Intreaba-ma, uratule!

Petre Barbu,
Tu stai pe un scaun, pe scena. Sala e plina ochi. El sta in picioare, cu spatele rezemat de perete si isi agita mana
stanga ca sa fie vazut de moderatoare. Dar moderatoarea alege alta mana si alta voce iti adreseaza o intrebare.
El isi coboara mana invinsa. Tu incepi poticnit sa raspunzi. Esti stors de intrebarile care te-au asaltat in aceasta
ora. Ascunde-ti oboseala! El nu trebuie sa observe ca esti (aproape) terminat. De umarul lui drept se rezama ea.
Ba chiar ii acopera pieptul. Si lui ii place. Ii sopteste ceva la ureche si ea rade. Uratul asta o face sa rada! In timp
ce tu raspunzi la intrebarea altcuiva.
Simti apasarea din pieptul lui in mintea ta. In urma cu 30 de ani. La o conferinta cu un mare om de cultura. (Tu
nu esti mare, desi acum vorbesti pe o scena. Vorbesti despre tine.) Stateati pe un rand in mijlocul amfiteatrului.
Si ea se impingea in umarul tau. Ca sa te doara. Si apasarea te provoca sa te ridici si sa-i adresezi o intrebare
omului de cultura. Te excita si rochia ei neagra cu gulerul de dantela alba, apretata. Pentru ca voi stiati sa va
imbracati cand mergeati la un asemenea eveniment. Tu la costum, ea in rochie neagra. Uita-te la astia care rad
de tine: fata poarta niste blugi stransi pe picioare, cu crapaturi la genunchi. El are un tricou urat, pentru ca el este
uratul care o face sa rada. E mai urat decat erai tu. Acum, tu nu mai esti urat pentru ca esti pe o scena.
Tu iti inchei raspunsul. Uratul ridica repede mana stanga. Simti mai tare durerea apasarii in pieptul lui. Iti vine
sa te repezi la ei, sa-i scoti din sala cu forta, sa nu te mai priveasca asa, cu aroganta, cu o cruzime pe care n-o
meriti. (Cruzimea tineretii, ai recunoscut-o, cruzimea care te infurie.)
E mai urat decat erai tu. Acum, tu nu mai esti urat pentru ca esti pe o scena.
Moderatoare anunta ca este ultima intrebare. Poftim, ai castigat! Uratul a pierdut! Ce te framanta, uratule? Ce
vrei sa-ti spun? Daca am iubit-o? Daca a fugit de lasitatea mea? Cum s-a terminat? Cate rani ne-am facut unul
altuia? Si rana asta a ta o simti tocmai acum ca pe o cicatrice, care se zbate in mintea ta, in pieptul lui, apasat de
umarul ei indolent. Ce te intereseaza pe tine toate astea, bai, uratule? Urca pe scena si vorbeste in locul meu!
Vorbeste despre iubire! - asta ii vine sa-i strigi de sus, de pe scena.
Tu n-ai avut curajul sa ridici mana atunci, in amfiteatru, sa-l intrebi pe omul de cultura ce aveai pe suflet. N-ai
avut curaj. Si nici nu-ti pasa de apasarea umarului ei acoperit de dantela apretata. Pentru ca te-ai gandit numai la
tine, mereu, cum sa ajungi si tu pe o scena. Si acum, iata!, vorbesti despre daruire, de parca nici n-ai facut-o sa
sufere cat de putin i-ai daruit din fiinta ta.
Moderatoarea alege un alt colt al salii. Uratul isi flutura mana. Tu te ridici. Moderatoarea se intoarce panicata la
tine: vreti sa plecati? Tu ridici mana si-i faci semn: intreaba-ma, uratule! Fata ii elibereaza pieptul si el trage aer
in piept, cu o forta care-ti aspira amintirea asta (pe care n-o meriti) si parca iti frange puterea de a-i raspunde.