1.

Activitatea microorganismelor asupra hidrocarburilor

ntelegerea proceselor de biodegradare microbiana a hidrocarburilor
va face posibila nu numai elaborarea unui model de prognoza asupra sortii
hidrocarburilor poluante, ci si dezvoltarea de strategii privind utilizarea
activitatii degradative a microorganismelor pentru indepartarea
hidrocarburilor din ecosistemele contaminate.
Numeroase microorganisme au capacitatea de a utiliza hidrocarburile
gazoase, lichide sau solide din seria alifatica sau aromatica drept unica sursa
de C si energie, descompunandu-le la compusi cu greutate moleculara mica
sau chiar la CO2 si apa.
Raspandite larg in mediile naturale si de multe ori semnificativ
numerice, microorganismele (bacterii, cianobacterii, actinomicete, levuri,
fungi filamentosi) ataca diferiti compusi ca petrolul, gazolina, kerosenul,
1

uleiurile minerale, parafina, cauciucul natural si sintetic, conductele

subterane, cablurile electrice protejate de materiale impregnate in parafine.
Primele observatii asupra acestui proces dateaza din 1895 cand s-a
observat ca straturile subtiri de parafina considerata biologic inerta sunt
patrunse de hifele de Botrytis cinerea. Ulterior s-a demonstrat ca mai multi
microfungi din sol, inclusiv Penicillium glaucum, pot ataca parafina,
descompunand-o si utilizand-o ca unica sursa de energie.
Importanta acestui fenomen in natura a fost semnalata de multi
cercetatori care au constatat frecventa ridicata a microorganismelor in sol si
incapacitatea de acumulare a unor hidrocarburi sintetizate de plante sau a
unor ceruri produse de insecte.
2. Biodegradarea petrolului
Degradarea microbiana a petrolului in ecosistemele naturale
reprezinta un caz particular al activitatii microorganismelor care au fost
denumite hidrocarbonoclastice. Biodegradarea titeiului reprezinta un
proces complex cu o evolutie care depinde de natura si de proportia
diferitilor constituenti care intra in compozitia petrolului, precum si de
natura comunitatilor de microorganisme si de o serie de factori de mediu
care influenteaza activitatea acestor microorganisme.
Cele mai multe studii au fost efectuate in mediul marin unde au loc
cele mai masive si mai importante deversari de petrol cu efecte brutale
asupra organismelor si chiar asupra mediului insusi. Titeiul este un amestec
complex de hidrocarburi si anume sute de compusi individuali cu structuri
chimice si greutati moleculare diferite la care se adauga compusi diferiti de
hidrocarburi ca fenoli, acizi, compusi heterociclici cu N, compusi ai sulfului.
Petrolul brut contine mai multe clase de hidrocarburi care sunt atacate
de microorganisme:

Fractiunea alifatica (saturata) este reprezentata de alcani

(compusi saturati). Aceasta fractiune cuprinde substante cu molecula liniara,
ramificata sau ciclica. n general, hidrocarburile cu lant lung sunt atacate
mult mai usor fata de cele care au numai cativa atomi de C per molecula.
Acest fenomen este ilustrat de faptul ca metanul, etanul si propanul sunt
oxidati mult mai lent si de catre un numar limitat de microorganisme

comparativ cu hidrocarburile parafinice. De asemenea, moleculele liniare

sunt atacate mai usor decat cele ramificate sau ciclice.

Fractiunea aromatica este reprezentata de compusi aromatici

nesaturati, dintre care cel mai simplu este benzenul. Compusii aromatici sunt
mai greu atacati de microorganisme in procesul de biodegradare, cea mai
grea etapa fiind cea de clivare a ciclului.

