi timp numere. in fiinfa sa, Dumnezeu ramane incognoscibil; el vede torul, dar este invizibil; el este unitar si liber de orice alteritate; el nu este nascut, pentru c& este. insisi Existenja in sine; de aceea, noi putém percepe doar acfiunile sale. Totodata, Plutarh mai susjine c& materia (6A) in sine nu este rea, ci indiferent&; ea este locul comun atat pentru bine c&t si pentru ru. El este adeptul politcismului, intrucét crede c& exista zei inferiori si demoni. in parte, zeii sunt buni, dar si rai, dupa cum si sufletul omenese este simultan bun si riu. Omul are ia sine trei parfi componente: trup, spirit si suflet, Sufletul este nemutitor. la popoarele antice 4. Neoplatonismul Filosofia, neoplatonic& reprezinté cea mai semnificativa creatic filosoficd a primului mileniu de dupa Hristos; ea a fost in acelasi timp filosofie religioas’, ba chiar religie, in sensul de religiozitate misticd. Ca si alte sisteme filosofice, neoplatonismul se bazeazi pe filosofia lui Platon, fiindcd comporta trasaturi dualiste si accentuiazi. ontologicul. Locul siu de nastere este oragul Alexandria, oras aflat in punctul de intersectie a trei continente: Asia, Africa si Europa. in acest punct a cipStat, practic, contur una dintre ideile fundamentale ale intemeietorului acestui oras, respectiv Alexandru cel Mare, Religiile sincretiste eleniste 423 intrucét in vremea sa s-au intilnit aici aproape toate scligiile si concepliile filosofice. Dar, nu numai ci ele s-au intdlnit, ci s-au si amestecat in formele cele mai diverse posibil. in urma intainirii dintre spiritul, antic grecese si spiritul Orientului, prin neoplatonism, aici avea s& se nasck mistica greceascd aproape inegalabild. De fapt, spun unii istorici aj filosofiei, neoplatonismul avea si apard pe fondu] discreditirii vechilor sisteme filosofice grecesti, pe fondul discreditarii acute a dominatiei rajiunii si, totodati, a cresterii credinjei in puterea intuifiei ca experienfS. Acum, se naste 0 noud viziune despre lume si viajd, in baza cAreia adevarul nu mai era asteptat si apara decat printr-o revelatie mai inalti. Personalitatea de numele c&ruia se leaga neoplatonismul este Plotin (203 — 270 d.Hr), care dispunea de o urias’ putere de sintez& si care este cel mai mare ganditor al antichitafii tarzii. La randul su, el era discipolul nu mai pusin cunoscutului filosof Ammonius Saccas (cca. 175 — 243 dHr.) din Alexandria, despre care unii istorici afirma c& ar fi de origine indian’, provenind din celebra dinastie Sakya din nordul Indiei, aceeasi dinastie din care se trigea si Buddha. in conceptia lui Plotin, Dumnezeu este transcendent; El se aflé deasupra lumii si, in consecin{a, nu poate fi definit sau cuprins in simple concepte. El este ,Unul” (td Ev), fiind numit — desi orice atribut nu poate surprinde exact ceea ce Dumnezeu este in Sine — si ,Principiul” (&px7}) sau Cel Dintéi* (cd moadtov), intrucat in El igi gisesc fundamentul unitatea fiinjei noastre, a intregii viefi, a tuturor fenomenelor si chiar a materici. Dumnezou este Absolutul, El este nu numai unitatea tuturor lucrurilor, dar $i valoarea suprem’ a acestora. El nu este existenja, oi temeiul intregii existenfe, este centrul universului lucrurilor, izvorul etern al virtufii si obarsia jubirii divine; in jurul Séu se migca totul si spre El se indreapti