LUCIAN BLAGA

Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a

marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în
universalitate
Lucian Blaga este un scriitor reprezentativ al literaturii romanesti care s-ai
concretizat vocaţia creatoare in dramaturgie cu opera „Meşterul Manole”, in eseistica, dar
mai ales in poezie.
Poezia lui Lucian Blaga isi motivează unitatea interioara si dimensiunile prin
relaţia eului poetic cu universul.
In creaţia poetica a lui Lucian Blaga se disting trei momente distincte care
corespund unor ipostaze ale eului poetic:
I. In primele doua volume : „Poemele luminii” si „Paşii profetului” apare un eu
stihial care se simte parte integrata marelui „Tot” (întregului). Reprezentativa pentru
aceasta etapa a creaţiei armane poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezia
care oferă in linii mari o schiţa a viziunii sale poetice.
In poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” poetul Lucian Blaga isi
expune concepţia personala despre procesul creaţiei, motiv pentru care aceasta opera
literara este o arta poetica.
Poetul ii prezintă cititorului, in aceasta poezie o lume văzuta ca o unitate,
ipostazele fenomenale constituind adevărate minuni sintetizate de metafora „corola de
minuni a lumii” acesta figura de stil este deosebit de sugestiva datorita semnificaţiilor
corolei se poate vorbi aşadar despre ideea de perfecţiune a acestor fenomene. Relaţia
eului cu lumea este acum de protejare a tainelor, eul nu doreşte sa profaneze valorile pure
ale acestei lumi, dimpotrivă acesta se simte dator sa le ocrotească, aceasta idee este
exprimata chiar de titlu.
Eul poetic este adeptul unei lumini aparte si al unui anumit mod de cunoaştere,
poetic, eul intra in relaţie cu lumea prin raţiune si iubire. Astfel acesta nu ucide „cu
mintea” tainele lumii fata de care-si manifesta afecţiunea spunând ca iubeşte „si flori si
ochi si buze si morminte” termenii acestei enumeraţii nu sunt aleşi la întâmplare, ei
sugerând in mod metaforic cele mai importante taine care-i sunt oferite omului spre
cunoaştere: florile simbolizează natura, ochii omul, buzele cuvântul sau poate chiar
iubirea si mormintele bineinteles moartea.
In aceasta poezie lumina apare in doua ipostaze antitetice, prima este „Lumina
altora” care rapeste frumuseţea lumii, idee sugerata de personificarea „sugruma vraja
nepătrunsului ascuns”. Folosind conjuncţia adversativa „dar” autorul insista asupra
opoziţiei fundamentale dinte cele doua ipostaze ale luminii, cea de a doua ipostaza,
lumina eului potenteaza, adanceste misterul lumii. Acesta idee este foarte bine ilustrata de
comparaţia: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taina/…cum cu razele ei albe luna /
…/mareste si mai tare taina nopţii”
Eul este conştient de rezultatul si de importanta actului creator de motiv pentru
care acesta spune ca imbogateste ceea ce el metaforic numeşte „întunecata zare” astfel
sugerând misterul, adică tainele aceste lumi.
Ideea de neanteles apare in aceasta opera literara ca un element cu un farmec
aparte care se pierde odată cu găsirea unei explicaţii raţionale, logice pentru aceasta de
aceea eul se disociază de ceilalţi care abordează realitatea pe cale raţionala, dsitrugand
misterul, el preferând sa privească aceste neintelesuri in mod subiectiv, eul prefera
explicarea lor prin prizma propriilor valori, astfel născându-se mult mai multe
neintelesuri, ipoteze care sporesc frumuseţea lumii.

II. Icepand cu ciclul „Moartea lui Pan” din volumul „Paşii Profetului” vârsta
edenica a comunicării depline a omului cu natura se încheie, poetul propunând o alta
condiţie a eului care traiste drama singuratatii si a ruperii sale de întreg. Eul se simte
fragment, izolat de universul căruia ii aparţine, ceea ce-i determina starea concretizata in
„tristeţe metafizica”
Daca in primele doua volume eul tindea sa se contopească cu întregul, acum acest
eu este tulburat de aspiraţia spre un orizont de dincolo de realitatea imediata. Nu mai
avem de aici un eu stihial, ci un eu interogativ care descifrează-n permanent realitatea
căutând semnele absolutului. Eul acest are constiinta păcatului, păcatul nefiind altul decât
gândul care individualizează eul, îl rupe de lume, dsitantandu-l inevitabil de aceasta.
Eul interogativ din aceasta etapa este chinuit de mari nelinişti existenţiale iar
drama sa este drama omului care intelege ca este alungat din Edenul biblic.
