Rugciunea Sfntului Efrem Sirul

Olivier Clement

Doamne si Stpnul vietii mele,

Duhul trndviei, al grijii de multe [dezndejde, abattement in fr., n.tr.]
al iubirii de stpnie si al gririi n desert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curtiei, al gndului smerit,
al rbdrii si al dragostei,
druieste-mi mie, slugii Tale!
Asa, Doamne, mprate,
druieste-mi ca s-mi vd greselile mele
si s nu osndesc pe fratele meu,
c binecuvntat esti n vecii vecilor. Amin.

Rugciunea Sfntului Efrem Sirul (~306 - 373) marcheaz slujbele Postului

Mare. Este repetat de trei ori si nsotit de trei metanii mari, nchinciuni cu
fruntea pn la pmnt. Metania (metanoia) desemneaz tocmai pocinta ca
eliberare a noastr de sub toat stpnirea acestei lumi.

Doamne si Stpnul vietii mele

"Doamne" sugereaz misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de
Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este strin, ci m aduce la fiint prin
voia Sa, mi nsufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, m cheam si asteapt
rspuns si devine prin ntrupare "Stpnul vietii mele". El este cel care d sens
vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci cnd cred c l-am pierdut. "Stpn",
aici, desi pune n evident transcendenta, nu nseamn tiran, ci Tat care se
jertfeste si m elibereaz, care vrea s m nfieze n Sine si mi respect infinit
libertatea. Fiul Su ntrupat, n care este n mod desvrsit prezent, se naste
ntr-un staul, se las omort de libertatea noastr crud, nviaz dar nu se

reveleaz dect celor care-L iubesc. Or, acest "stpn" rstignit rmne
Stpnul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate
transfigura, n Suflul Su dttor de viat, patima obscur a vietii noastre.
Mretia acestui mprat const n aceea c S-a fcut slujitorul nostru. "Am venit
n lume ca s slujesc, nu s Mi se slujeasc".
Relatia mea cu acest Stpn nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liber
ncredere. El este "Stpnul vietii mele", pentru c El i este izvorul, pentru c
nu contenesc s-o primesc de la El, pentru c El este cel Care d si iar d, din
belsug, un viitor nnoit: "Du-te si nu mai pctui".
Nu exist dect prin aceast iubire extrem de discret, care m ridic deasupra
oricrei determinri, a oricrei necesitti, care se face slujitoare pentru ca cei ce
vor s slujeasc, s-i devin prieteni. Asceza pe care insist Postul Mare nu
poate fi o adevrat eliberare dect n credint. Iar credinta presupune nti de
toate riscul ncrederii. n Tine, Stpnul vietii care Te revelezi ntr-un Chip, mi
pun toat ncrederea; n cuvntul si n prezenta Ta, cci Tu nu esti numai un
exemplu, tu esti cel nedesprtit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu
mai este moarte: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si mpovrati si Eu v voi
odihni pe voi". A se odihni sau a se reaseza, n divin si n uman n acelasi timp,
un loc pentru noi, toti orfanii pmntului natal, un loc al obiceiurilor ntelepte,
al civilizatiilor n mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru
noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si
Stpnul vietii. n acest loc vom spa catacombele de unde vor tsni catedralele
viitorului.

Duhul trndviei, al dezndejdii, al iubirii de stpnire

si al gririi n desert, nu mi-l da mie
Exist o cale. Tu esti Calea. Dar pe aceast cale sunt obstacole care definesc
conditia noastr fundamental de fiinte pctoase, cea de care Iisus le-a amintit
celor care voiau s-o ucid pe femeia adulter.
"Trndvia" nu este "clinofilia" lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile
noastre de vacant. Trndvia nseamn uitarea despre care ascetii spun c este
"pcatul de cpetenie". "Uitarea", adic neputinta de a se uimi, de a se minuna,
sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al
agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, n afara utilittii, rentabilittii, a
raportului calitate-pret. Agitatia interioar si exterioar, pentru unii agenda prea

