De la salariu la retributie si inapoi

Lucian Popescu

Autor: prof. dr. ing. Lucian Popescu

Universitatea Spiru Haret din Bucuresti

Motto:
"In socialism salariul a fost inlocuit de retributie. Se considera ca are conotatii capitaliste.
Acum ne reintoarcem la salariu. Probabil ca retributia are conotatii socialiste!"

(Extrase din lucrarea „Salarizarea personalului – contabilitate, fiscalitate, legislatie - in

curs de pregatire la Editura Tribuna Economica)

"Salarium" reprezenta ratia de sare pe care o primeau soldatii din armata romana. Mai
tarziu locul sarii a fost luat de contravaloarea cumpararii acesteia. Cu timpul intreaga
solda a devenit "salarium". Termenul s-a extins in toate tarile latine dar si in cele anglo-
saxone (salary) cu sensul de echivalent valoric al unei activitati prestate. In afara
"salariului", in limba romana, ca si in alte limbi, se utilizeaza termenii de "remuneratie"
sau "retributie". Spre exemplu, in dreptul muncii din Germania, denumirea de salariu este
utilizata numai in cazul muncitorilor, pentru functionari este folosit cuvantul "retributie"
iar pentru practicantii profesiilor liberale este uzitat termenul de "onorariu".

In sistemul american, respectiv canadian, precum si in cel anglo-saxon, in opozitie cu

ceea ce prevede legislatia germana, termenul de salariu se foloseste doar in cazul
functionarilor, in special pentru cei de nivel superior, angajatilor din sectorul de vanzari,
angajatilor clerului, precum si pentru angajatii din sectorul managerial (lucratorii cu
halate albe) si consfinteste plata unei sume saptamanale, lunare sau anuale. Pentru
celelalte categorii de personal, incluzand si muncitorii, se utilizeaza termenul de
retributie. Aceasta se refera la o suma orara de plata si reprezinta modul de plata folosita
cel mai frecvent pentru angajatii din sectoarele de productie si de intretinere (lucratorii cu
halate albastre).

Angajatii care beneficiaza de salariu au, de obicei, anumite avantaje suplimentare fata de
cei care primesc retributie, spre exemplu, concediu medical, asigurari medicale sau de
viata, concediu pentru necesitati personale, precum si un risc mai redus ca salariul sa fie
afectat de absente. In schimb, beneficiarii de retributie primesc mai usor ore suplimentare
insotite de o plata corespunzatoare.

In Romania socialista, conceptul de salariu a fost inlocuit cu cel de retributie, salariul

considerandu-se a avea conotatii capitaliste (Legea retribuirii dupa cantitatea si calitatea
muncii - Legea nr.57/1974).

In Romania de dupa revolutia din 1989, conform Codului muncii [1] , salariul a devenit
exclusiv atributul relatiilor de munca stabilite in baza contractelor de munca: "salariul
reprezinta contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului individual de
munca" (art.154).

Salariu, conform Statutului functionarilor [2], primesc si functionarii publici desi nu

lucreaza in baza unor contracte de munca: "pentru activitatea desfasurata, functionarii
publici au dreptul la un salariu compus din salariul de baza, suplimentul corespunzator
treptei de salarizare, prime si alte drepturi salariale …….. in conformitate cu prevederile
legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru functionarii publici." (art.
31).

In acest sens a fost elaborat si Codul fiscal [3]: "sunt considerate venituri din salarii toate
veniturile in bani si/sau in natura obtinute de o persoana fizica ce desfasoara o activitate
in baza unui contract individual de munca sau a unui statut special prevazut de lege,
indiferent de perioada la care se refera, de denumirea veniturilor ori de forma sub care se
acorda ..." (art. 55).

In opinia noastra, daca salariul a fost definit drept atribut al salariatilor, in cazul
functionarii publici, respectiv in cazul raporturilor de serviciu instituite in baza actelor de
dispozitie, ar fi trebuit facuta distinctie, prin retributie, caz in care categoria fiscala a
veniturilor din salarii ar trebui sa primeasca denumirea de "venituri din salarii, retributii
si asimilate acestora".

In literatura juridica, salariul a fost considerat drept "totalitatea drepturilor banesti

cuvenite pentru munca prestata" [4].

In sens modern, continutul conceptului de salariu a fost extins prin adaugarea la

componenta monetara a unor elemente materiale de stimulare profesionala, asa numitele
avantaje in natura (locuinta, hrana, imbracaminte, telefon, autoturism etc.), initial
neimpozabile dar, care, cu timpul, au intrat sub incidenta fiscala.

Relatiile care se statornicesc, in procesul muncii, intre partenerii sociali, (angajatori -

patroni si angajati - salariati) pe de o parte, si statul pe de alta parte, s-au dezvoltat
continuu odata cu dezvoltarea sociala, tehnologica si spirituala a unei societati
determinand ceea ce se numeste "sistemul de salarizare".

