Sunteți pe pagina 1din 8
Supliment al „Săptămânalului VORBA”
Supliment al „Săptămânalului VORBA”
Gândurile cu care ie ș i din teatru după spectacol îmi par ca întâlnirea cu
Gândurile cu care ie ș i din teatru după spectacol îmi par ca întâlnirea cu

Gândurile cu care ieși din teatru după spectacol îmi par ca întâlnirea cu un prieten drag cu care nu te-ai văzut demult și când pleci e sentimentul de bucurie că v-ați revăzut și tris- tețea că vă despărțiți iar. Dife- rența e că nu poți să vorbești la telefon sau pe Facebook cu spectacolul. Dacă ești într-un teatru, în 95% din timp nu ai nici cea mai vagă idee dacă sunt sau nu oa- meni în sală, pentru că totul se rezumă la „ce se întâmplă pe

scenă”. Poți să auzi și să simţi

energia, însă nu poți să vezi. Or în cazul nostru trebuie să vezi, să vezi publicul, să te vadă, să- ți admire chiciul de zdrențe dă firmă și brățara cu lanț dă trei kile, ceea ce poate fi intimidant însă, în același timp, este bine, pentru că poți comunica mai direct. Ori sunt eu mai de modă veche, ori nu știu să înțeleg oa-

meni, dar, dintotdeauna am considerat că la operă, la teatru, la orice fel de evenimente cul- turale se pretează să pui o hai- nă decentă pe tine și să te com-

porți ca atare. Întro seară mi-

am dat seama că dacă vrei să chinui o piţipoancă, dacă vrei să o aduci în stadiul în care să-

și dorească moartea și să bleste- iegări albi cu cremă fină de cio-

me ceasul în care mama a edu-

cat-o că e bine să ai un creier roz, cel mai simplu lucru care-l poți face este să o duci la Ope- ră! De fapt nu o duci, ci o tâ- răști de-a dreptul… În timp ce urmăream cu atâta interes și admirație o pie- să de teatru, atenția mi-a fost furată de o domnișoară care stătea în dreapta mea. Nu am putut, n-am avut cum să nu observ felul în care era îmbră-

cată: geacă de piele albă până-n

talie, iegări albi mega mulați, botine albe cu toc cui de şpe cm și poșetă cu nelipsitele paiete, precum multe brizbizuri atâr- nate de încheieturi și de urechi. Ah, să nu uit: geaca era deschi- să până la jumătate și abunda în priveliștea unui decolteu adânc, chinuit de înghesuit (if you know what I mean). Nu am avut nici o problemă cu domnișoara piţipoancă, deși se foia întruna și se uita la ceas din minut în minut, își verifica telefonul sau mai vorbea cu

voce tare. Aproape că mi-era

milă de biata ființă plictisită, că în loc să fi fost dusă într-un club tapetat cu motive florale și luminițe roz, mov, unde să se unduiască în jurul unui pahar cu șampanie, ea, săraca, a fost târâtă la Operă. Asta până la un moment dat când, domnișoara mea, și-a scos agale un pachet de biscuiți din poșeta-i cu paiete străluci- toare, l-a desfăcut relaxată, fă- când abstracție de privirile acu- zatoare ale oamenilor din jurul ei, s-a pus să mănânce biscuiţeii ca la mama acasă și apoi, ca

orice rromân care se respectă, a

aruncat ambalajul pe jos și și-a scuturat scaunul de firmituri, că poate-poate își murdărea

a fost inspirată tocmai de astfel

de tipuri de caractere umane… Unde s-au dus vremurile studenție când, și asta nu cu foarte mulți ani în urmă, era obiceiul ca elevii și studenții să nu lipsească de la spectacole, nu ne impunea nimeni, așa vo- iam. În lipsa banilor, pentru un

bilet la Opera, un student făcea

chiar si pe hamalul

ceva dirijat, era in firescul vieții noastre. Acum, mai degrabă te faci

de râs de te duci la un spectacol

de operă

cercuri, clar. Mă gândeam la o

medie a elevilor

ții mai degrabă cu birturile. Fițoase, desigur, dar birturi. Realitatea!?! Am scris pentru a crea mai evident contrastul , de pe pozi-

ția din care vorbim, dintre ieri și azi. ,,Te faci de ras?" Dar cine este cel care râde? Sunt convin- sa că vor fi întotdeauna tineri care vor cunoaște și vor urma căile de formare a personalității lor, poate vor fi mai puțini, dar vor fi, si aceștia nu vor avea timp să privească spre cei ce

râd. Da, realitatea este că ei cei

ce cunosc și vor urma căile de

formare a personalității lor, vor

fi lideri, cei ce râd…

Nu era

Bine, depinde și de

Iar studen-

colată… Nu am putere să mai

depinde ș i de Iar studen- colată… Nu am putere să mai comentez ceva. Mă enervez

comentez ceva. Mă enervez de fiecare dată când îmi amin- tesc… Dar, îmi pare rău că dom- nișoara piţipoancă nu a depus puțin efort pentru a înțele- ge piesa de teatru, fi- indcă, ar fi fost mari șanse să aibe niște reve- lații și probabil ar fi

înțeles că „Egoistul”

Noaptea de Iunie

Alexandru Macedonski

Fragment (ultimele trei versuri)

……………………………………………………………………………………………

P uteai lângă Rachela, cu inima deșartă, Dar nobila prin suflet și nobilă prin arta,

Să uiți a ta durere și vocea să-i asculți, Și mult mai sus de secol, râzând de calomnie, Să te ridici deodată pe brațe de adulți,

Vărsând în a ta urmă torente de-armonie, La care să se-închine dușmanii cât de mulți! Puteai, râzând de versuri la front aliniate, Să țeși o nouă pânza de rime zdruncinate, Şi-ntr-însa să amesteci real cu ideal, Făcând pe a ta Muza în clipă să creeze Tavernă-n care vinul să curgă ca un val, Alături cu palatul în care să viseze În mijlocul orgiei vrun nou Sardanapal!

P e Malibran, în care vibra melodioasă,

A îngerilor voce din doma radioasă,

Puteai s-o faci celebră, cântând pe-al ei mormânt, Și-n Rolla, de la ceruri, să cazi pân' la pământ, Iar fată să-și deșire cu mâna ei roz-albă Monedele de aur cuprinse într-o salbă, Și dându-le lui Rolla, acelui desfrânat, Să-i zică: „ Ia-le, du-te, și joacă-le, căci poate, Norocul să se schimbe precum se schimba toate!” Dar Rolla să-și golească paharu-nveninat, -și dea a lui suflare cu ziua ce se-ngâna, Și înger, ca și demon, prin nume să rămână!

S ublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume, Să simţi indiferenţă cum vine să sugrume

Din inimile noastre, cerescul simţământ, Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare

Spre tot ce este rază, scântei, parfum, splendoare,

Spre tot ce te ridică în cer de pe pământ!

