CURS – METODE DE CERCETARE SOCIALA APLICATA

Anul I GEOPOLITICA, sem. II

Conf. univ. dr. Rarița MIHAIL

1. Introducere. Precizări conceptuale (1h)

TERMENI CHEIE: Metodologie

Demersuri teoretice (aparatul conceptual, ipoteze generale si de
lucru)
Demersuri metodico-tehnice (metode, tehnici, instrumente,
procedee)
Demersuri epistemologice (natura actului cognitiv)

 Cunoasterea stiintifica a vietii sociale poate fi obtinuta cu ajutorul sociologiei ca

stiinta.
 Prin metodologie se desemneaza stiinta care releva modalitatea de efectuare a
cercetarii.
Metodologia precizeaza demersul stiintific pe care trebuie sa-l intreprinda sociologul
pentru a realiza cunoasterea stiintifica a unui fapt social.
Etimologic, metodologia inseamna stiinta metodelor. Denumirea provine de la 2 cuvinte
grecesti: methodos= cale, drum; logos=stiinta
Metodologia sociologică ghideaza intregul drum parcurs de un sociolog pentru cunoasterea
unei probleme sociale.
METODOLOGIA cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-tehnice si
epistemologice pe care le intreprindre un cercetator pentru cunoasterea stiintifica a unor
fapte , fenomene sau procese sociale.
DEMERSURILE TEORETICE presupun :
- clarificarea exacta a nivelului la care a ajuns cunoasterea sociologica in domeniul
pe care il cerceteaza ;
- sa se faca o analiza critica a aparatului conceptual ce reflecta realitatea sociala
devenita obiectul sau de cercetare ;-
- sa formuleze cu claritate ipoteza generala si ipoteza de lucru in care sunt surprinse
raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale ale faptului social cercetat
si alti factori economici, politici, morali, intrinseci acestui fapt sau exterior acestuia.
DEMERSURILE METODICO-TEHNICE

1
- cercetatorul trebuie sa cunoasca ansamblul metodologiei de care dispune sociologia
pentru cunoasterea realitatii sociale ;
- cercetătorul trebuie sa stie care dintre acestea este (sunt), cea (cele) mai adecvate pentru
investigarea domeniului pe care il studiaza ;
- cercetătorul trebuie sa cunoasca tehnicile pentru aplicarea fiecarei metode
- cercetătorul trebuie sa fie capabil sa construiasca singur cele mai performante instrumente
de recoltare si prelucrare a informatiilor sociale.
Precizari terminologice
Prin metoda se desemneaza modul de cercetare si intregul progres de realizare a
cercetarii. In practica sociologica este intalnita, mai ales sintagma metode si tehnici de
cercetare pentru evitarea unei distinctii evidente datorită legaturii extrem de stranse intre
ele.
De aceea, I. Margineanu foloseste criteriul ierarhizarii termenilor pentru o mai
buna intelegere a acestora, dar si pentru diferentierea metodelor, tehnicilor, procedeelor si
instrumentelor de investigatie.
Metoda, cea mai complexa dintre elementele enumerate, este cea care prescrie
modul de a actiona in efectuarea unei cercetari (de exemplu : ancheta sociologica,
interviul, sondajul de opinie, observatia).

Unei singure metode ii sunt subordonate mai multe tehnici de cercetare.

Tehnica, subsumata metodei, reprezinta modalitatea concreta de abordare a fenomenelor
supuse cercetarii(de ex., chestionarul, interviul).

Procedeul semnifica modul de aplicare a tehnicii, adica procedeul de lucru de recoltare a

informatiilor (de ex.,: chestionarul poate fi administrat de catre operatorii de ancheta sau
poate fi autoadministrat, de tip postal).

Instrumentul de investigatie este constituit din intreaga aparatura, unelte de care foloseste
cercetatorul pentru inregistrarea informatiilor (exemple de instrumente : chestionarul
tiparit, lista de intrebari, fisa de observatie etc.).

DEMERSURI EPISTEMOLOGICE
Din punct de vedere epistemologic :
- cercetatorul trebuie sa aiba in vedere, in permanenta, natura specifica a actului
cognitiv in sociologie.
- cercetatorul trebuie sa faca distinctie intre ceea ce sunt si ce fac oamenii in mod real
de ceea ce spun sau ar dori ei sa faca.
In concluzie, sociologul trebuie sa stapaneasca bine teoria sociologica, metodele de
cercetare proprii sociologiei, precum si tehnicile si procedeele de aplicare a fiecarei

2
metode. Obligatia sa este de a asigura rigoarea explicatiei stiintifice a faptelor sociale in
urma cercetarilor de teren.

1. Metoda observaţiei (4h)

Una din metodele de bază în sociologie o constituie observaţia, considerată

fundamentală pentru cunoaşterea realităţii înconjurătoare. Ea completează toate celelalte
metode de investigaţie sociologică: interviul, metoda sociometrică, experimentul etc., şi
permite obţinerea de date şi informaţii ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului
cu obiectul observaţiei.

Caracteristicile observaţiei directe de teren:

 Este tehnica principală de investigaţie sociologică întrucât ne oferă informaţii
cu valoare de fapte, fiind specifică unor analize calitative;
 Este baza oricărei cercetări şi analize sociologice;
 Este sursă indispensabilă de date;
 Este proba decisivă a valorii concluziilor la care se ajunge.

Observaţia ştiinţifică asupra unui fenomen social impune:

- definirea precisă a temei şi a obiectivelor;
- elaborarea unor ipoteze adecvate (care să provină din obiective). Rolul ipotezei
este foarte important, întrucât în absenţa acesteia observaţia nu este decât întâmplătoare şi
nesistematică, iar datele obţinute nesemnificative şi haotice.

Principalele tipuri de observaţie:

- observaţia sistematică (ştiinţifică);
- observaţia nesistematică (spontană).
Criteriul de clasificare în acest caz: dacă sunt sau nu urmate etapele teoretico-
metodologice şi respectate regulile unei investigaţii ştiinţifice de teren.
Tipuri particulare ale observaţiei ştiinţifice:
- observaţia participativă;
- tehnica „participantului observator”.
Observaţia este o metodă de colectare a informaţiilor prin observarea a ceea ce oamenii fac, prin
participarea directă şi/sau prin urmărirea atentă a unui grup sau comunităţi. În conformitate cu
această definiţie, se poate spune că într-o cercetare se poate apela la:
 observatorul participant (observă şi se implică) realizează studii
sociologice de teren, mai ales cercetări de antropologie culturală;

3
  observatorul non-participant (doar observă) realizează studii de laborator
(imposibilitatea, de exemplu, de a fi acceptat ca membru în consiliul de
administraţie al unei firme);
 participantul observator (un membru al grupului care observă pentru
cercetător).
Rezultatele unei astfel de investigaţii depind de personalitatea observatorului de
teren, de experienţa profesională, de talentul şi pasiunea acestuia.
Având în vedere că această metodă se află la graniţa dintre intuiţie şi raţionament,
folosirea ei trebuie realizată cu mare grijă, ţinându-se cont atât de avantajele cât mai ales
de dezavantajele pe care le implică.
Dezavantaje:
 observaţia trebuie susţinută de alte metode şi instrumente, altfel poate deveni sursă
de eroare în analiza datelor;
 necesită timp îndelungat de folosire;
 se foloseşte pe eşantioane mici;
 la nivel de observaţie nu se recomandă încercarea de a identifica relaţii cauzale;
Avantaje:
 această metodă este utilă atunci când este folosită împreună cu alte metode;
 permite accesul direct şi nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială;
 asigură un grad mare de obiectivitate şi complexitate a imaginii rezultate;
 ne ajută să înregistrăm fenomenul studiat în condiţiile sale proprii de desfăşurare;
 poate realiza atât înregistrarea comportamentelor individuale, cât şi a celor
colective.

1.1. Observatorul şi studiul obiectului de teren

Observatorul sociolog trebuie să posede:

a) însuşiri care vizează identificarea, descrierea, înregistrarea celor mai
semnificative fapte: intuiţie, imaginaţie creatoare, capacitate de sinteză, forţă de
sistematizare a materialului cules;
b) însuşiri care vizează măsurarea şi cuantificarea datelor, cu alte cuvinte capacitate
de traducere cantitativă a informaţiilor calitative.
Experienţa de cercetare se obţine cu timpul, prin participare continuă la investigaţii şi prin
calificare profesională.

În legătură cu subiectul observat, cercetătorii au opinii contradictorii:

a) unii sociologi consideră că subiectul este puternic implicat în desfăşurarea
observaţiei;
b) alţii, dimpotrivă, cred că subiectul, ca principală sursă de informare în cadrul
unei investigaţii, este un element pasiv.

4
În realitate, susţine V. Miftode, subiecţii nu trebuie să cunoască opiniile şi „aşteptările
observatorilor” pentru a nu-i fi sugerate reacţiile.

1.2. Observaţie spontană – observaţie ştiinţifică

Cele două tipuri de observaţie se deosebesc prin gradul de sistematizare, organizare.

În funcţie de gradul de cunoaştere a obiectului există:
a) observaţii de explorare a domeniului social respectiv;
b) observaţii diagnostic;
c) observaţii experimentale.
Cercetarea câştigă în rigoare şi precizie pe măsură ce se apropie de acest ultim tip de
observaţii.
Primele observaţii de explorare au fost întreprinse de etnologi. Aceştia studiau în
totalitatea lor societăţi „îndepărtate” istoriceşte (nu atât cronologic, cât mai ales din punctul
de vedere al mentalităţilor, al comportamentelor). Deoarece este individualizată cultura şi
societatea „primitive”, înseamnă că concluziile rezultate din studierea unui caz nu pot fi
„transferate” sau generalizate asupra altor cazuri (chiar dacă par asemănătoare). Ceea ce
înseamnă că observaţiile de explorare sunt specifice etnologiei.
Etnologii au identificat caracteristici ale societăţilor „primitive” cu privire la
familie, cultul morţilor, îmbrăcăminte, hrană, viaţă socială, toate acestea fiind în legătură
cu practica ceremonialului – prezentă în toate domeniile vieţii social-culturale.
Experienţa etnologilor este utilă pentru sociologi. Regulile observaţiei de tip
etnologic se pot aplica aproape în întregime investigaţiilor sociologice de teren. În amble
cazuri, cercetătorul intră în contact direct cu realitatea socială, observă şi descrie fenomene
şi procese în curs de desfăşurare, apelează mai mult la fapte decât la opinii.
Observaţia spontană reprezintă genul de observaţie realizată la nivelul simplului
contact al cercetărorului cu realitatea. Acest tip de observaţie prezintă atât dezavantaje şi
cât şi avantaje.
Dezavantaje:
 se realizează, în general, pe o bază subiectivă (neavând pregătirea teoretică
corespunzătoare); ţine cont de opiniile şi interesele observatorului;
 este necritică; rareori se poate repeta în aceleaşi condiţii;
 întegistrarea se face pe baza memoriei, deci există pericolul trunchierii
informaţiilor.
Avantaje:
 acest tip de observaţie este foarte util în găsirea de noi direcţii de cercetare (de
exemplu, descoperirea penicilinei de către Flemming).

5
 Despre observaţia şiinţifică, Henri H. Stahl atrăgea atenţia asupra următoarelor
note definitorii:
 este fundamentată teoretic: are la bază o concepţie ştiinţifică despre lumea
înconjurătoare, o teorie sociologică;
 este sistematică şi integrală: vizează totalitatea aspectelor fenomenului studiat;
acesta este văzut ca un sistem de elemente interdependente;
 este repetată şi verificată: asigură un grad mare de obiectivitate în aprecierea
fenomenelor;
 este analitică: procedează la descompunerea obiectului observat în elementele lui
componente şi apoi trece la evidenţierea întregului;
 este metodică: condusă după anumite reguli teoretice, epistemologice,
metodologice;
 datele şi informaţiile rezultate în urma observaţiei sunt înregistrate într-o fişă de
observaţie, în vederea prelungirii lor ulterioare.
Totuşi trebuie remarcat că observaţia ştiinţifică devine mult mai bogată în rezultate atunci
când reprezintă o urmare a unei observaţii spontane.

1.3. Instrumente utilizate în observaţia sociologică

În concordanţă cu complexitatea realităţii sociale, fiecare sociolog trebuie să-şi

construiască propriile instrumente de lucru, în funcţie de obiectivele urmărite, resursele
diisponibile şi particularităţile domeniului investigat. În cazul observaţiei sociologice,
ghidul de observaţie constituie un instrument de lucru ce urmăreşte culegerea de
informaţii. Elementele din structura acestuia sunt:
 delimitarea temei şi a obiectivelor urmărite;
 ipotezele utilizate;
 populaţia sau unitatea socială (persoană, grup, familie, organizaţie etc.) supusă
investigaţiei;
 timpul de observaţie preconizat a se utiliza;
 modalităţile de înregistrare a datelor de observaţie, în funcţie de natura acestora şi
de ritmul derulării faptelor sau fenomenelor observate.
Un alt instrument destinat înregistrării efective a datelor observaţiei îl reprezintă
fişa de observaţie, ale cărei elemente sunt următoarele:
 locul desfăşurării observaţiei;
 timpul realizării observaţiei (cu precizarea momentelor de început şi de încheiere a
acesteia);
 consemnarea datelor observaţiei.
Datele şi informaţiile obţinute în urma observaţiei se referă la trei mari categorii de
probleme:
 fapte, manifestări, obiecte;

6
  acţiuni, activităţi, comportamente, reacţii;
 opinii, atitudini, mentalităţi.

În orice tip de observare, cercetătorul trebuie să-şi pună o serie de întrebări: ce va observa?
Cum o va face? Cum să înregistreze faptele observate? Cum să le interpreteze în vederea
teoretizării? Un model al observării ne propun Ruth Kohn şi Pierre Nègre (1991):

Cine ? Pentru cine ?

Pentru ce ?

Cum ? Ce ?

Când ?
Cine? – echipa care va realiza observaţia Unde ?
Pentru cine? – beneficiarul cercetării
Pentru ce? – scopul observaţiei
Ce? – obiectul observaţiei
Cum? – participă, înregistrează, interpretează
Când? – timpul
Unde? - locul

Aplicaţie
Pierre Bourdieu studiază mentalul burgheziei contemporane în perioada 1967-1968 asupra unui
eşantion de 1217 persoane, în Franţa. Concomitent cu aplicarea chestionarului, operatorii de interviu
au completat şi o fişă de observaţie despre locuinţa, îmbrăcămintea, frizura, vorbirea persoanelor
intervievate.

Fişă de observaţie privind studierea gustului estetic al claselor sociale

Locuinţa:
apartament
casă
casă (pentru o singură familie), în afara oraşului
Vechimea locuinţei
Calitatea:
locuinţă socială
de clasă de mijloc
veche
sărăcăcioasă
destul de prestigioasă

7
 foarte prestigioasă
Numărul camerelor:
Decorarea:
Mobila:
Stilul predominant:
Pardoseala:
Alte observaţii:

Îmbrăcămintea
Pentru bărbaţi:
salopetă
costum
pulover
haine obişnuite (cămaşă, blugi)
haine moderne
Pentru femei:
haine de casă
costum
fustă şi bluză
rochie foarte şic
încălţăminte (cu tocuri înalte, papuci)
machiaj şi parfum:
îngrijite sau nu:

Părul
Pentru bărbaţi:
scurt, mediu, lung
dat cu briliantă
mustaţă
barbă (specificaţi tipul)
Pentru femei:
scurt, mediu, lung
cu coc
coafat (permanent)
oxigenat
cu bucle
drept
vopsit

Vorbirea

8
 cultivată
vulgară
standard
cu greşeli gramaticale (specificaţi)
Accentul:
puternic
slab
inexistent

Actualizaţi pentru condiţiile de azi din România această fişă de observaţie utilizată de P. Bourdieu.

Ghidul de observaţie

Sociologia nu dispune de instrumente de lucru standardizate pentru realizarea

observaţiilor directe de teren, consideră Vasile Miftode în Tratat de metodologie
sociologică (Lumen, 2003). Acest fapt explică de ce „cea mai sociologică tehnică” este cel
mai puţin practicată de sociologi. Astfel, lipsa unor „fişe sociologice” şi a unui ghid precis
de desfăşurare a observaţiilor sociologice determină pe cei mai comozi sociologi să practice
chestionaromania.
Pentru a concretiza „cadrul general” al unei observaţii sociologice s-a încercat
redactarea unui ghid şi a unei „fişe de observaţie” pentru o cercetare anumită. Paşii sunt
următorii:
1. Se presupune că echipa a ajuns la o anumită întreprindere pe care
doreşte să o studieze. Se stabileşte mai întâi tema de cercetare: capacitatea de adaptare
la munca industrială a persoanelor provenite din mediul rural. Această temă priveşte
un anumit fenomen social (are un caracter abstract) care poate fi cunoscut doar prin
elementele sau semnele lui, prin expresiile lui exterioare, adică prin:
a) fapte, manifestări, obiecte;
b) acţiuni, activităţi, comportamente;
c) opinii, atitudini, mentalităţi.
Munca sociologului constă în capacitatea acestuia de a observa aceste expresii ale
socialului, ale indivizilor şi colectivităţilor în viaţa lor obişnuită, la locul de muncă,
acasă, în locurile publice sau de petrecere a timpului liber.
2. Ajunsă la întreprindere, echipa trebuie să urmărească şi să înregistreze
tot ceea ce se petrece potrivit temei, obiectivelor şi unităţilor de observaţie stabilite în
prealabil. Calitatea rezultatelor finale depinde de calitatea observaţiei directe, deci de
calitatea datelor primare. Există tendinţa de a întreba subiecţii referitor la anumite
lucruri, deci de a afla opiniile lor cu privire la tema cercetării, deşi cercetătorii au
posibilitatea să vadă şi să noteze direct ceea ce îi interesează, fără intermediari.

