Putem pretinde normalitatea, fiindcă ne trezim

dimineaţa în propriile aşternuturi şi le zâmbim oamenilor cu

condescendenţă, fiindcă mâncăm mere roşii şi citim in cărţi
cuvinte desprinse parcă din noi, fiindcă păşim pe trotuar,
traversăm străzile regulamentar sau bem ceai de ghimbir in
Sage...
Putem pretinde! Insă, desigur, nu-i totuna cu ceea ce trăim
pe dinăuntru, iar asta ne obligă să rămanem sinceri cu noi
inşine, până la jupuire de sine, chiar dacă se găsesc şi oameni
care pricep ce se petrece cu noi in realitate, dincolo de
"normalitatea" pe care o afişăm ostentativ!
Mărturisesc că maniera ta de a tăcea, dincolo de faptul că
nu mă intrigă, mi-e familiară. E un refugiu în care putem să
ne închipuim că suntem feriţi de privirile celorlalţi, care ne
obturează voluntar spaţiul privirii sau ferestrele interioare .
Practic şi eu asta din când în când, în ultimul timp mai rar-
trebuie să recunosc! Aşadar, poţi îmbraţişa tăcerea!
Cuvintele mele nu te vor transformat într-un ostatic, ci pur şi
simplu vin către tine, precum un "bună dimineaţa"
spus involuntar, gratuit, fiindcă e soare, miroase a iarbă şi-au
inflorit castanii!
(…) Tu...? Ce culori mai visezi, ce muzici mai asculţi, ce
anotimpuri îmbraţişezi?
Ştii, am citit în Noica o declaraţie stranie de dragoste, pe
care el o numea "cea mai frumoasă. Sună aşa:
"Te iubesc atât de mult, încât simt că s-a împlinit ceva în
mine şi acum te pot părăsi".
O fi vorba despre eliberarea de ceea ce-ar putea să ne
limiteze în încleştarea cu celălalt?! Eu am rezerve, recunosc,
deşi apropierea de celălalt ne poate orbi aşa de mult, încât
ne-am putea "decolora" ca fiinţe ce respirăm nuanţele unei

1
culori unice, numită simplu:"eu". Insă, prea-plinul pimit în dar,
prin celălalt, ne oferă totuşi şansa de-a deveni… dezertori! Ai
citit bine! Insă, ce fain, dezertori cu raniţa burduşitaă de
muniţie: IUBIREA! Iubirea celuilalt.
De aceea, iţi tot spun că nu putem trăi printre gene
şi nici nu putem iubi ancoraţi in trecut, ca-ntr-un cimitir
sentimental!
Mi-ar fi plăcut să te pot iubi aşa cum iubesc cuvintele,
culorile, muzicile, mâinile oamenilor şi sufletele lor
nuanţate...Însă, recunosc, ne e mai uşor să ne scuturăm de
simţămintele celuilalt ca de-o ninsoare neaşteptată, cu fulgi
care ni se aştern obraznici pe pleoape, panicându-ne că s-ar
putea orbi din asta! Şi, cu toate astea, aşteptăm cuminţi o
altă ninsoare, ca şi cum…

2
 *
* *

" A fost o zi murdară azi. Am întâlnit mincinoşi, am vorbit cu

ipocriţi, am mâncat cu profitori; diseară, cel puţin, sper să
beau cu prieteni. Dar nimic nu e sigur în această lume joasă".
( dintr-o scrisoare a lui Rene, iubitul Gabrielei- " Jurnal
suedez")

*
* *

Ascult Ella Fitzgerald, un dar de la Clara, prietena mea,

mezzo-soprană în devenire! Şi mă gândesc c-ar trebui să
descoperim un timp în care să nu mai avem nevoie să cităm din
alţii, ci doar din noi înşine! Şi să fie de ajuns! Dară, ce
straniu, mă regăsesc atât de mult în visele visate de alţii,
încât simt nevoia să respir cuvintele lor nuanţate, pe
care consimt să le adopt, pentru un timp sau pentru
totdeauna, aşa cum mi se-ntâmplă şi cu oamenii, oameni pe
care-i învaţ pe de rost, ca pe-o mantră, dintr-o nevoie
impetuoasă de-un “altceva” ce mă poate otravi şi
vindeca deopotrivă, lăsând să se nască un om nou, eliberat de
spaimele pierderii în derizoriul normalitaţii.
Asta, pentru că ceilalţi sunt ferestrele mele spre mine
însămi, precum o cale de întoarcere din rătăcirile prin
biblioteci-monstru, ce pot înghiţi cuvinte, praf, timp şi
nenumărate mâini ce pipăie- înfrigurate- coperţile unor cărţi
ce nu contenesc să se ferfeniţeze, precum sufletele. Tu ştii
cel mai bine…

3
 De aceea, dispariţia ta o percep straniu, ca pe-o amputare
a unei parţi din mine, ca pe-o stare de sevraj, pe care mi-o
asum voluntar, tocmai fiindcă tânjeam după doza aceasta -
letală!- de drog.
Asta, şi pentru că ai ales să dispari abrupt, înghiţit de-o
prăpastie mult prea convenţională: "lumea orizontală", cu
inteligenţa ei sângerie şi cu "ciornele" lui Sorescu, pe care-l
vei citi înfrigurat într-o bună zi, fie şi din întâmplare!
Dar aerul albastru rămâne cu mine! Şi tu nu bănuieşti
nimic din toate astea!
Poate, sună trist, dar e adevărul meu, pe care-l respir
tocmai fiindcă descopăr în jur îndeajuns de mult verde pentru
a-mi aminti că putem supravieţui şi fără răspunsuri, pentru că
ele vieţuiesc cel mai adesea în umbra
întrebărilor, parazitându-le precum vâscul sub care ne
sărutăm pătimaş de Craciun, gest cu iz de "sărut al lui Iuda",
haide să recunoaştem!

Revenim, aşadar, la ceea ce se-ntâmplă să numim –

candizi – spaţiul ce ne-a încăput pe noi doi şi iubirea noastră.
Revenim la normalitate! Ca şi cum, de dincolo de timpul
albastru împşrţit cu tine s-ar tot arăta amputatele umbre ale
mâinilor tale, căutând altceva, aproape întotdeauna altceva!