plin, n care orice moment amenint s vin peste cellalt, pentru altii agenda
prea goal, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti c
cellalt exist ntr-o interioritate la fel de profund ca si a mea, de a nu m mai
opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a
nu mai da slav si multumire lui Dumnezeu pentru ele pentru c totul mi se
cuvine. Cnd nu-mi pas c totul este nrdcinat n tain si c taina locuieste n
mine. Cnd uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Cnd nu mai stiu s m accept
ca o creatur cu destin vesnic. Cnd uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma:
o nevroz spiritual care nu are nimic de-a face cu sexualitatea care devine un
mijloc de a uita ci cu ndeprtarea de "lumina vietii", cea care d sens
existentei celuilalt, celui mai nensemnat fir de praf, mie nsumi.
Aceast uitare, devenit colectiv, deschide drumurile decderii. Ne spunem
atunci c Dumnezeu nu exist, nevroza se accentueaz, ngerii perversi ai
neantului invadeaz scena istoriei. Doamne si stpnul vietii mele, trezeste-m.
Aceast "trndvie", aceast anesteziere a ntregii fiinte, insensibilitate,
pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce
la descurajare, la ceea ce ascetii numesc "acedie" - sil de viat, dezndejde. La
ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o btaie de joc general. M-am sturat de
toate, totul mi e indiferent, iat-m cinic sau nchistat. Si foarte mbtrnit, fr
pic de suflet de copil.
Mai poti, vrnd s rmi activ, s te refugiezi n duhul "iubirii de stpnie" sau
n cel al "gririi n desert". Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventm
noi nsine, i sacralizm chiar, asa cum a artat Ren Girard. S stpnesti, s te
simti dumnezeu, s ai dusmani, nseamn s-i faci pe ei rspunztori de
spaimele tale. Torturndu-l pe cellalt - pentru c ntotdeauna el e cel vinovat violndu-i trupul si poate si sufletul, s-l tii la bunul tu plac, pe marginea
prpastiei, dar fr s-l lasi s-si afle scparea n moarte - faci experienta unui
soi de atotputernicie, cvasi divin. Prin el m ursc pe mine ca fiint muritoare.
Clcndu-l n picioare, mi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si
tirani divinizati, cci orice exercitiu al puterii se aureoleaz cu un fel de
sacralitate.
De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii s spun c Cezar este
Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, n secolul nostru, au
refuzat s se nchine rasei sau clasei sociale si au pltit pentru asta. Amintindune c trebuie s dm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al
Cezarului, Hristos a golit stpnirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor
crestinii nu au fcut-o ntotdeauna. Ei au canonizat un mprat care si-a ucis fiul
si sotia, cci considerau c si-a pus puterea n slujba lui Dumnezeu. Sperant,

uneori realizat, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine
o iluzie costisitoare.
Biserica nssi: n ce msur este si ea contaminat de duhul stpnirii?
n ce priveste "vorbirea n desert" expresia este evanghelic , ea desemneaz
orice exercitiu al gndirii si al imaginatiei, care se disociaz de uimire, de
nelinistea existential, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care
pretinde s-l explice, s-l reduc, netinnd seama de ceea ce are n el
inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care i dispretuieste ritmurile
si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himer a unei arte care nu mai vrea s
fie nuptial.
Trim ntr-o civilizatie a "vorbelor desarte", a imaginilor desarte, unde nevoile
hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditioneaz visele, unde
publicitatea devine opusul ascezei, aceast reducere voluntar a nevoilor n
scopul eliberrii de sub tirania dorintei.
De aceea asteptm un cuvnt al vietii, al mortii date n vileag, un cuvnt plin de
liniste, un cuvnt de viat si nviere.

Iar duhul curtiei, al gndului smerit, al rbdrii si al

dragostei, druieste-mi mie, slugii Tale.
n fiecare cerere ne recunoastem "slugi", creaturi recreate printr-o suflare care
vine din profunzimile sufletului nostru. Rugciunea nu este numai o simpl
meditatie, ea este ntlnire, intrare n relatie, convorbire, spuneau vechii
monahi. Cci Dumnezeu ne grieste prin Scriptur, prin fiinte si lucruri, prin
diferite mprejurri din existenta noastr si chiar prin prezenta Sa; cuvinte
tcute, pline de dulceat, flcri care aprind inima (si nu vorbrie mincinoas,
nerusinat, amgitoare). Numai o asemenea rugciune poate rupe cercul magic
a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stpnire, de
autosuficient. "Virtutile" pe care le enumer rugciunea si care coexist pentru
a se uni si au astfel punctul de plecare n credint. Din aceast perspectiv,
virtutea nu este numai moral, ea particip la umanitatea lui Hristos
ndumnezeit, n care virtualittile umanului sunt duse la desvrsire prin
unirea cu Numele divine pe care le reflect.

