Evoluia istorica

Tentative de unificare a naiunilor europene au existat nc dinaintea apariiei statelor

naionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominat de celi, iar mai trziu a fost
cucerit i condus de Imperiul Roman, centrat n Mediteran. Aceste uniuni timpurii au fost
create cu fora. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare i Sfntul Imperiu Roman au unit zone
ntinse sub o singur administraie pentru sute ani. Dat fiind diversitatea lingvistic i cultural
a Europei, aceste ncercri au implicat de obicei ocupaia militar a naiunilor, conducnd la
instabilitate; unele ncercri, ns, au durat mii de ani i au fost nsoite de progrese economice i
tehnologice, aa cum s-a ntmplat cu Imperiul Roman n timpul aa-numitei Pax Romana. Una
dintre primele propuneri pentru o unificare panic prin cooperare i egalitatea statutului de
membru a fost fcut de Victor Hugo n 1851. n urma catastrofelor provocate de primul i al
doilea rzboi mondial, necesitatea formrii unei (ce a devenit mai trziu) Uniuni Europene a
crescut, din cauza voinei de a reconstrui Europa i de a elimina posibilitatea unui nou rzboi.
Acest sentiment a dus n cele din urm la formarea Comunitii Europene a Crbunelui i
Oelului de ctre Germania (de vest), Frana, Italia i rile din Benelux. Acest lucru a fost posibil
prin semnarea n aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care care a intrat in viguare in iulie 1952.
Prima uniune vamal total, denumit iniial drept Comunitatea Economic European (informal
chiar i Piaa Comun), a fost creat prin Tratatul de la Roma n 1957 i implementat la 1
ianuarie 1958. Aceasta din urm s-a transformat n Comunitatea European care este n prezent
"primul pilon" al Uniunii Europene. UE a evoluat dintr-un organ comercial ntr-un parteneriat
economic i politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a fcut prin ratificarea de ctre ansamblul
rilor membre ale Comunitii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie
1992.
Putem spune asadar ca Uniunea European este rezultatul unui proces de cooperare care a
nceput n anul 1951, ntre ase ri europene ( Franta, Italia, Belgia, Germania Luxemburg Tarile
de Jos ) si ca in decursul urmatorilor 50 de ani au avut loc cinci valuri de extindere. iar prezent
Uniunea Europeana este compus, dup cel de al aselea val, din 27 de state membre ( Franta,
Italia, Belgia, Germania Luxemburg Tarile de Jos-1958), (Danemarca Regatul Unit Irlanda
-1973), (Grecia -1981 ),( Portugalia, Spania1986),( Austria, Finlanda, Suedia-1995), (Cipru,
Estonia, Letonia ,Lituania, Malta , Polonia, Republica Ceha , Slovacia, Slovenia, Ungaria-2004),
( Bulgaria, Romania 2007,Cipru si Malta-2008).

Ideea de Uniune Europeana

Uniunea Europeana este oo entitate politic, social i economic, dezvoltat
n Europa, ce este compus din 28 ri. Este considerat a fi o construcie sui
generis, situndu-se ntre federaie (o federaie din limba latin fdus este un stat
format dintr-un numr de state care au transferat o mare parte din suveranitatea lor
unei noi entiti, supraordonat acestora, numit guvern central "federal. ntr-o
federaie, statutul de autoguvernare al statelor componente este stabilit prin
constituie i nu poate fi schimbat prin hotrrea unilateral a guvernului central) i
confederatie (confederaia este o uniune de state independente sau de uniti
teritoriale autonome, nfiinat pe baza unui acord internaional, prin care se
determin condiiile de asociere a statelor i de funcionare a acestora).
Uniunuea Europeana nu dispune de pesonalitate juridica1, ea fiind mai mai
degraba un concept politic decat unul juridic, deoarece nu substitute Comunitatile
europene, ci le inglobeaza intr-un ansamblu mai larg 2. Statele membre ale Uniunii
Europene isi pot transfera competentele ,la aderare, doar unei (organ comunitar,
cum este Banca Central Europeana, nu i Uniunii Europeane3
Din acest motiv este acceptata explicaia conform careia ,pentru a-i realize
obiectivele ,Uniunea Europeana utilizeaza Comunitaile europene ,completate cu
formele de cooperare interguvernamentale prevazute de tratate.