totul. Tot ceea ce existi este produsul Sau, pentru ci, desi este transcendent, totusi intrep&trunde totul, Totul se naste din El prin emanatie; toate formele de viafa emana din acel ,Unul” ~ Dumnezeu din vesnicie, din fundamentul existenfei si viefii spre care se intorc mereu. Nu este vorba, fireste, de 0 emanatie cu caracter istoric sau fizic, ci de una supranaturala:424 Istoria gi filosofia religiei la popoarele antice in viziunea neoplatonic’, Dumnezeu este prezent permanent in lume, dar aceasta nu inseamnd ci El S-ar implrfi, finde tot ceea ce este spiritual nu se divide si mu poate fi divizat. Cum este El, atunci, prezent in lume? Prin forfele Sale spirituale, numite de Plotin dxdorwors. $i, dac’ Dumnezeu este prezent in lume, ‘inseamna ca si omul se poate impartisi de Dumnezeu, In viziunea lui Plotip, dar numai cu condifia eliberdrii propriului interior, in care sa fie primit insusi Dumnezeu. La unirea, ba chiar la unitatea cu Dumnezeu — ,,Unul”, omul poate accede doar prin extaz; in nici un caz, ins’, prin dialectica, prin intermediul gAndirii discursive, ci printr-o stare extatic’, in care omul intuieste pe Dumnezeu, il experimenteazé, dupa care se uneste cu El. ‘Treapta suprema a existentului este Spiritul, identic cu Existenfa suprema si cu ,,ideile” din platonism, cu acele ,,Idei” — prototip din sistemul idealist platonic, ce se regisesc si in conceptul lui Aristotel despre ,gandirea gandirii” (vénatg voraews), Rafiunea care transcende si, simultan, cuprinde totul. Spiritul acesta universal este unul si, totodat’, o diversitate (Ev moAAG), prin faptul cd el conyine in sine intreaga lume inteligibilé. El reprezinta, de fapt, o purd activitate si actualitate. Pentru Plotin, Spiritul apare ca un principiu absolut creator, comparativ cu. sufletu! care este un principiu pasiv. Sufletul are o natura femining, este imanent lumii si contrariu Spiritului, conceput ca o entitate vesnicd si aflaté permanent deasupra lumii. De fapt, Spiritul lumii constituie izvorul energiilor sufletesti ale divinitatilor, demonilor, camenilor, animalelor i, plantelor, al tuturor fiinfelor individuale. E1 4% suflet acestor fiinte, fird si se divizeze ins in ele, ci ramanand pentru totdeauna o unitate. Spiritul universal cuprinde in sine toate aceste suflete individuale. Dup& cum spayiul reprezinté locul unde se regasese toate corpurile, tot la fel Spiritul universal este locul unde se regisesc toate sufletele iduale. in viziunea lui Plotin, universul este trupul in care se regiseste Spiritul lumii, in timp ce acesta din uma penetreaz intregul univers, fri insi si se simplifice sau s& se dividt tn functic de lucrurile pe care le intrepitrunde. Religiile sincretiste eleniste 425 Totodatii, Plotin este de pirere c& sufletul individual este calea pe care omul, fiecare om, trebuie s-o urmeze pentru a ajunge la Spirit, iar prin spirit se uneste cu Dumnezeu. in concepjia neoplatonicd, sufletul este o substangi imateriala, separabild de trup, neimpartit’, simpla si intreaga. Aceasta inseamnd cG sufletul este intreg in fiecare parte a trupului, desi inceputul activitafii sale se afld in creier. Ciudat este faptul c&, pentru Plotin, nu sufletul este cel care silasluieste in trup, ci trupul in suflet, ca organul acestuia, intrucdt sufletul este coordonatorul functiunilor ‘trupuluj. Orice sulfet igi formeazi trupul su, fri de care acesta din urma nici nu poate exista. ‘Unmasii si adepfii lui Plotin au urmat linia sa, ba chiar au intensificat-o. Intreaga teologie si demonologie a antichitatii apusene si a Orientului, impreund cu cultele religioase populare, cu practicile ceremoniale, oreculare si magice inferioare, au fost valorificate in cadrul unui mare sistem mitologico-teologic speculativ, aflat sub auspiciile maestrului Plotin, Acest lucru I-a facut, in primul rand, sirianul Jamblichos (secolul IV d.Hr.), un discipol al lui Porfir din Tyr care era, la réndul s&u, discipol al Iui Plotin. De asemenea, pind in secolul al Vi-lea d.Hr., a existat 0 puterine& gcoali neoplatonic& la Atena, dup cum au existat, la fel de bine, si neoplatonici oceidentali, cum ar fi Marius Victorinus (275-cea.362 d.Hr), care au influentat, spun unii cercetétori, chiar evolutia religioasé a Fericitului Augusti 5. Hermetismul in general, prin hermetism injelegem 0 multitudine de credinte, idei si practici religioase cuprinse in textele hermetice, redactate intre secolele II i.d.Hr. si IIl d.Fir. Exist’, practic, dou’ categorii de texte: unele aparjin hermetisrnului popular (astrologie, magie, stiinfe oculte, alchimie) gi altsle fin, de hermetismul savant, find reprezentate, in primul rand, de cele saptesprezece tratate din Corpus Hermeticum. Aceste texte vizeaza, inainte de orice, sincretismul iudeo-egipteen, desi se resimte si influenta platonismului ; incepand cu secolul al T-lea d.Hr., dualismul gnostic devine prioritar. Textele hermetismulai popular s-au impus mai—————————— 426 Istoria 5 filosofia religiei Ia popoarele antice ales in epoca Imperiului, revelénd ~seeretele naturis" (de pilda, Jectrins analogiei, relajiile de ,simpatie” existente intre Glketitele nivele Cosmice)."Cunoscand aceste secrete”, magicianul reugea si le stpaneascd si, in plus, si dispund de fortele lor. ,,Stiinfa” hermetic’ nu era doar un mister, ci $i 0 fansmitere inifiatic8 a acestui mister; ,secretele naturii” putea f cunoseute at&t prin rugiciune gi acte de cult, dar ~ la un nivel inferior — chiar prin magie. “Textele hermetice savante, ca gi cele populare de altfel, sunt considerate a fi revelate de citre un zeu, cunoscut sub numele shu grecesc ca Hermes Trismegistul (cel de wei ori mare”). Ele Se deosebesc, insd, de cele populare mai ales prin docirina lor. Descoperim aici oul concepfii diferite: una de tip monist-panteist si alta dualisté. Conform celei dintai, cosmosul este bun si frumos prin sine insusi, intrucat este ptruns de Dumnezeu, numit in ‘Corpus Hermeticum (V, 2) ,zeu”, .Marele Zeu”, ,zeul invizibil” care se manifest prin intermediul lumii. La Dumnezeu se poate ajunge prin contemplatia cosmosului. Divinitatea este in acelasi timp ,,Unul” si ,Totul”. Omul ocupi a treia treapté in aceastt triad’, dupa ,.Marele Zeu” si cosmos. Potrivit celei de-a doua conceptii, insé, Iumea este una fundamental rea, ea nu poate fi opera ,Marelui Zeu”, a divinitatii, pentru c& divinitatea primordiali transcende materia, este mai presus de aceasta, fiindc& .Marele Zeu” rémine ascuns in misterul propriei sale fiinfe. Calea pe care se poate accede la Dumnezeu este fuga de lume, instréinarea de ea, fiindcd lumea este ,totalitatea rdului”. Instrdinat de lume, inifiatul