"Curtia" este departe de a se referi numai la nfrnare, conform unei acceptiuni

moralizatoare si nguste. Ea evoc mai degrab integrarea si integralitatea. Cel
curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunz n btaia vntului, de valurile
unui eros impersonal. El integreaz eros-ul n comuniune, forta vietii ntr-o
existent personal, bazat pe relatie. Clugrul, pentru care curtia este ntradevr nfrnare (dar nu orice nfrnare este curat, cast) si consum eros-ul
n agapi, n ntlnirea cu Dumnezeu cel viu, ntru totul personal, n admiratia
nesfrsit - durere si apoi uimire - pentru Rstignitul care a biruit moartea.
Numai atunci el poate s vin n ntmpinarea celorlalti cu o atentie
dezinteresat, ca un btrn-copil, un "btrn frumos", unit cu Hristos n
vesnicie.
Pentru brbatul si femeia care se iubesc sincer si care si sunt credinciosi unul
altuia, curtia este, n Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se
uneste cu umanitatea si cu pmntul ei n lumina uni-diversittii trinitare,
curtirea este deci pentru doi oameni, transformarea agapic si ea a erosului n limbaj al unei ntlniri, n exprimare a persoanelor n cldura unei
descoperiri reciproce si rbdtoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si
neasteptat, sau dimpotriv, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a
mpiedica iubirea s se nchid n ea nssi, ntr-o parodie de absolut.
Curate pot fi: un gnd, un cuvnt, o expresie pe care le strbate cu toat
sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste n fata doamnelor) aceast
puritate fundamental, acest respect al trupului, aceast subordonare a vietii
unei taine care o mpac si-i red unitatea. Biblia respinge extazul impersonal
al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe "cntarea cntrilor" unei ntlniri
cutate, pierdute, regsite - cci Dumnezeu este Cel "de-a pururi cutat",
spunea sfntul Grigorie de Nyssa - si pe credinciosia smerit, cci Dumnezeu
este si Cel de-a pururi credincios.
"Smerenia" nscrie credinta n existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care s
nu-mi fie dat. Fragil, gata s se rup att de adesea, firul vietii mele nu este
pstrat si rennodat dect prin vointa de nenteles a Altuia. "Smerenia este un
dar al lui Dumnezeu nsusi si un dar care vine de la El", spune Sfntul Ioan
Scrarul, cci s-a zis: "nvtati, nu de la ngeri, nici de la oameni, ci de la Mine
- de la Mine, care rmn n voi; de la lumina si lucrarea Mea n voi - cci sunt
blnd si smerit cu inima, cu gndul si cu duhul, si veti gsi pace pentru sufletele
voastre si eliberarea de rzboiul gndurilor" (Sf. Ioan Scrarul, Scara 25, 3).
Smerit este vamesul din parabol, care, neputndu-se pretinde virtuos, ca un
dispretuit colaborator al puterii ce se afl, nu conteaz dect pe mila lui
Dumnezeu, n timp ce fariseul, prea bun, dup prerea lui, nu mai are nevoie de
Mntuitor. Omul perfect, sigur pe el, mndru de virtutea lui, nu-i mai las loc si

lui Dumnezeu n lume, pentru c l ocup el pe tot. Cel smerit, dimpotriv, se

deschide gratuittii mntuirii, o primeste cu recunostint, mbrcndu-si inima
n hain de srbtoare.
Smerenie, umilint-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activ, ea ar
pmntul, l pregteste pentru ca s dea rod nsutit atunci cnd va trece
Semntorul.
Smerenia este o virtute pe care o vedem la cellalt, dar pe care n-o putem vedea
la noi nsine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet nfumurat. Smerit devii
fr s-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, n gratuitatea sa,
prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin "frica de Dumnezeu",
care nu este teroarea sclavului n fata unui stpn aspru care pedepseste, ci
spaima subit de a nu-si pierde viata n iluzie, n pntecele mereu nestul al
eului, n balonul umflat cu aer al patimilor. "Frica de Dumnezeu" ne face
smeriti si ne elibereaz de teama de lume - sunt liber pentru c nu mai am
nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsn - ce se transpune
ncetul cu ncetul n aceast team uimit la care ajunge orice mare dragoste.
Smerenia se materializeaz si n puterea de a acorda atentie celuilalt, unui
copac, insectei pe care o zrim n treact, chiar unui nor efemer, dar att de
frumos timp de o clip. Smerenia face posibil trezirea, putinta de "a vedea
tainele slavei lui Dumnezeu ascunse n fiinte..." (Sf. Isaac Sirul, Tratate
ascetice, 72).
Smerenia este temelia si consecinta "virtutilor" si una si celelalte ascunse
privirilor noastre. Este o sensibilitate la nviere a ntregii fiinte.
Dac nu putem sti nimic despre smerenia cu neputint de sesizat, putem totusi
afla multe despre rbdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce
noi cutm n nfrnare, voi veti gsi n rbdarea n fata greuttilor inevitabile,
chiar tragedii ale existentei, le spun clugrii celor care rmn s triasc n
lume. Rbdarea este cu adevrat un monahism interiorizat; si opusul
dezndejdii care att de adesea vine din dorinta adolescentin de a avea totul si
asta fr ntrziere (rbdarea a fcut-o pe Tereza de Lisieux s-si transforme
nerbdarea n nevoie de sfintenie). Rbdarea se ncrede n timp; nu numai n
timpul comun, n care moartea are ultimul cuvnt, timpul care consum,
desparte si distruge, ci n timpul greu de eternitate pe care ni-l druieste
nvierea. Timpul care se ndreapt spre moarte este cel al nelinistii, cel care
merge spre nviere, timpul sperantei. Astfel, rbdarea este atent la maturatii,
uneori paradoxale, ca cea a bobului de gru care moare ca s aduc mult rod.
Ea stie, ntr-adevr, c experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel
quasi-initiatice, atunci cnd ele ne aduc la picioarele crucii celei de viat