Ai suferit, desigur, dar niciodată încă, Oriunde te conduse destinul tău incert,

Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert, Și patria-ţi, — ingrată fiind, — ţi-a zis: „Mănâncă!” Cântaşi cu toate-acestea un imn de-amărăciune, Sarcasmele rânjinde pe buze-ţi se-ntâlnesc, Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune, Ce trebuie să facă acei ce flămânzesc? Când iunie surâde cu noptile-nstelate, Să cânte sau să moară, când tu și n-ai cântat? Să plângă, sau să râdă, cu buze descleştate, Când ție, și condeiul din mâna ţi-a picat?

Să cânte?

Și cine știe, oare, în moarte de e bine?

Să plângă?

Pe cât ai să verși lacrimi, pe-atâta ai să cazi!

Să râdă?

Să râdă însă! Râsul provoacă singur plânsul!

Pentru cine?

Să moară?

Pentru cine?

Însă plânsul provoacă râsul azi

Dar tot omul o rană are-ntr-însul

mai istoria ș tia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în
mai istoria ș tia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în

mai istoria știa că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompune- re, neamul acesta care are toate însușirile în afară de aceea capitală: instinctul sta- tal. Crima elitelor conducă-

presionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste ele- mente germanice, singurii aliați sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalan- săm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire în- coace sașii și șvabii au fost necontenit umiliți iar un- gurii favorizați. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de

toare românești constă în pierderea acestui instinct și în înfiorătoarea lor inconștiență,

în

încăpățânarea cu care își

apără “puterea”. Au fost elite

românești care s-au sacrificat

de

bună voie, și-au semnat cu

unguri!) În 1918 sașii nu se

mâna lor actul de deces nu-

înțelegeau cu șvabii. Am fi

mai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului aces- tui neam.

putut profita de aceste neîn- țelegeri. N-am profitat. Dim- potrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să accele- răm unirea tuturor elemente- lor germanice. Și astăzi, sașii și șvabii sunt uniți și sunt împotriva noastră.

Ungurii au colonizat granița încă din 1920, deși și

astăzi se găsesc înapoia aces- tei centuri de fier nu știu câte sute de mii de români. Noi n- aveam nevoie de colonizări,

Clasa conducătorilor noștri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii face tot

ce-i stă în putință ca să-și pre- lungească puterea. Ei nu gân- desc la altceva decât la mili- oanele pe care le mai pot ago- nisi, la ambițiile pe care și le

mai pot satisface, la orgiile pe

pentru că toate satele de pe

care le mai pot repeta. Și nu

frontier sunt românești. În schimb, am stat cu mâinile în sân și am privit cum se întă- rește elementul evreiesc în

 

în

aceste câteva miliarde risi-

Imoralitatea clasei con- ducătoare românești, care

voluptate la surparea lentă a statului românesc modern.

ceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenin- țarea toate acestea sunt za- darnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politi- ce, instinctul statal, s-a stins.

pite și câteva mii de conștiin-

țe ucise stă marea lor crimă,

Clasa noastră conducă- toare, care a avut frâne- le destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contem- poranilor și în fața istoriei:

pierderea instinctului statal,

ci

în faptul că măcar acum,

orașele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat com- plet, cum Țara Oașului s-a părăginit, cum s-au făcut co- lonizări de plugari evrei în Maramureș, cum au trecut pădurile din Maramureș și Bucovina în mâna evreilor și maghiarilor etc., etc.

deține “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a

furat ca în codru, că s-a dis- trus burghezia națională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie și învăță- mânt, că s-au desnationalizat profesiunile libere toate

când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze. Să amintim numai câteva fapte și vom înțelege de când ne conduc piloții orbi. Cel dintâi

lucru pe care l-au făcut iu- goslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc

 

Cei 10.000 de țărani ro-

aceste crime împotriva sigu-

ranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamu- lui nostru, ar putea după ma- rea victorie finală – să fie ier- tate.

Memoria generațiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916-1918 – lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor româ- nilor. Dar cred că este o cri- mă care nu va mai putea fi

niciodată uitată: acești aproa-

pe douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care

nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de indelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică

totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găi-

nărie politicianistă, de un

milion sau o sută de milioa- ne furate, de corupție, bacși- șuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne- au condus și ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le- a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului

nostru este condusă de niște

piloți orbi. Acum, când se pregătește marea luptă după

care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine își merită soarta de rob – elita noastră conducătoare își con- tinuă micile sau marile afa-

Istoria cunoaște unele exemple tragice de state în-

floritoare și puternice care au

pierit în mai puțin de o sută de ani fără ca nimeni să înțe- leagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâm- plat nici un cataclism între timp. Și deodată, statele aces-

tea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după ace- ea, cetățenii fostelor state glo- rioase își pierd limba, credin- țele obiceiurile și sunt în-

ghițiți de popoare vecine.

Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de stânca finală.

Nimeni n-a înțeles ce se în- tâmplă, dregătorii făceau po- litică, neguțătorii își vedeau

de afaceri, tinerii de dragoste și țăranii de ogorul lor. Nu-

aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure ele-

mente sârbesti. Iugoslavii,

atunci ca și acum, erau de- parte de a avea liniștea și co- heziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violență. Cu toate acestea, știind că adevărata graniță nu e cea însemnată pe hărți, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) au făcut tot ce le-a stat în putință ca să deznaționalizeze jude- țele românești.

Și se pare că au reușit. În

orice caz, acum, la granița

Banatului, stau masive colo- nizări sârbești, sate care nu existau la conferința păcii…

La “plebiscitul” din 1918 -1919, toate satele svăbești au votat alipirea la România Mare. S-a obținut astfel o im-

mâni veniți din Ungaria con-

tinuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat și am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănățeni acolo unde sunt și să aducem la frontier bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuțit cu toporul și la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănățe- ne cerșesc în Balcic… Dintre toate minoritățile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile

lor, în bună parte, au intrat în

stăpânirea bulgarilor. Bazar- gicul este complet bulgarizat.

Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-și cumpere și să cultive pământ până la Guri- le Dunării.

Va urma

Pagina 2 Faptele „VORBEI”
Pagina 2
Faptele „VORBEI”
bată străzile, să studieze Începând cu anul caracterele, să simtă perso- nalităţile şi năravurile, iar
bată străzile, să studieze Începând cu anul caracterele, să simtă perso- nalităţile şi năravurile, iar
bată străzile, să studieze
Începând cu anul
caracterele, să simtă perso-
nalităţile şi năravurile, iar
apoi să le aştearnă pe foaie
în versuri trecându-le, bi-
neînţeles, prin filtrul său
umoristic. Le dădea gazete-
lor, în speranţa că vor fi
publicate. Deşi se temea că
va fi respins, el, un tânăr
evreu din provincie, Isac
Lazarovici a făcut furori cu
talentul său.
1912, după doar doi ani
de activitate în presa bu-
cureşteană, Isac Lazaro-
vici şi-a făcut un nume în
lumea literară a Bucu-
reştiului antebelic. Era
deja un umorist cunos-
cut, apreciat şi foarte
căutat. În această perioa-
dă şi-a luat pseudonimul
de Ion Pribeagu.
„S-a stabilit de tânăr la
Bucureşti, unde s-a afirmat
prin talentul şi uşurinţa cu
care compunea cronici ri-
Acest pseudonim a
fost construit cu autoiro-
nie. Ion este echivalentul
lui Isac, iar „Pribeagu“ –
soarta umoristului de a
mate, gen gustat de publicul

cititor al primelor decenii ale secolului al XX-lea. Trecerea de la acestea la poezia umo- ristică şi transformarea sa într -un poet adevărat i se dato-

reşte în mare parte lui Cocea (n.r. Nicolae Cocea), care i-a remarcat talentul şi i-a dat îndrumările necesare valorifi- cării superioare a acestuia“, spune Median. Lazarovici avea un stil aparte. Timidul şi sobrul botoşănean se dez- lănţuia în rubricile umoristice ale ziarelor bucureştene. Spe- cialiştii spun că avea un umor sănătos, cu bun-simţ, dar în

acelaşi timp „muşcător“.