In continutul sistemului de salarizare legislatia salariala detine locul principal fiind

compusa dintr-un numar insemnat de acte normative, din care cele mai importante sunt:
constitutiile; legile cadru privind salarizarea; legile privind angajarea salariatilor in
functie de competenta; legile privind impozitul pe salarii si hotararile guvernamentale
emise in aplicarea acestora; legile privind garantarea salariului minim; legile privind
contractele individuale si colective de munca; legile privind stabilirea salariilor de baza in
sistemul public si indemnizatiilor pentru persoanele care indeplinesc functii de demnitate
publica s.a.

In ceea ce priveste Romania, primele reglementari legate de salarizare au aparut in

agricultura, imediat dupa rascoala din 1907, prin Legea pentru invoielile agricole [5].
Potrivit acestei legi proprietarii de terenuri care utilizau tarani pentru executarea muncilor
agricole trebuiau sa incheie cu acestia "invoieli agricole". Legea prevedea ca plata trebuie
efectuata in bani si nu putea fi inlocuita cu nici o alta forma de retribuire, precum
produse, marfuri, bauturi s.a. si trebuia corelata cu volumul muncii prestate.

Acest principiu a fost dezvoltat mai tarziu prin Legea privitoare la organizarea si
incurajarea agriculturii [6] din martie 1937, conform careia angajarea lucratorilor se putea
face numai pe baza de contracte scrise, autentificate de primarul comunei, iar plata
muncii trebuia facuta numai in bani.

In contextul dezvoltarii economice de dupa Marea Unire din 1918 si al crearii

Organizatiei Internationale a Muncii, intre anii 1919 si 1929 au intrat in vigoare o serie de
acte normative esentiale pentru domeniul muncii si salarizarii, precum: Legea
reglementarii conflictelor de munca, din 1920; Legea sindicatelor profesionale, din 1921;
Legea repausului duminical, din 1925; Legea pentru ocrotirea muncii femeilor si copiilor
si durata muncii, din 1928; Legea privind organizarea serviciului de inspectie a muncii,
din 1927.

In industrie, primele reglementari cu privire la salariu au aparut in 1919 odata cu

adoptarea primelor contracte colective de munca. Prin aceste contracte se stabilea un
salariu minim pe zi, repaus duminical si spor la salariu pentru munca de noapte. Odata cu
organizarea salariatilor in sindicate, numarul contractelor colective de munca s-a extins si
a aparut necesitatea legiferarii acestora, fapt care s-a realizat prin Legea asupra
contractelor de munca [7] din aprilie 1929. In aceasta lege se prevedea ca remuneratia
putea fi stabilita pe unitatea de timp sau in functie de lucrarea, cantitatea sau calitatea
lucrului efectuat sau prin conventia partilor. Legea interzicea remunerarea muncii
exclusiv in natura si prevedea posibilitatea ca partile sa reglementeze prin contractul
individual de munca posibilitatea participarii salariatilor la beneficii. Moderne erau si
elementele de protectie si garantare a salariului astfel incat erau interzise compensarile
intre creantele patronilor si drepturile banesti ale salariatilor. Retinerile cu orice titlu din
salarii si beneficii nu puteau cumula mai mult de doua treimi din drepturile banesti
cuvenite. In mod concret salariile se stabileau de catre parti prin contractul individual de
munca, in concordanta cu clasele prevazute de contractul colectiv de munca. Orice clauza
din contractul individual de munca contrara prevederilor contractului colectiv de munca
era nula de drept.

In 1939 prin Legea nr. 775 s-au infiintat pe langa fiecare inspectorat general al muncii,
comisii mixte tripartite (salariati, patronat, stat) pentru stabilirea salariilor minimale in
intreprinderile particulare, comerciale, industriale si de transporturi. Aceste decizii
trebuiau aprobate de ministrul muncii si publicate in Monitorul Oficial. Legea recomanda
comisiilor sa aiba in vedere asigurarea unor conditii decente de viata salariatilor. La
stabilirea salariilor minime trebuia tinut cont si de avantajele in natura acordate
salariatilor cum ar fi: locuinta, hrana sau bonificatii.

In anul 1941 prevederile acestei legi au fost extinse la toate intreprinderile, indiferent de
capitalul acestora.

Salarizarea functionarilor publici a fost reglementata prin Statutul functionarilor publici

[8] aprobat prin Legea nr. 103 din 1923 si prin Regulamentul pentru aplicarea Legii
Statutului Functionarilor Publici. Statutul stabilea in detaliu regimul juridic al
functionarului public din administratia de stat (functia, gradul, postul, clasa, modalitatile
de numire, pregatirea profesionala, salariul, etc.) si a prevazut ca functionarii publici au
dreptul la salarii corespunzatoare gradului sau functiei ocupate la un spor pentru chirie,
ajutor de familie pentru cei cu copii si in mod exceptional la un adaos pentru scumpirea
traiului.

Codul functionarilor publici [9] adoptat in 1940 stabilea pe langa conditiile generale de
recrutare, drepturile si obligatiile, incompatibilitatile, ocrotirea familiei, concediile,
pensiile, asociatiile si casele de credit ale functionarilor publici si salariul tuturor tipurilor
de functionari publici. Potrivit acestui cod, functionarul primea un salariu corespunzator
tipului de salarizare si functiei pe care o ocupa precum si a categoriei de salarizare.