9
Întotdeauna se va da prioritate faptelor văzute direct şi nu celor spuse de alţii.
3. Totuşi, observaţia nu exclude dialogul cu subiecţii, convorbirile mai scurte
sau mai îndelungate cu populaţia investigată. Dimpotrivă, în cursul observaţiei suntem
nevoiţi să întrebăm şi să ascultăm ce spun, şi mai ales cum spun, cum prezintă subiecţii
observaţi faptele şi evenimentele. Ce spun trebuie notat şi verificat. Cum spun trebuie
descris (mimica, gesturile, reacţiile spontane) în detaliu pentru a nu se pierde elemente
semnificative. Pentru realizarea tuturor acestor observaţii este necesară elaborarea unui
demers metodic de investigare.
4. Dacă în timpul cercetării un şef de echipă sau de secţie justifică
lipsurile compartimentului pe care îl conduce afirmând că subordonaţii sunt indisciplinaţi
şi/sau slab pregătiţi profesional, cercetătorul trebuie să reţină opinia acestuia pentru ca
apoi să o verifice minuţios. De aceea, se va observa direct modul de a munci şi conduita
fiecărui membru al echipei. Dacă opinia şefului de echipă nu se confirmă prin fapte,
sociologul se va întreba de ce acesta a formulat opinia respectivă. De exemplu, un specialist
foarte priceput în domeniul său poate să nu se bucure de opinii favorabile din partea
subordonaţilor din cauza unui deficit de comunicare, a unei proaste colaborări, a unei
atitudini arogante, a lipsei de înţelegere pentru problemele celorlalţi, în concluzie, opiniile
trebuie întotdeauna verificate şi confruntate cu faptele, utilizând tehnici şi mijloace variate.
5. Dacă ne interesează gradul de calificare a oamenilor, randamentul lor
profesional, situaţia absenţelor de la program nu ne vom bizui doar pe opiniile subiecţilor
chiar dacă aceştia sunt persoane cu funcţii de conducere şi coordonare. Observaţia
directă a acestor situaţii presupune consultarea obligatorie a documentelor primare
(certificate de calificare, situaţii şi rapoarte contabile, fişe de pontaj, state de plată).
Răspunsurile date de subiecţi ne prezintă, de regulă, situaţiile respective „în
general" apelându-se doar la datele „rămase în memorie", fapt care-1 obligă pe
sociolog să alcătuiască el însuşi unele statistici, tabele şi situaţii care interesează
investigaţia sociologică sprijinindu-se pe datele obiective din întreprinderea respectivă.
Nicio informaţie nu poate fi înregistrată şi luată în consideraţie dacă nu a fost
verificată. În anumite situaţii, unele statistici şi rapoarte pot denatura adevărul tocmai
prin „hiperexactitatea" lor care nu ţine seama de natura calitativă şi dinamică a
fenomenelor studiate. Prin urmare, contactul direct cu faptele, observarea nemijlocită
a realităţii nu ne poate înşela.
6. Informaţiile obţinute se înscriu într-o fişă de observaţie care seamănă
foarte mult eu cele etnografice, şi chiar mai mult cu cele medicale (adaptând, desigur,
antecedentele, manifestările, diagnosticul şi „tratamentul" la specificul fenomenelor
sociale). Se vor utiliza şi o serie de instrumente care se anexează: tabele, liste, scheme,
hărţi, cartograme, filme, fotografii etc. Desigur, se vor realiza observaţii repetate pentru
reflectarea dinamicii şi identificarea sensului şi ritmului de evoluţie a fenomenului
studiat. Fişele sociologice de observaţie reflectă întregul social, redau colectivitatea
socială respectivă (întreprindere, sat) ca totalitate şi ca sistem unitar de elemente, fapte,

10
procese şi relaţii sociale. Din această perspectivă, fişa de observaţie cuprinde pe de o parte
o structură alcătuită din spaţiul fizic, spaţiu social, spaţiul umanizat, spaţiul afectiv şi
spaţiul cultural, precum şi multitudinea de inter-relaţii ce se realizează între acestea, iar
pe de altă parte o structură alcătuită din colectivitatea socială observabilă, poziţia spaţială
a acesteia, instituţiile şi elementele componente, funcţiile şi raporturile sociale în
colectivitate, structura fenomenului studiat şi funcţionalitatea fenomenelor observate.
7. Observaţiile depind de gradul de cunoaştere prealabilă a
colectivităţii şi de scopurile urmărite pe de o parte, precum şi de experienţa
cercetătorilor şi de timpul acordat observaţiei. Observaţiile vizează manifestările
colectivităţii studiate în diferite împrejurări: la muncă, în timpul liber, în mediul
familial, în mediul social (stradă, cartier), în microgrupuri — atât la nivel individual, cât şi
nivel de grup. Înregistrarea observaţiilor presupune o anumită clasificare, iar clasificarea
presupune o primă reflexie (şi chiar conceptualizare) asupra materialelor de teren. Unele
clasificări se realizează potrivit codurilor stabilite iniţial în funcţie de variabile,
indicatori, itemi etc., în timp ce altele nu presupun un nivel adâncit de elaborare (unele
reacţii, conduite, atitudini). Adesea operatorii de teren notează fapte brute care urmează a fi
interpretate şi analizate de sociologi, fără a se putea lipsi de folosirea anumitor coduri şi
unităţi de observaţie comune pentru toţi cercetătorii. Observaţiile sunt înregistrate în
funcţie de contextul general al universului investigat, iar descrierile rămân întotdeauna
globale. Nu putem nota un anumit fapt sau o anumită atitudine fără a menţiona contextul
psihosocial şi împrejurările concrete în care s-a manifestat.
8. Unităţile de observaţie constituie o problemă cheie pentru orice cercetător
de teren. Aceste unităţi de observaţie se împart în unităţi verbale (cuvinte cheie,
propoziţii), unităţi nonverbale (gesturi, reacţii spontane) şi unităţi de semnificaţie.
Unităţile de observaţie pot fi urmărite şi notate de către acelaşi cercetător sau pot fi
repartizate la cercetători diferiţi.
9. Unităţile de observaţie specific sociologice sunt "unităţile de
semnificaţie", în cazul unui studiu sociologic. Obiectul de cercetare va aparţine vieţii
sociale şi va fi privit din punct de vedere sociologic. Cu alte cuvinte, trebuie să aibă o
semnificaţie socială. Dacă se constată că există instalaţii electrice şi sanitare defecte într-
un liceu de specialitate (construcţii, energetic) care posedă ateliere special amenajate
însuşirii meseriilor de electrician, instalator, constructor. Acest fapt are mai multă
semnificaţie decât dacă se constată acelaşi lucru în alte şcoli, cu alt profil. Imaginea unei
şcoli sau a unei întreprinderi se conturează încă „de la intrare", de la primul contact cu
oamenii şi cu locurile lor de muncă (ordine sau dezordine, spirit gospodăresc sau
dezorganizare şi risipă). Pe baza acestor prime observaţii ne formulăm primele ipoteze pe
care le verificăm prin alte date şi prin alte tehnici.
Observând un grup putem întâlni o serie variată de fapte sau gesturi
semnificative: de politeţe, de admiraţie, de repulsie, de bunăvoinţă sau de ameninţare, de
stimă sau de desconsiderare, prin îmbrăţişări, strângeri de mână, semne de aprobare sau

11
dezaprobare. Observaţia trebuie să vizeze astfel toate expresiile şi manifestările vizibile şi
mai puţin vizibile ale subiecţilor investigaţi.
10. Echipa sociologică trebuie să fie dotată cu aparate foto, aparate de înregistrat
şi filmat, calculatoare etc.

Observaţia sociologică are nevoie de experienţă şi talent şi nu poate fi redusă la

câteva reguli şi scheme. În sens larg, observaţia sociologică este definită ca cercetare de
teren, şi în sens restrâns, ca metodă ştiinţifică de colectare a datelor cu ajutorul simţurilor
(văz, auz, miros etc.) pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie mediul înconjurător,
oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele individuale şi colective, acţiunile şi
activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităţilor creative ale
persoanelor şi grupurilor umane. Descrierea, în cazul observaţiei, implică o activitate de
comparare, o reperare şi ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor. Important este ca din
datele de observaţie să se extragă legi.

Aplicaţie
Henri Peretz Ghid de observaţie într-o biserică catolică (după Chelcea, Metodologia
cercetării sociologice, 2004)

1. Definirea situaţiei: miza observaţiei, concluzia, cultura specifică

Loc descris: rugăciune, slujbă, spovedanie, vizita turiştilor, acţiuni sociale
etc.
Numele locului:
Expresii verbale, gesturi, liniştea frapantă din primele clipe: limbajul
verbal şi expresiv utilizat în această biserică
2. Inventarul obiectelor, instrumentelor, uneltelor şi al elementelor de decor necesar
acţiunii: scaunele, băncuţele de rugăciune, lumânările, agheasmatarul,
confesionalul, cutiile pentru bani, biroul de primire, tablourile.
Utilizarea lor:
Capacitatea de primire: nr. de locuri
Planul locului
Interdicţii, literatura oferită
3. Regulile formale (religioase) care definesc locul
Ora deschiderii, orarul slujbelor, spovedaniilor, regulamentele afişate
4. Cine şi ce face? Cine sunt angajaţii locului: clerul, paracliserul, paznicul, laicii
voluntari
5. Utilizatorii locului: monitorizarea (în zile şi momente diferite: o zi a săptămânii, în
timpul slujbei, în afara orelor de cult, duminica) persoanelor care intră şi care ies
pentru a afla variaţia de flux şi pentru a stabili un eşantion de momente şi persoane

12
 reprezentative pentru fluxurile obişnuite (sunt pregătite tabele cu linii şi coloane
pentru a efectua calcule). Se notează:
Sexul persoanelor, vârsta lor aparentă, ţinută vestimentară, originea lor
geografică, orice indiciu privind apartenenţa socială.
Câţi fac semnul crucii când intră? Câţi în mod corect? Câţi
îngenunghează?
6. Diferite utilizări date locului: perioada la care se realizează observaţia (ex.,
Crăciunul, Paştele)
Înregistrarea secvenţelor unei activităţi obişnuite (ex. a unei rugăciuni –
trebuie cronometrată)
Alte utilizări: turism, loc de întâlnire, retragere la căldură (iarna)
Utilizări deviante: a fura, a urina, a scuipa
7. Situarea clădirii în mediul ambiant: biserica catolică cea mai apropiată, acces la
mijloacele de transport, tipuri de clădiri apropiate (locuinţe, birouri, gară,
magazine). Această biserică oferă şi alte servicii: ajutor social, cămin, restaurant
etc.?
Observatorul trebuie să meargă prin cartier şi să observe clădirile şi
persoanele.

Adaptaţi acest ghid pentru studiul ceremonialului religios dintr-o biserică ortodoxă.

1.4. Tipuri particulare ale observaţiei ştiinţifice

1.4.1. Observaţia participativă
1.4.2. Tehnica „participantului observator”

1.4.1. Observaţia participativă

Caracteristici:
1. Observaţia participativă, ca şi observaţia de tip etnologic, presupune
contactul îndelungat al cercetătorului cu colectivităţile studiate (mai multe luni şi chiar
mai mulţi ani) şi o anumită integrare (participare) la activităţile specifice acestora;
2. Această cercetare nu vizează indivizii izolaţi de grup sau context (aşa cum
se

13
întâmplă în cazul interviului sau chestionarului) şi nu se rezumă la un simplu dialog între
operatori şi subiecţi (dialog ce s-ar desfăşura pe baza unor formulare cu întrebări
precodificate şi a unor eşantioane);
3. Observaţia participativă vizează ansamblul grupurilor sau populaţiilor, prin ceea
ce au mai caracteristic şi semnificativ. Acest tip de observaţie urmăreşte astfel ceea ce
este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii: tendinţe majore, modele şi stiluri de
comportament;
4. Observatorul aduce date mai veridice decât operatorul de interviu sau
chestionar (este mai uşor a minţi un anchetator decât a disimula ceea ce eşti faţă de un
observator);
5. Pentru a putea observa şi înregistra cât mai exact „ceea ce se
petrece” în colectivităţile studiate este necesar ca prezenţa observatorului să fie
acceptată de acestea. Practica sociologică arată însă că o asemenea prezenţă îndelungată în
interiorul grupului este mult mai puţin tolerată decât dacă se administrează formulare şi
întrebări. Experienţa antropologilor şi etnologilor este relevantă în acest sens: rezultatele
pe care le-a obţinut Margaret Mead (Moeurs et sexualité en Oceanie) n-au fost acceptate
de soţii Lynd care decid utilizarea observaţiei etnologice în cercetarea localităţilor luate ca
întreg. Studiul asupra lui Middletown (Robert Lynd, Middletown: a Study in American
Culture) a rămas celebru în literatura de specialitate şi un model de investigaţie de teren.
6. Pentru realizarea unei cercetări ştiinţifice asupra unei anumite colectivităţi
sociale nu este suficient un singur observator, ci o echipă - poate fi chiar
interdisciplinară - ajutată de „participanţi observatori", adică de subiecţi selecţionaţi în
funcţie de interesele şi capacităţile lor.

Tipuri de observaţii participative

În funcţie de gradul de participare a observatorului avem:
1. observaţii-reportaj în care cercetătorii sunt mai mult spectatori şi se
menţin în afara grupului. Este specifică ziariştilor dar poate fi practicată şi de sociologi
(când se studiază manifestări culturale, ceremonii tradiţionale, serbări = fenomene şi
activităţi „discontinui");
2. observaţii etnologice în care cercetătorii se amestecă în colectivitate, se
integrează în mod cât mai real în viaţa şi munca colectivităţii pe o perioadă mai mare de
timp.
Etapele observaţiei participative
1. etapa iniţială a observaţiei - stabilirea obiectivului investigaţiei - este
precedată de alegerea locului cercetării şi de acceptarea de către locuitorii-subiecţi a
cercetătorului; aceasta presupune mai întâi o „inspecţie generală" a contextului de
cercetare, în care sociologul trebuie să apară fără prejudecăţi, scheme categoriale şi
ipoteze prealabile. Cercetătorul nu poate fi total în afara subiectului, ci are ca punct de
plecare anumite întrebări de genul: Ce se petrece de fapt aici? Ce îi face pe oameni să se

14
 comporte astfel? Pe ce principii implicite este organizat microuniversul lor social? De
la observaţia de ansamblu se ajunge astfel la o observaţie focalizată pe anumite aspecte şi
dimensiuni ale practicilor şi interacţiunilor umane şi eventual, pe o anumită categorie de
subiecţi;
2. observarea şi conservarea minuţioasă a faptelor, fenomenelor şi
relaţiilor sociale studiate care să cuprindă referiri la:
- trăsăturile indivizilor, la acţiunile şi interacţiunile lor;
- aspecte ce ţin de rutină şi ritual social (elemente tradiţionale);
- caracteristici instituţional-organizatorice ale locului studiat.
Chiar dacă se folosesc mijloace audio-vizuale de înregistrare, rămân indispensabile
notiţele, consemnările de teren scrise, în această situaţie se impun două cerinţe:
- a nota minuţios nu înseamnă a înregistra totul; un asemenea material ar
fi foarte greu, dacă nu imposibil, de prelucrat şi analizat;
- trebuie să primeze descrierile şi nu impresiile, sau măcar cele două
paliere ar trebui să fie distincte.
3. testarea ipotezelor ce presupune precizarea şi consolidarea
categoriilor şi ipotezelor. În acest caz, testare semnifică un proces flexibil de tatonări,
completări şi reveniri.
4. construirea teoriilor care leagă conceptele şi teoriile într-un întreg.
Aceste etape ale observaţiei participative se suprapun într-o proporţie
considerabilă. Iar pe de altă parte, această importantă metodă de investigaţie de teren
include şi o altă etapă ce ţine de elaborarea raportului de cercetare.
Reguli stabilite de sociologi pentru desfăşurarea observaţiilor participative:
a) să respecte normele de convieţuire socială şi tradiţiile specifice
colectivităţii respective;
b) să nu se izoleze, să nu facă opinie separată; să adopte un comportament
natural pentru a nu trezi suspiciuni şi resentimente care ar îndepărta orice şanse de
încredere şi cooperare;
c) să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin vocabular şi
cunoştinţe, să nu joace rolul de sfătuitor sau conducător - ceea ce ar influenţa negativ
raporturile cu subiecţii;
d) să evite a se impune în acţiunile şi conversaţiile la care participă şi să
manifeste „prea multă iniţiativă"; nu trebuie să ignore şi nici să desconsidere nimic din
ceea ce se întâmplă în populaţia observată (din satul, cartierul sau întreprinderea studiată);
trebuie să participe „ca toţi ceilalţi" şi să manifeste un interes „mediu" pentru evenimentele,
faptele şi manifestările care au loc;
e) să nu fie indiscret, să nu forţeze nota în scopul obţinerii datelor şi nici să
nu pară „prea interesat" sau preocupat de ceea ce se întâmplă în jurul lui;
f) să se preocupe în mod deosebit de antrenarea unor subiecţi în cercetare; să
acorde o atenţie aparte „persoanelor cheie” (liderilor formali şi informali), fără de care nu

15
vor avea acces la numeroase documente şi nu vor fi primiţi în numeroare instituţii.
Orice echipă de cercetare care s-a deplasat în teren pentru realizarea unei
investigaţii trebuie mai întâi să se prezinte factorilor locali de decizie, să explice scopurile
cercetării şi să solicite sprijin, fără de care nu poate depăşi numeroasele dificultăţi
organizatorice, administrative, de natură materială şi chiar de natură socio-culturală,
afectivă (vizând raporturile cu populaţia locală, grupuri, asociaţii sau subiecţi). Locuitorii
unui sat sau oraş sau membrii unui grup urmează sfaturile, recomandările şi exemplul
şefilor lor. Dacă echipa de cercetare nu se bucură de încrederea şi sprijinul
conducătorilor locali sunt prea puţine şanse să se bucure de încrederea şi sprijinul populaţiei
respective. Orice anchetă de teren presupune colaborarea observatorilor cu observaţii, şi
în primul rând cu liderii locali.
Există mai multe grade de participare a observatorilor la viaţa colectivităţii
studiate pe de o parte, şi a subiecţilor la realizarea observaţiilor pe de altă parte. Nu este
benefică integrarea pe deplin a observatorului în universul uman şi social studiat, întrucât
poate neglija sarcinile pe care le are de îndeplinit. O integrare prea mare diminuează
gradul de obiectivitate şi capacitatea de a surprinde faptele cele mai semnificative şi mai
reprezentative. De aceea, observatorul trebuie să se menţină pe o poziţie relativ neutră (mai
ales faţă de micro-grupuri şi de interesele acestora).
Observatorul trebuie să manifeste interes egal faţă de toţi membrii şi faţă de
toate grupurile existente în colectivitate pentru a-şi asigura încrederea şi sinceritatea
acestora. „Nu este vorba de a acţiona ca toţi ceilalţi pentru a fi acceptat de ei, ci de a-i
accepta aşa cum sunt pentru ca, la rândul lor, ei să te accepte" - Whyte.
Observaţia participativă este reuşită în funcţie de:
- atitudinea cercetătorului faţă de populaţia studiată;
- durata observaţiei. Aceasta trebuie să fie destul de mare pentru a permite
observatorului să cunoască bine colectivitatea şi să înregistreze datele cele mai importante
şi destul de mică pentru a nu-şi pierde obiectivitatea printr-o identificare cu observatul.
1.4.2. Tehnica „participantului observator”

Caracteristici:
1. În timp ce în observaţia participativă cercetătorul este din afara grupului, în cazul
tehnicii „participantului observator", cercetătorul este membru al grupului studiat.
2. Există dificultăţi în cazul unei observaţii îndelungate, de aceea sociologul desemnează
unul sau mai mulţi subiecţi care îi transmit date cu privire la viaţa şi activitatea
propriului lor grup. În fiecare cercetare „este bine a avea un aliat la faţa locului”
(Madeleine Grawitz).
3. Utilizarea „participantului observator" este o formă de colaborare între
teoretician şi practician, cu condiţia ca participantul să respecte rigoarea şi regulile
impuse de un studiu ştiinţific.
4. Deşi există riscul unor interpretări subiective, cercetătorul este interesat să apeleze la

16
 aceşti observatori ocazionali pentru a nu pierde evenimente importante: o anumită
festivitate, ceremonie, tradiţie.
5. Tehnica „participantului observator” a fost utilizată cu succes în sociologia
românească de Dimitrie Gusti între cele două războaie mondiale. Echipele acestuia îi
foloseau pe săteni în calitate de membri activi. Datorită acestei colaborări, problemele
locale au putut fi mai uşor depistate şi înţelese, mai ales pentru că erau explicate de
săteni.
6. Colaborarea cu subiecţii (ţărani, muncitori, orăşeni, tineri sau bătrâni, femei sau
bărbaţi) favorizează dezbaterea rezultatelor cercetării „la faţa locului” pentru a
completa eventualele goluri din informaţiile deţinute.
7. În felul acesta, pot fi experimentate sau puse în practică propunerile formulate.
8. Eficienţa acestor investigaţii directe constă în finalitatea practică, de
intervenţie în ansamblul vieţii sociale: schimbări în modul de viaţă, în
mentalităţile, atitudinile şi comportamentele localnicilor.
9. Utilizarea tehnicilor de investigare bazate pe participarea unui număr mai mare sau mai
mic de subiecţi observaţi presupune experienţă de teren, aptitudini psihologice în
selecţia şi antrenarea acestora în cercetare, ca şi respectare strictă a unor reguli.
10. Este util să se aleagă „fruntaşii" satului— liderii sociali. Şefii locali sau „autorităţile
sociale" pot fi nu numai buni informatori ci şi adevăraţi colaboratori care pot participa la
toate etapele investigaţiei.
11. Cu toate acestea, trebuie întotdeauna realizată o selectare atentă a acestora, cât
şi o delimitare clară a atribuţiilor fiecărui participant observator. În cunoscutele lui
anchete şi studii monografice, Fréderic Le Play a utilizat „autorităţile sociale" mai ales
ca informatori şi mai puţin ca veritabili colaboratori.

2. Anchete bazate pe chestionar (4h)

Într-o investigaţie sociologică cele mai importante sunt datele care au calitatea de
fapte. Această condiţie nu este îndeplinită decât de datele observaţiei, ale experimentului şi
documentării - tehnicile principale de cercetare sociologică.
În raport cu aceste tehnici, chestionarul sociologic ocupă un loc secundar în
sistemul de tehnici de teren. El nu ne pune la dispoziţie fapte despre fenomenul investigat
ci opinii, adică o imagine a obiectului investigat.
Ancheta prin chestionar se delimitează de celelalte tehnici prin două trăsături
esenţiale:
 într-o asemenea anchetă se pun întrebări cu privire la domeniul studiat şi nu se
intră în contact direct cu realitatea, cu mediul pe care vrem să-1 studiem, să-1
diagnosticăm;
 Subiecţii sunt chestionaţi, în majoritatea cazurilor, în afara mediului „natural",
adică social al problemei.