mu face altceva decat s& stivarseasci nasterea divinitaji”, dup cum se arata in Corpus Hermeticum (XIII, 7), gi si »renasea” el ingusi; de acum inainte, el are un trup nemuritor, el este ,Fiul Jui Dumnezeu, Totul in Tot” (XII, 2). in acest sens, textele hhermetice savante presupun existenfa unor grupari inchise, participand la acte inijiatice comparabile cu acelea ale alchimistilor si tantricilor. Religiile sincretiste eleniste 427 IV. CONCLUZII. MISTERELE ELENISTE $1 MISTERUL CRESTIN Asa cum s-a putut observa din prezentarea’ misterelor grecesti gi eleniste, prin inifiere neofitul atingea un alt mod de a fi: el devenea egal cu zeii, se identifica cu acestia. In general, antici pagini credeau i ei cu trie in divinizarea omului prin asemenea mistere cultice: ,,S8 stii, asadar, ci tu esti un zeu”, afirma Cicero jn lucrarea sa De Republica (VI, 17). Tot Ja fel, intr-unul din textele hemmetice se spune: ,,Te cunosc, Hermes, si ta ma cunosti eu sunt tu gi tu esti eu”. Credinja c& cei inifiafi urmau s aib’ parte de o situajie cu tomal privilegiatS nu numai in timpul viefii actuale, dar si dupa moarte, a cunoscut © larga rispandire in perioada clenisté. Prin inijiere, candidafii urm&reau, in fapt, s&-si asigure supraviefuirea dup’ moarte, ba chiar nemurirea. In acest scop, toate misterele pagane folosesc un ,,scenariu” comun, dupa cum s-a vazut: moartea misticd a celui ce se inifia, iar apoi renasterea sau xinvierea” spirituala. Aceasta ,,inviere” personalé mu putea avea Joc decat in cadrul unor mistere de inijiere particulard, fiindca cultele publice isi propuneau, in primul rand, sacralizarea vieii publice si continuitatea statului, Ulterior, ,,scenarful” unor asemenea mistere avea s& pitrund’, in cele din urmé, intr-o vast literatura spirituala si filosoficd, incepand cu antichitatea tarzie, desi filosofia si inifierea au devenit un fel de leitmotiv de pe Ia inceputurile pitagoreismului si platonismului. $i mai interesant este, insd, faptul cf anumite aspecte ale acestei ,,misteriosofii” aveau si supraviefuiasc’ chiar si pan’ in Evul Mediu. Astfel, doctrina misteriosoficd a fost revigoraté in unele cercuri literare gi filosofice prin redescoperirea neoplatonismului in Italia din perioada Renasterii. Multa vreme, inc de pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, numerosi savanfi au incercat s& explice originile crestinismului pe baza unei pretinse influenje directe sau indirect, venite din partea misterelor greco-orientale. Cercerarile recente au infirmat, ins, clar toate aceste teorii. De pilda, s-a pretins c& multe elemente428 Istoria si filosofia religiei la popoarele antice de inifiere din misterele eleniste au fost preluate de crestinism. In acest sens, spunea ei, botezn! crestin n-ar fi altceva decat botezul” mithmaic, Lucrurile nu stau, ins’, asa. Este adevarat cz botezul crestin poate fi socotit un fel de ,,initiere”, pentru ci-l integreaz’. pe catehumen fn noua comunitate religioasa, deschizindu-i drumul spre viafa vesnicd. Dar, spre deosebire de asa-numitele ,toteze” pagine, botezul crestin a devenit si a putut deveni un sacrament, 0 tain’, tocmai pentru cA a fost intemeiat de Hristos. Asedar, valoarea sacramental a botezului se datoreste faptului c primii crestini au vazut in Tisus pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Botezul