„Cronicile rimate, inspira- te din viaţa cotidiană sau poe- ziile cu «poante», cu eroi pro-

venind din toate mediile soci- ale, români şi evrei, deopotri- vă, satirizând avariţia, pros- tia, naivitatea, infatuarea, infi- delitatea conjugală, bigotis-

mul, demagogia, lichelismul, şarlatania etc. s-au bucurat de o enormă popularitate, păs- trându-şi, în ciuda trecerii timpului, capacitatea de a stârni râsul şi buna dispo- ziţie“, spune istoricul botoşă- nean Gheorghe Median. La

început, mai precis din 1910

până în 1912, a semnat poezii umoristice, anecdote şi poante cu diferite pseudonime, cele mai cunoscute fiind „Ion Pala-

vră“, „Ion Vraişte“ şi „Vasile Ispravă“.

Scria la ziarele vremii, fie la rubrica cu texte umoristice, fie chiar periodice cu profil umoristic precum „Adevărul

a r t i s t i c “ ,

„Caricatura“, „Curentul izrae-

l i t e r a r

ş i

lit“, „Ordinea“, „Pardon“, „Rampa“.

Ion cel fără un cămin stabil

nu-şi fi găsit niciodată

un cămin stabil, deşi, mai ales

după Primul Război Mondial şi relansarea economică a „României Mari“, Ion Pribea- gu a devenit un brand al umorului de calitate româ- nesc.

În 1912, scoate şi primul volum de poezii umoristice, stârnind hazul mai multor generaţii. Au urmat aproape imediat volumele „Vârfuri de spadă“, din 1915, şi „Bucureşti noaptea“, în 1922.

De altfel, până în 1963, va mai scoate încă patru volume:

„Bucureşti-Iaşi“, în 1922,

„Strofe ştrengare“, în 1934, „Miere şi venin“, în acelaşi an, şi „Puncte de foc“, în 1963.

„Ora veselă“ cu Ion Pribeagu

Isac Lazarovici colabora la mai toate revistele de profil,

dar şi la ziarele importante ale Bucureştiului, precum „Adevărul“ lui Constantin Graur. „Din 17 ianuarie 1929, când s-a inaugurat la Radiodi- fuziunea Română emisiunea «Ora veselă», numele lui Ion Pribeagu a devenit cunoscut pe tot cuprinsul românesc,

textele sale umoristice, multe

în lectură proprie, fiind difu- zate în numeroase emisiuni“, precizează Median. Îşi deschi- dea emisiunile radiofonice, dar şi apariţiile din ziare, cu o formulă devenită consacrată în perioada interbelică:

„Fraţilor din toată ţara / Din Arad şi Hunedoara / Din Constanţa şi Sascut / Vă sa- lut! Şi vă spun la toţi cinstit: / Bine v-am găsit!“.

Pribeagu la cafea cu Minu- lescu şi Gârleanu

Pribeagu frecventa cafene-

Ion Pribeagu copertă GIMPELE

lele boemei bucureştene, unde stătea la masă cu Victor Efti- miu, Ion Minulescu sau Emil Gârleanu. „Prin anul nouă sute nouă / Nu mai eram un oarecare, / Veneam la clubul «Lumea nouă» / Şi alte cer- curi literare, / Îl cunoscusem pe Gârleanu, / Pe Cincinat, pe Eftimiu, / Îmi oferise Mi- nulescu / «Romanţe pentru mai târziu»“, preciza umoris- tul în poezia „Verişoara“.

Ion Minulescua fost unul

dintre apropiaţii lui

Ion Pribeagu

În anii ’30, Ion Pribeagu era curtat de multe teatre din Bucureşti, dar şi de artişti, pentru a le scrie versurile. De notorietatea botoşăneanului

îşi aducea aminte şi drama- turgul şi realizatorul TV Octa- vian Sava. „Era un om mă- runţel, îmbrăcat îngrijit, cu o pălărie «Borsalino», cu gule- rul cămăşii apretat şi de o al- beaţă imaculată, cu hainele bine croite pentru trupul său de liliputan, cu ochelari ro-

tunzi, imenşi pentru persoana

atât de gracilă, dindărătul cărora te ţintuia o privire scli- pind de inteligenţă. Umbla totdeauna grav, frământat parcă de mersul inexorabil al omenirii către pieire.

Copil fiind, m-am în- crucişat nu o dată cu el pe stradă şi-i auzeam pe cei din jurul meu şoptind cu respect:

«E Ion Pribeagu!»“, scria Sava pe 17 ianuarie 2008 pe site-ul de presă 9 a.m.

Dan Orghici

Resursa: internet, diverse site-uri

Ion Pribeagu, caricatura din 1945 FOTO Adevărul
Ion Pribeagu,
caricatura din
1945 FOTO
Adevărul

Povestea neştiută a regelui umorului din România, Ion

Pribeagu, evreul care a in- ventat-o pe „Zaraza“ şi i-a adus faimă lui Constantin Tănase

Isac Lazarovici, botoşănea- nul ascuns în spatele pseudo- nimului Ion Pribeagu, este considerat de istorici unul

dintre cei mai buni umorişti români. Uitat pe nedrept în subsolurile istoriei, Pribeagu este cel care a dat viaţă cele- brei „Zaraza“, dar şi „muşcătoarelor“ şi îndrăz- neţelor librete umoristice ale

lui Constantin Tănase.

În 1931 „Zaraza“, tangoul care va deveni unul dintre cele mai populare „hituri“ ale muzicii urbane din perioada interbelică, îl face nemuritor pe Cristian Vasile, tânărul brăilean, supranumit şi astăzi de muzicieni „ultimul truba- dur“.

Tot în anii ’30, aparent fără nicio legătură cu „Zaraza“, Constantin Tănase devine un monstru sacru al vodevilului interbelic româ-

nesc şi exponentul unei gene- raţii, datorită textelor sale

umoristice, dar care ascund

realităţi politice şi sociale

crunte.

Puţini ştiu însă că în spa- tele acestor doi „giganţi“ ai României interbelice se afla un evreu botoşănean de 1,50 metri, Isac Lazarovici, cunos- cut mai ales sub pseudonimul Ion Pribeagu. Practic, istoricii spun că Lazarovici sau Pri- beagu este, de fapt, umoristul de geniu care a dat naştere atât nemuritoarei „Zaraza“, probabil o domnişoară de care se îndrăgostise în adoles-

cenţă la Botoşani, cât şi ului-

toarelor texte umoristice puse în scenă de Constantin Tăna- se.