17
 Aceste note specifice fac din chestionar un instrument secundar de investigaţie,
fiind considerat doar un simplu instrument printre altele. Într-o anchetă prin chestionar -
care este aproape întotdeauna o anchetă de opinie - cercetătorul este de obicei străin
mediului de muncă şi de viaţă al subiecţilor. El pune întrebări unui om izolat de mediul său
şi de problemele sale cotidiene.
În etapa actuală, sociologia n-a depăşit în întregime amatorismul şi diletantismul,
legate mai ales de tehnica chestionarului, extrem de comodă, aflată la îndemâna oricui sau
care pare astfel datorită „tradiţiei în formularea şi administrarea întrebărilor", codificării
etapelor ei principale, caracterului cantitativ al informaţiilor şi mai ales datorită
mijloacelor de prelucrare mecanică sau electronică.
Tehnica chestionarului este mult mai complexă în realitate. Numai că, în
numeroase cazuri, se procedează mult mai simplu decât ar permite o investigaţie
sociologică. Se „împrumută" un chestionar sau se „confecţionează" dintr-o sursă indirectă
de date, se multiplică fără a fi testat, se distribuie la întâmplare într-o populaţie dată, se
trece la recuperarea lui şi la calcularea şi traducerea cantitativă a răspunsurilor. Se fac
câteva tabele şi grafice, se „comentează" tipurile de răspunsuri şi se redactează „raportul de
anchetă". Se afirmă, în final, că a fost realizată o investigaţie sociologică.
Organizarea unei cercetări sociologice nu se poate baza pe o singură tehnică de lucru
şi cu atât mai puţin pe tehnica chestionarului, cercetătorul trebuie să fie înarmat nu numai
cu date de teren, dar şi cu intuiţie şi imaginaţie în întreaga desfăşurare a investigaţiei.

2.1. Etapele anchetei prin chestionar

1. stabilirea şi delimitarea temei; 2. formularea sarcinilor (obiectivelor); 3.
calcularea şi stabilirea mijloacelor materiale, respectiv a instrumentelor tehnice
auxiliare; 4. determinarea populaţiei sau a „universului cercetării"; 5. preancheta; 6.
documentarea (teoretică şi faptică); 7. stabilirea ipotezelor; 8. construirea eşantionului; 9.
redactarea chestionarului; 10. pretestarea şi definitivarea chestionarului şi ancheta pilot; 11.
administrarea pe teren a formularelor; 12. codificarea răspunsurilor; 13. analiza datelor:
tabulări, scalări, corelaţii, reprezentări grafice, modele etc. 14. redactarea concluziilor şi a
raportului de anchetă (propuneri de „intervenţie " în viaţa socială, în desfăşurarea
fenomenlor studiate).
1. Stabilirea şi delimitarea temei
Precizarea obiectului nu se poate face fără o definire clară a conceptului principal
şi a sistemului iniţial de concepte, De aceea, este absolut necesară o analiză prealabilă a
datelor şi informaţiilor de care dispunem.
De exemplu, la tema: „Utilizarea timpului liber în marile oraşe" trebuie
precizare câteva lucruri:
• Ce înţelegem prin timp liber? Dar prin marile oraşe?
• Ce populaţii şi ce medii sociale vom investiga?

18
 • La care aspecte ale timpului liber ne vom referi?
Sfera tematică a „timpului liber", cât şi cea a „marilor oraşe" este prea complexă pentru
a putea fi studiată numai cu ajutorul chestionarelor. Pe de altă parte, delimitarea
obiectului ne ajută să stabilim populaţia ce urmează a fi investigată şi să evităm
formulare prea lungi, „chestionare atotcuprinzătoare".

2. Stabilirea obiectivelor
Obiectivele pot fi teoretice, metodologice şi practice. Fiecare cercetare
trebuie să urmărească obiective precise în legătură cu populaţia care va fi investigată.
3. Mijloacele materiale necesare anchetei
Mijloace documentare, mijloace de deplasare, mijloace de redactare şi
multiplicare a instrumentelor de lucru, aparate şi instrumente tehnice auxiliare
(reportofon, aparat foto etc.), echipe de cercetare, timp material suficient pentru
desfăşurarea tuturor etapelor, mijloace financiare şi tehnice de analiză a datelor, operatori şi
mijloace pentru lucrările ajutătoare etc.
4. Determinarea populaţiei
Ancheta prin chestionar se realizează, de regulă, prin utilizarea unui eşantion care
este extras dintr-o populaţie mai largă, numită „populaţie de referinţă" sau „univers" al
cercetării. Stabilirea „populaţiei de referinţă" pare simplă, dar în realitate ridică numeroase
probleme.
„Universul cercetării" reprezintă ansamblul populaţiei la care se referă şi pe
care o afectează scopul investigaţiei. Numai din cadrul acestei populaţii vom extrage
eşantionul căruia îi vom administra chestionarul. „Populaţia cercetării" trebuie stabilită
imediat după ce au fost stabilite obiectul şi obiectivele investigaţiei sociologice.
Chestionarul va include întrebări de identificare pentru a vedea dacă
subiectul care răspunde la întrebări aparţine sau nu populaţiei de referinţă.
5. Preancheta
Preancheta este acţiunea cercetătorului de a se deplasa în „spaţiul social" al
viitoarei investigaţii cu scopul de a prospecta şi identifica problematica sociologică în vederea
construirii ipotezelor şi a instrumentelor de lucru. Preancheta nu trebuie identificată cu
documentarea (deşi ambele au un rol însemnat în formularea ipotezelor). Preancheta
este, de fapt, o operaţie care se realizează pe teren, prin observaţie, interviu, chestionar
ca şi ancheta propriu-zisă.
6. Documentarea
Această etapă se referă atât la culegerea informaţiilor cu privire la temă, cât şi la
culegerea informaţiilor cu privire la „populaţie" (informaţii existente în literatura
sociologică). Documentarea trebuie să vizeze mai ales rezultatele obţinute de alte echipe
de cercetare pe aceeaşi temă şi în acelaşi „univers". Concluziile la care au ajuns ceilalţi
sociologi vor putea constitui ipoteze sau elemente ale unor ipoteze pentru ancheta care se
pregăteşte.

19
 Documentarea serveşte, de asemenea, la stabilirea bibliografiei temei (care trebuie
să fie suficient de reprezentativă).
7. Stabilirea ipotezelor
Realizarea scopurilor anchetei presupune şi formularea unor ipoteze care urmează
a fi verificate pe teren. O ipoteză se poate prezenta sub forma unei propoziţii de tipul: „
Reuşita şcolară este, printre altele, funcţie de caracteristicile mediului cultural în care
trăieşte copilul" - Pierre Bourdieu. Pornind de la o asemenea ipoteză, se pot construi
variabilele, adică traducerea conceptelor şi noţiunilor în operaţii de cercetare definite.
Exemple de ipoteze: „faptul de a fi crescut într-o familie autoritară compromite
dezvoltarea şi înflorirea personalităţii"; „deţinerea unui televizor are drept efect
reducerea contactelor şi relaţiilor sociale".
Ipotezele pot avea o formă explicită sau o formă implicită. De exemplu, o anchetă cu
privire la „Imaginea societăţii contemporane în conştiinţa adolescenţilor" unele ipoteze
sunt implicate în obiectivele propuse:
a) Sunt adolescenţii favorabili evoluţiei societăţii de azi?, manifestă ei o atitudine
activă şi pozitivă faţă de această evoluţie? (obiectiv direct şi ipoteza implicită);
b) Sunt adolescenţii interesaţi de problemele evoluţiei sociale contemporane?,
exprimă ei opinii şi atitudini pozitive sau negative faţă de această problematică?
(obiectiv indirect şi ipoteză implicită).
8. Construirea eşantionului
O anchetă se întreprinde cel mai adesea prin intermediul unui eşantion şi foarte rar prin
investigarea directă a întregii populaţii. Acesta din urmă este cazul recensământului, destul de
rar organizat, pe când anchetele prin sondaj sunt extrem de frecvente şi atunci se
selectează un eşantion. A construi un eşantion înseamnă a căuta în sânul unei populaţii de
referinţă, printr-un procedeu de eşantionare, un anumit număr de indivizi a căror grupare
trebuie să întrunească în primul rând însuşirea reprezentativităţii.
Eşantionul este astfel o parte a populaţiei studiate stabilită prin diferite procedee şi
a cărei investigare ne conduce la concluzii care vor putea fi extrapolate la ansamblul
colectivităţii de origine. Eşantionul trebuie deci să fie reprezentativ pentru populaţia din
care a fost extras.
Operaţia prin care stabilim sau extragem un eşantion reprezentativ dintr-o anumită
populaţie pe care vrem s-o studiem se numeşte eşantionare. Există două procedee de
eşantionare:
 Procedeul probabilist sau al alegerii prin hazard;
 Procedeul cotelor.
Procedeul probabilist satisface regula fundamentală a eşantionării: asigură fiecărui
element al populaţiei şanse egale de a figura în eşantion. Populaţia este înscrisă în liste
numerotate care vor fi confruntate cu tabelele „numerelor aleatoare" (cifre de la 0 la 9 care
pot să apară în orice loc al tabelului). Există însă unele inconveniente în cadrul acestui
procedeu. Listele cu numele „în ordine alfabetică" nu pot fi folosite ca „bază de

20
eşantionare" decât în măsura în care sunt cu adevărat repartiţii aleatoare, asemănătoare în
principiu cu repartiţia din tabele matematice. De exemplu, nu putem folosi ca bază de
selecţie anuarele telefonice întrucât abonaţii telefonici constituie o categorie socio-
economică diferită ca structură de cea a populaţiei totale şi deci eşantionul respectiv nu
mai este reprezentativ, iar concluziile nu mai pot fi extrapolate. Prin urmare, nu putem
folosi ca bază de eşantionare anumite categorii de persoane: abonaţi telefonici, indivizi
cu studii superioare, locuitori ai cartierelor rezidenţiale centrale etc.
Procedeul cotelor presupune atribuirea de „cote" fiecărui operator de teren. Ele se
referă la numărul de subiecţi ce urmează a fi investigaţi de fiecare cercetător în parte în
funcţie de anumite caracteristici (variabile): sex, vârstă, profesie, grad de şcolarizare etc.
(De exemplu, dacă populaţia totală cuprinde 51% femei şi 49% bărbaţi, atunci şi
eşantionul trebuie să cuprindă 51% femei şi 49% bărbaţi. Procedeul cotelor este criticat
întrucât sociologul are libertatea de a chestiona pe cine vrea, persoane care pot fi uşor de
contactat sau persoane cu care are el mai multe afinităţi, în felul acesta poate interveni
subiectivismul. Pentru a evita distorsionări ale rezultatelor, pot fi introduse reguli
suplimentare pentru operatori:
- să nu aleagă subiecţii din anturajul lor;
- să li se impună un itinerar (zona unde fiecare în parte va realiza interviurile).
În legătură cu constituirea eşantionului, există două probleme esenţiale:
a) Care trebuie să fie talia eşantionului?
b) Care este procedeul adecvat de alegere a subiecţilor cărora li se va
administra chestionarul?
a) Talia eşantionului trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura
reprezentativitatea şi valoarea răspunsurilor care vor fi date şi suficient de mică pentru ca
echipa de cercetare să poată chestiona pe toţi subiecţii aleşi. În cazul eşantioanelor
stabilite prin hazard, cu cât eşantionul este mai mare cu atât mai mare va fi precizia cu
care el redă caracteristicile populaţiei-mamă. Valoarea datelor este în funcţie de talia
eşantionului şi nu de proporţia pe care eşantionul o reprezintă în populaţia mamă (în
afară de cazul în care reprezintă 20% sau mai mult din această populaţie). Un eşantion prin
hazard de l .000 de persoane alese dintr-un oraş de 6.000 de locuitori nu se va dovedi mult
mai precis decât un eşantion de aceeaşi talie extras dintr-un oraş de 2 mii. de locuitori.
Teoria şi practica eşantionării se fundamentează pe teoria matematică a
probabilităţii şi mai ales pe legea numerelor mari, descoperită de J. Bemoulli şi Poisson.
Ei au arătat că atunci când extragi eşantioanele prin hazard, erorile posibile sunt invers
proporţionale cu rădăcina pătrată a numărului de eşantioane extrase.

Volumul eşantionului Erori probabile

619 6%
2442 3%

21
 21978 1%
219800 0,1%

Eşantionarea este o operaţie necesară în orice anchetă prin chestionar şi ea nu

poate fi întreprinsă decât cu ajutorul calculelor, al legilor statistice şi matematice. În
calcularea taliei eşantionului trebuie să ţinem cont ca media aritmetică a distribuţiei
principalelor variabile (stabilite în prealabil în funcţie de temă, obiective, populaţie) să nu
difere în eşantion mai mult decât valorile stabilite, adică să nu depăşească limitele unor
procente de erori admise. După stabilirea taliei (care trebuie calculată prin parcurgerea
unor etape) se poate trece la extragerea efectivă a eşantionului. Modul cel mai simplu îl
constituie „tragerea la sorţi":
 indivizii din populaţia totală sunt numerotaţi;
 numerele respective sunt introduse în urnă;
 se extrag numere din urnă până se satisface talia stabilită a eşantionului.
Un procedeu mai modern de extragere a eşantionului îl constituie utilizarea tabelelor
cu numere aleatoare. Un alt procedeu îl constituie aplicarea ,,pasului statistic'', calculat pe
baza taliei eşantionului şi a dimensiunii populaţiei totale, astfel:
- populaţia totală = 10.000 studenţi
- talia eşantionului = 500 studenţi
- pasul stabilit = 10.000 : 500 = 20
- număr de eşantioane posibile = 20.
Înainte de a se aplica „pasul statistic" trebuie să tragem la sorti numărul
corespunzător primului subiect care va face parte din eşantion şi de la care se aplică pasul
stabilit. În cazul de mai sus (pasul statistic 20) trebuie să vedem cu care dintre numerele de
la l la 20 trebuie să începem.
De problema eşantionării este legată şi problema identificării şi eliminării erorilor
care apar în cazul utilizării tehnicii chestionarului. Există două tipuri de erori:
1. Erori de eşantionare care depind de gradul de reprezentativitate al
eşantionului, adică de talia lui. Aceasta depinde, la rândul său, de gradul de omogenitate
a populaţiei eşantionate, în raport cu variabila luată în calcul. Eroarea de eşantionare
rezultă din diferenţa dintre media distribuţiei variabilei studiate în eşantion şi media
distribuţiei aceleiaşi variabile în populaţia totală.
2. Erori de măsurare, care îşi au originea în imprecizia chestionarului sau în
greşelile profesionale ale operatorilor. Operatorul poate face anumite greşeli în
aplicarea formularelor pe teren sau chestionarul are anumite întrebări care sunt eronat
formulate.

22
 Având în vedere importanţa eşantionării în aplicarea tehnicii chestionarului este
necesar să fie sintetizate principalele momente ale stabilirii unui eşantion:
a) se stabileşte procedeul adecvat de eşantionare, în funcţie de mărimea
populaţiei, de gradul de omogenitate , de zona de anchetă, de materialele disponibile etc.;
b) se calculează talia eşantionului optim, în funcţie de variabilele studiate şi de
obiectivele urmărite;
c) se stabileşte eşantionul propriu-zis: se constituie listele cu subiecţii care vor
face parte din eşantion ( prin aplicarea unui procedeu menţionat); în liste vor fi precizate
numele şi prenumele, adresa completă, vârsta, profesia, starea civilă;
d) se stabilesc liste de rezervă, cu dimensiuni mult mai mici, în funcţie de numărul
estimat al absenţelor şi refuzurilor subiecţilor;
e) listele sunt împărţite în mod egal - ca număr de subiecţi - pe operatori, care
urmează să administreze pe teren chestionarul şi întrebările formulate.
9. Redactarea formularului de chestionar
a) Reguli de redactare: întrebările trebuie să fie clare, simple, concise, lipsite
de orice ambiguitate. Deşi unele întrebări formulate iniţial par inutile sau nu se integrează
în problematică, doar pretestarea şi ancheta pilot vor indica care din întrebări sunt adecvate
şi care trebuie eliminate.
b) Tipuri de întrebări - probleme
1. Cele mai răspândite întrebări şi cele mai comode sunt întrebările închise. Acestea
pot fi bipolare sau cu un evantai de răspunsuri precodificate - dintre care subiectul trebuie
să aleagă unul sau mai multe răspunsuri, dar trebuie să se precizeze acest lucru. Aceeaşi
întrebare poate fi prezentată în forme diferite:

1. Vă place berea? Da ............................................ 0

Nu ........................................... l
2. Vă place berea? Foarte mult ...............................0
Mult ........................................ l
Puţin ..................................... ....2
Foarte puţin .............................. 3
Deloc ........................................ 4
Nu-mi dau seama...................... 5
3. Vă place berea?
Foarte Foarte
puţin 2 3 4 mult
1 5

I se cere subiectului să-şi însemne poziţia în scala alăturată în care 1 înseamnă

„foarte puţin”, iar 5 „foarte mult”. O întrebare de opinie care implică în răspunsuri un
mare grad de subiectivitate poate lua forma următoare:

23
 Cum apreciaţi tineretul de azi în raport cu tineretul de acum jumătate de secol?
Mult mai matur ................................. 0
Puţin mai matur ................................ l
La fel de matur .................................2
Ceva mai puţin matur........................ 3
Mult mai puţin matur ....................... 4
Nu am nicio opinie ........................... 5

2. Întrebări deschise: răspunsul nu este prevăzut, iar subiectul nu este constrâns să aleagă
un răspuns dintr-o serie de răspunsuri deja codificate, ci este liber să se exprime cum vrea.
În formular trebuie să se rezerve un spaţiu pentru răspuns.
Ex. - Care este părerea dvs. despre filmul contemporan?
...........................................................................................................................................
.....
Ex. - Care sunt filmele pe care le-aţi vizionat în ultimele două săptămâni?
l ............................... 4 .............................................
2 ................................ 5..............................................
3 .................................
Caracteristici şi avantaje:
 ne pot da informaţii valabile asupra oricărui subiect;
 sunt indispensabile dacă culegem informaţii cu privire le probleme delicate (relaţii
interpersonale, familie, dragoste, religie etc.);
 prelucrarea şi analiza răspunsurilor se realizează prin aplicarea analizei de
conţinut.

3. Întrebări semi-deschise (semi-închise): răspunsurile posibile sunt redactate şi

codificate ca şi în cazul întrebărilor închise, dar se lasă posibilitatea de a adăuga
răspunsuri libere.
Ex.: De ce v-aţi hotărât să urmaţi această facultate?
Pentru că îmi place profesia ..................................................... 0
Pentru că au dorit părinţii.......................................................... l
Pentru că corespunde înclinaţiilor şi intereselor mele ................ 2
Pentru că este o facultate „uşoară" .............................................3
Pentru că voi câştiga bine...........................................................4
Alte cauze (care sunt acestea)
- ........................................................................................... 5
- ........................................................................................... 6
Avantaje şi dezavantaje:
 facilitează prelucrarea analizei răspunsurilor codificate deja;
 riscă să le sugereze subiecţilor răspunsurile care li se par adecvate.

24
 La asemenea întrebări trebuie introduse categorii noi: „Fără răspuns", „Nu
ştiu", „Nu vreau să răspund", „Fără opinie" care sunt incluse în categoria „Non-
răspunsuri'', care complică analiza şi interpretarea acestora.
Raportul dintre întrebările deschise şi întrebările închise
Întrebările deschise solicită din partea subiecţilor să-şi amintească de ceva iar apoi
să redea spontan lucrurile de care îşi amintesc. Întrebările închise solicită subiecţilor,
dimpotrivă, să recunoască ceva (din oferta de răspunsuri precodificate). Se ştie că
„recunoaştem mai uşor ceva decât să ne amintim". Întrebarea deschisă poate provoca
greşeli prin omisiune, iar întrebarea închisă prin influenţare.