crestin este, in fond, un dar gratuit conferit de Dumnezeu omului, care face posibild renasterea prin api si prin Duh (loan J, 5), dupa cum subliniazi si Mircea Eliade. Tot Ia fel, cubaristia din crestinism a fost banuiti de unii cercetétori a-si avea originile in mesele rituale din mistere, cum er fi, de exemplu, ,ofranda péinii” din mithraism, despre care amintese inclusiv Sf Justin Martirul si Filosoful $i Tertulian. Dar aga cum afirma si Eliade, acesti cercetitori ignoré lucrul cel mai fundamental atunci cand vin cu aceasti ipotezi: pentru crestini, euharistia era gi este legaté de o persoand istoricd si de un eveniment istoric Gitistos si Cina cea de Taina), pe care le reactwalizeazi pana la sfargitul lumii si nicidecum de persoane gi evenimente mitico- imaginare, aga cum se intémplé in misterele eleniste pégine. S-a mai incercat, de asemenea, acreditarea ideii c& misterele inifiatice eleniste si crestinismul ar pendula, in fapt, in jurul aceluiasi punct comun: ,moartea” gi ,,nvierea” divinitafii, de care se poate impartisi si cel ce se inifiaz prin ritualuri inifiatice speciale. ins, ‘aga cum se stie, ceea ce distinge, in primul rand, crestinismul de cultele misterice si ezoterice in general este sentimentul de bucurie si de noutate pe care acesta il aduce in lume. Noutatea crestinismului — subliniazi foarte frumos acelasi Eliade ~ a constat gi const’ in istoricitatea lui Tisus Hristos, ca om gi Dumnezeu, iar’ bucuria izvoriste din certitudinea invierii Sale. Pentru primii crestini, . invierea Iui Hristos nu putea fi asemanata ,morpii” si ,invierii” periodice a divinitijilor din mistere: Attis, Adonis, Serapis etc. ‘Asemenea vielii, patimilor gi mortii Sale de pe cruce, invierea Tui Religiile sincretiste eleniste 429 ‘Hristos a avut loc, in istorie, ,,in timpul fui Ponfiu Pilat”. invierea Sa a fost un eveniment ireversibil: ea.nu se repeta si nu se repeta in fiecare an ca cea a zeului Adonis, de pilda. Invierea lui Hristos a deschis o nou& eri in istorie, prin reinnoirea total a lumii din punct de vedere spiritual. Fiteste, aceasta constituia si pentru primi crestini un mister”, car un mister” care urma sa fie propovaduit ,in gura mare” tuturor popoarelor. ,,Jnifierea” in misterul crestin era deschis& tuturor. Este foarte adevarat c&, in triumful sau, crestinismul si-a insusit cate ceva din acea lume pagani‘aflatd la apogeul ei: nu elemente inifiatice din misterele eleniste, ci notiuni, terminologii, idei etc. din filosofia greact, dar si cee ce era esenfial din unele institufii Jjuridice romane. Ca religie universalé, crestinismul a trebuit si giseasca un numitor comun pentru toate expresiile .regionale”, religioase si culturale ale lumii cunoscute. Aceasti unificare delicatd, dar mareaj3, s-a putut realiza traducéind in temeni erestini forme, figuri si valori clrora trebuia si li se giseascd, neapiirat, corespondente. Si, dack misterele pagdne n-au fost asimilate de crestinism, ele au ,supraviefuit”, totugi, intr-un fel sau altul, pe cu totul alte cai pand in epoca moderna. Sigur, ele nu au supraviepuit totdeauna ca rituri inifiatice propriu-zise, ci mai ales sub forma unor obiceiuri populare, a unor jocuri si motive literare. De pilda, in intreaga Europa rurelé de pan’ Ja sfirgitul secolului al XTX-lea, integrarea