G. V.

BACOVIA

George Bacovia

Universul poeziei

Acest univers al poeziei este inclus în

volumele “Plumb” 1916, “Scânteie galbene” 1926,
“Comedii în fond” 1936, Stanţe burgheze” 1946 şi
“Poezii” 1956. Urmărind opera lui Bacovia vom
constata că avem de a face cu o operă autentică şi
originală. El mărturisea “mi-a plăcut în artă să
urmăresc o problemă. Deşi am citit în tinereţe
Rebo Baudelaire şi alţii n-am simţit sufletul
românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă.
Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea
noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi
sau maimuţe”. Totuşi Bacovia va recunoaşte
influenţa lui Baudelaire, Rollinaţ, Urlaine şi Edgar
Allan Poe în versurile unor poezii ca “Sonet” sau
“Finiş”. Aceşti poeţi îl influenţează prin gustul
pentru oribil, nevroze, iubirea morbidă, culoarea şi
sunetul care creează sugestia. Din literatura
română Bacovia este prevestit de Ion Păun Pincio
şi Macedonski prin motivul ploilor, al nopţilor, al
corbilor, prin folosirea instrumentelor muzicale şi
predilecţia pentru imagini muzicale. Bacovia
aduce o tonalitate nouă în lirica românească. În
poezia lui domină cerul de plumb apăsător,
orizontul închis, străbătut de corbi, abatoare,
ospicii, toamna galbenă, macavrul (macabrul).

Temele poeziei bacoviene sunt:

1.) Existenţa cotidiană (de fiecare zi,

obişnuită) este la el un pustiu lăuntric, care
anticipează sfârşitul. Camera în care trăieşte
poetul este plină de fantasme, care îl înspăimântă.
Ca dovadă poeziile “Gri”, “Singur”:
“Şi ninge-n miezul nopţii glacial...
Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,
Pe vatră-n para slabă, în jăratec,—
Încet cad lacrimi roze, de cristal.”
 2.) Infernul citadin. Oraşul este la Bacovia
un târg de provincie cu uliţe desfundate, cu care
mărunte, cu noroi, cu dezolare:
“Prin măhălăli mai neagră noaptea
pare
Şivoaie-n care triste inundară
Şi auzi tuşind o rate-n sec, aramă
Prin ziduri vechi ce stau dărâmate.”
(“Sonet”)
Este un oraş cu cârciumi pline de disperaţi
“Seară tristă”. La marginea oraşului bacovian e
abatorul, un adevărat câmp de execuţie “tablou de
iarnă”. Oraşul are parcuri în descompunere
“Decor”, “În parc”, iar în aceste parcuri cântă
fanfara militară “Fanfara”. Este un oraş cu copii
bolnavi “Moină” şi în acest oraş noaptea nu mai
stârneşte emoţii.
3.) Natura la Bacovia este prezentă pron
anotimpurile preferate care sunt toamna şi iarna.
Dintre fenomenele naturii frecvente sunt ploaia,
vântul, zăpada. Aşa avem în poeziile “Pastel”,
“Spre toamnă”, “Nervi de toamnă”, “Plouă”:
“E toamnă, foşnete somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.”
(“Nervi de toamnă”)
4.) Sentimentul morţii. În oraşul bacovian
se înmulţesc decesele, poetul ajunge să se
considere şi el un cadavru, cum se întâmplă în
poezia “Renunţare”:
“Se uita-n grădina noastră
Luna albă, moartă —
Plumb, — corpul meu căzu
Pe banca de piatră.”
5.) Erosul este prezentă în poezia lui
Bacovia. Casa iubitei este pentru poet adăpost ca
şi în poezia “Decembrie”.