4. Întrebările scalate (cu răspunsuri ierarhizate). Răspunsurile la întrebările de opinie

care vizează atitudinile, motivaţiile şi conduitele vizavi de o situaţie se pretează cel mai bine
operaţiilor de scalare. Există două situaţii:
a) întrebări prescalate. Se construieşte în prealabil o scară în care fiecare
răspuns posibil ocupă o poziţie ierarhică între două extreme:
Ex. Studiul integrării socio-profesionale a forţei de muncă dintr-o
întreprindere:
1- integrare de nivel superior
2- integrare de nivel mediu
3- integrare de nivel inferior
4- în proces de integrare
5- slabă integrare sau integrare incipientă
6- dezintegrare sau integrare parţială
7- dezintegrare sau integrare totală
Se poate utiliza „linia gradată", care se poate introduce în chestionar în locul unei
întrebări scalate, astfel:

Atitudinea cea 4 3 2 1 Atitudinea cea mai

mai pozitivă negativă
5 0
b) întrebări post-scalate la care răspunsurile sunt ierarhizate după
administrarea chestionarului şi după analiza lor de conţinut. În acest caz, întrebarea
este înscrisă în chestionar în una din formele precedente (închisă, deschisă, semi-
deschisă).

5. Întrebări de opinie şi de intenţie - sunt cele mai frecvente întrucât

caracterizează ancheta de teren prin chestionar.
6. Întrebări speciale - de exemplu, întrebări filtru sau de control. Acestea au
acelaşi conţinut dar diferă formularea şi sunt amplasate în „zone" diferite ale chestionarului.
Există şi derivate ale întrebării principale care au funcţia de control al răspunsurilor şi al
coerenţei chestionarului. Ex. Ce studii aţi efectuat? (întrebare principală)

25
 Care este ultima şcoală (facultate) urmată? (întrebare de control)

c) „Punerea în pagină"
Chestionarul sociologic nu este o simplă listă de întrebări, ci acestea trebuie aranjate
într-o anumită ordine în funcţie de temă, de obiective, de tipul întrebărilor şi de
caracteristicile subiecţilor. Scopul principal este acela de a evita pericolul
contaminării răspunsurilor, datorat asemănării sau înrudirii întrebărilor învecinate.
Ex. un sondaj efectuat în 1939 în SUA a cuprins două întrebări (Franţa şi Anglia
declaraseră deja război Germaniei):
1. Credeţi că SUA ar trebui să dea voie cetăţenilor americani să se
angajeze în armata germană?
2. Credeţi că SUA ar trebui să dea voie cetăţenilor americani să se
angajeze în armata franceză sau engleză?
Întrebările au fost aplicate atât în această ordine, cât şi în ordine inversă,
obţinându-se rezultate diferite, însă niciuna din cele două ordini nu este mai justă decât
cealaltă. Pentru a elimina acest pericol trebuie să amplasăm întrebările înrudite şi deci
contaminabile în ansamblul chestionarului în aşa fel încât să fie cât mai „îndepărtate"
una de alta.

Pentru a identifica existenţa contaminării avem la dispoziţie două procedee:

 întrebările respective să fie aplicate când într-o ordin când în alta;
 eşantionul va fi divizat în două părţi şi apoi aplicăm întrebările în ordini
diferite celor două eşantioane.
Maurice Duverger propune, pentru evitarea contagiunii, ca întrebările să fie
aranjate în ordine, pornind de la întrebările cele mai generale spre întrebările cele mai
speciale, însă nici prin acest procedeu nu se evită contaminarea pentru că răspunsurile la
întrebările speciale (particulare) din partea a doua vor fi sugerate (deci contaminate) de
răspunsurile date la întrebările generale din partea întâi a chestionarului.
Reguli:
1. nu trebuie ca întrebările „să curgă" una după alta potrivit conţinutului lor
(subiectul controlează răspunsurile şi nu este spontan);
2. la începutul formularului trebuie incluse câteva întrebări de pregătire, fără
importanţă directă pentru temă, cu scopul de a câştiga încrederea subiectului şi de a-1
deconecta;
3. întrebările cele mai dificile şi mai delicate trebuie puse în partea a doua a
chestionarului, când se presupune că subiectul este pregătit şi are suficientă încredere
pentru a da răspunsurile cele mai sincere;
4. dacă există mai multe întrebări delicate, ele trebuie dispersate de-a lungul
formularului;
5. un formular nu trebuie să fie prea lung - nu trebuie să depăşească 30 de

26
 întrebări, iar administrarea lui nu trebuie să dureze mai mult de 40'-50'. Formularele
care, prin forţa lucrurilor sunt mult mai lungi trebuie administrate în etape şi în zile
diferite;
6. pentru verificarea sincerităţii subiecţilor sau a corectitudinii răspunsurilor, trebuie
introduse întrebări filtru sau de control în diferite zone ale formularului. Se poate utiliza
şi un alt procedeu: aceeaşi întrebare poate fi amplasată în locuri diferite în
chestionar, urmărindu-se conţinutul răspunsurilor;
7. proiectul de chestionar astfel stabilit trebuie supus pretestării, înainte de a fi
definitivat şi multiplicat în vederea anchetei propriu-zise.

c) Redactarea întrebărilor
Reguli:
- textul întrebării trebuie să fie cât mai simplu, concis, nesugestiv şi netendenţios;
- termenii utilizaţi trebuie să fie obişnuiţi, familiari subiecţilor;
- unele întrebări pot fi personalizate sau individualizate pentru a câştiga
încrederea subiecţilor „Dvs. credeţi că...", Ce ştiţi dvs. despre...?", „Care este părerea dvs.
despre...?"
Nu există o schemă unică sau un model unic de formular pentru toate
anchetele. Succesiunea întrebărilor este în funcţie de tipul de anchetă (sondaj de opinie,
studiul datelor factuale etc.), de eşantion (caracteristicile subiecţilor, de tehnica de
administrare). Etape:
1. întrebările de identificare (sex, vârstă, şcolarizare, profesie, mediu de
origine...) sunt grupate la începutul formularului;
2. întrebările pregătitoare şi întrebările uşoare (care urmăresc câştigarea
încrederii subiectului) sunt amplasate la începutul formularului;
3. întrebările de odihnă şi relansare sunt intercalate între întrebările dificile. Ele
îndeplinesc funcţii de relaxare, distragere a atenţiei şi trecere de la o temă la alta,
uneori de la întrebări mai uşoare la altele mai grele;
4. independent de tehnica de administrare, orice chestionar trebuie să aibă un text
introductiv iar unele dintre ele trebuie să includă şi texte scurte pentru unele
capitole(„grupuri de întrebări").
10. Pretestarea şi definitivarea chestionarului
Pretestarea urmăreşte să evalueze eficacitatea instrumentului construit. Pretestarea
va stabili şi va măsura gradul de acceptabilitate, nivelul de înţelegere şi de interpretare
a întrebărilor de către subiecţi. Pretestarea constă în administrarea formularului unui
micro-eşantion (20-30 subiecţi) care are aceleaşi caracteristici ca şi „populaţia" anchetată.
11. Aplicarea chestionarului pe teren
Dintre procedeele de aplicare menţionăm cele mai frecvent utilizate:
a) auto-administrarea (aplicare directă de către subiecţi); în acest caz,
formularul (instrumentul de lucru) trebuie să aibă text introductiv, explicaţii şi lămuriri

27
suficiente.
b) administrarea indirectă (aplicare prin intermediul operatorilor); în acest caz,
operatorul trebuie să respecte anumite reguli:
- să câştige încrederea subiecţilor;
- să dea explicaţii într-o formă cât mai clară şi mai concisă;
- să noteze complet răspunsurile şi eventualele reacţii observate la subiect;
- să nu influenţeze şi să nu orienteze în niciun fel opţiunile subiecţilor.
c) „administrare colectivă" - tip extemporal, în prezenţa cercetătorului (deci
auto-administrare supravegheată). Formularele sunt distribuite direct subiecţilor convocaţi
într-o sală corespunzătoare, la aceeaşi oră şi sunt completate în acelaşi timp de către toţi
subiecţii.

12. Codificarea răspunsurilor

Codificarea este operaţia prin care cercetătorul stabileşte tipurile de răspunsuri şi
atribuie fiecărui tip o cifră sau o literă, adică un cod.
În cazul în care formularele cuprind întrebări închise - cu evantai de răspunsuri -
înseamnă că avem de-a face cu formulare precodificate, întrucât răspunsurile sunt
numerotate, au primit deja codurile. Cele mai multe chestionare cuprind şi întrebări
deschise sau întrebări semi-deschise ale căror răspunsuri vor trebui analizate şi
codificate. În cazul unor formulare scurte şi a unor eşantioane mici, codificarea este o
operaţie simplă sau poate fi omisă.
Codificarea este o operaţie intermediară între administrarea formularului şi analiza
răspunsurilor, constând în transcrierea informaţiilor într-un limbaj determinat - în
coduri -fiecare cod corespunzând unei singure categorii de date.

13. Analiza datelor

Analiza de conţinut nu poate fi condusă decât de sociolog - persoana care a stabilit
tema, conceptele şi ipotezele.
Sunt realizate două tipuri de operaţii:
1. gruparea răspunsurilor de acelaşi tip: (Da, Nu ...) şi calcularea frecvenţei
absolute şi a frecvenţei relative (%);
2. stabilirea corelaţiilor între diferite răspunsuri la diferite întrebări.
A doua operaţie este mai dificilă şi constă în a stabili măsura în care două sau mai
multe grupuri de răspunsuri sunt legate între ele. Se construiesc tabele de corelaţii pe baza
răspunsurilor primite. Asemenea operaţii sunt prezentate pe larg în lucrările de statistică.

28
 3. Interviul (4h)

Interviul, una dintre cele mai frecvent aplicate metode de cercetare, este utilizat în
ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane, dar şi în desfăşurarea diverselor activităţi
profesionale.

3.1. Precizări terminologice. Definirea interviului

Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză (interview,

întâlnire, întrevedere) şi are ca echivalenţi, în limba franceză, entretien (convorbire,
conversaţie) şi entrevue (întâlnire între două sau mai multe persoane). Ceea ce înseamnă că
termenul de interviu s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi, cât
şi de către cei germani (în limba germană interview, befragung sau unterredung înseamnă
a întreba, a se informa, convorbire, conversaţie, conferinţă cu cineva).
În limba română, termenul de interviu este folosit alături de cel de „convorbire”,
având acelaşi înţeles. (Primul care a utilizat termenul de „convorbire sociologică” a fost
Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii sociologice).
Pentru a facilita transmiterea rezultatelor şi realizarea comparaţiilor între
cercetători, majoritatea sociologilor, indiferent de limba lor maternă, utilizează termenul
englez interview, primul care a intrat în vocabularul sociologic.

29
 Definirea interviului
Interviul nu este o simplă discuţie în doi (ca în ziaristică), ci o tehnică de
investigaţie ştiinţifică, aplicată de echipe mai mult sau mai puţin numeroase, în scopul
cunoaşterii sociologice şi pluridisciplinare a unui anumit fenomen. Interviul sociologic este
astfel „un procedeu de investigaţie ştiinţifică care utilizează procedul comunicării verbale
pentru a culege informaţii în scopul urmărit” (R. Pinto şi M. Grawitz, 1964). În Dicţionarul
de sociologie (1998), interviul este prezentat ca o„tehnică de obţinere prin întrebări si
răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării
ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”. Spre deosebire de
interviul ziaristic, interviul sociologic presupune deci o bază teoretică şi mai multă
precizie tehnică, iar datele obţinute urmează să fie valorificate potrivit unui sistem
conceptual şi a unui set de ipoteze, după ce aceste date au fost prelucrate prin procedee
ştiinţifice, inclusiv statistico-matematice.
Etimologic, termenul de interviu semnifică întâlnirea şi conversaţia între două sau
mai multe persoane. Acestea sunt, de fapt, şi caraceristicile definitorii ale acestei metode
de cercetare: interviul este o conversaţie faţă în faţă, în care o persoană obţine informaţii de
la o altă persoană. Deşi în viaţa cotidiană utilizăm interviul, acest lucru nu înseamnă că
orice conversaţie sau întâlnire între două sau mai multe persoane echivalează cu un
interviu, în special cu un interviu de cercetare stiinţifică. În general, interviul se bazează pe
comunicarea verbală, aceasta fiind o comunicare de tip special, în care o persoană pune
întrebări (anchetatorul), iar cealaltă furnizează răspunsuri, informaţii (persoana
intervievată). Convorbirea reprezintă, deci, elementul fundamental în tehnica interviului,
dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el pe întrebări şi răspunsuri).
În primul caz este vorba de obţinerea de informaţii verbale, de opinii, păreri, preferinţe
exprimate liber despre problema pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea întrebările şi
răspunsurile sunt, de regulă, scrise (are loc înregistrarea obligatorie a răspunsurilor în scris;
într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului răspunsurile sunt scurte, clare, precise).

3.2. Interviul ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane

Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane duce, aşadar, la

stabilirea relaţiilor dintre variabile şi la verificarea, testarea ipotezelor. Acesta se
deosebeste de comunicarea verbală obişnuită prin simplul fapt că informaţia este dirijată de
către cel ce intervievează.
Chestionarul şi interviul sunt cele mai utilizate tehnici de cercetare în ştiinţele
socioumane. În general, se recomandă utilizarea interviului când trebuie studiate
comportamente dificil de observat pentru că se desfăşoară în locuri private, când se
cercetează credinţele şi atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea (M. Stacey,
1970).

30
 Utilizarea interviului în cercetarea ştiinţifică are mai multe scopuri:
 Identificarea variabilelor şi a relaţiei dintre variabile (scop explorator); astfel, se pot
formula ipoteze interesante şi valide;
 Poate constitui instrumentul principal de recoltare a informaţiilor în vederea testării
ipotezelor; fiecare întrebare reprezintă un item în structura instrumentului de
măsurare;
 Recoltarea unor informaţii suplimentare celor obţinute prin alte metode.

Schema situaţiei de interviu

Pentru că în cea mai mare parte din timpul nostru de veghe conversăm (respectiv,
punem întrebări, dăm răspunsuri), ar trebui clarificat modul în care se realizează situaţia
de interviu ca relaţie dintre două persoane sau un operator de interviu şi un grup de
persoane, din punct de vedere psihosociologic. Interviul personal faţă în faţă (face-to-face
interview), cel mai utilizat procedeu de intervievare, presupune interacţiunea dintre două
persoane, pe care le notăm astfel:
X – operatorul de interviu
Y – persoana intervievată
În ce mod acţionează X asupra lui Y? Prin întrebări care determină răspunsuri din partea
lui Y. Aceste răspunsuri vor declansa la X anumite reacţii specifice (fie prin faptul că X
trece la o altă întrebare, fie că repetă întrebarea, fie că oferă explicaţii suplimentare sau
reacţii etc.). Aşadar, relaţia dintre X şi Y nu este simetrică (rolurile sociale nu se schimbă
între ele şi nici sensul transmiterii informaţiilor nu poate fi schimbat) şi o putem reda grafic
astfel:

X Y
Persoana intervievată Y îi transmite lui X (operatorul de interviu) un volum mai mare de
informaţii, comunicarea fiind unilaterală (de la Y la X). X conduce discuţia. Relaţia dintre
X şi Y depinde de statusul social al persoanelor care interacţionează (vârstă, sex, nivel de
instruire, rasă, religie, venituri) şi de modul de desfăşurare a interviului (debutul, derularea
şi finalul convorbirii).
.
3.3. Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului

Dintre principalele avantaje, pot fi menţionate:

 Posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
 Se pot obţine răspunsuri şi de la persoane care nu ştiu să citească şi să scrie;
 Posibilitatea de a observa comportamente non-verbale, ceea ce sporeşte calitatea şi
cantitatea informaţiilor;
 Asigură condiţii standard de răspuns (spre deosebire de cazul chestionarelor
poştale);

31
  Asigură controlul asupra succesiunii întrebărilor (ceea ce influenţează pozitiv
acurateţea răspunsurilor);
 Colectarea unor răspunsuri spontane (primele reacţii sunt cele mai semnificative);
 Asigurarea unor răspunsuri personale (fără intervenţia altora);
 Asigurarea răspunsului la toate întrebările;
 Precizarea datei şi locului convorbirii;
Limite şi dezavantaje ale utilizării interviului:
 Costul ridicat al orelor de intervievare şi al celorlalte etape ale proiectării şi
realizării cercetărilor pe bază de interviu;
 Timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în
eşantion, pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii;
 Erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea
întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor;
 Imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor
răspunsuri precise;
 Inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă indiferent
de dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.
 Neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon al
persoanei intervievate;
 Lipsa de standardizare în formalarea întrebărilor, ceea ce limitează
compatibilitatea informaţiilor;
 Dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.

Concluzii
Interviul:
 Culege informaţii despre modul în care oamenii acţionează sau gândesc direct de la
aceştia (pe baza a ceea ce aceştia spun);
 Caracter mai degrabă nestandardizat (poate varia);
 Instrument – ghidul de interviu;
 Număr mic de indivizi;
 Nu se urmăreşte reprezentativitatea;
 Colectează informaţii complexe;
 Contact direct, de scurtă durată cu terenul;
 În prelucrarea datelor, rareori se folosesc proceduri statistice;
 Culegerea datelor: operatori de interviu (presupune o pregătire de specialitate);
 Se suprapune parţial cu cercetarea calitativă.

3.4. Tipuri de interviu

32
 În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca tehnică
de cercetare. Septimiu Chelcea (2004) propune următoarea clasificare a interviurilor:
A. După conţinutul comunicării, distingem:
• Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, trăirile sale
subiective (interese, atitudini, pulsiuni, înclinaţii etc.), adică informaţii imposibil de
observat direct.
• Interviul documentar – care poate fi si centrat pe un anumit domeniu: politic,
economic, social, medical, sportiv etc. De exemplu, un interviu de cercetare a opiniilor
politice e diferit faţă de un interviu de sondare a intereselor culturale.
Dacă în cazul interviului de opinie subiectul este întrebat şi studiat cu privire la
ceea ce este şi la ceea ce face, în cazul interviului documentar subiectul este întrebat cu
privire la ceea ce ştie. De exemplu, un director de întreprindere este intervievat – conform
tehnicii interviului documentar – cu privire la situaţia întreprinderii, situaţia forţei de
muncă, a investiţiilor etc. şi oferă astfel informaţii care nu privesc direct persoana lui.
Acelaşi director poate fi intervievat însă şi din punctul de vedere al tehnicii interviului de
opinie şi astfel va răspunde la întrebări referitoare direct la persoana sa, la opiniile,
atitudinile şi activităţile care îl caracterizează (V. Miftode, 2003).
B. După calitatea informaţiilor, vizând nu numai volumul informaţiilor obţinute,
ci şi calitatea lor (în funcţie de durata convorbirii):
• Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-un interval de
timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informaţiilor de profunzime.
• Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este
acordat un timp îndelungat de discuţie, ceea ce permite abordarea problemelor puse în
discuţie în profunzimea lor.
În interviurile extensive sunt excluşi din cercetare subiecţii atipici, prea originali,
cazurile ieşite din comun. Dimpotrivă, în interviurile intensive, utilizându-se studiul de caz,
sunt incluşi în cercetare şi astfel de subiecţi (oameni deosebiţi, personalităţi). În raport cu
cele extensive, interviurile intensive au reguli mai puţin rigide şi se bazează în cea mai
mare măsură pe experienţa şi tactul cercetătorului (V. Miftode, 2003).
C. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea
diferitelor teme de investigare, în ceea ce priveste formularea, numărul şi succesiunea
întrebărilor, precum si după nivelul de profunzime a informaţiei culese, se disting mai
multe tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv (nedirecţionat de către operator, cu
număr redus de întrebări, formulate spontan, răspunsuri complexe, durată nelimitată,
centrat pe persoana intervievată), până la interviul directiv (structurat rigid, întrebări
prestabilite, durată limitată, centrat pe problema de studiu), după cum urmează:
• Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie psihoterapeutică de
psihologul american Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în psihoterapie şi
psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză, în activităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională)
sau de asistenţă socială în vederea cunoaşterii personalităţii. Acesta presupune