Fractiunea ce cuprinde componenti cu structura complexa

mai putin cunoscuta dpdv chimic si mai greu de degradat si studiat.
Poluarea mediilor naturale, ape dulci, mari, sol etc. cu titei este foarte
frecventa. Dpdv ecologic, exista 2 tipuri de poluare:
1. Poluarea determinata de eliminarile lente, slabe, uneori
imperceptibile la care se pot adauga contaminari mai masive rezultate din
diferite activitati umane. De exemplu, din rafinariile de pe malul marii, din
emisari industriali sau orasenesti. n aceasta categorie se incadreaza si
eliminarile accidentale din porturi, din platformele de extractie marina sau
din descarcarea in larg a apei de balast care antreneaza titeiul rezidual din
tancurile navelor. Ansamblul acestor modalitati de poluare reprezinta peste
90 % din cantitatile de hidrocarburi deversate in mediul marin.
2. Deversarile cu caracter brusc si masiv, uneori dramatice, ca
urmare a accidentelor navelor petroliere sau ale platformelor de foraj care
insumeaza numai 6 % din totalul de hidrocarburi deversate in mediul marin.
3. Evolutia procesului de biodegradare a petrolului
Dupa deversarile masive in mari si oceane, procesul de degradare si
de restabilire a echilibrului ecologic evolueaza in 3 faze:
1. Faza I este critica, cu o durata ce variaza de la cateva ore la
cateva zile. Aceasta faza corespunde intinderii rapide a petrolului pe o arie
mare la suprafata apei, faza asociata si cu unele procese fizice ca evaporarea,
dizolvarea, emulsionarea. Evaporarea in atmosfera este variabila in functie
de particularitatile poluantului (densitate, vascozitate, tensiune superficiala,
proportia de hidrocarburi volatile), precum si de conditiile de mediu (vant,
valuri, curenti, temperatura aerului si a apei). Datorita acestor factori,
cantitatea evaporata variaza intre 10 % in cazul petrolului greu si pana la 75

% in cazul petrolului usor. n aceasta faza, poluantul se separa in 2 straturi

diferite dpdv fizico-chimic:

Stratul superficial care contine fractiunile cele mai usoare si

formeaza o pelicula lucioasa la suprafata apei. Acest strat superficial produce
o serie de efecte negative, precum modificarea actiunii valurilor, incetineste
evaporarea, retine si concentreaza poluantii chimici, detergenti, metale grele
si chiar microorganisme. De asemenea, el se poate fragmenta si poate fi
transportat la distante mari purtat de vant si curenti. Sub actiunea vantului se
pot forma aerosoli care pot fi purtati pe suprafete, respectiv pe recolte la
distante de sute de km.

Stratul / coloana din apa care este supus unui proces de

emulsionare caracteristic ecosistemelor acvatice, proces cu importanta
fundamentala pentru biodegradare. El se poate realiza sub 2 forme: emulsia
ulei in apa (care se produce mai la suprafata si este dispersata de valuri si
curenti la distante mari) si emulsia apa in ulei (care determina efectul
numit spuma de ciocolata foarte heterogena dpdv fizic si chimic si care
contine hidrocarburi cu greutate moleculara mare si o mare cantitate de apa
de mare).
2.
diferite:

Faza a doua de degradare a hidrocarburilor se realizeaza pe 2 cai

Biodegradarea este realizata in ecosistemele acvatice in special

de bacterii, fungi si unele alge. Desi microorganismele care degradeaza
hidrocarburile sunt prezente peste tot, mai multi cercetatori semnaleaza
faptul ca cele din zonele permanent poluate (de ex., porturile) au proprietati
diferite de microorganismele din apele curate si au o capacitate mai mare de
a degrada titeiul.

Degradarea chimica (abiotica) care se realizeaza prin fenomene

de autooxidare si fotooxidare, respectiv prin fotoliza cu ajutorul radicalilor
liberi foarte activi a caror combinare duce la formarea unui mare numar de
compusi chimici mai toxici decat cei din care provin.
3. Faza a treia, numita si faza de restabilire a echilibrului ecologic
care dureaza un timp variabil in functie de intensitatea poluarii si de
conditiile in care a evoluat biodegradarea. Starea fizica a poluantului joaca
un rol principal in procesul de biodegradare. Emulsionarea hidrocarburilor
mareste suprafata de atac a microorganismelor si accesibilitatea enzimelor.
4

Gradul de dispersie determina marimea suprafetei care poate fi colonizata de

microorganisme care actioneaza numai la interfata apa-petrol.
4. Microorganismele care degradeaza hidrocarburile
Capacitatea de a utiliza hidrocarburile este larg raspandita in lumea
microorganismelor, fiind intalnita la bacteriile adevarate, actinomicete,
cianobacterii, levuri, fungi filamentosi, alge. Aceste microorganisme sunt
prezente in sol, ape dulci si marine, in sedimente si au capacitatea de a
sintetiza un spectru larg de enzime care asigura degradarea hidrocarburilor si
indepartarea lor din mediul respectiv. Microorganismele care degradeaza
hidrocarburile apartin la peste 100 de specii si peste 30 de genuri.