Coloristica poeziei baciviene

Influenţat într-o oarecare măsură de

simboliştii francezi Bacovia îşi exteriorizează
impresiile prin corespondenţe muzicale folosindu-
se de variate tonuri de culoare. Una dintre culorile
preferate este negru, prin care se realizează o
atmosferă de infern. Avem poezia “Negru” în care
se găsesc alăturate sicrie metalice, ase şi negre,
flori carbonizate, veşminte funerare. Nu numai
lumea materială este simbolizată prin negru ci şi
lumea sentimentelor. În acest decor învăluit în
negru tristul Amor are penele carbonizate. Uneori
negru apare în contrast cu albul creând un decor
de doliu funerar. Dovadă poezia “Decor” în care:
“Copacii albi, copacii negri
Stau goli în parcul solitar
Decor de doliu funerar
Copacii albi, copacii negri.”
Alături de negru Bacovia foloseşte violetul.
În amurgul de toamnă violet plopii îi par poetului
nişte “apostoli în odăjdii violete”. Până şi frigul în
imaginaţia sa are culoarea violetului în “Plumb de
iarnă”. Ca să transcrie sentimentul tristeţii
sfâşietoare poetul îi asociază violetului galbenul:
“În toamna violetă
Pe galbene alei
Poeţii trişti declamă
Lungi poeme.”
Galbenul este la Bacovia culoarea
maladivului (bolii) şi a mizeriei:
“Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală
Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.”
(“Moină”)
Roşul când apare incidental în poezia
bacoviană este culoarea ftizici (tuberculoză) şi e
figurat prin sângele tuberculaţilor “al atacaţilor”.
Într-un amurg bolnav, însângerat frunzele curg de
pe ramuri ca “lacrimi mari de sânge”. Tot de sânge
pare lacul şi luna.
Peste acest peisaj colorat când în gri, când
în fumuriu de plumb, când în galben, negru, violet
Bacovia aşează vieţile oamenilor.

G. Bacovia moşteneşte de la Traian Demetrescu

sentimentalismul
proletar, ţinuta de refractar, nostalgia maladivă,
“filozofiile” triste şi
mai ales tonul de romanţă sfâşietoare, cu complicări
estetice, precum
audiţia colorată. Simbolismul poetului e acela din tradiţia
sumbră a
baudelairianismului, cu ploi insinuante, provincie, urât
funebru,
monotonie burgheză, tristeţă autumnală:
Plouă, plouă, plouă
Vreme de beţie
Şi s-asculţi pustiul
Prototipii sunt Rodenbach, Rimbaud şi Verlaine. De la
Baudelaire
vin cadavrele în putrefacţie, sânii surpaţi ai iubitei, iar de la
tuberculosul
Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea şi ftizia, în timp
ce
nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele
care cântă
marşuri funebre de Chopin îşi au originea în Maurice
Rollinat. Umiditatea
pluvială de la Rodenbach ia la Bacovia aspecte infernale şi
se
observă o adevărată teroare de apa tristă, ostilă, care
contaminează
tot, un sentiment fizic de insalubritate:
Nu e nimeni... plouă... plânge-o cucuvaie
Pe-un acoperiş de piatră-n noapte cu ecouri de şivoaie,
Vai, e ora de-altădată, umbre ude se-ntretaie
Şi-n curentul unui gang aţipesc, plin de ploaie.
Ploaia şi ninsoarea (cu interesante efecte uneori de
monotonie
acustică) neliniştesc prin durată şi imensitate:
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...
Şi toamna şi iarna
Coboară amândouă;
Şi plouă şi ninge
Şi ninge şi plouă.
*
În parc ninsoarea cade rar...
Ninge grozav pe câmp la abator...
*
Eu nu mă mai duc azi acasă —
Potop e-napoi şi-nainte,
Te uită cum ninge decembre...
*
Afară ninge prăpădind,
Ninge secular...
*
Ninge grandios în oraşul vast cum nu mai este,
Ning la cinematografe grave drame sociale,
Pe când vântul hohoteşte-n bulevarde glaciale..
*
Ningea bogat, şi trist ningea...
Penetraţia umezelii pestetot, atmosfera ceţoasă care
înăbuşe,
crâşmele umede, murdare, zidurile vechi ce se dărâmă,
pereţii uzi şi
frigul, un mort evreiesc pe ploaie, o fată îngropată pe
ploaie, toate
acestea sfârşesc prin a da “nervi”, prin e exaspera. Atunci,