33
comunicarea autentică între operator şi subiectul de interviu, bazată pe înţelegere şi
încredere. În cercetarea socioumană, interviul clinic este folosit de multe ori în scop
explorator, în faza iniţială a investigaţiilor, pentru găsirea acelor informaţii care să
orienteze demersul de cercetare.
• Interviul în profunzime – centrat asupra persoanei ca şi interviul clinic, însă
vizează doar un aspect, un fenomen, nu persoana în întregul ei. Aplicat cu succes mai ales
în studiul motivaţiei, vizează obţinerea de informaţii nu despre subiect în întregul său, ci
doar despre un singur aspect al personalităţii acestuia. (De exemplu, poate investiga
adaptarea unei persoane la situaţii noi, gradul de implicare a unei persoane într-o anumită
activitate, relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea situaţiilor
conflictuale etc.)
• Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime, ambele
fiind utilizate atât în psihoterapie, cât si în cercetările socio-psihoculturale. Ele variază doar
în funcţie de nivelul de profunzime sau de amploarea fenomenelor abordate.
• Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu a fost propusă
pentru prima dată de către R.K. Merton în anul 1956. Este un interviu semistructurat şi
presupune investigaţia temelor stabilite dinainte (ca în interviurile structurate), deşi
întrebările şi succesiunea acestora nu sunt prestabilite (ca în interviurile nestructurate).
Tehnica propusă de R. Merton stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună
tuturor (ce va fi mai întâi analizată de cercetător pentru a evidenţia elementele
semnificative şi structura situaţiei, modelele de acţiune etc.). Ulterior, cercetătorul va
analiza comportamentul subiecţilor după această experienţă trăită în comun (vizitarea unei
expoziţii de artă, participarea la o competiţie sportivă etc.). Pe baza ipotezelor deja
formulate (privind consecinţele implicării persoanelor în situaţia dată), va elabora apoi un
ghid de interviu (în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată
pe experienţa subiectivă a implicării subiecţilor în situaţia respectivă) ce urmează a fi
aplicat aceloraşi subiecţi. Ceea ce este important în cazul acestui tip de interviu este faptul
că cercetătorul a studiat anterior experienţa trăită de subiecţi, selectând aspectele ce vor fi
puse în discuţie.
• Interviul cu întrebări închise şi interviul cu întrebări deschise – fac parte din
categoria interviurilor structurate şi sunt frecvent utilizat în cercetările sociologice şi
psihologice. În cadrul lor, cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de
libertatea alegerii temelor sau de posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării
succesiunii lor. Ambele constau într-o listă de întrebări ce urmează a fi discutate în cadrul
interviului. În cazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate), gradul de libertate a
subiectului în elaborarea răspunsului este redus, variantele de răspuns fiind limitate. De
exemplu, interviul poate conţine întrebări de genul:
„Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?”
- Da…………...0;
- Nu…………..1;

34
 - Nu stiu……..2.
Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?”
- Mâncarea italiană…………………..0;
- Mâncarea chinezească…………….1;
- Mâncarea românească……………2;
- Mâncarea mexicană………………3;
- Alte preferinţe…………………….4.
În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau postcodificate), acesta lasă
subiecţilor libertatea deplină de exprimare a răspunsurilor, lucru ce îi îngreunează
cercetătorului codificarea, dar care oferă culegerea de informaţii variate despre temele de
cercetat.
Astfel, ghidul de interviu nu reprezintă altceva decât o listă de întrebări sau de
probleme ce urmează a fi discutate în cadrul interviului.
D. După gradul de repetabilitate a convorbirilor, interviurile pot avea loc o
singură dată sau în mod repetat. Vorbim astfel de:
• Interviul unic – presupune o singură convorbire între anchetator şi persoana
cuprinsă în eşantion, care răspunde la întrebări, spre deosebire de
• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi
subiectul intervievat, cu scopul de a studia evoluţia unui fenomen social (evoluţia
atitudinilor şi opiniilor într-o perioadă de timp). Acest tip de interviu este utilizat mai ales
în ancheta panel. Paul Lazarsfeld (1940) l-a utilizat pentru prima dată şi constă în a
intervieva un grup de subiecţi de mai multe ori, pe aceeaşi temă, la diverse intervale de
timp.
E. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:
• Interviul personal – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul
intervievat.
• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de
exemplu în studiile de marketing şi piaţă. La nivelul grupului, indivizii oferă răspunsuri
care cred ei că sunt aşteptate de grupul lor de apartenenţă ( astfel se formează opinia
majoritară, exprimată prin liderul grupului), în timp ce reacţiile lor proprii sunt dezvăluite
cu precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în interacţiune un
răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către anchetator.
Interviul de grup - poate fi structurat, semistructurat sau nestructurat. Este o metodă
calitativă care presupune schimbul de idei, replici sau comentarii, în cadrul unui grup,
condus de un moderator, pe marginea unor întrebări deschise.
a. Brainstorming-ul;
b. Discuţiile terapeutice de grup;
c. Interviul de grup focalizat (Focus-group).

35
 F. După statutul social si demografic al participanţilor, interviul poate avea loc
cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, aparţinând vieţii politice şi culturale, cu
persoane defavorizate, cu specialişti din diverse domenii etc., criterii de care cercetătorul
va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului.
G. După modalitatea de comunicare, distingem:
• Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat.
• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează
pe baza caracteristicilor vocale ale operatorului şi se dezbat problemele speciale. În
România, însă, acest tip de interviu nu este folosit pe eşantioane reprezentative la nivel
naţional, datorită lipsei de posturi telefonice în anumite zone, în apecial în mediul rural,
ceea ce scade reprezentativitatea eşantionului naţional.
H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării, distingem:
• Interviul de explorare – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop
identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de
cercetare (chestionarul).
• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere
a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de teren.
• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea
informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie.

Desfăşurarea interviului de cercetare

Desfăşurarea interviurilor de cercetare presupune parcurgerea obligatorie a unor
etape. Orice operator de interviu trebuie să se asigure că interlocutorul său acceptă (sau nu)
să participe la interviu. Pentru aceasta el este nevoit:
– să se prezinte pe sine;
– să prezinte si să explice scopul şi obiectivele cercetării;
– să prezinte instituţia care l-a delegat pentru efectuarea interviului;
– să descrie metoda prin care a fost selecţionat subiectul;
– să asigure subiectul de confidenţialitatea răspunsurilor şi de păstrarea
anonimatului.
– să arate persoanelor selecţionate în eşantion articolele din ziarele şi revistele în
care s-au publicat rezultatele studiilor anterioare.
Există câteva precizări de care trebuie să se ţină cont pe parcursul intervievării. Prin
modalitatea de punere a întrebărilor şi de înregistrare a răspunsurilor, anchetatorul poate
denatura rezultatele cercetării. Vorbim astfel de efectul de operator de interviu, de erorile
generate de interviu. Totodată, operatorul de interviu trebuie să aibă în vedere câteva
cerinţe esenţiale pentru cercetare (C.A. Moser, 1967):
– găsirea persoanelor cuprinse în eşantion;

36
 – obţinerea acordului pentru interviu;
– punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor.
În acest sens, după cum concluzionează şi Septimiu Chelcea (2004), „calitatea unui
interviu poate fi evaluată şi după observaţiile făcute de operatorii de anchetă cu privire la
comportamentul nonverbal al persoanelor intervievate sau referitoare la momentele
(întrebările) care au generat reacţii emoţionale.” Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii,
operatorul de interviu devine sursă potenţială de eroare în cercetarea sociologică.

4. Analiza documentelor sociale (4h)

Alături de observaţia directă, tehnica documentară constituie, după V. Miftode, una

din principalele surse de date şi informaţii sociologice. Primele lucrări sociologice
semnificative au fost realizate pe baze documentare, prin studiul statisticilor, al arhivelor
oficiale sau particulare. Deşi este o tehnică clasică, indispensabilă în munca de cercetare a
socialului, documentarea nu poate constitui o sursă unică în acest sens şi nu poate suplini
celelalte tehnici de investigaţie sociologică. Sociologia ca stiinţă, utilizează, în primul rând,
metoda observaţiei directe a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale. Analiza
documentelor sociale nu constituie decât o metodă complementară de investigaţie.
Prin natura şi complexitatea lor, documentele asigură o diversificare a informaţiilor
şi permit elaborarea unor modele explicative ale fenomenelor sociale. Fie că realizează în
mod spontan sau sistematic acest lucru, oamenii produc documente într-un anumit context
social, le analizează şi le interpretează în conformitate cu personalitatea lor. Se impune,
deci, elaborarea unei teorii a documentelor sociale (Chelcea, 2004), cu evidenţierea valorii
dar şi a limitelor acestora.

4.1. Specificul documentelor sociale

În limbajul comun, termenul de document are înţelesul de act oficial, susţine S.
Chelcea. În sens sociologic, însă, el este utilizat cu înţelesul de text sau orice alt obiect care
oferă anumite informaţii, imagini asupra populaţiilor sau domeniilor vizate, date despre
contextul social în care a fost construit; documentele sunt marcate atât de specificitatea
(particularităţile istorice) epocii în care au fost elaborate, cât si de personalitatea
(subiectivitatea) autorilor lor, precizează V. Miftode (2003, 142).

37
 Documentele sociale sunt „urme” directe sau indirecte ale faptelor sociale. Pornind
de la aceste „urme”, sociologul încearcă să reconstituie în plan teoretic viaţa socială,
relaţiile interumane, procesele sociale. „Actele oficiale, ziarele şi revistele, cărţile şi foile
volante tipărite, afişele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, însemnările zilnice,
jurnalele personale, scrisorile, biografiile si autobiografiile, dar şi uneltele de muncă
tradiţionale sau moderne, produsele muncii, bunurile de consum, ca şi creaţia artistică
(pictura, sculptura, arhitectura etc.) reprezintă documente sociale, importante surse de
informaţii în sociologie”. (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, 183).

4.2. Tipuri de documente

Bogăţia surselor de informare, varietatea documentelor utilizate de sociolog pentru
reconstituirea vieţii sociale, pentru descrierea şi explicarea proceselor şi fenomenelor
sociale impun necesitatea elaborării unui sistem de tipologizare a documentelor. Criteriile
după care se pot clasifica aceste documente sunt numeroase şi, din această cauză, este greu
de elaborat o schemă integratoare, care să le cuprindă pe toate.
De-a lungul timpului, documentele au fost clasificate de diversi autori după
conţinutul lor (documente individuale şi de grup), după originea lor (personale şi oficiale),
după formă (statistice-în cifre- şi literare-în cuvinte) sau după natura lor (directe şi
indirecte, originale şi reproduse) etc. V. Miftode (2003, 153) preia un model al lui Maurice
Duverger şi elaborează o schemă operaţională în care reuşeşte să reunească mai multe
criterii într-o singură clasificare:
Tipuri de documente:
I. Scrise: 1. Oficiale
2. Personale-particulare
3. Presa şi literatura
II. Statistice
III. Alte documente: 1. În imagini: - Iconografice
- Fotografice
- Cinematografice
2. Fonetice
3. Material– tehnice
Din prima categorie de documente, cele scrise, fac parte arhivele (oficiale),
memoriile, jurnalele personale, biografiile, scrisorile (ca documente particulare) sau presa,
care poate fi privită, atât ca sursă de date, cât şi ca fenomen social, ce reflectă anumite
tendinţe şi aspecte ce se manifestă într-un anumit context.
Pe măsură ce societatea şi ştiinţa se dezvoltă, documentele statistice vor juca un rol
tot mai important printre sursele de date ştiinţifice utilizate în domenii dintre cele mai
diverse: economie, sociologie, drept psihologie, medicină etc. (Miftode, 2003, 161). Datele
cuprinse în astfel de documente sunt obţinute prin două tipuri de înregistrări: selective (prin
sondaje) şi exhaustive. Acestea din urmă se realizează, fie periodic (cum este cazul

38
recensământului), fie continuu (atunci când se înregistrează accidentele de circulaţie,
căsătoriile, decesele, forţa de muncă sau situaţia infracţională).
Având în vedere varietatea documentelor, există, pe lângă aceste exemple, şi alte
tipuri de documente, care, în concepţia aceluiaşi autor, constituie o sursă importantă de
informaţii, deloc neglijabilă: documente fonetice (înregistrările sonore de orice tip),
documente fotografice si cinematografice, documente iconografice (sculpturi, tablouri,
gravuri etc.). De asemenea, presa şi literatura constituie pentru diferite ramuri ale
sociologiei (de exemplu, sociologia opiniei publice sau sociologia literaturii) surse
indispensabile de date.
Un punct de vedere complementar asupra analizei documentelor sociale este
susţinut de S. Chelcea, care propune o altă schemă de clasificare (Chelcea, 2004, 498) în
care sunt reţinute patru criterii: forma (natura documentelor), conţinutul, destinatarul şi
emitentul, ultimele două fiind aplicabile doar pentru documentele scrise. Din intercorelarea
acestor criterii, a rezultat următoarea schemă:
Documente:
a) Publice: -Oficiale (Recensăminte, Anuarul Statistic, Dări de seamă
statistice)
1. Cifrice: -Neoficiale (Cărţi, Studii statistice tipărite)
b) Personale: -Oficiale (Acte de proprietate, Decizii de salarizare,
Impozite)
I. Scrise: -Neoficiale (Bugetul de familie, Însemnări
privind veniturile şi cheltuielile individuale)

a) Publice: -Oficiale (Constituţia, Buletinul oficial)

2. Necifrice: -Neoficiale (Cărţi, articole de presă, afişe etc.)
b) Personale: -Oficiale (Acte de identitate, Decizii judecătoreşti)
-Neoficiale (Biografii, jurnale, scrisori)

1. Vizuale: a) Aparţinând culturii materiale (Unelte de muncă, Produsele

muncii)
b) Aparţinând culturii spirituale (Simboluri, Iconografie)
II. Nescrise: 2. Audiovizuale a) Filme (Documentare, Artistice)
b) Emisiuni TV (Documentare, Artistice)
3. Auditive: a) Producţii orale (povestiri, cântece, legende, emisiuni radio etc.)
b) Discuri, benzi imprimate (Documentare, Artistice)

Septimiu Chelcea consideră că trebuie făcute unele precizări privind terminologia

folosită în descrierea diferitelor tipuri de documente:

39
  documentele „publice” sunt acele acte care privesc viaţa economică, socială,
politică, administrativă a societăţii şi interesează întreaga populaţie a ţării;
 documentele „personale” sau private sunt individuale, aparţin cuiva;
 documentele exprimate în „cifre” trebuie denumite documente „cifrice” şi
nu documente „cifrate” - care se referă la existenţa unui cod, a unui cifru;
 documentele „oficiale” sunt documentele emise de autorităţile de stat
sau de guvern;
 documentele „oficioase” (denumire pe care o întâlnim uneori) sunt cele
care exprimă o anumită poziţie oficială a unor organisme (spre
exemplu, ziarele partidelor politice).

Vasile Miftode (2003, 144) clasifică bibliografia sociologică şi sursele bibliografice

după cum urmează:
4.3. Bibliografia sociologică
1. Generală (tratate, lucrări de sinteză, manuale)
a. teoretico-epistemologică
b. metodologică-tehnică
2. Specifică (articole şi studii apărute în presă, statistici locale)
a. privind tema
b. privind populaţia

Sursele bibliografice
1. Instituţii specializate
a. Centre de documentare (academice, universitare, internaţionale etc.)
b. Biblioteci (municipale, universitare, specializate etc.).
2. Organe de presă
a. Publicaţii generale, cu referiri indirecte;
b. Publicaţii specializate, cu referiri directe (reviste de specialitate, buletine
ştiinţifice etc.).

4.1. Descrierea documentelor sociale

Descrierea documentelor sociale are ca punct de plecare clasificarea realizată de S.

Chelcea (2004), expusă în cursul precedent.

I. Documente scrise
Cele mai răspândite documente şi cele mai des utilizate de către cercetători în
cadrul investigaţiilor ştiinţifice sunt cele scrise.

40
 1. Documentele cifrice publice oficiale sunt acele documente emise de către
autorităţile de stat, care privesc întreaga colectivitate umană şi sunt exprimate prin expresii
numerice, cifrice.
De exemplu, statistici economice, juridice, culturale etc. (Anuarul statistic al României),
statistica stării civile, unele acte administrative, recensămintele populaţiei, ale locuinţelor şi
animalelor, dările de seamă statistice, documente de evidenţă a activităţii economice şi
financiare a întreprinderilor etc.
În cercetările sociologice sunt foarte importante datele cu privire la structura pe
vârste, sex, numărul populaţiei, indicatori socio-economici, repartizarea pe localităţi a
populaţiei etc. De aceea, recensământul populaţiei este o formă de observare statistică de
bază ce presupune înregistrarea populaţiei la un moment dat împreună cu o serie de
caracteristici demografice şi socio-economice : domiciliul, vârsta, sexul, starea civilă,
cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă, categoria socială, ocupaţia etc.
Recensămintele moderne sunt iniţiate de autoritatea administrativă supremă de stat; de
asemenea, se referă la întreg teritoriul asupra căruia se exercită suveranitatea statului
respectiv; în plus, înregistrarea populaţiei se face în baza unei metodologii unice pentru
întreg teritoriul cuprins în recensământ. Această metodologie s-a perfecţionat continuu de-a
lungul timpului. Fiind realizat în baza unui act normativ de stat, înregistrarea populaţiei
devine obligatorie.
Volumul de informaţii obţinute în urma unui recensământ depinde de numeroşi
factori, cum ar fi resursele materiale şi umane, cerinţele şi necesităţile la nivelul societăţii,
gradul de instruire al populaţiei etc. Pe baza înregistrărilor realizate, se elaborează
documente statistice veridice, deoarece datele se consemnează la faţa locului. Există două
tipuri de recensăminte:
a) generale (prin care se urmăreste înregistrarea întregii populaţii, cu principalele
caracteristici sociodemografice şi economice) ;
b) parţiale (care privesc doar anumite zone, localităţi, caracteristici sau doar
anumite structuri socio-demografice şi economice: forţa de muncă, locuinţe, animale etc.).
Prin această formă de observare statistică, recensământul, se înregistrează situaţia
populaţiei la un moment bine determinat, care trebuie să fie acelaşi pentru toată populaţia
cuprinsă în recensământ şi care este numit momentul critic al recensământului. Chiar dacă
recensământul se derulează pe mai multe zile, întotdeauna se are în vedere acest moment,
asigurându-se astfel condiţia de simultaneitate a înregistrării.
În prezent, recensămintele au un caracter sistematic, înregistrările realizându-se la
anumite intervale de timp (la fiecare 10 ani), deoarece se consideră că structurile şi
caracteristicile de bază ale populaţiei nu se schimbă în mod fundamental. Prin intermediul
recensămintelor, se culeg date în legătură cu principalele caracteristici demografice,
rezidenţiale, profesionale, sociale şi culturale ale populaţiei.
Recensămintele se organizează de către o instituţie specializată, desemnată de către
autoritatea de stat şi presupun o amplă mobilizare de forţe umane şi materiale (Zamfir şi

41
Vlăsceanu, 1993, 497). Ca urmare, efectuarea lor implică costuri ridicate, legate de
elaborarea instrumentelor de înregistrare (chestionarele), multiplicarea lor într-un număr
suficient, instruirea persoanelor care realizează înregistrarea (recenzori), informarea
populaţiei în legătură cu această operaţiune, deplasarea recenzorilor la domiciliul fiecărei
persoane, completarea chestionarelor (pe bază de declaraţie), remunerarea lor etc.
Datele obţinute în urma recensămintelor servesc apoi la adoptarea unor decizii în
procesul conducerii sociale, la urmărirea evoluţiei unor fenomene, aplicarea eventualelor
măsuri corective etc. „Pentru sociolog, datele cuprinse în publicaţiile ce conţin rezultatele
recensămintelor sunt esenţiale în înţelegerea unor procese macrosociale, pe care, cu
mijloacele individuale de cercetare, nu le poate procura. Totodată, datele de recensământ
servesc sociologului pentru a-şi fundamenta propria activitate de cercetare ...” (Ibidem,
497).

2. Documentele cifrice publice neoficiale cuprind informaţii şi date statistice,

rezultate ale cercetărilor sociologice anterioare, tabele, grafice. Toate acestea sunt incluse
în cărţi, reviste, studii statistice tipărite, ziare, alte publicaţii etc. Deoarece recensămintele
sunt foarte costisitoare, ele se fac la intervale mari de timp, deci există perioade în care nu
dispunem de date actualizate. În aceste condiţii, se apelează la cercetări pe bază de
eşantioane, cu valoare generală, microrecensăminte, care îl ajută pe sociolog în cercetarea
de teren. Publicarea microrecensămintelor realizate în cercetările sociologice de teren dă
naştere unor documente cifrice publice neoficiale, ce pot fi utilizate pentru comparaţii sau
ca bază pentru noi cercetări.