„Iubit, prigonit, aproape ucis pentru că a îndrăznit să glumească, Ion Pribeagu ră- mâne un personaj de legendă

în istoria scrierilor umoristice

româneşti“, precizează istori-

cul botoşănean Gheorghe Me- dian.

Când a început să scrie, „era mic de statură, purta ochelari cu ramă groasă de

baga şi, în contrast cu opera sa, care emana o debordantă

veselie, era un om sobru“,

spune istoricul Median. Şi cam atât se cunoaşte din bio- grafia de început a lui Isac Lazarovici. Istoricii subliniază că atât

copilăria şi adolescenţa lui

Isac Lazarovici, cât şi pregăti- rea sa intelectuală sunt învă- luite în mister. Nu se ştie dacă

a moştenit de la cineva din

familie talentul literar sau spiritul mucalit. Cert este că

în 1910, la 23 de ani, evreul botoşănean ajunge la Bucu-

reşti, acolo unde încearcă să-şi câştige pâinea scriind la gaze-

te poezii umoristice, calambu-

ruri, anecdote, poante. Abso- lut totul era versificat. Primul său pseudonim a fost „Sachi Disperatul“. „Pentru un tânăr evreu dintr-o familie săracă, Bucureştiul era o salvare, o oportunitate“, explică Medi- an.

„Ion Palavră“, „Ion Vraişte“ şi „Vasile Ispravă“

Istoricii susţin că tânărul Lazarovici a reuşit să se im- pună încă de la început în tumultuosul Bucureşti antebe- lic. Nu a trebuit decât să stră-

poezie ,

poezie ,

poezie

Radu Ulmeanu

Constantin Brâncuși- Nou născuți sculptură1920
Constantin Brâncuși-
Nou născuți sculptură1920

Ca noul născut

Rătăceşti pe cărările nopții pe sub explozii de stele din care îți ning în păr şi pe umeri păsări arzând

Şi umbli clătinat

după ce lumea ți‐a umplut paharul

cu sângele ei fosforescent

Şi te răstorni în patul gol nefrământat încă de trupul iubitei

Îți îndrepți privirea asupra lumii întunecate din care va răsări astrul noilor zile

Şi te reverşi pe ferestrele ființei ingenue pentru a săruta cu gândul pământul ce‐l vei călca

Să te arunci

ca noul născut în lumină

Paganini pe patul de moarte Autor necunoscut
Paganini pe patul de moarte
Autor necunoscut
în lumină Paganini pe patul de moarte Autor necunoscut Lucian Gruia STILISTICĂ Puternicilor zilei Sinceritatea

Lucian Gruia

STILISTICĂ

Puternicilor zilei

Sinceritatea alunecă pe invective, Fățărnicia încalecă buna credință, Puterea urcă treaptă cu treaptă, Scara spinărilor resemnate, Antonimele devin omonime. Din vârful piramidei fatale Ce uşor îmbrățişezi lumea resemnată (La bază se trăieşte o viață abreviată). Zilele trec fericite:

Epopei, ode, cantate Dar moartea vine fără stilistică.

Şoselele, cele mai lungi cimitire

Deasupra şoselelor, cele mai lungi cimitire din istorie, Pluteşte pâcla albă a sufletelor celor Striviți de autoturisme, tiruri, camioane, motociclete. Iată trupurile sfârtecate văitându-se Sub roțile maşinilor, lovite de parbize,

frânte pe capote.

Corpurile astrale ale Doinei şi Ion Aldea Teodorovici Şi-au astâmpărat dorul de Eminescu; Grigore Vieru şi-a regăsit România reîntregită; Laura Stoica nu mai este actrița grăbită; Alexandru Coşbuc urcă pe motocicletă Calea Raiului; Albert Camus a devenit mai impasibil decât Intrusul

Său criminal şi absurd; Sufletele morților, la Podgorica, în Muntenegru Au rămas agățate patruzeci de zile,

De tufişurile şi buruienile stâncilor prăpastiei,

Până când s-au înălțat la cer -

O mare de bărbați, femei, copii

Se revarsă deasupra şoferilor

Tăindu-le beregatele,

Umbrele călăilor şi victimelor devin un nor compact,

O ceață prin care cerul se întunecă;

Noaptea veşnică învăluie Şoselele, cele mai lungi cimitire din istorie,

În care lumânările sunt farurile maşinilor.

Oase, bare de protecție contorsionate, lumânări, sânge.

Şi țipete, țipete, veşnice țipete!

Nichita Danilov

„Peisaj în Ardeal” Camil Ressu
„Peisaj în Ardeal” Camil Ressu

Alt secol

îngerul meu tămăduitor n-are aura, nici aripi. îmi pune degetul pe rana si-mi spune :

„Exişti, Danilov, exişti ?"

„Exist, exist, îi răspund. De mai bine de un sfert de secol

nu fac decât sa exist."

„Atunci fii mai sigur de tine şi există cu adevărat !"

„Exist, exist, îi răspund."

„La vârsta ta, eu eram altfel, îmi spune. Tu parca n-ai sânge în vene, n-ai viață, n-ai demon." „Exist, exist, îi răspund. De mai bine de un sfert de secol mă străduiesc să exist." „Atunci caută-ți cealaltă jumătate a ta şi exista cu adevărat !" „Cealaltă jumătate a mea a rămas dincolo. Dincolo, îi răspund. Du-mă în alt timp, în alt secol"

!" „Cealaltă jumătate a mea a rămas dincolo. Dincolo, îi răspund. Du - mă în alt
Pagina 4 Faptele „VORBEI”
Pagina 4
Faptele „VORBEI”
Vida Gheza „MINIER” mii din timp.
Vida Gheza „MINIER”
mii
din timp.

13-15 iunie 1990. au fost cele mai negre din istoria post decembrie 89. Versiunea oficială a fost ca văzînd mi- nerii din Valea Jiului, cum s- a întrerupt programul TVR s- au suit in trenuri si au ve- nit la Bucuresti, sa împiedi- ce contrarevoluția. Incă din aprilie 1990 TVR a dus o campanie murdară.

Cei din piața Universită- ții au fost taxați drept huli- gani, elemente descompu- se, antisociale, drogați, vîn- duți, dușmani ai României și ai revoluției, trădători, mer- cenari, plătiți cu dolari, ex- tremiști, legionari, teroriști.

Revolta care a adu- nat zeci de mii de oameni aproape în fiecare seară în Piața Universității a avut ca

Vida Gheza „CIOBAN”
Vida Gheza „CIOBAN”

resort faptul FSN era

tot un PCR, și se definea ca

„forță conducătoare” în soci- etatea românească. Liderii

FSN nu doreau o democrație veritabilă, ci făceau o politi-

c ă

ție moscovită. Voiau să fa- că glasnost și perestroika în

România, mai credeau in comunism. Lumea din piața Universității dorea pur și

simplu reforme rapide, liber-

tate, o societate de tip occi- dental, nu un „socialism cu față umană”. Momentul „pri- măverii de la Praga” din

1968 trecuse, era epuizat in

fața valului revoluționar din

1989. Nostalgicul Ion Iliescu

& Co nu știau acest lucru și mergeau contra istoriei. De altfel Gorbaciov va mai rezis- ta doar un an. În 1991 a tre- buit să demisioneze.