Pentru acest eu interogativ universul nu mai este o unitate, o „corola de minuni a
lumii”, ci un „paradis in destrămare”, o lume care intra in declin deoarece i-au murit
marile mituri.
Semnificativa pentru aceasta etapa este creaţia „Paradis in destrămare”
In care poetul surprinde un moment al realitatii moderne in care Lumea isi pierde miturile
si isi anulează condiţia edenica.
Pentru a crea un tablou cat mai expresiv al aceste Lumi decăzute poetul apelează
la o serie de mituri pe care le prelucrează in funcţie de necesitatule sale de exprimare. Cel
mai important mit al aceste opere literare este cel al Paradisului. Acesta nu este ales la
întâmplare deoarece, in concepţia lui Lucian Blaga după izgonirea din Paradis Divinul s-a
retras din lume rupând definitiv legătura cu omul.
Astfel, prelucrând acest motiv, autorul obţine imaginea unei lumi moderne
decăzute, din care sacrul lipseşte cu desavarsire . Pentru a face imaginea si mai expresiva
poetul apelează la o desacralizare a simbolurilor creştine, este conturata astfel imaginea
portarului înaripat care tine in mana un cotor de sabie fara de flăcări. Aceasta imagine
scoate in evidenta degradarea deoarece portarul nu mai este decât un paznic inutil al unui
târam care si-a pierdut de mult calitatile esenţiale, cotorul de sabie este deosebit de
sugestiv deoarece acesta reprezintă o ramasita inutila a unu obiect sacru. Din întreg
textul reiese un puternic sentiment de dezolare, de inutilitate, acel portar nu se lupta cu
nimeni insa se simte învins.
Ideea de destrămare este scoasa in evidenta in continuare de o tratare materiala a
figuatiei biblice: serafimii sunt vazuti in plan teluric, ei se afla pe „pajişti si pe ogor”,
aceştia au parul nins, astfel autorul sugerează in mod metaforic ideea ca serafimii au
intrat sub zodia devenirii. Modificările pe care le suferă condiţia divina a îngerilor nu se
termina aici aceştia se afla in căutarea adevărului care le nu le este permis astfel serafimii
sunt reduşi la o condiţie pur umana. Heruvimii sunt si ei umanizaţi, aceştia fiind implicaţi
in regimul utilitarii heruvimii sun surprinşi „arând fara indemn”. Autorul duce ideea de
desacralizare a îngerilor si mai departe exprimând ideea ca pentru aceştia propria condiţie
este o povara de vreme ce zborul nu le mai este permis îngerii sunt incomodaţi de
greutatea propriilor aripi.
 Sfântul Duh apare in aceasta poezie sub forma unui porumbel care „cu pliscul
stinge cele din urma lumini” anulând creaţia, astfel accentuându-se declinul lumii al cărui
izvor de viata, metaforic numit de către poet „apa vie”, este anulat de prezenta
păianjenilor care sunt un semn al pustiului.
Imaginea îngerilor goi ,care „zgibulind se culca-n fan”, scoate in evidenta ideea ca
elementele sacre suferă ca oamenii, autorul continuând aceasta idee exprima declinul
elementului divin care va sfarsi ca oamenii, prin moarte, îngerii putrezind sub glie.
Utilizând interjecţia: „Vai mie, vai ţie!” autorul isi face simţita prezenta
exprimându-si durerea in fata unui destin care impune suferinţa.
Finalul poeziei este dominat de o viziune sumbra, deoarece in urma acestei
degradări nu dispare numai materia ci si modelul acesteia, povestea (acesta fiind un motiv
recurent la Blaga).

III. Cu Volumul „Nebanuitele Trepte” se produce o recuperare a armoniei

pierdute, eul depaseste acel sentiment al „tristeţii metafizice” trăind bucuria solidarizării
cu tot ce exista.
Daca in cea de a doua etapa a creaţiei erosul era absent, acum deţine o pondere
însemnata fiindcă este văzut ca o forţa regeneratoare, iar iubirea are chiar menirea de a
reactualiza timpul genezei.
Lucian Blaga cânta acum mirobila samanta, bucuria rodului si a devenirii .
Întreaga poezie dobandeste o nota de calm si de seninătate chiar ideea morţii este
acceptata cu o anumita seninătate fiindcă moartea este integrata firesc in ordinea lumii.
Semnificativa pentru aceasta perioada este poezia „Oda simplisimei flori"
Aceasta poezie face parte dintre versurile ultimei perioade ale creaţiei lui Blaga
lăsând sa se vadă renunţarea la neliniştile si spaimele existentei legate de sentimentul
trecerii.