3. Documentele cifrice personale oficiale şi neoficiale sunt acele acte care oferă
informaţii semnificative cu privire la evoluţia în carieră profesională, în calitatea vieţii,
statut social etc. Documente cifrice personale oficiale pot fi considerate actele de
proprietate, impozitele, deciziile de încadrare, deciziile de salarizare sau de trecere de la o
categorie de salarizare la alta. Documente cifrice personale neoficiale sunt, spre exemplu,
bugetele de familie, însemnările privind veniturile şi cheltuielile individuale etc.
Astfel de documente sunt mai rar utilizate în cercetările sociologice. Însă, dacă sunt
colectate în număr suficient, ele constituie o sursă de informaţii extrem de valoroasă.

4. Documentele necifrice publice oficiale sunt documente care interesează

întreaga comunitate, pe toţi membrii societăţii. Ele sunt de foarte mare însemnătate, atât
pentru reconstituirea vieţii sociale trecute, cât şi pentru descifrarea celei prezente.
Documentele istorice, actele judecătoresti, registrele vamale, regulamentele de ordine
interioară ale instituţiilor, diverse rapoarte, legile, hotărârile guvernului, ordonanţele de
urgenţă, Monitorul Oficial al României, Constituţia – sunt documente necifrice oficiale,
care îl ajută pe cercetător să înţeleagă viaţa socială, fenomenele şi structurile sociale.

42
 5. Documentele necifrice publice neoficiale constituie o sursă importantă de
informaţii pentru toate societăţile. Acest tip de documente surprinde specificul unei
anumite epoci sau regiuni geografice. În această categorie se includ revistele, ziarele,
cărţile (de stiinţă sau beletristice), programele de spectacole, afişele, reclamele comerciale
etc., dar cele care trebuie să reţină în mod deosebit atenţia cercetătorului de teren sunt
lucrările cu caracter monografic. Monografiile sociologice sunt lucrări de mare
complexitate care încearcă să surprindă un fenomen social dintr-o multitudine de aspecte:
social, economic, politic, moral, cultural etc. După C. Zamfir (1993), monografia
sociologică este „o metodă de studiere multilaterală şi intensivă a unor unităţi sociale (sat,
oraş, cartier, regiune, familie, întreprindere, instituţie)”.
La noi în ţară, metoda a fost practicată cu succes de „Şcoala monografică de la
Bucureşti”, aflată sub conducerea şi îndrumarea lui Dimitrie Gusti, care a pus bazele
„monografiilor rurale ca unităţi sociale complexe”.
6. Documentele necifrice personale oficiale oferă date importante cu privire la
forma de organizare a vieţii sociale, dinamica structurilor sociale existente, informaţii
legate de individ dar şi de colectivitate. Ele sunt foarte rar utilizate de către sociolog în
anchetele directe, care preferă să cerceteze arhivele oficiale, unde se păstrează duplicatele
acestor documente (S. Chelcea, 2004, 514). Dintre acestea, merită a fi menţionate: cărţile
de identitate, certificatele de naştere, de căsătorie, toate documentele eliberate de autorităţi,
actele de proprietate, testamentele etc.

7. Documentele necifrice personale neoficiale sunt acte confidenţiale ce reflectă

experienţa de viaţă a individului. Ele sunt produse spontan de cel care le realizează. Acest
tip de documente oferă date despre obiceiurile ţării, despre modul de organizare a
societăţii, a familiei, informaţii cu privire la starea materială a unor categorii sociale etc.
Din această categorie fac parte foile de zestre (inventarul a ceea ce primeau tinerii
căsătoriţi şi care furnizează informaţii despre viaţa socială din trecut, despre obiceiurile
juridice ale poporului nostru, despre situaţia materială a diferitelor categorii sociale etc.),
jurnalele personale, spiţele de neam (care reflectă sistemul de rudenie pe mai multe
generaţii), scrisorile. Dintre documentele personale necifrice, biografiile sociale au atras
atenţia cercetătorilor în mod special.
Biografiile sociale înregistrează experienţa de viaţă a individului şi, de aceea, sunt
utilizate în „studierea faptelor, activităţilor, aspiraţiilor, a universului de gândire şi simţire
proprii individului, dar şi a condiţiilor social-economice concrete, în care acesta trăieşte”
(C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, 1993, 68). Aceste documente sunt foarte importante în
studierea unor fenomene psihosociale, cum ar fi: integrarea şi adaptarea socio-culturală a
indivizilor, destructurarea vechilor obiceiuri şi cutume, internalizarea unor norme si valori
noi etc., fapt dovedit de W. Thomas şi F. Znaniecki în lucrarea The Polish Peaseant in
Europa and America. Monograph on an immigrant group (1918-1920).

43
 S. Chelcea (1985) realizează chiar o clasificare a biografiilor sociale şi face, astfel,
distincţie între biografiile provocate şi neprovocate, biografiile spontane (în care individul
relatează experienţa de viaţă aşa cum o percepe el însuşi) şi cele dirijate (în care individul
este îndrumat, urmăreşte un ghid pentru biografiile sociale, răspunzând la anumite întrebări
formulate de cercetător), biografii vorbite (înregistrate audio sau video) şi scrise.
Valorificarea datelor din biografiile sociale, atât din punct de vedere cantitativ, cât
şi din punct de vedere calitativ, se face prin desprinderea unor idei generale despre
problematica studiată, stabilirea unor ipoteze în vederea verificării lor etc.

Avantajele şi dezavantajele utilizării unor tipuri de documente scrise

Utilizarea documentelor în investigaţiile sociologice, ca orice altă metodă sau
tehnică de cercetare, are atât avantaje, cât şi neajunsuri.
 Documentele scrise ocupă un loc important din punctul de vedere al gradului
lor de răspândire. În cadrul lor, arhivele oficiale se detaşează de alte tipuri de documente,
întrucât ele cuprind atât documente calitative (analize, procese verbale, rapoarte de
activitate etc.), cât şi documente cantitative (statistici). Arhivele oficiale cuprind un volum
mare de informaţii, din diferite domenii şi au o importanţă deosebită (Miftode, 2003, 153).
Cu toate acestea, utilizarea lor este uneori dificilă, deoarece ele nu sunt accesibile în orice
moment şi oricărui individ (unele documente au un caracter secret) şi nu întotdeauna sunt
complete (unele documente se distrug, altele se pierd).
 Documentele cifrice asigură o măsurare a fenomenelor, faptelor şi proceselor
sociale, o determinare cantitativă a lor şi o descriere complexă a acestora, cu singura
observaţie că informaţiile trebuie verificate din punctul de vedere al autenticităţii lor.
Totuşi, unele fenomene şi procese sociale sunt reflectate (mai bine sau nu) în documentele
cifrice, în special în documentele
statistice, în funcţie de natura si gradul lor de vizibilitate; spre exemplu, fenomenele
demografice sau criminalitatea sunt reflectate mai bine decât credinţele religioase.
 Documentele statistice sunt necesare în studiul celor mai multe fenomene
sociale.
Utilizarea lor în stiinţele sociale are la bază nevoia de informaţie şi nevoia de precizie, dar
nu întotdeauna aceste condiţii sunt îndeplinite. Există numeroase statistici care cuprind
date incorecte, înregistrări fictive, aproximări ale celor care realizează statisticile. Valoarea
unor astfel de documente depinde de gradul de responsabilitate şi de profesionalismul
statisticienilor care le elaborează, de sistemul de organizare a serviciilor care ţin de
evidenţa statistică.
 Documentele personale, alt tip de documente scrise, au început să fie utilizate
din ce
în ce mai mult în cercetările sociologice, fapt ce a impus evidenţierea, atât a valorii, cât şi a
neajunsurilor acestora. Cu toate că permit reconstituirea faptelor sociale prin studierea lor,
documentele personale sunt doar o reflectare a vieţii sociale. S. Chelcea (2004, 532)

44
sublinia faptul că studiul acestor documente „are, într-un anume sens, aceeaşi valoare şi
aceleaşi limite ca şi interviul sau chestionarul”, cu precizarea că uneori, informaţiile
conţinute în documente sunt mai bogate.
În concluzie, documentele sociale contribuie la reconstituirea vieţii sociale, fiind o
reflectare a tuturor fenomenelor şi proceselor desfăşurate. Ele pot fi utilizate ca sursă
pentru elaborarea de noi teorii şi ipoteze sau ca ghid orientativ pentru alte cercetări. Oricare
ar fi valoarea utilizării unei astfel de tehnici, nu trebuie uitat faptul că ea nu se poate
constitui într-o sursă exclusivă de date, ci ca o sursă complementară, alături de alte metode
şi tehnici.

1. Foloseşte informaţii/date culese anterior

2. Analiza de conţinut: codarea sistematică şi obiectivă a unui set de date, ghidată de o
anumită intenţie.
 Înregistrări ale unor întâlniri publice, şedinţe, demonstraţii;
 Documente instituţionale (regulamente, organigrame, fişe de post, cataloage)

3. Surse de date:
 Recensăminte;
 Statistici ale infracţiunilor;
 Statistici demografice;
 Ziare, reviste;
 Emisiuni radio, TV;
 Jurnale, e-mail-uri, scrisori
 Pagini web
 Discursuri publice
 Manuale, cărţi

45
 5. Experimentul (4h)

Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi tot mai des utilizat în
sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifestările fenomenelor sociale sunt observate şi
descrise, pentru ca, în final, datele de observaţie să fie integrate în sisteme teoretice
explicative (Chelcea, 2004, 423).

5.1. Specificul metodei experimentale

În cercetarea ştiinţifică a realităţii sociale, valoarea experimentului este dată de
posibilitatea acestuia de a verifica cu exactitate ipotezele cauzale, iar rezultatele
experimentului se prezintă ca fapte ştiinţifice. Metoda experimentală se întemeiază deci pe
teorie (întrucât nu există experiment relevant care să nu pornească de la teorie), începând
cu verificarea relaţiilor de cauzalitate şi sfârşind cu formularea unor noi ipoteze. Spre
deosebire de alte metode de cercetare sociologică, specificul experimentului constă în
posibilitatea de a controla situaţiile experimentale (de a controla factorii introduşi în
experiment, de a menţine constanţi sau de a elimina alţi factori exteriori experimentului).
Ernest Greenwood (Ibidem, 432) identifică două caracteristici ale experimentului:
- testarea ipotezelor cauzale;
- controlul situaţiei experimentale (sunt controlaţi toţi factorii în afara celui care
interesează, acesta fiind considerat cauza ipotetică).

46
 Leon Festinger consideră că experimentul constă în „observarea şi măsurarea
efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o
situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la
minimum” (Ibidem, 432). Sunt subliniate, în această definiţie, două caracteristici esenţiale
ale experimentului:
a) experimentul este observaţie provocată;
b) experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării variabilei independente
asupra variabilei dependente într-o situaţie experimentală controlată.
În calitate de „observaţie provocată”, experimentul presupune, ca şi în cazul
observaţiei, urmărirea, respectiv înregistrarea obiectivă şi sistematică a manifestării
fenomenelor sociale; spre deosebire însă de metoda observaţiei, experimentul presupune
intervenţia activă a cercetătorului. Spre deosebire de metoda observaţiei, în experimentul
psihosociologic cercetătorul este cel ce provoacă producerea fenomenelor sociale cu scopul
de a le înregistra şi explica prin identificarea relaţiilor cauzale. Intervenţia cercetătorului ar
putea fi sintetizată astfel:

1. provoacă intenţionat fenomenul;

2. „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi factori care pot
perturba cercetarea; în afara variabilelor manipulate de cercetător, se urmăreste ca alţi
factori ce intervin în situaţia experimentală să rămână constanţi, să fie controlaţi;
3. cercetătorul poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentru a
sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale;
4. compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se intervine prin
introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la grupul martor („grupul de control”
în care nu acţionează variabila independentă).
O altă definiţie a metodei experimentale este dată de Septimiu Chelcea: „În stiinţele
socio-umane experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile
independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării
ipotezelor cauzale” (Chelcea, 2004, 433). În plus, observarea şi manipularea efectivă a
variabilelor de către cercetător este caracteristică anumitor tipuri de experimente (în cazul
experimentului natural, nu cercetătorul este cel care provoacă fenomenele, ci acestea sunt
determinate de cauze naturale).

5.2. Conceptele de bază ale experimentului psihosociologic

Pentru o înţelegere adecvată a acestei metode de cercetare, este necesară o definire
a conceptelor de bază din metodologia experimentului (Ibidem, 434): variabilă
(independentă, dependentă), control, grup (experimental, „martor”), moment experimental,
situaţie experimentală.

47
 A. Variabila. Leslie Kish stabileste patru categorii de variabile: explicative
(experimentale, interne), care la rândul lor pot fi variabile independente şi variabile
dependente, exterioare controlate şi exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare.
Variabilele independente sunt cele introduse deliberat de cercetător în experiment
pentru a produce variaţia celor dependente. Variabilele dependente sunt variabilele ale
căror modificări (ca urmare a acţiunii asupra lor a variabilelor independente) sunt
observate şi înregistrate de cercetător. Sunt „dependente” deoarece valorile pe care le vor
lua în cursul experimentului depind de factorii introduşi de cercetător. De exemplu, într-un
experiment psihosociologic, sporirea salariului poate fi variabilă independentă (nu în raport
cu factorii politici sau economici), pentru a vedea cum influenţează absenteismul (variabilă
dependentă). Într-un alt experiment, salariul ar putea fi variabilă dependentă dacă s-ar
urmări modul cum este influenţat de o anumită modalitate de normare a muncii (variabila
independentă).
În experiment, în afara variabilelor explicative (independente şi dependente), pot
interveni şi alţi factori (variabile exterioare):
a) unii dintre aceştia sunt menţinuţi constanţi, sunt controlaţi (variabile exterioare
controlate); de exemplu, pentru a vedea cum influenţează coeziunea grupului (variabila
independentă) starea de sănătate mintală a individului (variabila dependentă), o serie de
factori legaţi de condiţiile de viaţă şi de muncă ale indivizilor cuprinşi în experiment ar
trebui să rămână constanţi: programul zilnic, regimul alimentar şi de odihnă, programul de
muncă etc.
b) alţi factori sunt necontrolaţi (datorită multitudinii lor şi a dificultăţii de a-i
menţine constanţi) şi pot introduce erori sistematice (variabile exterioare necontrolate); de
exemplu, greutatea corporală nu este controlată de cercetător în studierea sănătăţii mintale
(nu vede legatura dintre variabile), ceea ce poate genera unele erori;
c) o altă categorie de factori generează erori aleatoare a căror influenţă se anulează
reciproc (variabile exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare).

B. Controlul reprezintă elementul indispensabil metodei experimentale, definind

specificul şi gradul de fidelitate al acesteia. Controlul urmăreşte întreaga situaţie
experimentală:
- controlul acţiunii variabilei independente asupra variabilelor dependente (de
fapt, factorii introduşi în experiment pentru declanşarea unor comportamente
specifice);
- controlul variabilelor exterioare (factorii a căror influenţă urmează a fi
eliminată fie prin menţinerea lor constantă, fie prin suprimare).
Totodată, controlul se referă şi la modul de constituire a grupelor experimentale şi
„martor”, pentru a face posibilă, în final, compararea lor.

48
 C. Grupul. În experimentul sociologic distingem între grupul experimental
(constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora vor acţiona variabilele pe care
cercetătorul le introduce în mod deliberat – variabile independente) şi grupul de control
(sau grupul „martor” – asupra căruia nu acţionează variabila independentă, ajutând astfel la
compararea rezultatelor, a efectelor introducerii variabilei independente la grupul
experimental). Subiecţii din grupul de control rezolvă individual sarcinile experimentului şi
de aceea nu interacţionează.

D. Momentul experimental reprezintă momentul în care se măsoară variabila

dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabilei independente (t1) şi după introducerea
variabilei independente (t2). Achim Mihu evidenţiază şi apariţia unui moment intermediar
(th): perioada de timp în care grupul experimental este pregătit pentru a i se introduce
variabila independentă X.

E. Situaţia experimentală „cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal

ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de
înregistrare a reacţiilor etc.), precum şi condiţiile concrete în care se desfăşoară
experimentul” (Chelcea, 2004, 437). În funcţie de tipul de experiment, există situaţii
experimentale naturale (în cazul experimentului natural, situaţia experimentală fiind
reprezentată de însăşi viaţa socială) şi situaţii experimentale artificiale, create de cercetător
(în cazul experimentului de laborator). În ambele cazuri, elementele constituente ale
situaţiei experimentale interacţionează, facilitând sau, dimpotrivă, îngreunând acţiunea
variabilei independente.

5.3. Tipuri de experimente

În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor de clasificare a

experimentului psihosociologic (gradul şi specificul intervenţiei cercetătorului în
manipularea variabilelor, nivelul controlului variabilelor etc.). Cele mai răspândite tipuri de
experimente sunt: experimentul de laborator şi experimentul natural.
Experimentul de laborator, a cărui caracteristică o reprezintă situaţia artificială
în care se realizează cercetarea. Subiecţilor aleşi în experiment le este creată o ambianţă
artificială; aceştia ştiu că sunt obiectul unei cercetări şi cunosc caracterul artificial al
experimentului.
Experimentul de laborator, în afară de situaţia artificială de desfăşurare a
experimentării, impune rigurozitate, care se manifestă sub forma controlului variabilelor
cercetate (explicative – independente şi dependente), manevrate deliberat de cercetător, dar
şi controlul factorilor exteriori, perturbatori, a căror acţiune este minimalizată de către
experimentator – fie prin menţinerea lor constantă, fie prin eliminarea acestora – pentru a fi
posibilă cunoaşterea exactă a raporturilor de cauzalitate dintre variabilele cercetate.