Lumea strînsă în piața

d o -

i n s p i r a -

d e

U n i v e r s i t ă ț i i rea reforme, o democra- ție liberală, economie de

p i a ț ă . Î n l ă t u r a -

rea garniturii Ceau- șescu nu a dus in 1990 la

o deschidere și la o

schimbare vizibilă de

regim, ci doar la o cos- metizare a celui vechi. Puterea fusese acaparată după 22 de-

c e m b r i e

de eșaloanele 2-3 ale nomenklaturii care își apără interesele cu toa- te mijloacele, inclusiv prin violență. La o cercetare atentă versiunea sosirii sponta-

1 9 8 9

Stelian Tănase
Stelian Tănase

Efectele

pierdut zece

ani,

2. a ratat startul refor-

melor absolut necesare,

3. a izolat România pe

plan diplomatic.,

4. a distrus imaginea Ro-

mâniei de țară eroică și cura-

joasă care a plătit cu sînge libertatea ei în decem- brie 1989. Știm azi mai bine că ima- ginea, prestigiul unei țări sunt esențiale pentru statu- tul ei în lume.

Inutil să amintesc că cei

care s-au făcut vinovați de acel „puci de sus în jos ” nu au fost făcuți responsabili niciodată. FSN de fapt a relu- at în iunie 1990 scenari- ul represiunii violente din

piața Tien Anmen, de la 4

iunie 1989, dar la un an dis- tanță. Circumstanța agravan- pentru inițiatorii mineria- dei devreme cea ea s-a pro- dus după ce la Bucu- rești regimul Cea u- șescu căzuse. A fost un gest politic absolut inu- til și prostesc, dar extrem de grav prin consecințele lui. E f e c t e l e m i n e r i a d e i din iunie 90 se resimt și azi în ciuda unei oare cari uitări care a acoperit-o între timp.

1. România

ne a minerilor nu rezistă. Un

ex. De mai multe zile se fă- ceau la București și în Valea Jiului, pregătiri pentru caza- rea și hrănirea minerilor. Transportul și cazarea lor a fost organizat in cele mai mici amănunte, ca și comuni-

cațiile. La București au venit

de persoane controla-

te de organizații de FSN, aduse cu autobuzele din alte orașe, Călărași, Ploiești, Ale- xandria, etc, îmbrăcați în sa- lopete de mineri. Liderii lo- cali județeni FSN au fost res- ponsabili cu această opera- ție. Mineriada a fost o opera-

ție premeditată, pregătită

Documentele mai mul- tor investigații, Parchet, Par- lament, presă, cărți, mărturii, arată clar acest fapt.

Alt aspect, mulțimea aceea de mineri a fost împă- nată cu securiști, fie activi, SRI-iști, fie trecuți în rezervă in decembrie 89 și reche- mați pentru acele zile. Ei au avut liste cu adrese, un plan de măsuri alcătuit de mai multă vreme, prin care erau vizate sediile partidelor de

o p o z i ț i e , r e d a c ț i i l e

unor ziare care criticau regi-

mul Iliescu. Au avut de ase-

menea liste cu adresele și fotografiile mai m tor perso- nalități ale Opoziției din acel timp, liderii PNL PNTCD, intelectualii care susțineau protestele din Piața Univer- sității.

Zilele mineriadei din iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecem- bristă a României.

sită ț ii. Zilele mineriadei din iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecem-
Faptele „VORBEI” Pagina 5
Faptele „VORBEI”
Pagina 5
În ciripit de păsărele… (I) Nu sunt un romantic inco- ca- (fragment de roman) rigibil,
În ciripit de păsărele… (I)
Nu sunt un romantic inco-
ca-
(fragment de roman)
rigibil, însă, imediat ce se
re-ţi spuneam acu trei ani. Şi-
apare şi se instalează primă-
vara în toată măreţia ei, simt
mi făcui blog, sunt blogher cu
şi cre’că-mi trebă neşte virgu-
le…
-Virgule? Oho, am virgule
de nu-ştiu ce să mai fac cu
Dumitru Hurubă
acte în regulă, ca să zic aşa…

nevoia acută de-o plimbare în Parcul Dendrologic din Sime- ria. Câteva alei întortocheate pe sub copertine naturale de ramuri, îmi creează o sen- zaţie de linişte, de evadare deplină din civilizaţie, iar păsările şi câte-o veveriţă prietenoasă îmi ajută imagi-

naţia să cred că mă aflu într- un ţinut exotico-edenic Aşadar, e primăvară, mag- nolii sunt în plină desfăşura-

re de forţe floricole, iar

băncuţele amplasate ici-colo pe aleile principale, invită la un popas, la meditaţie, la… Şi, pur şi simplu, încep să cred că pot scrie poeme închi- nate unei femei, neapărat frumoasă, neapărat inteligen- tă, neapărat cu mini şi decol- teu uriaş, neapărat cu… Fiindcă, în Parcul Dendro- logic din Simeria, te duce mintea! Deci, stau pe-o bancă hră- nindu-mi sufletul şi mintea cu visare… „Nebunia” lumii

a rămas undeva departe, atât

de departe, încât la mine nu mai ajung nici măcar ecourile ei… Cu ochii închişi trăiesc sentimente paradisiace – e superb! -Oho, îmi distruge visarea

o voce, nu-i adevărat! Dom

Calomfir în parc?! Formida- bil! Salut-salut, ’mneaţa bună,

dom doctor! E Pahonţu, vecinul meu de

palier şi scriitor răspunzând

la apelativul maestre… Deci, gata cu…

-’Mneaţa, maestre! Ce mai

faci? La o plimbărică, la o plimbărică? -Păi, merit! Nu merit? Că tomna terminai fresca aia de

-Ce, blog? Formidabil! Bra- vo! Şi ce faci cu ăla? Merge şi la costum, sau numa la giacă? -Ce blogu’? Ay, să fiu al…

Ai un umor aproape engle-

zesc. Păi, scriu pe el, scriu şi postez, scriu şi postez…

Tomna terminai fresca, cum îţi spusăi… -Zău, maestre? Fentestic! -Fentestic?! Scuze, da ce e aia, dom Pahonţu?

