Inainte sa scrie istorie in tricoul celor de la AC Torino, Valentino Mazzola si Ezio Loik au pus

Venetia pe harta fotbalului. Au reusit sa transforme o echipa modesta intr-o forta nationala.
FBC Unione Venezia, fondat in 1907, a luat parte la startul primei ligi din Italia de doar 23 de
ori, un numar modest pentru emblema regiunii Veneto, pentru echipa reprezentativa a celui mai
frumos oras construit de om, dupa cum bine spunea jurnalistul Luigi Barzini. Acest lucru se
poate datora faptului ca in putem gasi mai multe gondole decat mingi de fotbal. Arhitectura
acestui oras n-a fost niciodata prielnica dezvoltarii sportului rege.
Totul s-a schimbat, insa, in 1939, odata cu transferul unui pusti necunoscut pe atunci, Valentino
Mazzola. Aceasta a evoluat, inainte de transferul in Orasul Apelor, pentru echipa uzinei Alfa
Romeo din Milano, o echipa modesta, dar care a scos in evidenta geniul lui Valentino. Cum mai
exact a ajuns el aici? Vinovatul moral al transferului este seviciul militar naval, din care facea
parte. Cum dragostea italienilor pentru fotbal nu se pierde nici in momentele critice, Mazzola si
compania disputau meciuri amicale pe unde ajungeau. Talentul lui Valentino nu trecea
neobservat, era la un cu totul alt nivel fata de ceilalti jucatori de pe teren. Acest lucru l-au
observat si scouterii celor de la Venetia, care n-au stat pe ganduri si au incercat pe loc sa-i
propuna sa dea probe de joc pentru Lagunari. Mazzola a acceptat si s-a prezentat a doua zi la
terenul de antrenament al celor de la Unione Venezia. In picioarele goale. Si-a lasat intentionat
ghetele de fotbal acasa pentru a nu cumva sa le strice. N-a avut nevoie de ele, a impresionat pe
toata lumea inca de la primele atingeri de balon. Giuseppe Girani, managerul echipei din acea
vreme, a decis sa-l transfere pe loc. Cel mai bun lucru pe care l-a facut in cariera sa.
Timp de trei ani de zile, Mazzola a fost starul acestei mici formatii din Venezia.
Nu s-a multumit doar cu aceasta titulatura, a vrut ceva mai mult, a dorit sa lase ceva in
palmaresul clubului. Si a reusit, dupa cum vom avea sa aflam imediat.
Debutul lui Mazzola a venit in sezonul in care Orasul Apelor era reprezentat din nou, dupa zece
ani, in prima liga italiana. Debuteaza in Serie A in 31 martie, 1940, intr-o infrangere la limita in
fata echipei Lazio Roma. Jocul bun prestat si accidentarea suferita de titularul postului,
Francesco Pernigo, l-au mentinut pe tanarul Mazzola in echipa si pentru ultimele cinci etape din
campionat. A lasat o impresie frumoasa, a pasat decisiv in victoria obtinuta impotriva celor de la
Bari, gol care le-a asigurat matematic Lagunarilor mentinerea in prima liga si a marcat unicul gol
al Veneziei in partida de Cupa Italiei, disputata impotriva celor de la Modena, scor 3-1. Un loc 10
obtinut in clasament, in fata unor echipe puternice precum Napoli, Bari sau Fiorentina, echipa
care avea sa castige Cupa Italiei in acel sezon, alaturi de un joc placut ochiului, au oferit sperante
suporterilor. Si pe buna dreptate. Atacul constituit din Mazzola si italiano-uruguayanul Jun
Agostino Alberti functiona impecabil, erau toate premisele pentru succes.
Dar se pregatea ceva mult mai mare. Ezio Loik, un jucator nascut in Fiume, astazi Rijeka, era
considerat, in 1940, unul dintre cei mai buni tineri jucatori ai Peninsulei. Acesta evolua pentru

