Sunteți pe pagina 1din 3

.1.

Accepiunile normalului
Cuvntul normal provine din termenul latinesc norma, care semnific unghi
drept. Una
din interpretri ar fi care nu se abate nici n stnga, nici n dreapta i nici de la
medie. n
dicionarul de psihologie (Vocabularul Psihologiei Henri Piron) normalitatea este
definit ca un
ansamblu de caracteristici ale aceleiai persoane, caracteristici care se situeaz n
interiorul marjelor
de variaie ale populaiei din care face parte. Noiunea de normalitate, din punct
de vedere
statistic, este reprezentat grafic de distribuia sub forma curbei lui Gauss.
Conceptul de normalitate, a crei definire s-a impus n condiiile ncercrii de
identificare a
criteriilor de clasificare a tulburrilor psihice, considerate ca abateri de la
normalitate, se poate
asocia cu starea de echilibru n plan intern, intrapsihic i n planul extern al
individului. Normalul
nglobeaz ntre limitele lui noiunile divers i diferit, astfel aprnd:
a) normalul ca indicator standard al valorilor culturale;
b) diferitul ca o alt form posibil a normalitii i
c) diversul ca i variant de tip formal a normalitii.
O asociere des ntlnit este aceea dintre normalitate i adaptare. Adaptarea este
un simplu
proces de acceptare oferit din exterior individului de societate i mediu. Dac privim
adaptarea ca
fiind un consum de energie necesar pentru ca persoana s se poat integra sau s
poat rezista n faa
presiunii exercitate asupra sa de psihotraumele sociale sau de tensiunea legturilor
sociale, atunci
putem considera c procesul de socializare reprezint achiziia pentru a putea
efectua eforturile de
adaptare social continu, pentru a-i nsui sau menine rolurile sociale dobndite.
(Mucchinelli,
apud. C. Enchescu, 2005)

Cu toate acestea, s-a constatat faptul c pentru un individ normal este imposibil s
se poat
adapta la toate grupele sociale. Din acest motiv, unii autori prefer s utilizeze
drept criteriu al
normalitii "adaptabilitatea", argumentnd prin aceea c individul normal nu este
niciodat complet
adaptat, n schimb un individ cu diverse patologii este o persoan inadaptabil.
M. Sabshin distinge un evantai variat coexistent n sfera normalului:
1. normalitatea ca sntate
2. normalitatea ca utopie
3. normalitatea ca medie
4. normalitatea ca proces
Normalitatea ca sntate este perspectiva tradiional prin prisma creia se
consider normalitatea
ca starea de sntate cu caracter universal.
Normalitatea ca utopie acest concept formuleaz un ideal, o normalitate ideal,
individual i
comunitar. Descrie n formulri prescriptive, invoc i promoveaz tipuri ideale. Nu
poate fi atins
i variaz n funcie de spaiul socio-cultural i geografic.
Normalitatea ca medie se bazeaz pe descrierea statistic a fenomenelelor
(biologice, psihice,
fizice, chimice) ca fiind repartizate conform curbei lui Gauss, n care zona median
este cea mai
important (i deci nomal), iar extremele sunt considerate deviante.
Normalitatea ca proces este perspectiva asupra normalitii care accentueaz
faptul c un
comportament normal nu este altceva dect fianlitatea subsistemelor care
interacioneaz ntre ele.
Cu alte cuvinte, normalitatea ca proces, consider mai importante schimbrile i
procesele dect o
definire transversal a normalitii.
Att normalitatea, ct i anormalitatea depind de variaiile de mediu exterior n
ceea ce

privete capacitile de adaptare ale individului, fapt care va declana suferina.


Strns legat de
aceste dou concepte este dimensiunea istoric a individului, a factorilor de via
care pot interveni
fie n sens protector, fie cu semnificaie de risc "morbigenetic".
Studiile au pus n eviden faptul c manifestri psihocomportamentale considerate
patologice ntr-un anumit spaiu cultural, pot fi normale n altul, iar bolnavul i
pierde capacitatea
de adaptare flexibil la condiiile oferite de mediu, n raport cu indivizii normali care
dispun n mod
liber de aceast aptitudine.