Bacterii: Achromobacter,
Actinomyces,
Alcaligenes,
Arthrobacter, Bacillus, Corynebacterium, Brevibacterium, Flavobacterium,
Micrococcus, Spirillum, Vibrio etc. la care se adauga bacteriile
fotosintetizante din genurile Rhodopseudomonas siRhodospirillum, care
degradeaza petrolul in conditii de anaerobioza stricta si iluminare slaba.

Cianobacterii: cele mai active in ceea ce priveste capacitatea de

a oxida hidrocarburile aromatice sunt: Nostoc, Oscillatoria, Microcoleus etc.

Levuri: Candida,
Saccharomyces, Sporobolomyces.

Rhodotorula,

Rhodospirillum,

Fungi filamentosi: Aspergillus, Acremonium, Cladosporium,

Fusarium, Penicillium, Trichoderma, Trichosporium.

Alge: Amphora, Chlorella, Chlamydomonas, Ulva.

Numarul microorganismelor care degradeaza hidrocarburile creste

foarte mult dupa poluare si se mentine ca atare uneori mai mult de 1 an. n
sol, dupa contaminare cu hidrocarburi, fungii care degradeaza hidrocarburile
reprezinta 60 82 % din micropopulatia solului, iar bacteriile 50 % din
micropopulatia respectiva. n mari si oceane, numarul microorganismelor
respective este de 10 100 ori mai mare in straturile superioare ale apelor
poluate decat la adancimea de 10 cm.
Se considera in general ca densitatea populatiilor de microorganisme
care degradeaza hidrocarburile si proportia lor in comunitatile naturale de
microorganisme reprezinta un indicator sensibil al expunerii mediului
5

respectiv la acesti compusi. Gradul de depasire a nivelului normal (nepoluat)

reflecta adesea cantitativ gradul de expunere a ecosistemului la poluarea cu
hidrocarburi.
Potentialul de biodegradare variaza in primul rand in functie de tipul
si greutatea moleculara a hidrocarburilor. De exemplu, alcanii cu lanturi
scurte sunt toxici pentru microorganisme, dar sunt usor volatili. Cei cu lant
lung insa devin progresiv mai rezistenti pentru ca la greutatea moleculara de
500 600 Da sa nu mai poata fi utilizati ca sursa de C si energie de catre
microorganisme.
Cel mai rapid sunt degradati n-alcanii cu lanturi lungi de C 10 C24.
Ramificarea catenelor conduce la reducerea vitezei de degradare, iar
compusii aromatici sunt degradati cel mai lent datorita complexitatii
mecanismelor biochimice implicate.
5. Factorii de mediu care influenteaza biodegradarea
hidrocarburilor
Soarta hidrocarburilor deversate in mediile naturale depinde in mare
masura de o serie de factori abiotici care afecteaza modificarea si
biodegradabilitatea lor. Acesti factori influenteaza viteza de crestere a
microorganismelor si activitatea enzimelor.
Persistenta poluantului depinde nu numai de cantitatea si calitatea
amestecului de hidrocarburi, dar si de proprietatile ecosistemului afectat. De
aceea, in anumite conditii hidrocarburile din petrol pot persista numai cateva
ore sau cateva zile, in timp ce altele persista indefinit.
1.

Temperatura

Efectele temperaturii se manifesta prin interactiune cu alti factori ca

natura si calitatea amestecului de hidrocarburi, compozitia comunitatilor de
microorganisme etc.. Importanta deosebita a temperaturii asupra
microorganismelor este in parte atenuata in cazul mediilor naturale (sol, apa
marilor) de prezenta diferitelor categorii de microorganisme adaptate la
conditiile respective (criofile, mezofile, termofile).
Datorita acestui fapt, biodegradarea diferitelor categorii de
hidrocarburi a fost demonstrata la temperatura de 0 C, 47 C si chiar la 60

C. Cele mai multe date experimentale au fost obtinute la temperaturi

cuprinse intre 25 si 37 C.
Temperaturile mici de regula intarzie viteza de volatilizare a
hidrocarburilor cu greutate moleculara mica, dintre care unele sunt toxice
pentru microorganisme. n regiunile reci, vitezele de degradare sunt mult
mai mici si ca urmare indepartarea petrolului din mediu se face mai greu.
2.

Salinitatea si presiunea hidrostatica

n mediile cu salinitate ridicata viteza metabolismului

microorganismelor este mult diminuata si ca urmare biodegradarea
hidrocarburilor este redusa. Presiunile mari incetinesc foarte mult viteza de
degradare. Fenomenul este important deoarece hidrocarburile care polueaza
apele oceanului au tendinta de a se depunde in sedimente, ceea ce determina
mentinerea lor la acest nivel vreme indelungata.
3.