-Fantastic, în limba engle-

ză…

-Aha! Da, egzat cum îţi spusăi. Gata, şi i-am şi dat drumu în lumea digitală, pă mâna cititorilor virtuali. N-au decât să se descurce, râde el batjocoritor, ca eliberat de-o mare pacoste… -Şi-o scriseşi pe blogu’ ăla? -Ce, fresca? Absolut! -Ce să zic? Nu mă pricep, vecine, da’ cre’că-i o chestie extraordinară – felicitări du- ble!… Şi-apropo: vorbii cu fiul matale, cum aflaşi şi… Ştii? Viaţa mea a fost ca un

roman, o… Da eu nu le prea

am cu scrisu, cu…

-Gata, ştiu – o facem, fără probleme! -Da? Păi, e minunat, e ex- traordinar, e… Plătesc şi… -Ce să plăteşti, doctore? Fii serios, omule! O facem aşa, ca

-ntre vecini, de! Poate m-ajuţi şi matale cu… Mă rog, cu te- miri-ce şi când, că oameni suntem, nu? Vreau să spun că io nu le prea am cu chestiile de gramatică şi dacă vrei,

adică nu e urgent, da mi-ar prinde bine…

-Ok! Nici eu nu mă pricep,

da o diregem noi cumva… -Mulţam fain-ardeleneşte! -Idem! -Nu de alta, da scrisăi ceva

- ardeleneşte! - Idem! - Nu de alta, da scrisăi ceva ele! Da, la orice caz,

ele! Da, la orice caz, formida- bil, dom vecine, maestre, for- mi-da-bil! De ce nu ne-om fi cunoscut noi pân-acum? Şi blogu ăla! Extraordinar! -E şi nu e extraordinar, dragu meu! De fapt, nu e cine ştie ce sfârc să scrii romane pe blog în ziua de azi… -Sfârc?! Parcă… -Ei, ţi-am spus, doctore, că

eşti depăşit! E democraţie,

vecine, libertate… Fără in- venţii şi inovaţii limbistice devii anonim – asta e! -Păi, sunt nişte reguli, nişte canoane… -Aiurea! Au fost, vecine! Au fost! Flecuşteţe perima- te… Cine mai ţine seama de formalităţi, de formalisme…? Toată chestia e să bagi realita- tea în ficţiune, şi te-ai scos. -Ok, dar trebuie, totuşi, să oferi cititorului o bază de înţelegere, să-l apropii de text, de subiect, de temă…

-Păi, e treaba mea asta? Eu

l-am scris, l-am postat şi ale- luia! Critica literară ce treabă are? Nu zâsese unu, Faul- kner, dac-auzâşi, într-un in- terviu? Datoria mea e să scriu… -Nu ştiam – scuze: dar asta nu cam miroase a fugă de răspundere…? -Da de unde! E construcţie modernă de roman. Sau te referi cumva la fuga asta ca la o semnificaţie evazionistă? -Ce-cum? Adică, de ce nu? Există o responsabilitate a

creatorului de artă…

-Da? Dar ficţiunea ce face, vecine? Admiră pepeseuri? Nu, dragule, ea e salvatoarea, un fel de structuralism fără masterat -Nu pricep… -Adică e o chestie care, după părerea mea, face nave- ta între ficţiune şi evaziune, când autorul simte nevoia să se relaxeze… -Aha! Deci, până se destin- de autorul o vreme, scrierea colindă de colo-colo, persona- jele se bălăcesc în ficţiune

evazionistă, sau evadează în ficţiune… Doamne, Dumne- zeule! Chiar nu mi-a trecut aşa ceva prin minte…

-Hei, nici chiar aşa, vecine! Ai citit Originea operei de artă, de Heidegger? Heidegger?! Isuse, în ce m- am băgat! -Nu prea, adică, nu… Cine

e tipu? Tot de pe scara noas-

tră?

-Ei, nu, da nu-i bai că… Şi

să nu intrăm în chestii de-

astea, că ne rătăcim… -Exact: ca să nu ne rătăcim,

n-ai putea să-i spui cititorului mai direct cum stau lucruri-

le?

-Păi, ce, eu scriu procese verbale? Scriu proză, romane, omule!… El, cititorul, trebuie să fie pregătit să primească mesajul meu, să-l priceapă, să se conecteze la idee pe frec- venţa pe care i-o propun eu… -Păi, dacă-l porţi prin toate evazionismele, ficţiunile şi paradoxurile – nu-i va fi

greu, şi-o să renunţe?

-Auzi, ştii ce? Te rog să-mi citeşti romano-fresca – meri- tă, zău! Sigur o să-ţi placă – sigur! E fain… Numa’ să fii atent că e cam cu schepsis, cu

cheie – înţelegi? Îl băgai într-

o simbolistică, măi, frate, de

numa’! Plus că l-am şi meta- forizat de parcă l-ar fi scris Fănuş Neagu – Dumnezeu să -l odihnească! -Parcă pledai cândva pen- tru realism, pentru… -O, vremuri apuse, fratele

Păi,

ce, eu sunt mai prost decât

alţii? Acu m-am jmecherit şi eu: îmi împăunez romanele cu nişte ficţionisme, de stă pisicu-n pistil, în mustăţi, am vrut să zic, îi trag o broderie uşor stranie, îmbălsămată cu apucături fabulos- voiculesciene şi baconskyene şi… Realism! Ce e ăla? Gata, s -a dus, fratele meu, l-a păpat revoluţia de la opşnouă… A zburat păsărica… Acu decu- pez din realitate, bag în con- text fabulosu, mai dau o raită pe la suprarealism, că ăsta

meu, vremuri apuse!

suportă fiind cel mai generos, mai stropesc puţin cu agheas- mă evazionistă şi gata, sunt la modă. Poate mă fac şi cu vreun premiu literar… -Da-da!, e posibil, însă, dacă nu şi tipăreşti fresca, adică romanu…

-Aha! La asta te refereai şi

nu ştii cum devine chestia? E simplu-simpluţ, dragă… I-

auzi, numa, derularea eveni-

mentului: alo, Editura Smak- Smak? Yes? Thx, dragă şi ok! Ştiţi? Tre s-o dai un picuţ pă ingliş, că e bon ton… Am scris şi eu un roman şi aş vrea să-l tipăresc la dumneavoas- tră… Sunteţi cea mai prestigi- oasă editură din sud-estu Europei, din punctul meu de vedere… Ok! Trimite-ne tex- tul şi în două-trei săptămâni ai romanul tipărit, coperte cartonate, prezentare grafică de excepţie… Corectura o faci tu, că noi nu avem prevă-

zut în organigramă post de

corector… Ştii? Ne tutuim de la prima convorbire, ca să creăm intimitate… Ai văzut, doctore? Devin rapid roman- cier respectabil şi respectat, apoi trec la capodopere…

-Deci, îmi scrii romanu vieţii? -Păi, cum, dom Calomfir, se mai pune problema? Da, uite, dacă ne-ntâlnirăm aci- lea, aş vrea să… Ştii, am înce-

put şi eu să scriu şi neşte poe- ziuri… Uite-aici e cadru pro- pice, cum se spun: primăva-

ră, ciripit de păsărici şi de

cuci… -Stai-stai puţin: poe… ce? -Poeziuri, e un cuvânt nou în terminologia lirică, o ino- vaţie lingvistică de-a mea, da ştii că prinse la plebe? -Da? Sunteţi nemaipome- nit! Şi merge-merge? Cu poe- ziurile, vreau să zic… -Ei, nişte mâzgăleli, da ştiu că vă place versurili, că dis- puneţi d-un ochi critic, de… -Dar ce s-a întâmplat?