Izvoarele dreptului european: noiune, clasificare

Teoria dreptului, ca i legislaia formal, face deosebire ntre ceea ce reprezint

forma intern a dreptului , ca structur intern ( norme juridice, instituii juridice i
ramuri de drept ), foarte strns legat de coninutul dreptului ( substana acestuia)
i forma exterioar a dreptului, ca structur exterioar, ca posibilitate tehnic de
vizualizare a prescripiilor normative, identificat prin expresia izvoare formale
ale dreptului sau , pe scurt, izvoare ale dreptului. Acest sens al expresiei izvor
al dreptului are i un sens material , sens care nu are un coninut juridic, ci
desemneaz condiiile materiale i spirituale care favorizeaz apariia i dezvoltarea
dreptului.
Concluzionm prin faptul c prin izvor la dreptului comunitar ntelegem
instrumentele juridice care dau form exterioar normelor comunitare, instrumente
care sunt fie tratatele institutive i modificatoare ori, n perspectiv, Constituia
Uniunii Europene, fie instrumentele specifice care eman de la instituiile Uniunii
Europene, potrivit competenelor acestora.

In regula, se disting doua categorii esentiale de izvoare ale dreptului comunitar:

izvoare primare si izvoare secundare .O alta distinctie care a mai fost facuta s-a
referit la izvoare interne ( tratatele constitutive, principiile generale ale dreptului,
legislatia secundara) si la izvoare externe (acordurile internationale).

1.1. Izvoare primare ale dreptului comunitar

In prima categorie - izvoare primare - sunt incluse actele juridice fundamentale ale
dreptului comunitar constituite de:
- Tratatele de instituire a Comunitatilor Europene ;
- Cele doua tratate bugetare asupra carora ne vom referi;
- Deciziile privind resursele proprii ale Comunitatilor;
- Actul Unic European si Tratatul de fuziune din 1967;
- Decizia si Actul privind alegerile directe in Parlamentul European (1976);
- Deciziile si tratatele de aderare; tratatul de modificare a tratatelor de instituire a
Comunitatilor Europene privind Groelanda (17 martie 1984);
- Tratatul de la Mastricht;
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa.
Unele din aceste acte comunitare cuprind si protocoale anexe. Ele fac parte
integranta din aceste acte, asa cum se chiar precizeaza in cuprinsul lor (art.311 CE,
art. 207 Euratom).
Pe de alta parte , faptul ca, de regula, in partea de inceput a tratatelor comunitare
sunt prevazute dispozitii generale introductive care sunt dezvoltate ulterior, nu
justifica interpretarea ca ele ar fi lipsite de efecte juridice, asa cum s-a incercat sa
se argumenteze in legatura, de exemplu cu prevederile art.3 lit.f [g] CE, care
precizeaza ca urmarirea obiectivelor pe acest Tratat le stabileste este indispensabila
pentru realizarea sarcinilor comunitare; instituind un sistem asigurand
nedistorsionarea concurentei, art.3 lit. f [g] pretinde a fortiori ca nu trebuie
eliminata concurenta.
Toate actele comunitare mentionate pot fi socotite ca un adevarat corpus
constitutional sau ca o carta constitutionala de baza, ele avand prioritate asupra
altor acte comunitare de nivel inferior si beneficiind de o prezumtie absoluta de
legalitate. Astfel, o Directiva a Consiliului (Nr. 75/117) prin care guvernele italian si