49
 Experimentul de laborator trebuie să satisfacă unele cerinţe metodologice:
a) delimitarea exactă a condiţiilor, care trebuie să se menţină constante de cele
modificabile;
b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor;
c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori de câte ori este
necesar pentru obţinerea datelor necesare confirmării sau infirmării ipotezelor şi să poată fi
reprodus şi de altcineva, pentru compararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor
formulate pe baza lui) (Golu Mihai, 2000).
De asemenea, importantă este şi problema participării la experiment: cercetătorul
trebuie să câstige încrederea subiecţilor participanţi la experimentele de laborator şi să-i
motiveze – tocmai datorită faptului că aceştia nu-şi vor desfăşura anumite activităţi
(comportamente, reacţii) în mediul lor natural de viaţă. Pregătirea subiecţilor, prin
explicarea scopului cercetării şi a condiţiilor în care se va desfăşura, reprezintă o etapă
importantă a realizării experimentului de laborator. Este necesar, în acest sens, un instructaj
corect, pentru ca fiecare subiect să înţeleagă specificul situaţiei experimentale şi ceea ce
are de făcut într-o astfel de situaţie „supravegheată”, controlată de experimentator.
În consecinţă, experimentul de laborator presupune :
 un cadru artificial (situaţie experimentală artificială);
 un control deplin al variabilelor pentru asigurarea fidelităţii măsurării şi expunerii
rezultatelor experimentului.
Avantajele experimentului de laborator:
 controlul variabilelor (manipularea variabilelor explicative, pe de o parte, şi
menţinerea constantă a acţiunii factorilor exteriori, pe de altă parte);
 măsurare cu grad mare de precizie şi rigurozitate oferită tocmai de situaţia
experimentală artificială.
 producerea de către cercetător a fenomenului studiat, în conformitate cu
obiectivele şi ipotezele cercetării, fără să mai fie necesară asteptarea
apariţiei fenomenului în cadrul natural.
Dezavantajele experimentului de laborator:
„ruperea” subiectului de cadrul lui natural şi introducerea într-un mediu nou,
artificial – ceea ce poate crea o discrepanţă între comportamentul în condiţii normale,
naturale şi comportamentul în condiţii artificiale al subiectului;
 prezenţa experimentatorului sporeşte gradul de artificialitate a situaţiei
experimentale: el poate sugera involuntar ce aşteaptă de la subiecţi sau subiecţii îşi
modifică reacţiile pentru a nu se prezenta într-o lumină nefavorabilă lor în faţa
experimentatorului.
Experimentul natural – presupune desfăşurarea lui în situaţii sociale reale.
Subiectul nu mai este „rupt” de mediul social – ambiental natural, participarea subiecţilor
la experiment este determinată tocmai de situaţia socială concretă, iar cercetătorul nu
influenţează, prin prezenţa sa, situaţia experimentală. Experimentul natural, desfăşurându-

50
se în condiţii sociale reale (naturale), se aseamănă cu cercetarea sociologică de teren (de
aceea este numit şi experiment de teren), elementul specific constituindu-l acţiunea
variabilei independente asupra variabilei dependente (într-o situaţie reală, naturală).
Frecvent, experimentele naturale sunt aplicate în mediul şcolar: modificarea
programei de învăţământ, introducerea unui procedeu nou de predare sau de examinare a
elevilor etc. Maurice Duverger distinge următoarele forme ale experimentului de teren:
experimentul pasiv şi experimentul activ (Maurice Duverger, 1961, după S. Chelcea,
1998). În cazul experimentului de teren pasiv, cercetătorul observă şi înregistrează
schimbările intervenite într-o colectivitate fără să manevreze variabilele cercetării
(„observaţie provocată”) sau caută să stabilească relaţiile dintre factorii care au produs o
anumită situaţie – analizăm consecinţele unui factor care a acţionat, dar care nu a fost
introdus deliberat în vederea cercetării (experimentul ex post facto).
Experimentul de teren activ poate fi, la rândul lui, de două tipuri: experimentul
activ direct şi experimentul activ indirect. În cazul experimentului activ direct, factorii
experimentali sunt introduşi de cercetător (de ex. experimentul psihopedagogic), în timp
ce experimentul activ indirect presupune generarea factorilor experimentali de o situaţie
naturală, întâmplătoare, imprevizibilă (inundaţii, secetă, incendiu, cutremur de pământ etc.)
– efectele sociale ale unor evenimente naturale devin obiect de studiu.
Trebuie subliniat faptul că experimentul activ indirect vizează consecinţele
modificărilor produse independent de cercetare şi experimentator; astfel, controlul
variabilelor cercetării este dacă nu imposibil cel puţin extrem de dificil de realizat. Este
recomandat ca, atunci când este posibil, o problemă socială să fie analizată atât prin
experimentul natural cât şi prin experimentul de laborator, ţinând cont că avantajele şi
dezavantajele celor două tipuri de experimente sunt reciproce: experimentul de laborator
permite controlul riguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), însă presupune
o situaţie experimentală artificială; experimentul de teren are tocmai avantajul de a păstra
neschimbate condiţiile naturale ale fenomenului cercetat, însă întreaga situaţie
experimentală este greu de controlat (izolarea variabilelor experimentale şi menţinerea
constantă a variabilelor externe, în condiţii naturale este extrem de greu de realizat).

Etapele cercetării experimentale în psihosociologie

La începutul realizării oricărui tip de experiment în psihosociologie, ca de altfel în
orice stiinţă socială, trebuie să stabilim cu precizie etapele cercetării, după cum urmează:
Stabilirea temei de cercetare a obiectivelor cercetării şi a problemei;

i variabila
dependentă);

51
 Prelucrarea datelor experimentale;
Redactarea raportului de cercetare.
În realizarea etapelor cercetării experimentale se va pune accentul pe momentele
specifice metodei experimentale, fără a zăbovi pe etapele clasice ale unei cercetări
sociologice, desfăşurate prin utilizarea şi a altor metode de cercetare (de exemplu, prin
ancheta pe bază de chestionar, interviu etc.).
Aşadar, orice cercetare sociologică se derulează prin parcurgerea unor momente
cheie, experimentul distingându-se prin câteva etape specifice:
a) Stabilirea temei de cercetare, a obiectivelor cercetării şi a problemei. Cu acest
pas începe orice cercetare psihosociologică, deci şi experimentul. Alegerea temei de
cercetare se face în funcţie de necesităţile practicii, de cea a dezvoltării ştiinţei, dar nu
numai. Nu trebuie omişi nici factorii de natură ştiinţifică, socială sau personală, care pot
modifica (sau nu) rezultatele experimentului, ducând, în final, la verificarea ipotezelor
cauzale (la confirmarea sau infirmarea lor). Important este faptul că cercetătorul se implică
efectiv în desfăsurarea şi realizarea experimentului, gradul de implicare al acestuia
putându-l apropia sau, dimpotrivă, distanţa de problemele esenţiale ale societăţii în care
trăieşte. „Problema” este, aşadar, fie sugerată, fie gândită personal de către cercetător, fie
elaborată pe baza unei idei venite la întâmplare. Cel mai adesea însă, problema de cercetat
reprezintă rezultatul cunoaşterii ariei (temei) de cercetare dintr-un anumit domeniu. Pentru
un specialist, cunoaşterea ariei determină în final (după efectuarea unui anumit tip de
experiment) problemele rămase netratate. În acest caz, stabilirea temei se face pornind de
la o listă de teme netratate sau tratate prea puţin. Urmează apoi:
– alegerea temei celei mai importante din punct de vedere al semnificaţiei;
– analiza temelor deja abordate din punct de vedere al problemelor netratate (în
prelungire).
Oricum, în fixarea pe o anumită temă de cercetare, în stabilirea unei anumite
probleme, trebuie să ţinem seama de importanţa ei şi de posibilitatea de a o realiza sub
raport uman şi material. De exemplu, în cazul cercetării grupurilor de muncă de către E.
Mayo, problema a fost „ordonată” de conducerea întreprinderii. În acel caz, problema era
să se stabilească parametrii optimi de luminozitate pentru a avea o productivitate maximă
(cercetare care, la rândul ei, a ridicat şi o altă problemă şi anume cea a relaţiilor dintre
oamenii din grupurile de muncă).
b) Elaborarea ipotezelor. Unele cercetări se referă la fenomene foarte noi, fapt
pentru care nu putem formula decât ipoteze vagi, caz în care cercetările se rezumă la
colecţii, descrieri de fenomene, colectare de date etc. Condiţia esenţială a elaborării unei
ipoteze este aceea de a avea semnificaţie pentru temă, fapt pentru care trebuie făcută
diferenţa între raţionamentul ipotetic general şi raâionamentul ipotetic utilizat în cercetare.
În finalul experimentului, ipoteza (sau ipotezele) de la care am pornit va fi confirmată (sau
infirmată).

52
 c) Stabilirea variabilelor experimentale (sau explicative: variabila independentă şi
variabila dependentă). Alegerea variabilelor experimentale se va face în funcţie de:
– alegerea temei;
– stabilirea obiectivelor;
– elaborarea ipotezelor cercetării.
Variabila independentă acţionează asupra componentei „dacă”, iar variabila dependentă
acţionează asupra componentei „atunci” a ipotezelor. Pentru verificarea aceloraşi ipoteze
cauzale, pot fi alese mai multe variabile experimentale. Vorbim acum, din nou, de
priceperea şi intuiţia cercetătorului, care prin pregătirea sa teoretică, a experienţei sale,
prin condiţiile concrete de stabilire a experimentului, va şti să aleagă acele variabile
(independente şi dependente) care să acţioneze adecvat asupra conceptelor reunite în
ipoteza „dacă...atunci...”.
Un exemplu în acest sens sunt cercetările experimentale de tip sociometric,
efectuate pe grupuri de muncitori, în care s-a presupus că „dacă” vor fi scoase dintr-un
grup de muncitori „nodurile negative”, sau indivizii care, prin poziţia lor, creează situaţii
negative, „atunci” este de aşteptat ca randamentul în muncă să crească.
Însă, pentru asigurarea corectitudinii demersului cercetării experimentale se poate
recurge la pretestare (după S. Chelcea, 1982), care trebuie făcută pe un grup de subiecţi
foarte asemănători cu subiecţii participanţi la experimental propriu-zis şi aceasta pentru ca
experimentatorul să se asigure că instructajul experimentului a fost corect recepţionat de
către fiecare din subiecţii implicaţi. Tocmai prin introducerea variabilei independente în
experiment se verifică recepţionarea corectă a instrucţiunilor de către subiecţii
experimentului, ceea ce înseamnă că cercetătorul trebuie să formuleze instrucţiunile clar,
precis, cu rigurozitate, pentru a se încredinţa că indicaţiile au fost pe deplin înţelese de
către subiecţi.
d) Stabilirea situaţiei experimentale. Se realizează în funcţie de stabilirea
variabilelor experimentale, ceea ce ne permite să optăm pentru alegerea unui experiment de
teren sau unul de laborator. În cazul experimentului de laborator, necesitatea organizării
unui laborator de psihosociologie rezidă în posibilitatea pe care acesta o oferă
cercetătorului de a produce, el însuşi, situaţia de observat, de a măsura cu rigurozitate
variabilele experimentale (datorită izolării fenomenelor) şi creării unui ansamblu de
aparaturi care să asigure obiectivitatea şi corectitudinea măsurării. Totodată, laboratorul
oferă cercetătorului (şi studenţilor) posibilitatea de a observa subiecţii în timpul derulării
experimentului, deci, în timpul rezolvării sarcinii experimentale, fără a fi observaţi, dar şi
să conducă direct activitatea acestora. În ceea ce priveşte experimentul de teren, vorbim de
înregistrarea comportamentelor, fără ca cercetătorii să fie observaţi.
e) Stabilirea subiecţilor în grupe experimentale şi de control. Subiecţii aleşi pentru
experiment trebuie să fie foarte asemănători cu subiecţii din grupul de control. Este vorba
despre o relativă omogenizare între unităţile sociale alese pentru experiment. De exemplu,
dacă se efectuează cercetări în întreprinderi şi stabilim o fabrică de confecţii ca grup

53
experimental, nu putem alege ca grup de control o fabrică de fontă. Vorbim deci, de o
omogenizare atât din punct de vedere uman (aceleaţi caracteristici fizice, vârstă, sex etc.),
cât şi din punct de vedere al condiţiilor externe (nivel de pregătire, educaţie, grad de
înzestrare, climat socio-profesional, material etc.).
Alegerea unităţilor experimentale şi de control se poate face prin intermediul
eşantionării sau prin aşa-numita selecţie conştientă.
f) Manipularea şi măsurarea variabilelor. Avem în vedere derularea cercetării în
vederea determinării valorilor (cantitative şi calitative) ale variabilelor dependente. Această
măsurare se face atât înainte de începerea experimentului propriu-zis, cât şi după realizarea
acestuia. Amploarea cercetării, metodele si tehnicile utilizate diferă de la un caz la altul, în
funcţie de gradul de complexitate al proceselor de cunoaştere dintr-un domeniu, a
variabilelor dependente ca atare.
Manipularea variabilelor se referă la introducerea variabilei independente în funcţie
de natura specifică a procesului (faptului) social care se defineşte ca fiind variabilă
dependentă (aceasta este în relaţie directă cu ipoteze de la care s-a pornit). În manipularea
variabilelor, cercetătorul trebuie să ţină seama de:
– natura fenomenelor, care, în plan metodologic, pot avea funcţia de variabilă
independentă;
– modul în care controlez sistemul în care s-a introdus variabila independentă,
pentru ca acesta să fie ferit de influenţa altor factori de schimbare şi pe care nu le-am luat
în calcul în procesul de stabilire a variabilelor experimentale (de exemplu, cercetătorul
trebuie să aibă grijă ca subiecţii să nu ştie că sunt supuşi unui experiment, condiţie care, de
cele mai multe ori, creează cheia succesului experimentului);
– variabila independentă trebuie aleasă astfel încât să determine modificări reale în
structura psihosociologică a subiecţilor de acţiune.
A manipula înseamnă ca cercetătorul să urmărească desfăşurarea procesului
experimental, pentru ca pe parcursul derulării lui să poată introduce şi alţi stimuli, chiar
dacă aceştia, iniţial, nu au fost concepuţi ca fiind variabile independente (de schimbare).
Totodată, cercetătorul urmăreşte finalitatea actului experimental (o mai bună calitate a
actului muncii, a creaţiei etc.). El nu trebuie să manifeste rigiditate faţă de schemele
experimentale folosite ca atare, ci să aibă o viziune amplă asupra „jocului” experimental.
A manipula corect mai înseamnă şi a urmări dacă nu apar consecinţe negative în
alte planuri pe care cercetătorul nu le-a luat în considerare în schemele experimentale
elaborate (de exemplu, pot apărea consecinţe negative în planul vieţii psihosociale a
oamenilor, să le afecteze interesele, drepturile lor etc.). După opinia lui Septimiu Chelcea
(2004) cercetătorul poate manipula variabilele prin:
– instrucţiunile pe care le dă subiecţilor experimentali, diferite de instrucţiunile date
grupului, tocmai în vederea obţinerii de variaţii în îndeplinirea sarcinii experimentale;
– prin aprecierea superlativă a activităţii subiecţilor, procedeu denumit „raport
fals”;

54
 – prin folosirea de subiecţi „complici” şi limitarea comportamentelor.
Important este faptul că manipularea variabilelor presupune cu necesitate măsurarea
lor. Variabilele experimentale pot reprezenta:
– fie fenomene fizice, iar măsurarea lor se face cu ajutorul aparaturii psihometrice;
– fie procese psihice (elementare sau complexe) măsurate prin instrumente si
aparate de înaltă fidelitate;
– fie fenomene psihosociale, care, de cele mai multe ori, nu se pot înregistra direct
şi imediat (de exemplu mentalităţi, conflicte etc.).
g) Prelucrarea datelor experimentale. După măsurarea variabilelor experimentale
se obţin valori ce urmează a fi prelucrate statistic. Această etapă este absolut necesară în
realizarea unui experiment, deoarece, în mod decisiv, ajută la verificarea (confirmarea
versus infirmarea) ipotezelor.
h) Redactarea raportului de cercetare. Acest raport se întocmeşte către cel care a
fixat problema de cercetat: fie către sponsorii cercetării (caz în care rezultatele
experimentului ocupă ponderea cea mai însemnată), fie publicului larg, mass-mediei,
specialiştilor, oamenilor de ştiinţă etc.
- Situaţie creată artificial (în laborator) ce permite cercetătorului să manipuleze
variabilele.
 A controla variabilele ce ar putea influenţa rezultatele;
 A modifica variabila independentă.
- Grup:
 Experimental: expus la variabila independentă (sau la variaţia ei);
 De control: nu este expus variabilei independentă (sau variaţiei ei);
- Efectul Hawthorne: influenţa neintenţionată a observatorilor sau experimentelor
asupra subiecţilor (indiferent care a fost variabila modificată,
productivitatea a crescut – E. Mayo)

6. Studiul de caz (4h)

Definire
Un alt tip de design de cercetare este studiul de caz. Acest termen este adesea utilizat
în sens larg, pentru a se referi la orice fel de cercetare vizând un singur caz sau o singură

55
unitate. Mai specific, un studiu de caz este o metodă de a învăţa despre o situaţie
complexă, bazată pe o înţelegere comprehensivă a acelei situaţii, înţelegere obţinută dintr-
o descriere extensivă şi din analiza acelei situaţii luată ca întreg şi în contextul ei. Fiecare
element din această definiţie are importanţa sa.
- Complexitatea. Întrebându-ne dacă veniturile afectează prezenţa la urne nu este o
chestiune complexă. A întreba însă de ce unele grupuri sunt înstrăinate de procesul
politic este ceva mai complex şi duce de la sine la un design de tip studiu de caz.
- Bazat pe o înţelegere comprehensivă. Un studiu de caz ar cere o înţelegere completă şi
bogată a unei astfel de înstrăinări.
- Descriere şi analiză extensivă. Acest element sugerează că unele cazuri necesită o
varietate de tipuri de dovezi, incluzând observaţia directă şi interviurile, şi că ele
încearcă să integreze aceste diferite surse de informaţie. Cazurile îndeplinesc
validitatea în măsura în care ele pot stabili consensul sau continuitatea între aceste
surse diferite.
- Luat ca întreg. Cazurile pot aborda indivizi; o locaţie specifică, cum e un oraş; o
instituţie, cum este o primărie; un eveniment, ca Războiul din Golf din 1991. Multe
asemenea unităţi pot fi studiate prin corelaţii sau quasi-experimente. Alegerea
designului studiu de caz înseamnă că analistul este interesat de unitate ca întreg, pentru
a obţine o înţelegere deplină a mai multor faţete ale cazului.
- În context. Se subliniază faptul că în înţelegerea şi explicarea unui caz, contextul sau
mediul lui este esenţial. Un studiu de caz despre războiul din Golf ar cuprinde
strategiile militare folosite şi ar descrie şi condiţiile politice, economice şi diplomatice.

Tipuri de studii de caz

1. Studiul de caz individual - relatare detaliată despre o persoană, ce tinde să se
concentreze asupra antecedentelor, factorilor contextuali, percepţiilor şi atitudinilor care
provoacă un anumit rezultat, un anumit comportament. Este utilizat pentru a explora
posibilele cauze, factorii, procesele, experienţele etc. care duc la rezultatul respectiv.
2. Set de studii de caz individuale - sunt studiaţi un număr mic de indivizi care au
anumite trăsături comune.
3. Studii ce privesc comunităţi - se studiază una sau mai multe comunităţi locale.
Se descriu şi se analizează diverse aspecte ale vieţii comunitare (politică, muncă, timp
liber, viaţa de familie, modele de acţiune ce pot să apară, relaţiile dintre indivizi etc.). În
general, acest studii sunt descriptive, însă pot explora anumite probleme specifice sau pot fi
utilizate în testarea unor teorii.
4. Studii ce privesc grupuri sociale – sunt studiate atât grupuri mici, ce presupun
un contact direct între membri (familiile), cât şi grupuri mai mari, mai difuze (de exemplu
grupurile ocupaţionale). Se descriu şi se analizează relaţii şi activităţi.
5. Studii ce privesc organizaţii şi instituţii: studii despre firme, locuri de muncă,
şcoli, sindicate, etc. Pot privi implementarea şi evaluarea unor politici publice, relaţii

56
industriale, probleme manageriale şi organizaţionale, cultura organizaţională, procesul de
schimbare şi de adaptare, etc.
6. Studii ce privesc evenimente - pot fi foarte variate: proiectarea unor studii de
caz privind relaţia poliţie-cetăţeni, interacţiuni medic-pacient, dezastre naturale etc.

Studiile de caz includ studii ilustrative, studii exploratorii, studii privind chestiuni
critice şi studii de proces. Studiile ilustrative sunt utile în amplificarea analizelor
desfăşurate prin alte metode. Puterea studiilor ilustrative constă în realismul pe care îl oferă
altor studii. Studiile exploratorii sunt utile când se ştiu prea puţine despre un fenomen.
Cercetătorul desfăşoară un studiu de caz pe o bază limitată, pentru a dezvolta câteva
întrebări şi ipoteze pentru un studiu viitor şi pentru a afla ce fel de informaţii sunt
disponibile şi relevante. Studiile privind chestiuni critice se axează pe un caz de interes
specific, cum ar fi mineriada din 1991, de exemplu. Cercetătorii vor încerca să treacă
dincolo de faptele evidente şi imediate pentru a căuta probleme mai profunde şi de mai
lungă durată. Studiile de proces sunt utile deoarece recunosc nevoia de a aduna informaţii
de-a lungul timpului şi de a înţelege interacţiunile şi schimbările, dinamica fenomenului.
Ele pot fi folosite pentru a studia în ce mod o lege este în mod real implementată sau
pentru a examina ce se întâmplă când este introdusă o schimbare într-o organizaţie.

Proiectarea unui studiu de caz

Indiferent de tipul de studiu de caz care se efectuează, este necesar, ca în cazul oricărei
alte cercetări, să existe un plan sau un proiect al cercetării, care să asigure legăturile între:
 întrebările la care studiul încearcă să răspundă,
 informaţiile care trebuie colectate şi
 concluziile care trebuie trase.
Unul dintre marile avantaje ale studiului de caz îl reprezintă flexibilitatea sa. Pentru
experimente, de exemplu, orice eroare în proiectarea lor are implicaţii puternice, chiar
fatale pentru cercetare. De asemenea, anchetele necesită o pre-planificare detaliată. Atât în
cazul experimentelor cât şi în cel al anchetelor, analistul trebuie să ştie exact ce are de gând
să facă înainte de a începe lucrul propriu-zis.
Studiile de caz sunt definite doar în termenii concentrării asupra unui anume caz, în
contextul său. În principiu, ele pot fi pre-structurate atât cât este necesar pentru scopurile
analizei. Dacă, de exemplu, scopul principal este exploratoriu, încercând să descopere ceva
într-o situaţie nouă despre care nu există prea multe informaţii, atunci pre-structurarea nu
este posibilă. Dacă scopul este de confirmare, existând unele studii anterioare care
sugerează legături între diversele variabile sau o explicaţie a fenomenului, atunci se poate
face o pre-structurare detaliată a studiului de caz. Bineînţeles, studiul de caz nu trebuie să
se limiteze la confirmarea unor relaţii sugerate anterior, el poate merge dincolo de
clarificarea unei imagini, poate oferi puncte de vedere diferite asupra fenomenului.