Va urma

Pagina 6 Faptele „VORBEI”
Pagina 6
Faptele „VORBEI”

Da, din păcate, cu toții am fost contempo- rani cu un mare Român, fără măcar să fi auzit de el! Oare știați că Ioan Moraru, laureatul Nobel

pentru pace din anul 1985, a fost singurul ro-

mân care a câștigat un Nobel pentru țara sa, trăind aici, aproape în anonimat, toată viața ?

sa, tr ăind aici, aproape în anonimat, toată via ț a ? În 1985 românii trăiau
sa, tr ăind aici, aproape în anonimat, toată via ț a ? În 1985 românii trăiau

În 1985 românii trăiau în

deșănțata megalomanie a epocii de aur impuse de re-

gimul Ceaușescu. Deși în țară sărăcia era lucie, aspira- țiile lui Nicolae Ceaușescu nu țineau deloc cont de această stare de fapt. În ciu- da alimentelor date pe carte- lă, a întreruperilor repetate de curent electric, a lipsei căldurii din apartamente, Ceaușescu spera în acea pe- rioadă să obțină nici mai mult nici mai puțin decât Premiul Nobel pentru Pace

Se făcuseră toate demersuri-

le în acest sens. În acest con- text, decernarea acestui pre- miu era așteptată cu mare interes de clasa conducătoa- re. Și, surpriză! România câștigă, într-adevăr, Premiul Nobel ! Și încă o surpriză:

nicidecum pentru Nicolae Ceaușescu!

În acel an Premiul Nobel pentru pace a fost decernat organizației "International

Physicians for the Preventi- on of Nuclear War" (în tra- ducere, "Medicii lumii pen-

tru prevenirea războiului

nuclear"). Trei persoane erau liderii acestei organizații mondiale: un rus, un ameri- can și un român! Nu era un român emigrant, care fugise din România, ci un român care trăia în România condu- să de Nicolae Ceaușescu.

Numele său este IOAN MORARU (foto) și, spre

jena națiunii noastre uneori

nerecunoscătoare, a rămas

încă (și astăzi, după elibera- re) un ilustru necunoscut printre compatrioții săi. Du- pă ce a primit celebra dis- tincție, a intrat rapid într-un con de umbră, regimul de atunci neputând ierta și trece cu vederea că alt român "i-a furat premiul lui Ceau- șescu." Câți ați auzit de el?

Ioan Moraru, un laureat Nobel în anonimat, a murit în 1989, doar cu trei zile îna- inte de 22 decembrie, dar a apucat să rămână în conști-

ința studenților săi și a cole-

gilor cu care și-a împărțit pasiunea pentru medicină Domnia sa a continuat mun- ca de cercetare începută de Victor Babeș în domeniul anatomiei patologice, remar- cându-se prin numeroase descoperiri de profil. A con- dus Institutul de Anatomie Patologică din București, în acest loc unul din amfiteatre purtându-i acum numele.

Premiul Nobel pentru

Pace primit de Ioan Moraru la Oslo, în 1985, l-a împărțit

cu doi colegi: un rus și un

american. Este vorba de Mi- hail Kuzin, din fosta URSS și Bernard Lown, din SUA. Dintre cei trei, Moraru a fost singurul despre care nu s-a știut nimic în țara sa în acel an, ceilalți doi fiind, evident, ovaționați de compatrioți.

Cei trei se cunoșteau din anii '60 și, numai LA INITI- ATIVA LUI MORARU, ei au

decis să înființeze o Organi-

zație mondială pentru pre- venirea războiului nuclear. Cu atât mai mare este meri- tul acestui savant român, ajuns la conducerea acestei Organizații, în condițiile în care el nu a reușit în Româ- nia de atunci să înființeze o filială a acesteia și la Bucu- rești, deși încercase așa ceva.

Ioan Moraru s-a născut în 1927, La Dârlos, lângă Mediaș, cei de aici fiind

printre puținii români care știu că un sătean de-al lor a

luat marele Premiu Nobel.

Ce păcat! De altfel, Ioan Mo- raru este singurul român laureat al Premiului Nobel care s-a născut și a trăit în România.

Biografie

Ioan Moraru (8. 09. 1927, Dârlos, jud. Târnava Mare 20. 12. 1989, București) a fost un medic român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

A fost directorul Institu- tului Medico-Legal Mina

Minovici și director al Insti-

tutului Victor Babeș, mem- bru titular și vicepreședinte al Academiei de Științe Me- dicale. A reprezentat Româ- nia la Organizația Mondială a Sănătății ca membru al Comitetului Executiv și vice- președinte al acestui comitet.

A fost membru al organi- zației „International Physici- ans for the prevention of

Nuclear War” căreia i-a fost

acordat Premiul Nobel pen- tru Pace (1985). Anterior a fost secretar general (1964- 1966) și apoi ministru ad- junct la Ministerul Sănătății (1966-1969); a descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.

Activitatea sa științifică

se concretizează în tratate și monografii și peste 300 de lucrări publicate în reviste din țară și străinătate. Este autorul unei „Introduceri în

genetica moleculară” (în co-

laborare cu Ștefan Antohi, 1964), iar sub redacția sa apar tratatele de „Medicină legală” (1967), „Anatomia patologică” (1980), „Dicționar de imunolo- gie” (împreună cu E. Pău- nescu, 1981), „Imuno- patologie” (1984) și colabo- rează la volumul „Methods in Enzymology” (New York,

1983).

Lucrând peste 3 decenii

în domeniul anatomiei pato- logice în laboratoarele Cate-

drei de anatomie patologică

a Institutului de Medicină din Moscova, la secția de anatomie patologică a IML

București și apoi la Institutul „Victor Babeș” din Bucu- rești, a studiat o variată ca- zuistică legată de boala membranelor hialine, doci- mazia histologică pulmona- ră la nou-născut, pneumopa- tia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vascu-

lare cerebrale în intoxicația

cu alcool metilic, tanatoge- neza prin fibroblastoză și miocardită primitivă la co- pii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcino- mul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepa- tice, hepatitele toxice și ciro- zele experimentale nutrițio- nale și altele. (wikipedia.org)

Ceilalți laureați: George Emil Palade, medic și om de știință american, născut în România, specialist în biolo-

gia celulară, a primit premi-

ul Nobel pentru Fiziologie și Medicină în anul 1974, pe care l-a împărțit cu Albert Claude și Christian de Duve. Elie Wiesel, un scriitor evreu american originar din Sighe- tu Marmației, supraviețuitor al Holocaustului, a primit Nobelul pentru Pace în 1986. Herta Muller, născută în Ba- nat, a câștigat în 2009 Premi- ul Nobel pentru Literatură pentru Germania .

Cristian Petru Bălan

Chicago , S.U.A.

ul Nobel pentru Literatură pentru Germania . Cristian Petru Bălan Chicago , S.U.A. Faptele „VORBEI” Pagina
ul Nobel pentru Literatură pentru Germania . Cristian Petru Bălan Chicago , S.U.A. Faptele „VORBEI” Pagina
Faptele „VORBEI” Pagina 7
Faptele „VORBEI”
Pagina 7
Dacă ar fi să selectez creaţiile artistice româneşti care exprimă cel mai bine sentimentul apartenenţei
Dacă ar fi să selectez creaţiile artistice româneşti care exprimă cel mai bine sentimentul apartenenţei

Dacă ar fi să selectez creaţiile artistice româneşti care exprimă cel mai bine

sentimentul apartenenţei la

această ţară, m-aș opri, con-

form unei scale personale de

valori, la cântecele lui Anton Pann, la pânzele lui Ţucules- cu, la paginile lui Nicolae Bălcescu şi ale lui Alecu Rus- so, la Dansul românesc de Constantin Dimitrescu, la Revedere cântat de Nicolae Herlea, la ştergarele basara- bene, la vioara lui Efta Botoca şi, fără îndoială, deloc puţine ar rămâne pe dinafară. Dintre cărţi, ar trebui să aleg mai multe, dar cu siguranţă una nu va lipsi: recenta carte Co- zonac. Transilvania. O călăto-

rie semnată de Adina Kene-

reş, apărută la Editura Com-

pania.