Atitudinea poetului este una de seninătate si de echilibru, eul descoperă cu bucurie
universul minor care trebuie luat in seama si care merita sa devină obiect al cântecului.
Aceasta idee reiese in mod clar din titlu: „Oda simplisimei flori”.
Lucian Blaga cânta cu o nereţinuta plăcere lucrurile simple pe care le încarcă insa
de adânci semnificaţii.
Intre eul liric si universul vegetal se stabileşte o legătura directa, poetul
adresându-se păpădiei : „Păpădie, ecumenica floare”. Autorul ii atribuie florii insusiri
deosebite prin intermediul epitetului ecumenica.
Eul redimensioneaza lumea ridicând elementul nesemnificativ la dimensiuni
solare aceasta idee este sugerata de metafora „aurie ardoare” care desemnează strălucirea
soarelui, ce este aici atribuita păpădiei. Astfel eul aparent neînsemnat devine acum un
principiu cosmic determinând ordinea lumii.
Papadia este prezentata de către poet ca un element lipsit de importanta dar care
merita totuşi sa fie sărbătorit pentru faptul ca este un simbol al rodirii. Utilizând adresarea
directa autorul exprima intr-un mod foarte convingător aceste idei, eul astfel numeşte
papaia „ne luata-n seama, floare de rând/ Samanta sa faci pe pamant/ e tot ce-ti doreşti”.
Finalul poeziei surprinde cu pioşenie evoluţia si moartea micului univers al florii
studiate de eul liric al acestei opere literare si ii oferă prin actul poetic o aureola de sfânt.
 Lucian Blaga este un poet deosebit de original propunând un limbaj de o
indiscutabila expresivitate:
Prin capacitatea de plasticizare a ideilor Blaga propune idei de făcură filosofica
prin imagini semnificative realizând idei poetice.
Imaginea Blagiana se realizează intr-o comparaţie ce asociază elemente abstracte
cu elemente concrete ale lumii materiale.
Autorul poemelor Luminii resemantizeaza cuvintele incarcandu-le cu puteri
magice si cu o forţa mitica.
In toata opera poetica a lui Blaga se intanlesc cele doua tipuri de metafore
teoretizate de poet: Este vorba despre Metaforele Plasticizante. Aceste metafore se
produc in cadrul limbajul prin apropierea unui fapte altul ambele tinand de domeniul
lumii date: Ex. „Pe uliti, subţire si-nalta/ ploaia umbla pe cataligi”.
A doua categorie de metafore este cea a Metaforelor Revelatorii. Acestea sunt
destinate sa scoată la iveala ceva ascuns, încearcă relevarea unui mister prin mijloace pe
care le pune la indemna lumea concreta.
In acest caz o metafora revelatorie surprinde ninsoare: „Cenuşa îngerilor arşi in
ceruri / ne cade fulguind pe umeri si pe case”.
Printr-o metafora revelatorie este prezentata de Lucian Blaga soarele „Soarele
lacrima Domnului/ cade in marile somnului”
Întâile versuri ale lui Lucian Blaga (Poemele Luminii) au o pulsaţie panteistică
scurtă, apăsată metaforic într-un singur punct:
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
Cum se izbesc de geamuri razele de lună!...
În Paşii Profetului, Zamolxe, panteismul, superior artisticeşte, ia
forme virgiliene. Pan întrupează voluptatea de a participa la toate
regnurile, de a surprinde cele mai mărunte mişcări vitale:
Ah, Pan!
Îl văd cum îşi întinde mâna, prinde-un ram —
şi-i pipăie
cu mângâieri uşoare mugurii.
Un miel s-apropie printre tufişuri,
Orbul îl aude şi zâmbeşte,
căci n-are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde-n palme-ncetişor căpşorul mieilor
şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână.
E pestetot o beţie de vegetal, de fructe, de animalitate rece.Vegetalele au ceva
cărnos animalic (flori cu “sâni de lapte”, struguri enormi hrăniţi din stârvuri de om),
animalele se confundă cu vegetalele, fiind preferate acelea inerte, mimetice: şopârle,
lăcuste, melci.
Bacantele sunt verzi şi sar ca lăcustele:
Nouă preotese verzi
Sar prin codri şi livezi.
Zamolxe însuşi caută contactul rece cu şopârlele:
Altădată nopţile-mi erau un leagăn de odihnă,
iar ziua lucrurile dimprejur se prefăceau în mine
într-un vis atât de liniştit,
că reci şi jilave şopârlele veneau
să caute soarele
pe picioarele mele goale...