baiefilor in grupul tinerilor, la pubertate, implica un ,,rit de trecere” si unele incercari inifiatice. Tot la fel, reminiscenfe ale unui ,scenariu” inifiatic pot fi vazute si in ceremonialul breslelor de mestesugari, in special in Evul Mediu, in balurile mascate, carhavaluri, ba chiar in festivititile si sarbatorile profane, ceremoniile publice, spectacole, competitiile sportive etc. Desi mult desacralizatd, societatea zis’ ,moderna”, omul ,modern”, omul chiar nereligios — asa cum arati Mircea Eliade — constient sau’ inconstient, voit sau fri voie, continua tiparele de comportament, credingele si limbajul omului religios (homo religiosus), desi le desacralizeaza totodata, le goleste de semnificajiile lor originare.430 :_Istoria gi filosofia religiei Ia popoarele antice ¥. BIBLIOGRAFIE 1, Istorie, cultura $i civilizatie Altheim, F., Alexander und Asien: Geschichte eines geistingen Erbe, ‘Tabingen, 1953; : Bum, A.R,, Alexander the Great and the Hellenistic World, New York, 1962; Gramatopol, M., Civilizatia elenistic’, Bucuresti, 1974; Grimal, P. (ed.), La civilisation hellénistique et 12 montée de Rome, Paris, Montreal, 1971; Hades, M,, Hellenistic Culture: Fusion and Diffusion, New York, 1959; Jouguet, P., L’impérialisme macédonien et I’hellénisation de I’Orient, Paris, 1926; Peters, FE, The Harvest of Hellenism: A History of the Near East from ‘Alexander the Great to the Triumph of Christianity, New York, 1970; Ranovisi, A.B. Elenismul gi rolul s8u istoric, Bucuresti, 1953; Rostovzeff, M., Social and Economic History of the Hellenistic World, ll, Oxford, 1953; Schachermayer, F., Alexander der Grosse: Ingenium und Macht, Wien, 1949; Schneider, C., Kulturgeschichte des Hellenismus, 11, Munchen, 1969; ‘Tam, W.W., Hellenistic Civilisation, London, 1952. 2, Religie Anrich, G., Das antike Mysterienwesen in seinem Einfluss auf das Christentum, Hildesheim, 1990; Aviran, Ch, Mithra, Zoroastru si istoria arian’ a crestinismalui, Oradea, 1995; Blawalski, W., Kochelenko, Gr., Le culte de Mithra sur la cOte septentrionale de Ja Mer Noire, Leiden, 1966; ‘Bécher, 0., Dimonenabwehr. Ein Beitrag zur Vorgeschichte der christlichen Taufe, Stutigart, 1970; ‘Campbell, L.A., Mithraic Tconography and Ideology, Leiden, 1968; Carcopino, J., Aspects mystiques de la Rome paicnne, Paris, 1941; Claus, M,, Mithras. Kult und Mysterien, Munchen, 1990; Cumoni, F, Die Mysterien des Mithra, Darmstadt, 1963; Idem, Die orientalischen Retigionen im rémischen Heidentum, Leipzig, Berlin, 1931; Durand, F., Le culte d’isis dans Je bassin oriental de la Méditeranée, 1-1, Leiden, 1973; Duthoy, R, The Taurobolium. Its Evolution and Terminology, Leiden, 1969; Blade, M., Nagteri mistice, Bucuresti, 1995; Religiile sincretiste eleniste 431 Festgiére, A-l, Hermétisme et mystique paienne, Paris, 1967; Idem, La révélation d'Hermes Trsmégiste, 1 - IV, Paris, 1944 — 19545 Geffeken, J., Der Ausgang des griechisch-rdmischen Heidentums, Darmstadt, 1972; Heyob, S.K., The cult of Isis Among Women in the Graeco-Roman World, Leiden, 1975; Binnells, LR, Mithraie Studies, Manchester University Press, 1971: Hornbostel, W., Sarapis. Studien zur Uberlieferungsgeschichte, den Erscheinungstormen und Wandlungen der Gestalt eines Gottes, Leiden, 1973; Jamblichus, Uber die Geheimlebren (De mysteriis), Hildeshcim, 