fctoare si revars n noi apa vie a botezului. Cnd Dumnezeu pare c m-a
prsit, cnd privirea celuilalt m desfiinteaz sau ncremeneste n moarte, cnd
sperantele colective si personale se nruie, rbdarea nu cade. Prin aceasta ea se
aseamn cu dragostea, despre care Sfntul Pavel ne spune c "toate le iart,
toate le crede, toate le ndjduieste, toate le rabd" (1 Cor. 13, 7).
Printii au amintit adesea de "rbdarea lui Iov", Dostoievski si Berdiaev si de
revolta sa. Nu este o revolt goal, ci tot dintr-un fel de credint. Iov refuz
teodiceele dulcege ale teologilor "de camer", el stie c Cineva l caut prin
experienta nssi a rului.
"Rbdare n azur" sau rbdare n mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valry) are
dreptate:
"Fiecare atom de liniste
Este sansa
Unui fruct copt".
Si ntr-adevr totul culmineaz n dragoste, care constituie sinteza tuturor
"virtutilor", a cror esent este Hristos. Eliberarea, prin rbdare si sperant, de
"patimile" nerbdtoare si dezndjduite, permite agonisirea a ceea ce se
cheam apatheia, care nu este nepsarea stoic, ci libertatea, disponibilitatea
interioar de a participa la "dragostea nebun" a lui Dumnezeu pentru fpturile
Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste c devine "un
srac plin de iubire frteasc" (cf. Basile Krivocheine, n lumina lui Hristos, Sf.
Simeon Noul Teolog, cap.1: "Un srac plin de iubire frteasc", Editura
Chevetogne, 1980, p.13-25.). Srac, pentru c se leapd de functiile lui, de
importanta lui social (sau ecleziastic), de nevrozele si obsesiile sale, pentru
c se deschide n acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fr s despart
rugciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci s deosebeasc chipul
celuilalt n spatele attor msti ale urteniei si ale pcatelor, asa cum face si
Iisus n evanghelii. Si-i poate mpca pe cei ce se ursc si ar vrea s distrug
lumea.
Scena judectii, n capitolul 25 de la Matei, arat c exercitiul iubirii active s
hrnesti, s primesti, s mbraci, s ngrijesti, s eliberezi nu are nevoie s-L
serveasc direct pe Dumnezeu, cci omul este pentru om o tain a lui Hristos,
"omul-maxim" ( Nicolas de Cuse, Predici, 49, De pace fidei, 444; De
cribatione, Alchorani, 507.). O tain ascuns, dar real.

Avva Antonie mai spune: "viata si moartea sufletului nostru depind de

aproapele nostru". ntr-adevr, dac l cstigm pe fratele nostru, l cstigm pe
Dumnezeu. Dar dac-l smintim pe fratele nostru, pctuim mpotriva lui
Hristos (Pateric, Antonie 11).
Si Sfntul Isaac Sirul: "Frate, iat cum te ndemn: fie ca balanta milei tale s se
ncline pn cnd ti vei simti inima cuprins de toat mila lui Dumnezeu
pentru lume" (Tratate ascetice, 34).