Zamolxe e un “mister păgân”, un mit autohton, încadrat într-o mică dramă de idei, pe
care poetul o va repeta în Meşterul Manole. Zamolxe nu mai crede în zei şi, ascuns într-o
peşteră, cultivă pe Marele Orb, simbol al inconştientei forţe cosmice. El însuşi e
divinizat, şi când încearcă să-şi dărâme statuia din templu mulţimea îl omoară, semn că
ficţiunea a devenit mai puternică decât creatorul ei. Valoarea poemului stă în palparea
universului:
...şi pescuiam din fluvii somni rotunzi
ca pulpele fecioarelor.
*
Mi-am sfârticat cinci oi şi-am plâns în lâna lor.Apoi Lucian Blaga îşi
spiritualizează virgilianismul, dându-i direcţieortodoxă. Acum poeziile sunt străbătute de
nostalgie, de temerea morţii, şi elementele agreste se sanctifică. Reptila devine “şarpele
binelui”, grădinile sunt ale “Omului”, plugul ară împins de arhangheli,flora şi fauna se
fac ascetice, simbolice, dobitoacele au “ochi cuminţi”,ţapii lubrici sunt înlocuiţi prin
melancolicii cerbi, câmpul face loc pădurii. Fauna aleargă rănită de melancolii:
Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac,
Din când în când ne mai ridicăm ochii
spre zăvoaiele raiului,
apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe.
Pentru noi cerul e zăvorât şi zăvorâte sunt şi cetăţile.
În zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre,
În zadar câinii ni se închină,
suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii.
Totul continuă a fi material:
Fecioara Maria
a legat rod ca un pom.
*
Lepădaţi-vă coarnele moarte
bătrânilor cerbi
cum pomii îşi lasă frunza uscată...
însă aureolat:
Toate turmele pământului au aureole sfinte
peste capetele lor.
Poetul aplică un puternic hieratism bizantinizant. Tineri goi şi
fecioare albe trec în procesiuni, sălbăticiunile migrează apocaliptic
spre oraşe:
Din depărtate sălbăticii cu stele mari
doar căprioare vor pătrunde în oraşe
să pască iarba din cenuşă.
Cerbi cu ochii uriaşi şi blânzi
intra-vor în bisericile vechi
cu porţile deschise —
uitându-se miraţi în jur.
Plugurile înseşi sunt nişte întraripate picate din spaţiul extra-cosmic,
de care se cuvine să te apropii cântând:
Pe dealuri, unde te-ntorci,
cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos
sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri:
mari paseri negre
ce-au coborât din cer pe pământ.
Ca să nu le sperii
trebuie să te apropii de ele cântând.
În Lauda Somnului Blaga cade într-o nostalgie de eden, într-o lâncezeală numită
“tristeţe metafizică”, încercând să evoce un “peisaj transcendent”. Stilul devine liturgic şi
Aleluia răsună pestetot. Poetul îşi face “biografia”, încercând să surprindă elementul
coral în desfăşurarea Universului, marile glasuri haotice:
Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu, —
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund.
Piesele lui Lucian Blaga sunt din speţa teatrului de poezie şi sunt valabile mereu
prin imagini, deşi preocupările ideologice nu le lipsesc.Unele sunt freudiste, cum e Daria.
O femeie tânără, căsătorită cu un bătrân, se îmbolnăveşte de idei fixe şi se constată că pe
cât de mortală e metoda pedagogică, pe atât de salutar ar fi exerciţiul liber al
instinctelor.În Fapta, un pictor obsedat că ar putea face o crimă nu se vindecă decât
trăgând un glonte în gol, cu alte cuvinte prin “faptă”.Meşterul Manole, reluând ideea din
Zamolxe, răspunde la problema estetică. Creaţia are ca punct de plecare tehnica, dar nu
devine operă vie fără factorul iraţional, fără har. Acest har pretinde însă artistului
suferinţa. Pe de altă parte opera artistică, ieşită din jertfa omului, are o existenţă
independentă şi spectatorul o contemplă ignorând şi uneori brutalizând pe creator.
In peste patru decenii de activitate literara, Blaga a scris aproape cinci sute de
poeme, care compun o opera cat se poate de unitara. Poezia postuma a fost grupata de
Blaga in patru cicluri: “Varsta de fier 1940-1944”, “Ce aude unicornul”, “Cantecul
focului”, “Corabii cu cenusa”.
Prin întreaga sa activitate literara Lucian Blaga se conturează ca un autentic
reper valoric in spaţiul literaturii romane.