francez au fost obligate sa puna capat discriminarii intre resortisantii aceluiasi stat
membru pana la o alta data decat aceea stabilita prin Tratate, nu afecteaza efectul
direct al art.119[141] si termenul stabilit in Tratatul de aderare.
In literatura juridica s-a aratat ca scopurile integratoare ale Tratului originar CEE au
fost facilitate de caracterul de self - executing al Tratatului, aceasta insemnandca, in
baza ratificarii, el a devenit lege in cadrul statelor membre si trebuie sa fie aplicat in
mod direct de catre tribunalele nationale, neimpunandu-se vreo conditie, ca in cazul
unui tratat non-self-executing (care numai creeaza obligatii de natura contractuala
ce se impun semnatarilor din dreptul international), pentru ca Tratatul sa fie
incorporat in dreptul international al statelor membre prin legislatia de
implementare spre a avea efect la nivel intern, daca se are in vedere doctrina
monista preponderenta ( cu situatia speciala a Marii Britanii unde este acceptat
sistemul dualist, al existentei sistemului de drept international separat de dreptul
national, fiind necesara transformarea normelor internationale in norme interne
printr-o lege speciala - ca in cazul Tratatelo comunitare European Comunities Act,
1972). S-a mai precizat ca Tratatul, dobandind caracterul de self - executing din
forma sa legislativa si din conturarea sa constitutionala, punerea sa in aplicare a
fost incredintata in primul rand institutiilor comunitare in temeiul art. 4 [7], iar
drepturile si obligatiile pe care el le stabileste nu exista pur si simplu intre statele
membre pe o baza internationala reciproca, ci pe baza unui set complex de relatii
intre statele membre, cetatenii lor si institutiile comunitare.

Principiile dreptului european. Aspecte introductive

Principiile generale ale dreptului european se impun, n primul rand, datorita
caracterului de noutate a dreptului european care se afla nca n etapa consolidarii
sale, in raport de ordinea interna a fiecarui stat care cunoaste o lunga perioada de
sedimentare.
Nu este necesar, nsa, ca ele sa fie expres enuntate, ci numai sa fie acceptate chiar
n diverse forme, precum n cazul ncorporarii n legea fundamentala nationala, n
legi ordinare, n practica jurisdictionala, etc.
n literatura de specialitate, noiunile de principii generale de drept i dreptul
jurisprudenial se suprapun n ceea ce privete coninutul, chiar dac au denumiri
diferite.

n acest sens, chiar si acei autori care sunt de parere ca, de regul, jurisprudena nu
trebuie considerat ca un veritabil izvor de drept, recunosc dreptul jurisprudenial al
Curii de Justiie ca surs a dreptului comunitar .
Astfel, majoritatea autorilor consider c principiile generale ale dreptului european
au fost initiate si formulate in hotararile Curii de Justiie de la Luxemburg acestea
fiind o problem ce revine strict practicii Curtii., iar mai apoi au fost introduse in
Tratatele Comunitatii Europene sau in tratatele modificatoare, fiind intr-un final
consacrate, ca atare, in Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa Roma, la
29.10.2004.

Ct privete clasificarea principiilor s-au conturat mai multe opinii:

A. In mod frecvent, se disting trei categorii de principii:
- principii juridice obligatorii, drept internaional, care sunt o mostenire juridica
comuna Europei ca forma a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar
caracterul lor obligatoriu este de netagaduit;
- reguli de reglementare comune legislatiei statelor membre, ele si au originea n
apropierea sistemelor lor juridice, produsa de-a lungul anilor si n nivelul lor de
dezvoltare economica, sociala si culturala sensibil egal (este, n fapt, o conditie a
dobndirii calitatii de membru al Uniunii europene);
- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate
independent de ordinea juridica nationala; ele sunt o creatie a institutiilor
comunitare (inclusiv a Curtii de Justitie) ca urmare a interpretarilor si motivarilor
legale si pot lua conturul unor principii generale.
B. n opinia lui J. Boulouis principiile se clasific n:
- principii referitoare la repartiia competenelor, la echilibru instituional, la
alegerea bazei legale,
- principii generale ale dreptului din care fac parte principiile inerente ale oricrui
sistem juridic organizat,
- principii generale comune sistemelor naionale de drept ale statelor membre
(acestea reprezint categoria cea mai substanial de principii generale care se
sprijin pe dreptul statelor membre),
- principiile deduse din natura Comunitilor.

C. ntr-o alt opinie, s-a considerat c principiile dreptului comunitar se refer:

1. pe de o parte, la raporturile dintre instituiile U.E.,
2. iar, pe de alt parte, la raporturile dintre aceste instituii i organismele statelor
membre.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresa n tratatele comunitare si
trebuie sa fie general acceptate n ordinea juridica nationala a statelor membre n
scopul de a constitui principii generale de drept comunitar. Nu este necesar, nsa, ca
ele sa fie expres enuntate, ci numai sa fie acceptate chiar n diverse forme, precum
n cazul ncorporarii n legea fundamentala nationala, n legi ordinare, n practica
jurisdictionala, etc.