Asa, Doamne mprate, druieste-mi ca s-mi vd

greselile mele si s nu osndesc pe fratele meu, c
binecuvntat esti n vecii vecilor!
Amin
Ultima cerere denunt, d pe fat una dintre formele cele mai ngrozitoare ale
pcatului, n plan personal ca si n plan colectiv: s te justifici ncriminnd, s
te autodivinizezi osndind, s ursti, s dispretuiesti, s desfiintezi cu constiinta
curat a dreptului.
"A-ti vedea greselile nseamn s te supui primului ndemn evanghelic:
"Pociti-v, c s-a apropiat mprtia Cerurilor". Cnd lumina se apropie, ea
alung ntunericul din noi. Omul care se descoper astfel si ale crui minte si
inim - care se identific n Biblie - se cerceteaz pe sine, si ntelege
dimensiunea propriei rtciri, a pierzrii n care i duce si pe altii, sau a
neantului care l pndeste si l stpneste deja, a prpastiei peste care a aruncat
doar cteva scnduri fragile, si acelea rupte. Aceasta este "aducerea aminte de
moarte", despre care vorbesc ascetii: demascarea acestei nelinisti fundamentale
pe care ne-o nbusim, dar care se exprim n ura fat de aproapele, n nevoia
nebun de a-l judeca, de a-l osndi. Dar dac cugetarea la moarte este nsotit
nu de batjocur, ci de credint, ea va da la iveal, neclintit ntre noi si neant, pe
Hristos biruitorul iadului. n El, orice dezbinare e depsit: pcatul, moartea.
Nu mai sunt judecat, ci mntuit, de aceea nu sunt nici eu chemat s judec, ci s
salvez.
"A-ti vedea pcatele" nu nseamn s stai s socotesti orice clcare de porunc,
ci s te simti sufocat, necat, pierdut si zbtndu-te zadarnic n aceast
pierzanie, s ntelegi c ai trdat iubirea si s te dispretuiesti pe tine nsuti.
nseamn s te cufunzi n apele mortii, spre a le transforma n ape ale botezului.

S mori, dar de acum n Hristos, pentru a renaste n suflarea Sa si pentru a te

regsi n casa Tatlui. "Mai mare lucru este s-si vad cineva pcatele dect s
nvieze din morti", spune o vorb veche. Cci a-ti vedea pcatele nseamn s
treci prin cea mai crunt moarte, n timp ce, dup renasterea prin botez, viata
sporeste n tine fr s-ti dai seama, pentru c ai devenit un "fctor de pace";
mcar c trebuie "s-ti versi sngele inimii", spunea staretul Siluan de la
Muntele Athos, pentru a zdruncina negatii, pentru a topi mpietrirea unor inimi
si pentru a putea cere de la Dumnezeu mntuirea tuturor.
Cel care-si vede pcatele si nu-l judec pe fratele su va putea ntr-adevr s-l
iubeasc. Sunt destul de scrbit de mine nsumi pentru a mai putea fi de
altcineva. Stiu c omul, dup chipul lui Dumnezeu, este Tain si Iubire, dar mai
stiu c aceast iubire se poate schimba n ur. Respect Taina si nu astept nimic
n schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, cci ea este rodul harului Tu.
S binecuvntm, deci, s ncercm s devenim nu fiinte de posesiune care
stpnesc si sunt stpnite , ci fiinte de binefacere. Reciprocitate fr margini
a binecuvntrii: s-L binecuvntm pe Dumnezeu care ne binecuvinteaz, s
binecuvntm tot ceea ce exist, n lumina Sa, fr s uitm c binecuvntarea,
pentru a nu se transforma n "grire n desert" trebuie s devin "binefacere".
Da, s punem n practic binecuvntarea primit, s ne supunem la tot ce este
viat, pentru a o mplini si pentru ca ea s devin binecuvntare.
Rugciunea sfntului Efrem sugereaz exact ce este de fapt asceza: post,
dar nu numai de hran a trupului, ci si de toropeal a sufletului, pentru ca
s nu mai trim numai cu pine (imagini, sunete, provocri), ci cu tot
cuvntul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). S postim de
patimi, de dorinta de a stpni si de a osndi, pentru a atinge adevrata
libertate de care vorbea sfntul Ioan Scrarul: Fii ca si un mprat ntru
lumina ta, stai ridicat ntru smerenie, poruncind rsului din tine: Du-te, si se
duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, si vin, iar trupului care nu mai
este tiran, ci slug: F aceasta, si face" (Scara 7, 3).