AC Milan, intr-o perioada in care suprematia orasului era detinuta de Giuseppe Meazza si a sa
echipa, Inter-Ambrosiana. Acest lucru, combinat cu faptul ca nu prindea prea multe minute in
echipa milaneza, l-a facut sa accepte pe loc transferul la Venezia.
Aici, pe stadionul Pierluigi Penzo, singurul stadion din lume accesibil doar cu trenul si gondola,
avea sa se intalneasca pentru prima data cu bunul sau prieten si cel alaturi de care avea sa moara
in accidentul de la Superga, Valentino Mazzola. Cei doi, alaturi de Alfredo Diotavelli si Alberti,
aveau sa creeze una dintre cele mai puternice linii de atac din fotbalul italian. Forta de atac,
soliditatea defensiva oferita de trio-ul Puppo Di Gennaro Piazza si schimbarile constante de
pozitii dintre Mazzola si Loik aveau sa aduca primul si singurul trofeu din palmaresul clubului
venetian, Cupa Italiei 40-41.
Unione si-a adjudecat acest trofeu, dupa ce a eliminat pe rand Borzachinni Terni, Udinese si
Bologna. Aici, in semifinale, avea sa intalneasca echipa lui Silvio Piola, Lazio Roma, una dintre
cele mai de temut formatii ale Italiei. Datorita unei prestatii de senzatie oferita de Mazzola,
Venezia avea sa se impuna pe teren propriu cu scorul de 3-0, poate cel mai bun meci facut
vreodata de clubul din Venezia. Acesta a fost meciul in care Valentino a fost numit pentru prima
data succesorul lui Meazza. In finala editiei avea sa intalneasca o alta echipa din capitala, AS
Roma, chiar pe Olimpico. A fost un meci dramatic. Amadeo Amadei avea sa inscrie cel mai rapid
hattrick din istoria competitiei, in doar 20 de minute, astfel ca Roma era convinsa ca-si va trece
inca un trofeu in palmares. N-a fost de acord Mazzola. In minutul 36 avea sa reduca din
diferenta, inainte ca Diotavelli si Alberti sa egaleze in a doua repriza a meciului. Scorul final a
fost 3-3, astfel ca rejucarea avea sa aiba loc pe stadionul Pierluigi Penzo. Publicul din Venetia a
fost la inaltime, jocul practicat de echipa locala i-a facut pe spectatori sa se indragosteasca de
sportul rege. Echipa a jucat impecabil si a reusit sa castige cu scorul de 1-0, gol marcat de Ezio
Loik din pasa oferita de Valentino Mazzola. Primul si singurul trofeu din istoria clubului. Un gol
realizat de una dintre cele mai bune perechi ofensive din istoria fotbalului italian.
Noul sezon, 1941-1942, aducea asteptari mari. Dupa victoria obtinuta in finala Cupei Italiei,
suporterii visau la Scudetto. Cu Mazzola si Loik, asteptarile erau mari. Au fost foarte aproape de
implinirea acelui vis, Venezia avea sa termine pe locul 3 in clasament, cea mai buna clasare din
istoria clubului. Baietii lui Giovanni Rebuffo s-au luptat pentru titlu pana in ultimele etape, dar nau reusit sa le depaseasca pe Roma, care a castigat primul titlu de campioana din istorie, si AC
Torino. Au fost la patru puncte distanta de a scrie istorie.
Pe langa aceasta performanta, Venezia avea sa aiba un alt parcurs de exceptie in Cupa Italiei,
parcurs stopat de gigantii de la AC Milan, echipa la care evolua Giuseppe Meazza. A fost ultima
realizare notabila din istoria Lagunarilor.
La scurt timp, Mazzola avea sa paraseasca Orasul Apelor pentru AC Torino. S-a dat o lupta
apriga intre Juventus si AC pentru transferul acestuia, era unul dintre cei mai buni
jucatori ai Europei. Juventus ajunsese la o intelegere cu Valentino, insa Torino a replicat cu
o oferta mult mai buna, 200 de mii de lire si doi jucatori. Bunul sau prieten, Ezio Loik, avea

sa-l urmeze. Aici, in orasul din Piedmont, aveau sa faca parte din una dintre cele mai bune echipe
din istoria fotbalului, despre care putem citi aici.
Tot aici aveau sa-si gaseasca si sfarsitul, in tragedia de la Superga.
Venezia n-a mai fost niciodata aceeasi, fotbalul din Orasul Gondolelor s-a nascut si a murit odata
cu Mazzola si Loik. O vom mai vedea vreodata pe Unione Venezia implicata in lupta pentru
titlu? Putin probabil. Dar lumea trebuie sa stie ca odata, printre gondole, carnavaluri si canale de
apa, era loc si pentru sportul rege.