1988; Lindsay, 11, Hellenistic Alchemy, London, 1970; Loy, A, Misterile pagine si misterul crestin, Bucuresti, 1996; Merkelbach, R., Isisfeste in griechisch-romischer Zeit. Daten und Riten, Meisenheim am Glan, 1963; Idem, Mithras, Kénigstein, 1984; Idem, Roman und Mysterivm in der Antike, Ménchen, Berlin, 19623 Moorsel, G. van, The Mysterics of Hermes Trismegistos, Utrecht, 1955; Molthaul, RP, The Origins of Chemistry, London, 1966; Nock, A.D, Hermés Trismégiste, { ~ TV, Paris, 1945 ~ 1954; Steiner, R., Crestinismul ca fapt mistic si misteriile antichitéjii, Bucuresti, 1993; Tram, T.T, Le oulte d'lsis 4 Pompei, Paris, 1964; Turcan, R.. Mithras Platonicus. Recherches sur Ihellénisation philosophique de Mithra, Leiden, 1975; Vermaseren, MJ. (ed), Etudes préliminaires aux religions orientales dans empire Romain, Leiden, 1961 5.2.3 Idem,(ed.), Die orientalischen Religionen im Rémerreich, Leiden, 1981; Idem (ed), Studies in Gnosticism and Hellenistic Religions, Leiden, 1981; Idem, The Legend of Atis in Greek and Roman Art, Leiden, 1965; dem, Cybele and Autis. The Myth and the Cult, London, 1977; Ider, Mithras, the Secret God, London, New York, 1963; Vidman, L., Isis und Sarapis bef den Griechen und Rémerm, Berlin, 1970 3. Filosofie Balea,, N, [storia filosofiei antice, Bucuresti, 1982; Bréhier, E., Les stoiciens, Paris, 1962; Burkert, W., Hellenistische Pseudopythagories, Philologus 105, 1961; Careopino, J, De Pythagore aux Apéires, Paris, 1956; Festugiére, AJ., Epicure et ses dieux, Paris, 1968;Istoria $i filosofia religiei 1a popoarete aii Gandillac, M. de, La sagesse de Plotin, Paris, 1952; in der epikureischen Theologie, Osto, 1963; Luck, G., Epitur und seine Gétter, Gymnasium 67, 1960; Merlan, Ph, From Platonism to Neoplatonism, Den Haag, 1960; Pistorius, Ph. V., Plotinus and Neoplatonism, Cambridge, 195: Pohlenz, M., Die Stoa, 1 — Il, Gottingen, 1964; £ i GNOSTICISMUL Idem, ‘Stoa’ und Stoiker, Zorich, 1964 Rist, JM, Stoic Philosophy, Cambridge, 1969; Roba, L., La pensée grecque et les origines de M'Eprit scent a Bee Carat CMS eaaria earenea tans 70 y ERATIL GENERALE “Thesleff, H., An Introduction to the Pythagorean Writings of the He stul .gnosticism” reprezinta o nojfune moderna privind migeari religioase care aveau in comun, in primul rand, fa sermnificafiei unei cunoasteri specifice, numita in = gnozé” (yviorg). Fireste, asemenea misciri religioase i alte tras&turi comune, dar, tot la fel de bine, se gi in foarte multe alte privinte. Adepfii acestor migeari se mijlocul propriu-zis, ba chiar singurul mijloc posibil indirea mntuirii. Pentru apologetii crestini, ins&, aceasta 2, desigur, 0 ,pseudo-gnoza” (YevdGvupos yvGotc), ‘storia religioas’ a epocii antice tarzii, intre care nti: Simon Magul, Menandru, Cerint, Saturnil, Vasilide, ‘Marcion, Mani, fiecare cu discipolii, adepfii si invafatura cele mai importante grupari_gnostice mentionim: ienii, naasenii, setianii, nicolaitii, sooratifii, borboritii, ‘oO: larga raspAndire in secolele If — IV d.Hr. Mai mult lit, unele dintre acestea au “cunoscut si mai tarziu, in fie ‘regiuni, perioade mai scurte sau mai fungi de inflorire, Efi, de pilda, maniheismul care a fost acceptat in anul 763 €principele uigurilor in Turkistanul de rasarit si care a fost ant aici pand in anul 840, cand kirghizii au distrus