LUPII

Nici unul dintre ei nu a stiut, nici atunci si nici pana in ziua de azi, ce anume i-a
facut sa isi auda urletele, in acea noapte. Nepregatiti, si fara sa banuiasca nimic, amandoi
au dat curs inconstient unei chemari presus de orice perceptie. Urletele amandorura,
urlete de disperare launtrica, si sete de celalalt, probabil umpleau atat de sfasietor
vazduhul noptilor de atata amar de vreme fara ca nimeni, nici macar ei, sa le stie, incat in
acea noapte, ceva i-a fortat sa le dea ascultare. Se cautau. Se cautau de nu se stie cand.
Probabil de vieti, de secole, de mult, pentru ca atunci cand s-au atins, s-au zguduit unul
pe celalalt ca doua placi tectonice, si nu-si doreau nimic mai mult decat sa ramana uniti
pe vecie, la fel ca ele. Nici acum nu au habar ce s-a intamplat atunci, ce forte au lucrat in
noaptea aceea, dar stiu sigur ca nu a fost hazardul. Hazardul le-ar fi scos in cale pe
oricine altcineva, si nimeni din marea gloata de oricine nu putea umple rolurile pe care
ei le-au umplut unul in viata celuilalt. Doar ei, doar doi, numai doua piese de puzzle din
milioane, care nu se potriveau decat una cu cealalta. Iar hazardul nu face niciodata
combinatii atat de perfecte.
Aveau nevoie de ei. De ei. Isi cautase, fiecare in lumea lui, locul in haite. Nu-l gasisera
vreodata, nici in haita hienelor ce le dadusera viata, nici in vreo alta haita ce o intalnisera
de-a lungul vietii. In noaptea aceea, amandoi aveau ganduri de a incerca alte meleaguri,
alte haite, de a tr dupa ei si fantomele trecutului, si colti de hiena inca infipti in rani ce
nu si le-au putut linge. De a-si continua, sub masca normalitatii, ratacirea. Erau fara
capatai, indiferent cat de mult constientizau sau nu acest lucru. Nu stiau ca singura haita
din care vor putea face parte vreodata era doar cea a lor. Formata numai din ei. Nici nu
se intalnisera vreodata. Visasera unul la celalalt de cand se stiau, dar ca la o utopie.
Fiecare era un vis pentru celalalt, vis ce nu parea real, nu parea de atins. Nici unul din ei
nu se gandea ca celalalt exista cu adevarat. Se cautau. Fiecare, in miezul sufletului sau, il
cauta pe celalalt. De mult, de mici copii, fiecare dintre ei aparuse in inchipuirile celuilalt.
Fiecare dintre ei il construise pe celalalt in idealurile sale, in visele sale, fiecare dintre ei
avea imaginea perfecta a celuilalt gravata pe suflet. Si cat timp viata le-a permis sa
viseze, au visat unul la celalalt. Din vise ii trezeau doar ranile, ghimpii, coltii de hiena.
Durerea, lupta.Si cu fiecare rana, cu fiecare lupta, si fiecare durere, le ramanea din ce in
ce mai putin timp, si mai ales putere, de a visa. Astfel ca, in timp, se obisnuisera cu ideea
unui ideal imposibil de atins, pe care renuntasera sa il mai caute. Pe care il uitasera. Nu
isi mai aminteau ultima data cand au visat unul la altul cu ochii deschisi, si zambetul pe
buze. Nu mai credeau in idealuri, nu mai aveau speranta de la dragoste, de la viata. Nu
mai credeau in miracole. Se resemnasera, cautau sa traiasca asa cum vazusera la altii, si
nu mai credeau. In acest timp insa, sufletele lor se cautau cu infrigurare.
Lupii urlau in noapte. 9 Septembrie. Noapte de toamna, noapte de vineri. Noaptea
lui Venus. Probabil chiar ea, zeita dragostei, ii luase pe amandoi in mreje, si le
intersectase cararile, sa ii ofere ofranda unul celuilalt. Lupii urlau. Urlau a dor si a agonie.
Urlau a ura, si a razbunare. Urlau a iubire. Urlau a singuratate. Isi urlau tnjirile, urlau
unul dupa celalalt.