Oxigenul

Biodegradarea petrolului este foarte activa in aerobioza, deoarece

toate caile biochimice implicate cunoscute functioneaza cu participarea
oxigenazelor si a oxigenului. n bazinele acvatice anoxice, in sedimentele
bentonice, lipsa oxigenului limiteaza foarte mult biodegradarea.
4.

Nutrientii

Rolul nutrientilor, in special al azotului si fosforului, este

controversat. Unii cercetatori ii considera factori limitanti ai biodegradarii,
altii nu. Explicatia acestor puncte de vedere diferite rezida in natura diferita
a hidrocarburilor supuse biodegradarii. Se considera insa ca azotul si
fosforul in concentratii suficiente in apa de mare limiteaza viteza de
biodegradare a hidrocarburilor dupa poluarile masive. De aceea, se
recomanda adaugarea unor cantitati adecvate de N si P sub forma de
fertilizatori care exercita un rol stimulator asupra biodegradarii.
6. Biodegradarea stimulata a petrolului
Studiul proceselor de biodegradare a petrolului in conditii stimulate in
laborator sau in natura a demonstrat dependenta lor de conditiile de mediu,
precum si de prezenta si activitatea microorganismelor.

n unele medii naturale (ape dulci sau marine, sol), desi comunitatile
de microorganisme sunt prezente si capabile sa biodegradeze petrolul,
acestea nu isi pot desfasura activitatea datorita conditiilor de mediu
nefavorabile. n alte situatii s-a constatat ca adaugarea de microorganisme
active fara modificarea conditiilor de mediu s-a dovedit ineficienta.
Pornind de la aceste constatari au fost imaginate o serie de masuri de
stimulare a biodegradarii adecvate mediului care urmeaza a fi tratat.
Metodele de modificare a mediului sunt variabile in functie de
particularitatile locale.
1.

Oxigenarea

Pornind de la observatia ca o buna biodegradare a petrolului necesita

O2, au fost propuse o serie de masuri de stimulare a biodegradarii printr-o
aerare intensa. Astfel, aerarea fortata, foarte eficienta pentru tancurile cu apa
ale vapoarelor poate fi folosita pentru a furniza oxigen in lagune si in unele
medii cu apa dulce.
2.

Nutrientii anorganici

Cresterea microorganismelor necesita cantitati mari de N si P si mai

mici de S, Fe, Mg, Ca, Na. Prezenta acestor elemente in diferite medii este
variabila, ca si usurinta cu care pot fi adaugate pentru a stimula
biodegradarea. n unele sisteme inchise, nutrientii minerali (N, P) se pot
adauga sub forma de solutii apoase de fosfat de amoniu, iar in sol sub forma
de fertilizatori azotati sau fosfatici.
nafara de pretul ridicat si de dificultatile de administrare, metodele
folosite in acest scop nu sunt lipsite de inconveniente. n mediile cu apa
dulce, utilizarea acestor nutrienti anorganici poate determina aparitia unui
proces de eutrofizare, cu cresterea excesiva a algelor, fapt ce depaseste cu
mult avantajele rezultate din stimulare.
n mediul marin exista riscul unor influente negative asupra resurselor
piscicole, iar la nivelul solului exista riscul perturbarii microbiotei normale a
solului, adica o crestere excesiva a microorganismelor care pot fi nocive
pentru plante si chiar pentru animale.
7. Obtinerea de bacterii cu proprietati degradative superioare

Microorganismele dispun de un echipament enzimatic necesar pentru

a-si realiza propria inginerie genetica si o fac cu succes in conditii naturale,
utilizand mecanisme foarte sofisticate. De aceea, nu este nimic nenatural in
ingineria genetica practicata de om si ca urmare omul nu trebuie sa aiba
retineri in ceea ce priveste aplicarea acestor tehnologii.
ntelegerea rolului bacteriilor in procesele de biodegradare a petrolului
in natura a condus la ideea utilizarii unor tulpini cu activitate biologica
superioara. Microorganismele ideale pentru acest scop trebuie sa
indeplineasca urmatoarele conditii:

Sa degradeze intens si rapid o gama cat mai larga de compusi din

petrol.

Sa se reproduca rapid.

Sa se multiplice si in medii naturale.

Sa fie genetic stabile si sa poata fi conservate si recultivate fara a

suferi modificari esentiale.

Sa nu produca efecte toxice si sa nu fie patogene.