Revenită după 30 de ani în peisajul literar românesc, Adina Kenereş ne aduce în dar o carte specială, o carte care ne obligă să ne punem întrebări despre România,

despre noi înşine, despre dăi- nuire şi trăire adevărată. Pre- textul este o călătorie pe care autoarea o face, în compania unei prietene din Franţa, de la Bucureşti spre inima Tran- silvaniei, dar nu oriunde, ci într-o aşezare din Munţii

Orăştiei. Momentul nu e ales

întâmplător : cele două femei vor aştepta și vor petrece În- vierea acolo, în satul din apropierea capitalei vechii

Dacii. Geneviève, musafira

din Franța, vine cu tot sufle-

tul, dornică să cunoască cu propriile simţuri această ţară despre care auzise, dar n-o

simțise. Pare să confirme ceea ce ştim atât de bine de la Sa- int-Exupéry, că nu putem cunoaște cu adevărat decât cu inima. Pentru ea, ca și pentru toţi occidentalii, Ro- mânia este o mare necunos-

nici noi nu mai

avem putere să ne tot strigăm

istoria, nici pe cea veche, nici pe asta mai nouă. Am obosit. Iar de la o vreme nici nu ni se mai îngăduie să vorbim ade- vărat despre noi. Ni s-a con-

fecţionat, şi înăuntru, şi în

afară, o imagine de cretini barbari, violenţi, retardaţi. A folosit cuiva, dar nu no- uă” (p. 40).

Deci, cu inima deschisă, cele două părăsesc un Bucu- rești dezolant, schilodit, cu clădiri delabrate, dar nu lipsit de farmecul lui etern, şi por- nesc în marea călătorie spre ţara Ardealului, iar după un popas vâlcean, trec Alpii Transilvaniei şi ajung în casa curată ca un pahar şi primi- toare a lui nană Ana, din sa- tul străvechi în care la tot

pasul calci pe pietre milenare

de pe vremea dacilor şi roma- nilor. Aici, în aceste locuri care vibrează de istorie şi mister, este așteptată noaptea Învierii. Cozonacii care se coc, aurii, cu „muşte de stafi- de”, împletiţi în cosiţe, par fiinţe vii, au suflet, primesc binecuvântarea şi rugăciunea femeii care i-a plămădit, stau pe ştergare curate ca lacrima, în coşuri, pentru a fi duşi la biserică, şi devin întruchipări ale veşniciei.

Fotografiile pe care le fa- ce autoarea imortalizează

obiecte ce par a fi naturi

moarte ieşite de sub penelul unui meşter flamand : clarob- scurul se naşte din aurul co- zonacului, flacăra lumânării,

cută, dar„ [

]

de: Denisa

Toma

l

b

u

l

şi

lumânării, cută, dar„ [ ] de: Denisa Toma l b u l şi a orbitor al

a

orbitor al

ştergare-

lor

păretare-

lor care strălucesc în lu-mina nopţii. Locuri pline de taină, cu oa- meni care vin din adâncul timpurilor, care cunosc ierbu- rile de leac de pe vremea da-

cilor (busuioc, cimbrişor, găl- benele, arnică), care ştiu să facă farmece din freamătul aerului, toate dau imaginea unei Românii profunde, ade- vărate, care se încăpăţânează

să fie, să nu se lase zdrobită

de viitura vremilor. Toată această vibraţie a istoriei se simte cel mai bine în acest loc geometric transilvan care este Orăştia şi împrejurimile ei, cu casele care au culori „de pia- tră şi pâine”, cu oameni care par coborâţi direct de pe Co- lumna traiană.

Întrebarea de pe ultima filă a cărţii – „Cum mai e Ro- mânia azi?” – primește un răspuns dureros, dar încărcat de iubire și speranţă :

„România e o rană până şi pentru românii din ea, nu

numai pentru cei de afară, e

un loc de aur, îmbolnăvit, abandonat, cu insule în care, ici-colo, mai bat nişte inimi. E un peisaj splendid, dens şi bun, cu o umanitate tragică etc., etc., etc.” (p. 126)

Solie din oastea mare despre care atât de tulburător vorbeşte Octavian Goga (mottoul cărţii fiind inspirat de el), Adina Kenereş ne-a dăruit o adevărată bijuterie literară care poate sta alături de cele mai valoroase şi mai adevărate scrieri despre pa-

trie şi iubirea de ţară, o carte

în care se oglindeşte sufletul

unui popor aşa cum razele de soare se oglindesc în râurile limpezi din vechea Dacie. Text preluat din revista Vox Libri, nr. 1/2015

Orăștia noaptea Foto: Călin Jorza
Orăștia noaptea
Foto: Călin Jorza
Biblioteca Jude ț eană „Ovid Densusianu” Hune- doara- Deva organizează în ziua de 26 iunie

Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hune- doara-Deva organizează în ziua de 26 iunie 2015, ora 1700, în incinta Deva Mall, etajul patru, Salle

d’Or, lansarea volumului de versuri Revelațiile tăce-

rii, semnat de poetul Du-

mitru Dumitrescu. Dumitru Dumitrescu s-a născut la 25 iunie 1960, în localitatea Gârla Mare din județul Mehedinți. Este absolvent al Facultății de

„Ardealul literar”, „Discobolul”. Despre crea- ția sa poetică au scris: poe- tul Eugen Evu, prozatorii Petrișor Ciorobea, Maria Toma-Damșa, etnologii Maria Mandroane și Mar- cel Lapteș.

Volumul Revelațiile

tăcerii este o etapă nouă în lirica poetului, introspec-

ția și meditația filosofică fiind teme care sunt fructi- ficate de poet și transpuse într-un limbaj poetic sensi-

Științe Economice din Cra- bil și profund. De aseme-

iova, promoția 1991. Preocupările literare le-a concretizat în cele șase vo- lume publicate până

acum: Armonie divină (2010), Îngerii nopţii (2010), Interferenţe (2012), Fulgere în oglinda sufletu-

lui (2013), Pasărea paradis

(2013) și Lumina umbrelor

(2014).

Din martie 2011 este membru al Asociației Scri- itorilor Hunedoreni. Cola- borează la publicațiile „Servus Hunedoara”,

nea, subiecte precum dra- gostea, cu frecvente into- nații folclorice, credința puternică în Dumnezeu și marile momente ale exis- tenței sunt întâlnite în nu- meroase poeme semnate Dumitru Dumitrescu.

Cu prilejul acestei lan-

sări, poetul D. Dumitrescu va dialoga cu iubitorii de poezie și va susține o sesi- une de autografe.

Cu deosebită considerație, Manager, Ioan Sebastian Bara

Responsabilitatea FAPTE-lor și-o asumă: Dan Orghici

ISSN 2392 – 7496 ISSN-L 2392 – 7496