Codul muncii, adoptat la 8 iunie 1950 a stabilit raporturi de munca pentru toti salariatii,
inclusiv pentru functionarii publici, fara distinctie intre aceste categorii aparte ale
functionarilor publici si ceilalti angajati ai sectorului public romanesc si excludea, sub
orice forma, posibilitatea salariatilor si unitatilor de a negocia individual sau colectiv
conditiile de munca.

Socialismul romanesc a considerat salariul drept o componenta a relatiilor de productie, o

modalitate de participare a oamenilor muncii la repartizarea productiei materiale si nu a
acceptat conceptia marxista a salariului - pret al fortei de munca.

In acest sens, un nou cod al muncii a intrat in vigoare la 1 martie 1973. La momentul
adoptarii sale, in concordanta cu normele de baza ale dreptului international al muncii, a
reprezentat in pofida accentelor de propaganda cel mai avansat act normativ in materia
raporturilor de munca din randul fostelor tari socialiste. Codul nu putea insa reflecta
altceva decat spiritul conceptiei despre munca si societate in socialism: reglementarea
centralizata a aspectelor referitoare la raporturile de munca; rolul extrem de scazut al
sindicatelor si contractelor colective de munca, nereglementarea dreptului la greva.

Dupa 1989, Romania a parcurs un proces complex si dificil de trecere la economia de

piata, astfel incat Codul muncii a devenit inaplicabil, cu exceptia Contractului individual
de munca fara de care raporturile de munca nu puteau sa existe.

Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003 inaugureaza o noua etapa in evolutia
legislatiei muncii din Romania. Fata de Codul Muncii din 1973, noul cod aduce
reglementari moderne, adaptate la piata muncii din Europa, care protejeaza salariatii si le
dau o mai mare siguranta a locurilor de munca, fapt pentru care si-a atras critici dar si
renumele de "cod eminamente sindical" (in varianta din 2003 presa a identificat un numar
de 304 drepturi, 246 in favoarea salariatilor si numai 58 in favoarea angajatorilor).

Modificarea Codului muncii in septembrie 2006 s-a datorat criticilor primite de Romania
din partea Comisiei Europene in sensul ca Legea 53/2003 nu respecta in totalitate
reglementarile comunitare, cu precadere in domeniile organizarii timpului de munca,
respectiv al procedurilor de concediere colectiva.

In acelasi timp, pentru organizarea si functionarea activitatii functionarilor publici a fost

elaborata Legea nr. 188/1999, denumita Lege privind Statutul functionarilor publici,
(republicata) [10] prin care se stabilesc drepturile si obligatiile functionarilor publici, a
caror activitate are o serie de particularitati fata de activitatea functionarilor privati.

In ceea ce priveste impozitarea de dupa 1990 a "persoanelor fizice romane sau straine
care realizeaza pe teritoriul Romaniei venituri sub forma de salarii si alte drepturi
salariale" aceasta incepe cu H.G. nr. 52/1991 [11] . Hotararea de guvern a anulat Legea
nr.1/1997 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unitatilor de stat, a reintrodus
in Romania acordarea drepturilor salariale in forma bruta si impozitul individual pe
salariu.

Dupa adoptarea constitutiei si a primei legi a finantelor publice [12] taxele si impozitele
au trebuit sa fie stabilite prin lege. In acest sens, parlamentul a adoptat Legea nr. 14/1991,
Legea salarizarii [13], care a stabilit cadrul general si principiile de baza ale salarizarii in
raport cu cerintele trecerii la economia de piata precum si Legea nr. 32/1991 privind
impozitul pe salarii [14].

Codul fiscal, a concentrat experienta Ordonantei nr.73/1999 privind impozitul pe venit, a

reorganizat conceptul de globalizare si regularizare a veniturilor in Romania, a facut
ordine in acest domeniu clasificand activitatile generatoare de venituri si a instituit reguli
specifice de impozitare pentru fiecare dintre activitatile definite.

Odata cu adoptarea acestor acte normative, in Romania, salarizarea vizeaza doua domenii
principale: salarizarea in domeniul privat, gestionata de Codul muncii care reglementeaza
relatiile – raporturile de munca si salarizarea in domeniul public, reglementata prin legi
speciale si statute profesionale care instituie relatii – raporturi de serviciu. Din domeniul
din urma se desprinde totusi o categorie distincta si anume: "personalul contractual
salariat din aparatul propriu al autoritatilor si institutiilor publice, care desfasoara
activitati de secretariat, administrative, protocol, gospodarire, intretinere - reparatii si de
deservire, paza, precum si altor categorii de personal care nu exercita prerogative de
putere publica. Persoanele care ocupa aceste functii nu au calitatea de functionar public si
li se aplica legislatia muncii" [15] . Toate aceste categorii de personal primesc "salariu",
simplificare binevenita dar care poate conduce la anumite inconsecvente privind limbajul
(salariu - derivat de la salariat - primit de catre functionarii publici care in fapt nu sunt
salariati).