Sa poata fi utilizate in asociere cu alte microorganisme active

pentru a asigura degradarea diferitelor tipuri de hidrocarburi.
Perspectivele utilizarii tehnicilor genetice conventionale si a celor de
inginerie genetica sunt foarte mari deoarece genele care codifica enzimele cu
activitate biodegradativa sunt localizate pe plasmide catabolice.
Tulpinile bacteriene individuale pot purta una sau mai multe plasmide
diferite. Se stie ca multe plasmide au caracter de conjugon si pot initia si
realiza mecanisme de transfer intraspecific, interspecific si intergenic sau pot
fi supuse unor procese de amplificare genica (marirea numarului de
plasmide per celula bacteriana).
Toate aceste comportamente duc teoretic la posibilitatea obtinerii unor
tulpini bacteriene cu proprietati biodegradative superioare. Prin tehnici de
inginerie genetica s-au obtinut tulpini bacteriene care cumuleaza un numar
mare de plasmide diferite sau de fragmente plasmidiale utile, putand astfel
sa degradeze o gama cat mai larga de hidrocarburi.
9

O astfel de bacterie, denumita si multiplasmidica, se dezvolta mai

repede si mai bine pe titeiul pur pe masura ce numarul proceselor de
biodegradare efectuate creste cantitativ si ca varietate. Aceste bacterii
multiplasmidice sunt mult mai eficiente decat bacteriile cu o singura
plasmida care degradau o singura hidrocarbura.
Tulpinile bacteriene astfel obtinute au 2 utilizari importante:
1. Combaterea mareelor negre determinate de deversarea
accidentala in mari si oceane a unor mari cantitati de petrol din vapoare.
Raspandite din avion deasupra zonei calamitate, bacteriile multiplasmidice
prolifereaza rapid si transforma petrolul in proteine asimilabile (biomasa) de
catre zooplancton, realizand astfel depoluarea apei si tranformarea
hidrocarburilor din petrol in hrana pentru fauna marina.
2. n biotehnologie, pentru debarasarea petrolului brut de diferite
hidrocarburi ciclice, aromatice sau policiclice inainte de utilizarea lor pentru
producerea de drojdii furajere.
Aplicarea bacteriilor reprogramate genetic in natura nu este lipsita de
inconveniente care pot influenta eficienta lor.

Competitia lor cu microbiota oceanica normala care este mai

bine adaptata la mediul respectiv.

Nevoia asocierii unor modificari fizice sau chimice ale mediilor

naturale (aerare, imbogatire cu compusi azotati sau fosforici).

Existenta unor compusi rezistenti la degradare asa cum sunt

hidrocarburile cu greutate moleculara mare, cu catene ramificate sau
aromatice, cu cicluri aromatice.

Riscul ca degradarea hidrocarburilor simple si mentinerea celor

rezistente sa creeze probleme noi.

Diferentele de compozitie chimica a diferitelor sortimente de

petrol provenite din diferite regiuni ale lumii.
8. Efectele negative ale microorganismelor care degradeaza
hidrocarburile

10

Actiunile de degradare si biodegradare a hidrocarburilor pot avea o

serie de efecte nocive cu consecinte grave dpdv economic. Dintre aceste
efecte, cele mai importante sunt urmatoarele:

Alterarea petrolului brut din rezervoare asociata cu diminuarea

densitatii normale si cu alte modificari nedorite.

Decolorarea produsilor de rafinare.

Scaderea cifrei octanice a kerosenului si a gazolinelor utilizate in

aeronautica.

Aparitia de mirosuri dezagreabile si modificarea proprietatilor

fizico-chimice ale uleiurilor minerale folosite ca lubrifianti sau ca agenti de
racire.

Producerea de amestecuri explozive in tancurile de stocare a

kerosenului sau gazolinei prin formarea unui amestec de metan si hidrogen
care rezulta din descompunerea kerosenului in contact cu apa.

9. Cauzele rezistentei la degradare

Perspectiva obtinerii in viitor a unor pesticide biodegradabile este
legata de cunoasterea aprofundata a mecanismelor complexe care stau la
baza caracterului de molecula recalcitranta.
1. Biodegradarea este conditionata de patrunderea substantei in
celulele microorganismelor, acest proces fiind in functie de marimea
moleculei. Astfel, moleculele organice prea mari sau prea complexe si
insolubile sunt inaccesibile ca atare bacteriilor si fungilor.
Aceste molecule organice trebuie mai intai degradate la compusi mai
mici care pot patrunde in celula microorganismului si pot fi utilizati
intracelular. Degradarea initiala este efectuata de enzime extracelulare, apoi
urmand degradarea in compusi mai mici care pot patrunde in celule.
2. Structura moleculara a compusului joaca de asemenea un rol
esential in degradare. Acest fapt poate fi ilustrat daca luam ca exemplu
degradarea celulozei si a ligninei. n cazul celulozei actioneaza celulazele
11