după o
fază de prostraţie, simţurile sunt cuprinse de o agitaţie
vecină cu
demenţa. Poetul zgâlţână nervos fereastra iubitei ca să-i
arate cum
plouă cu frunze, bolnavii isterizaţi răcnesc la ploaie, vitele
rag, răcnesc
şi nebunii şi înnebunesc oamenii normali, cetăţenii
delirează, vorbesc
singuri pe drum şi râd în neştire, cuprinşi de un răget intern
asemeni
osândiţilor din cercul al treilea infernal care urlă în bătaia
ploaiei. Ca
supreme condensări ale teroarei de umid sunt de citat
Lacustră,
halucinaţie a unui diluviu ce izbeşte cu valuri de apă pe
adormit:
De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val —
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie,
Piloţii grei se prăbuşesc.
şi viziunea apocaliptică a unei ploi negre, de cărbune:
Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...
Vibrau scântei de vis... noian de nergu,
Carbonizat, amorul fumega
Parfum de pene arse, şi ploua...
Negru, numai noian de negru.
Bacovia şi-a creat un stil al pateticului, o varietate de
satanism, cu
punctul de plecare în Rollinat şi în Edgar Poe. El stă singur
în cavou,
privind sicriele de plumb şi ascultând scârţâitul coroanelor,
prin parc
apar fantome şi trece o pasăre “cu pene albe, pene negre”,
strigând
“cu glas amar”, poetul plânge şi râde sarcastic “în ha, în
ha”, sau râde
“hidos”, păşeşte singuratec pe pustiile pieţe, intră în casa
iubitei şi-i
ordonă să-i cânte un marş funebru. El se duce în grădina
autumnală
şi se-ntinde ca un mort pe masa părăsită, sau plânge în
parcul dezolat,
în haine negre. Odaia lui e de o sinistritate hoffmanniană,
fantastică
şi simbolică (într-o poezie excelentă); prin ea cântă în mii
de fluiere
toamna, în mijlocul ei, pe masă, arde o făclie, făclia
tremură în oglindă,
tablourile sunt negre, golul ei haotic e plin de ecouri:
Odaia mea mă înspăimântă
Cu brâie negre zugrăvită —
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.
— Odaie, plină de mistere,
În pacea ta e nebunie;
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masă arde o făclie.
De-atâtea nopţi aud plouând...
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre...
— Odaie, plină de ecouri,
Când plânsu-ncepe să mă prindă;
Stau triste negrele tablouri —
Făclia tremură-n oglindă.
Odaia mea mă înspăimântă,
Aici n-ar sta nici o iubită —
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.
Când se apropie miezul nopţii, cuprins de terori subite la
ora satanică,
poetul fuge din odaie-n odaie, iar când afară “ninge
prăpădind”,
iubita se aşează la pian şi cântă un marş funebru, după care
faptă
cade în delir. Atunci poetul face un gest straniu: plângând
resfiră
pletele iubitei. O altă femeie brună, în mantie neagră, cântă
la clavir,
gemând, marşul funebru al lui Chopin, între făclii, într-un
salon gol.
Apoi apare în salon o blondă goală, care ia o scripcă
neagră şi-ncepe
a cânta lugubrul cântec. A doua poză (în această poezie
deloc simplă)
este retorica întoarsă, adică sfărâmarea până la anarhie a
solemnităţii,
simulându-se pierderea şirului ideilor, pretenţia de
filozofie, declaraţia
absurdă, intervenţia prozaică. Această simulaţie dă naştere
unui fel
de ermetism care în poeziile din urmă, din exces de
naivitate, duc la
un manierism insuportabil:
— O! corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
Ce vine singur în pustiu —
Când anii trec cum nu mai ştiu,
O, corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
— Chiar!
Cu toate acestea poetul e capabil de reînnoire şi e
remarcabilă
încercarea de folclor în stil ermetic, cu o întâlnire absurdă
de mitologii
şi geografii disparate, într-un cântec amestecat şi himeric:
Şi parcă mă cheamă,
De crengi atârnând,
Avesalomi gemând
Cu plete-ncâlcite...
De spaimă mă prind
Priviri rătăcite,
Şi mintea, de zgomo.
16. Cazul Bacovia