57
 În practică, cele mai multe studii de caz se situează undeva între aceste două extreme.
Chiar cele mai puţin structurate cercetări vor porni de la câteva idei generale şi de la
uşurinţa de a mânui anumite instrumente de culegere a datelor. La cealaltă extremă, ar fi un
nonsens să se renunţe la flexibilitatea inerentă a studiului de caz printr-o respectare
scrupuloasă a ceea ce s-a decis înaintea studiului.
În proiectarea unui studiu de caz analistul are nevoie, după cum subliniază Colin
Robins (1994, pag. 150) de:
 un cadru conceptual;
 un set de probleme de cercetat;
 strategie de eşantionare;
 o decizie asupra metodelor şi instrumentelor utilizate pentru colectarea
informaţiilor.

a) Dezvoltarea unui cadru conceptual

Un cadru conceptual se referă la principalele trăsături (aspecte, dimensiuni, factori,
variabile) ale unui studiu de caz şi la presupusele relaţii dintre acestea.
Dezvoltarea unui cadru conceptual îl obligă pe analist să fie explicit în ceea ce are de
gând să facă. De asemenea, îl ajută să fie selectiv, să decidă care sunt trăsăturile
importante, ce relaţii par a fi esenţiale şi ce date urmează să fie colectate şi analizate.
Recomandarea specialiştilor este ca acest cadru conceptual să fie schiţat înaintea
începerii studiului. Oricum, analistul nu trebuie să îl considere ca pe ceva definitiv. La un
moment dat, pe parcursul studiului, cadrul conceptual poate fi revizuit în lumina noilor
elemente descoperite. În perioada de până la această revizuire, cercetătorul trebuie să
rămână deschis la formulări alternative, la trăsături sau relaţii ce nu au fost cuprinse în
cadrul iniţial.
Cum se poate contura un astfel de cadru conceptual? În timp ce unii cercetători preferă
o formă narativă sau descriptivă, cei mai mulţi consideră că o diagramă este mai
folositoare. În figura 5.2. este prezentat un exemplu de posibil cadru conceptual.
Recomandări pentru dezvoltarea unui cadru conceptual:
1. Întreaga diagramă trebuie pusă pe o singură pagină.
2. Intrările în acest cadru provin din teoriile existente, din alte cercetări pe aceeaşi temă,
împreună cu părerile personale ale analistului. Ar trebui schiţate toate modurile în care
problema ar putea fi privită, pentru a putea sesiza posibilele suprapuneri, inconsistenţe, etc.
3. Nu va ieşi bine de prima dată. Structura finală a cadrului conceptual nu trebuie să fie o
sursă de îngrijorare prea mare. Nu există un singur mod în care acesta ar putea fi
reprezentat. Trebuie făcute două sau trei încercări. Încercările succesive pot duce la
simplificare.
4. Dacă analistul nu este sigur dacă să includă sau nu o anumită trăsătură sau relaţie, este
recomandabil ca, în acest stadiu, mai curând să o includă decât să o excludă.

58
5. Dacă sunt implicaţi mai mulţi cercetători, este bine ca fiecare dintre ei să schiţeze
independent un cadru conceptual. Este necesar, apoi, acordul asupra punctelor de
divergenţă.

Electoratul Partidele Valorile

politice

Caracteristici
Funcţionarii Elita socio-
publici politică demografice

Problemele Cadrul Structura

publice legal

Figura 5.2. Exemplu de cadru conceptual

b) Dezvoltarea unui set de probleme de cercetat

Legătura dintre cadrul conceptual şi problemele de cercetat poate fi văzută în moduri
diferite. Una dintre perspective este aceea că structura conceptuală permite analistului să
extragă problemele ce trebuie cercetate. Dacă am avea o rubrică denumită ”caracteristicile
socio-demografice ale elitei politice” legată de o altă rubrică denumită ”valorile împărtăşite
de către elita politică” şi de o alta denumită „structura elitei politicie” atunci ar putea fi
sugerate câteva întrebări:
 Care sunt caracteristicile socio-demografice ale elitei politice?
 Cum afectează aceste caracteristici valorile pe care elita politică le împărtăşeşte?
 Cum afectează aceste caracteristici structurile informale existente în rândul elitei
politice?
Unii ar putea să considere că este mai uşor să dezvolte iniţial un set de întrebări, de
probleme de cercetat şi apoi să se întoarcă la structura conceptuală. Este posibilă şi o
abordare combinată: se poate începe cu un cadru conceptual apoi se dezvoltă un set de
întrebări, însă nu toate sunt derivate din cadrul conceptual. Apoi, de la listă se revine la
structură pentru a observa inconsistenţele şi omisiunile. În final, trebuie să existe o legătură
coerentă între structura conceptuală şi întrebări: fiecare parte a diagramei cadrului
conceptual trebuie să fie acoperită de un set de întrebări.
Recomandări pentru dezvoltarea unui set de probleme de cercetat.
1. Este posibil să fie formulate probleme de cercetat încă din stadiul iniţial al oricărui
studiu de caz, mai ales când se utilizează o abordare puţin structurată.

59
 2. Faptul că unele probleme par difuze, ceţoase, nu trebuie să creeze îngrijorare. Ele
pot fi clarificate prin încercări succesive, la fel ca în cazul cadrului conceptual. Sau
neclaritatea ar putea fi ea însăşi o problemă, la care se poate răspunde doar pătrunzând în
interiorul cazului.
3. În final, ar trebui să rezulte un număr mic de probleme de cercetat: cel mult zece
sau, în cazuri extreme, până la douăzeci. Este posibil ca analistul să dorească mai multe
întrebări pe lista sa iniţială, pentru a nu exclude nici o variantă. Lista poate fi împărţită în
câteva probleme principale ale cercetării şi probleme posibile, probleme care nu ar trebui
pierdute din vedere, mai ales în stadiul iniţial.
4. Doar pentru că o întrebare, o problemă poate fi formulată, nu înseamnă că se poate
şi răspunde la ea. Analistul trebuie să se asigure că aceasta este cercetabilă, că există
posibilitatea de a obţine informaţii referitoare la acea problemă.
5. Analistul trebuie să ducă tot timpul cu el problemele de cercetat: atât în sens
propriu, cât şi în sens figurat. Acest fapt este important în etapa revizuirii problemelor, cât
şi pentru a-i reaminti că sarcina sa este de a colecta informaţii relevante pentru acestea.

c) Dezvoltarea unei strategii de eşantionare

În cazul anchetei şi al experimentului, eşantionarea este utilă în procesul de
generalizare statistică. Dacă în cazul studiilor de caz multiple eşantionarea poate avea
aspecte similare, pentru studiile de caz individuale ea are o utilitate diferită. Ea porneşte,
totuşi, din acelaşi punct: este pur şi simplu imposibil să se studieze totul.
Să luăm exemplul unui mic studiu de caz despre introducerea unei noi forme de
organizare în cadrul unei facultăţi. Nu este fezabil să se strângă infomaţii despre toate
persoanele implicate pentru tot timpul cât ele sunt implicate. Deci trebuie să existe o
anumită formă de selecţie sau o eşantionare. Aceasta înseamnă că analistul trebuie să
decidă în privinţa câtorva chestiuni: cine, unde, când şi ce este întrebat, observat ?
- Ce persoane sunt intervievate, observate, etc. ?
- În ce locuri (sau despre ce locuri) sunt culese informaţiile ?
- În ce momente ?
- Ce evenimente, activităţi sunt observate sau despre ce evenimente, activităţi se întreabă
?
În cazul studiilor mari, care implică sute de persoane, la întrebarea ”cine” se poate
răspunde cel mai bine prin procedee de eşantionare aleatoare. Însă, în general, şi mai ales
pentru studiile la scară mică, un eşantion intenţionat este suficient pentru a răspunde la
întrebările cercetării.
Miles şi Huberman (1984) ilustrează foarte bine problema legată de acest tip de
eşantionare luând în considerare un studiu de caz despre arestarea unor suspecţi de către
poliţie. Pornind de la întrebarea ”Cum interpretează ofiţerii de poliţie legea atunci când
efectuează arestări ?”, ei au indicat unele posibilităţi de eşantionare:

60
 - în privinţa locurilor: secţia de poliţie, maşina patrulei, scena infracţiunii, locuinţa
suspectului;
- în privinţa actorilor: ofiţeri de poliţie cu diferite caracteristici (grad, vârstă,
experienţă, rasă, credinţă, educaţie) şi suspecţi (vârstă, rasă, credinţă, educaţie, tip de
infracţiune);
- în privinţa evenimentelor: arestări, interogări, urmăriri ale suspecţilor;
- în privinţa proceselor: desfăşurarea arestărilor, a interogatoriilor, interpretarea
legilor, justificarea legilor.
Studiul se poate desfăşura adoptând diverse combinaţii ale acestor parametri. De
exemplu, dacă se porneşte cu locurile, să spunem secţia de poliţie, ar putea să apară
următoarele opţiuni:
a) la secţia de poliţie, se ia un singur tip de ofiţer de poliţie, toate interogatoriile făcute
pe parcursul unei zile;
b) la secţia de poliţie, toate tipurile de ofiţeri, interogatoriile şi justificarea lor;
c) la secţia de poliţie, se ia un singur ofiţer care este urmărit pe parcursul mai multor
episoade, arestări, urmăriri, interogatorii şi justificări;
d) la secţia de poliţie, se începe cu interogatoriile şi se reconstituie principalele
evenimente.
Oricare ar fi calea urmată, alegerea este determinată de problemele ce urmează a fi
cercetate şi de cadrul conceptual.
Atunci când se stabileşte strategia de eşantionare, trebuie luate în considerare
constrângerile legate de timp, de accesul limitat, de disponibilitatea persoanelor implicate,
de problemele logistice. Orice plan de eşantionare ar fi stabilit este imposibil ca el să fie
atins în totalitate. Din fericire, un studiu de caz reprezintă o abordare suficient de flexibilă
pentru ca acest lucru să nu constituie o piedică insurmontabilă.
Recomandări în privinţa eşantionării pentru un studiu de caz
1. Actul de a reflecta asupra eşantionării este bun din punct de vedere metodologic.
Dacă analistul alege o anumită persoană pentru a o intervieva sau a o observa, trebuie să se
întrebe: de ce a ales acea persoană? Care sunt implicaţiile alegerii altei persoane ?
2. Se eşantionează oameni, locuri, evenimente şi procese. Este importantă legarea
acestora de problemele de cercetat şi luarea în considerare a modului în care s-ar putea
obţine răspunsuri, utilizând eficient timpul (atât cel al analistului, cât şi al celorlalţi).
3. O regulă fundamentală este aceea că niciodată analistul nu va fi capabil să realizeze
în totalitate ceea ce doreşte.
4. Există întotdeauna riscul ca eşantionul să nu fie suficient de larg . Cercetătorul
trebuie să-şi aloce o parte din timp pentru a lucra la ”periferii”: să discute cu cei care nu
sunt în centrul fenomenului ci în vecinătatea sa, cu oamenii care nu mai sunt implicaţi în
mod activ, cu dizidenţi, cu renegaţi, cu excentrici (Miles şi Huberman, 1984, pag 92).

d) Alegerea tehnicilor de culegere a datelor

61
 Dacă analistul a luat deja câteva decizii în privinţa a ce trebuie să cunoască şi de ce
trebuie să cunoască (din cadrul conceptual şi din problemele de cercetat), a ales unde şi de
la cine va culege informaţiile (eşantionarea), problema majoră care rămâne a fi rezolvată
este cum va obţine aceste informaţii.
Ca şi în cazul celorlalte întrebări, studiul de caz permite o multitudine de abordări în
culegerea datelor, de la cele difuze şi nestructurate pînă la cele puternic pre-structurate. La
această chestiune nu există un singur răspuns. Deşi cercetătorii au preferinţe personale,
regula de bază este că modul de obţinere a informaţiilor trebuie să depindă de tipul de
studiu care este efectuat. Cadrul conceptual, problemele de cercetat şi eşantionul adoptat
vor determina în bună măsură modul de culegere a informaţiilor.
Dacă se efectuează un studiu de caz de explorare, cu un cadru conceptual redus, cu
nişte probleme de cercetat foarte generale şi cu o strategie de eşantionare slab definită, este
inadecvată folosirea unor tehnici standardizate. Dacă se efectuează un studiu de
confirmare, unde cercetările anterioare oferă încredere în adoptarea unei structuri
conceptuale bine definite, a unui set de probleme de cercetat precise şi a unei strategii de
eşantionare coerente, analistul poate utiliza tehnici pre-structurate de culegere a datelor.
Trebuie de reţinut că într-un studiu de caz se utilizează un set de tehnici şi nu una singură.
Cele mai uzuale sunt:
1. Observaţia
a) Observaţia participativă: investigatorul depăşeşte rolul de observator pasiv şi participă
la evenimentele care sunt studiate.
b) Observaţia sistematică: utilizează un ghid de observaţie standardizat.
c) Observaţia simplă: observaţia pasivă, lipsită de implicare
2. Interviul
a) Interviul deschis non directiv: fără o ordine prestabilită a întrebărilor, chiar fără un set
prestabilit de întrebări; intervievatorul direcţionează foarte puţin discuţia; scopul este de a
înţelege modul în care respondentul înţelege o anumită situaţie
b) Interviul focalizat: presupune utilizarea unui ghid de interviu care să specifice punctele
principale ce trebuie atinse; ordinea întrebărilor nu este fixă.
d) Interviul structurat – implică un set set de întrebări standardizate.
3. Utilizarea documentelor şi înregistrărilor – include un spectru larg de materiale
scrise, audio sau video: documentele oficiale, stenograme ale unor întâlniri, jurnale
personale etc.
În studiile de caz se pot utiliza şi multe alte tehnici: chestionarele, testele standardizate
(de inteligenţă, de cunoştinţe, de personalitate), scalele de atitudine, istoria vieţii etc.
Recomandări în privinţa alegerii instrumentelor de culegere a datelor în studiile de caz:
1. Chiar dacă analistul efectuează un studiu cu instrumente prestructurate, el trebuie să
fie gata să le modifice dacă experienţa de teren îi sugerează că ceva este greşit. Revizuirea
instrumentelor poate fi un proces continuu.

62
 2. Un studiu de caz nu este o anchetă, unde validitatea depinde în mod esenţial de
caracteristicile instrumentelor de culegere a datelor. Studiul de caz se bazează pe
încrederea în instrumentul uman – cercetătorul – mai mult decât pe tehnicile în sine. De
aceea caracteristicile şi aptitudinile investigatorului sunt cruciale.
3. Faptul de a gândi la modul de culegere a datelor încă de la început, oferă un
feedback folositor pentru stabilirea problemelor cercetării, a eşantionării, a clarificării
conceptelor şi a stabilirii priorităţilor în culegerea informaţiilor.

Calităţi necesare unui investigator

Calitatea unui studiu de caz depinde în mare măsură de calitatea investigatorului.
Studiul de caz nu este o opţiune ”uşoară” în sensul că oricine îl poate utiliza, fără pregătire,
cunoştinţe metodologice şi abilităţi analitice. Studiul de caz este ”uşor” în sensul că nu
utilizează proceduri rapide, de rutină. Acest fapt îngreunează însă munca, deşi o face, în
acelaşi timp, mai interesantă.
În mod ideal, un studiu de caz necesită investigatori antrenaţi şi cu experienţă. Însă sunt
necesare şi alte calităţi personale cum ar fi:
1. Să pună întrebări – este nevoie de o minte iscoditoare. Sarcina analistului este de a
cerceta de ce s-au produs anumite evenimente. Aceasta presupune să se întrebe pe el însuşi
şi să-i întrebe şi pe alţii, ceea ce este o activitate epuizantă din punct de vedere mental şi
emoţional.
2. Să fie un bun ascultător – presupune nu doar ascultarea cu ajutorul urechilor ci
include şi observaţia, sensibilitatea. „Bun” înseamnă a primi informaţii noi fără
prejudecăţi, a nota exact cuvintele spuse, a sesiza dispoziţia şi componentele afective, a
aprecia contextul. Este nevoie de o minte deschisă şi de o bună memorie - înregistrarea
poate fi de folos, însă nu este un panaceu.
3. Adaptabilitate şi flexibilitate. Studiile de caz se desfăşoară rareori exact după
planificare. Analistul trebuie să fie capabil să schimbe planurile sau procedurile atunci
când apare ceva neprevazut. Trebuie să existe totuşi un echilibru între adaptabilitate şi
rigurozitate.
4. Aderenţă la probleme. Investigatorul trebuie să interpreteze informaţiile pe
parcursul studiului, nu doar să le înregistreze. Fără o aderenţă puternică la probleme se
poate pierde esenţa, pot fi omise contradicţiile, nevoia de informaţii suplimentare etc.
5. Lipsă de prejudecăţi. Aptitudinile precedente îşi pierd sensul dacă sunt utilizate
doar pentru a materializa o poziţie preconcepută. Investigatorul trebuie să fie deschis la
faptul că informaţiile culese pot fi contradictorii. Pe parcursul culegerii datelor,
informaţiile preliminare trebuie supuse părerii critice a colegilor care sunt rugaţi să ofere
explicaţii alternative şi sugestii în privinţa acestora.

Validitatea şi fidelitatea unui studiu de caz

63
 Cum satisfac studiile de caz criteriile validităţii interne şi externe? Mai întâi, după
cum am observat deja, validitatea lor internă sau măsura în care studiul spune ce este
important despre caz şi oferă răspunsuri la întrebările cercetării, depinde de varietatea
surselor de informaţie şi de măsura în care aceste surse sunt consistente. Diferitele tipuri de
informaţie pot fi utilizate pentru a verifica tendinţe, pentru a elabora explicaţii, pentru a
întări concluzii formulate anterior. De exemplu, s-ar putea începe cu rapoartele oficiale
despre deciziile consiliului local al unui oraş, urmat de interviuri, apoi de participarea ca
spectator la câteva şedinţe. Astfel de analize pot avea un mare impact asupra validităţii
deoarece ele pot oferi adevărata dimensiune a unui caz şi pot permite cercetătorului direcţii
de urmărire a ceea ce este mai important. Studiile de caz sunt singurul design în care datele
obţinute şi analiza se desfăşoară simultan. Colectăm nişte informaţii, reflectăm asupra lor,
le analizăm şi pe baza acestei analize căutăm mai multe informaţii. Dacă rezultatul este un
studiu coerent şi plauzibil, putem propune în mod valid o relaţie de tip cauză-efect.
După cum am menţionat anterior, design-ul studiului de caz este slab în ceea ce
priveşte validitatea externă, deşi gradul de generalizare variază în funcţie de cazul sau
cazurile selectate. Gradul de generalizare depinde mai puţin de numărul de cazuri şi mai
mult de potrivirea corectă între scopul studiului şi cadrul conceptual. Putem selecta cazuri
pentru că sunt extreme sau neobişnuite, incluzând cele mai bune şi cele mai rele exemple;
putem selecta cazuri deoarece ele sunt tipice sau reprezentative; sau deoarece ele ilustrează
o chestiune de interes particular. Desigur, dacă alegem cazuri reprezentative, studiul va
avea un grad mai mare de generalizare. De exemplu, pentru un studiu despre politicile de
asistenţă socială din ţările Uniunii Europene, am putea realiza studii de caz despre trei state
şi am putea include state cu procente diferite de fonduri pentru asistenţă socială. Cazurile
neobişnuite şi cele care ilustrează ceva de interes anume vor fi mai greu de generalizat; dar
dacă sunt bine desfăşurate ele pot puncta şi dincolo de ele. De exemplu, un studiu de caz
despre războiul din Golf, un eveniment de marcă, ar putea oferi date despre războaiele
regionale care ar putea fi aplicabile şi în alte cazuri.

64