care cliveaza in mod repetat acelasi tip de legatura chimica dintre

subunitatile identice.
Complexitatea mare a unui heteropolimer care poate necesita pentru
degradare actiunea mai multor enzime sau specii de microorganisme pentru
a aduce acest heteropolimer intr-o forma degradabila este o cauza ce poate
conferi unei molecule organice caracterul de recalcitranta.
3. Absenta unui echipament enzimatic necesar pentru biodegradare.
Spre deosebire de biopolimeri care sunt degradati mai mult sau mai putin
lent de unul sau mai multe microorganisme, substantele xenobiotice sunt
frecvent refractare la biodegradare din cauza absentei enzimelor active
asupra structurii lor.
Una din explicatii consta in faptul ca aparitia diferitilor polimeri
naturali in cursul evolutiei a fost lenta de-a lungul milioanelor de ani,
permitand evolutia paralela a catabolismului microorganismelor si a
enzimelor acestora. n consecinta, substantele naturale sunt degradate si
folosite de microorganisme ca sursa de material de constructie, pentru
biosinteze si ca sursa de energie.
Compusii xenobiotici, avand structuri chimice foarte variate si
complexe, au aparut intr-un timp scurt si contin grupari chimice in general
nerecunoscute de enzimele microorganismelor. Sunt cazuri cand unii dintre
acesti compusi prezinta asemanari cu unii compusi naturali si ca urmare pot
fi degradati. n consecinta, aceste substante pot fi partial sau total degradate.
4. Incapacitatea poluantilor de a induce sinteza de catre
microorganisme a unor enzime degradative. Concentratia foarte mica a unor
poluanti in mediu poate afecta profund sensibilitatea lor la biodegradare. n
aceste habitate exista riscul ca microorganismele capabile sa ii degradeze sa
fie prezente, insa concentratia poluantului sa nu fie suficienta pentru a
induce sinteza de enzime pentru degradare.
Rezistenta la degradare a unor poluanti organici este determinata de
adsorbtia lor pe diferite substraturi din sol sau din sedimente care le fac
indisponibile pentru preluarea de catre microorganisme. Prin acest proces
este mascat situsul de legare a enzimei de substrat, fapt care poate
transforma o molecula biodegradabila in una refractara.

12

De ex. multe pesticide se pot lega de humus, pastrandu-si caracterul

xenobiotic atunci cand sunt desprinse de constituentii acestuia prin
degradarea matricei humice inconjuratoare de catre unele microorganisme.
n aceste conditii, pesticidele legate de humus mobilizate de microorganisme
pot contamina recolta si chiar diferite organisme care nu au fost expuse
anterior actiunii lor.

Concluzii

Intelegerea proceselor de biodegradare microbiana a hidrocarburilor va face

posibila nu numai elaborarea unui model de prognoza asupra sortii hidrocarburilor
poluante, ci si dezvoltarea de strategii privind utilizarea activitatii degradative a
microorganismelor pentru indepartarea hidrocarburilor din ecosistemele
contaminate.
Primele observatii asupra acestui proces dateaza din 1895 cand s-a observat ca
straturile subtiri de parafina considerata biologic inerta sunt patrunse de hifele
de Botrytis cinerea.
Importanta acestui fenomen in natura a fost semnalata de multi cercetatori care au
constatat frecventa ridicata a microorganismelor in sol si incapacitatea de
acumulare a unor hidrocarburi sintetizate de plante sau a unor ceruri produse de
insecte.

13

Bibliografie

1. Embar, K., Forgacs, C., and Sivan, A., 2006 - The role of indigenous bacterial and
fungal soil populations in the biodegradation of crude oil in a desert soil, journal
Biodegradation, publisher Springer Netherlands.
2. Lazr, I., 2006 - Lucrri practice la cursul de bioremediere, Univ. de tiine
agronomice i medicin veterinar, Fac. de biotehnologii, Buc.
3. Puia, C., 2011- Studii privind bioremedierea solurilor poluate cu petrol folosind
microorganisme, Cluj-Napoca.
4. http://www.scrigroup.com/educatie/biologie/BIODEGRADAREA-SIBIODETERIORAR11417.
14

15