întreaga poezie pe care am numit-o avangardistă (şi care nu trebuie

confundată cu avangarda istorică) vine, pe o cale sau alta, din
Rimbaud, Lautreamont şi Whitman (cel dintîi care a cîntat în poezie o
locomotivă!), în epocă, dar şi după aceea, deosebirile dintre
modernism şi avangardism n-au fost întotdeauna sesizabile. Am ales
exemplul unui poet considerat aproape unanim simbolist (şi deci,
modernist), la care apare însă, destul de limpede, linia de ruptură faţă
de mişcarea din care s-a nutrit intelectualiceşte. E vorba de G. Bacovia.
Recitit azi, el nu ni se înfăţişează ca un simbolist (şi cu atît mai puţin
ca unul ortodox), ci ca un precursor al spiritului care se va manifesta
după război în avangardism, în 1914, Bacovia a publicat în Noua
revistă română o poezie intitulată Nervi de toamnă şi pe care a reluat-
o în volumul Plumb sub titlul în grădină. Iată această poezie, care,
departe de a constitui o excepţie, ne poate ajuta să definim mai bine
bacovianismul. Sublinierile din text îmi aparţin:

Scîrţîie toamna din crengi

ostenite Pe garduri bătrlne,
pe streşini de lemn, Şi
frunzele cad ca un sinistru
semn In liniştea grădinii
adormite.
O palidă fată cu gesturi-grăbite " .
Aşteaptă pe noul amor...
Pe cînd, discordant şi înfiorător
Scîrţîie toamna din crengi ostenite.
 La prima vedere, avem aici multe din clişeele simboliste: „nervii",
peisajul autumnal, grădina, fata palidă şi stîngace şi, mai presus de
toate, atmosfera decepţionistă şi decadentă. Sub acest strat, de care
critica a luat act numaidecît, întrevedem însă un altul, rămas ascuns
pînă de curînd. Cuvintele subliniate aparţin acestuia din urmă. Poezia
simbolistă era una a consonanţei, a armoniei muzicale, caracterizată de
 o simţire discretă şi evazivă, fiind la ea acasă în
rafinamentul lipsit de vitalitate şi chiar fad, dintr-
un impuls aristocrat-artistic. La Bacovia însă,
„scîrţîielile" ating urechea ca sunete
„înfiorătoare" şi frunzele căzătoare produc pe
retină imagini „sinistre". Registrul stilistic nu
poate fi întîmplător, cu atît mai mult cu cît îl
întîlnim pretutindeni în Plumb. Instinctul
melodiosului, care conduce mîna tuturor
moderniştilor, este absent în poeziile lui Bacovia,
a cărui artă pare să învedereze o ureche
nemuzicală sau, spre a nu se crede că o spun cu
reproş, o ureche în stare să accepte disonanţa,
zgomotosul, dezordinea sonoră. E ca şi cum
muzica simbolistă ar fi executată la alte instrument
decît acelea obişnuite. Viorile verlainiene scot, în
mîinile lui Bacovia, sunete acute sau „rupte",
ţipete de trompetă răsună histeric în versuri
stîngace; pianul pare dezacordat; vocea femeii
care cîntă în cafeneaua goală este „barbară".
în raport cu arta subtilă a simboliştilor, aceea
bacoviană pare nespus de primitivă. Ea ne poate
duce cu gîndul la pictura primitivă din jurul lui
1900, la Gauguin sau la Le Douanier Rousseau mai
curînd decît la impresionişti. Primitivitate, vrea să
spună, în acest caz, naivitate, renunţarea la
procedeele sofisticate ale malarmeanismului şi
cultivarea unui limbaj mai prozaic. Unele din
abaterile lui Bacovia de la stilul dominant în epocă
sînt resimţite încă şi astăzi ca „nepoetice": „Ninge
grozav pe cîmp la abator", spune poetul în Tablou
de iarnă şi continuă în acelaşi spirit care şochează
urechea (prin dificultăţile de ritm şi printr-q
sintaxă elementară, bazată pe repetiţia
mecanică); „Şi sînge • cald se scurge pe canal;
/Plină-i zăpada de sînge animal/ Şi ninge mereu
pe-un trist patinor..." Anatol Vieru a remarcat într-
un articol că o parte a muzicii moderne are
tendinţa să revină la o tehnică repetitivă, simplă,
după ce serialismul, redescoperind el însuşi
variaţiunea, abandonase dezvoltarea tematică atît
de caracteristică muzicii din secolul trecut. Un
lucru asemănător îl observăm în poezie. Poezia
tradiţională, inclusiv cea romantică, preferă
dezvoltarea tematică, foarte complexă şi uneori în
forme ample, epice. Variaţiunea apare în
Rondelurile lui Macedonski şi, în general, în
poezia simbolistă şi modernistă. Pentru ca, în fine,
adeverind tendinţa spre simplificare şi
mecanicitate, repetiţia primară să fie caracteristică
lui Bacovia şi, cum vom vedea, avangardiştilor.
Acest procedeu a reţinut atenţia criticilor de mult,
dar el a fost greşit interpretat la început ca o
dovadă de elerrientaritate. în ochii lui E.
Lovinescu, al cărui gust s-a format la şcoala
simbolistă, Bacovia trecea drept un poet lipsit de
artificiu şi chiar de artă. Stridenţele, asonantele
şi prozaismele lui îi păreau
criticului expresia unui suflet maladiv şi, cum se ştie, el reducea poezia
bacoviană la o atmosferă comparabilă cu igrasia zidurilor umede, la simpla
cenestezie netransfigurată liric. Eroarea provenea dintr-o idee de poezie
care nu avea cum să accepte disonantul şi primitivul bacovian, „organele
sfărîmate" ale lirei, de pe care ies sunetele cele mai bizare, şi nici imageria
populară, „indiscretă" şi naivă din Plumb. Părerea aceasta a continuat să
domine lectura lui Bacovia pînă tîrziu, mai exact, pînă cînd critica a intuit că
poezia modernă nu e de un singur fel, că modernismul mallarmean nu o
epuizează. Era şi greu de asimilat prozaismul Plumbului cu lirismul absolut
şi pur al moderniştilor.