Sunteți pe pagina 1din 4

Nicolae Labis a fost lovit in prima noapte in care tramvaiele circulau in Bucuresti

dupa ora 12.00. Era insotit de o misterioasa balerina rusoaica


Monica Andronescu,

Era noaptea de 21 spre 22 decembrie. Intr-o camera de la Spitalul ,,Central" din Bucuresti, Nicolae Labis cerea
oxigen. Cerea oxigen si striga ca ,,e al naibii de frumos sa traiesti". Dupa zece zile de lupta cu moartea, ,,pasarea
cu clont de rubin" se dovedea a fi fost mai puternica. Nicolae Labis a murit fara sa inteleaga cine si de ce.
,,Traumatism al coloanei vertebrale si paraplegie", acesta a fost diagnosticul pus de medici la momentul la care
tanarul, care de-abia implinise 21 de ani (pe 2 decembrie), l-a primit atunci cand a fost dus la spital dupa
accidentul petrecut pe linia tramvaiului de la Coltea. Au urmat zece zile de lupa disperata cu moartea la capatul
careia Labis a inteles ca va muri, ca drumul inapoi spre viata ii fusese iremediabil inchis atunci cand destinul
sau o mana ,,prietenoasa" a destinului il impinsese spre linia tramvaiului de la Coltea. Era unul dintre cei mai
iubiti si mai incomozi poeti ai generatiei sale.
Povestea acelei nopti teribile de 9 decembrie, a ramas tulbure pana astazi. In aburii ei se amesteca imagini cu
restaurantul Capsa, o misterioasa balerina rusoaica, alcool, intuneric, imprevizibil, o misterioasa mana
criminala, o linie de tramvai intunecata si centrul Bucurestiului de acum mai bine de jumatate de secol.
,,Cum a dat nenorocirea asta peste capul tau ...Ai fost beatv", povesteste Imre Portik in volumul sau conversatia
pe care ar fi avut-o cu poetul cand l-a vizitat la spital. ,,Nu, n-am fost beat", i-a raspuns Labis sigur pe el. ,,E

adevarat ca am baut in dupa-amiaza si in seara aceea, dar nici macar ametit n-am fost". ,,Cum ai putut sa cazi
sub tramvai treaz " ,,Nu am cazut singur, am fost imbrancit din spate de cineva..." Si discutia continua: ,,De
cine, il cunosti>"
,,Nu stiu cine a fost. N-am avut timp sa ma uit inapoi, pentru ca imbrancitura m-a proiectat, cu bratele ridicate,
pe gratarul intre vagoane. Inclestasem degetele mainilor de o bara a gratarului, dar incet, incet alunecam tot mai
jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorca. Eram cu capul in aer, cu fata in jos si vedeam
cum sar din sine scantei galbene si verzui. In timp ce eram tarat asa, am simtit cateva lovituri puternice ale
vagonului din urma in spate. (...) Am asteptat in loc pana cand motorul a ajuns in dreptul meu cu viteza redusa,
insa vazand ca va depasi capatul zonei de refugiu, am pornit in urma lui, dar n-am reusit sa fac nici doi pasi,
cand m-am trezit impins din spate spre gratar. Nu aveam intentia sa iau tramvaiul din mers, fiindca trebuia sa
vad intai in ce tramvai si in ce vagon se urca ea."
,,Ea" era misterioasa balerina Maria Polevoi. Care peste 22 de ani avea sa se sinucida cu o supradoza de
somnifere in singuratatea garsonierei ei de pe Calea Calarasi, aceeasi garsoniera in care Nicolae Labis n-a mai
apucat sa ajunga niciodata, caci se pare ca pentru ea plecase poetul de la Capsa in noaptea aia, ca s-o insoteasca
mai mult sau mai putin discret in locuinta ei. In ziua de Craciun a anului 1956, cand Labis deja nu mai era pe
lume, Maria Polevoi declara simplu ca ceea ce s-a intamplat pe refugiul de la Coltea a fost un accident.
,,Nu, domle', nu l-a omorat nimeni"
Locotenentul Ioan Grozavu, cel care s-a ocupat de ancheta acelui accident care a aprins imaginatia si a starnit
atatea ipoteze niciodata elucidate, povestea intr-un interviu acordat Marei Raducanu in urma cu cativa ani:
,,Nu, domle', nu l-a omorat nimeni. A alergat dupa tramvaiul 4, mai si bause putin si a alunecat. Din cate stiu eu
se certase cu cineva la restaurantul unde mancase, iar la plecare s-a tinut dupa rusoaica. Nu imi mai amintesc
cum o cheama. Ea a simulat ca se urca in vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trait cu impresia ca ea este in tramvai,
a alergat sa-l prinda sa mearga cu ea si a cazut."
Iar ipoteza de simplu accident a lui Ioan Grozavu este confirmata si de cele consemnate in procesul-verbal de
constatare al incidentului incheiat de sergentul major Gheorghe Aurelian, care isi facea rondul de noapte in
zona: ,,Astazi 1956, 10 decembrie ora 2,40 noi sergentul major Gheorghe Aurelian din DMC fiind de serviciu in
postul Bd. Nicolae Balcescu am fost sesizat ca s-a produs un accident de circulatie. Deplasandu-ma la fata
locului, am constatat urmatoarele: Udroiu Mihai, nascut la 28 decembrie 1928, in comuna Ciunuieni, raionul
Horezu, regiunea Pitesti, fiul lui Moise si al Paraschivei, domiciliat in Bucuresti, Strada Mihai Eminescu nr.
137, raionul 1 Mai - cand a ajuns la circa 4 metri la capatul refugiului de tramvai, inainte de a opri tramvaiul pe
loc, numitul Labis Nicolae, domiciliat in Bucuresti, Soseaua Kiseleff nr. 10, raionul Stalin, care se afla sub
influenta bauturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcandu-se pe la usa din fata remorcii. Aceste usi nu
sunt actionate de catre incasatori, ci sunt manevrate de calatori. Urcandu-se pe scara, neputand tinandu-se, a
cazut jos apucandu-l platforma remorcii si scara, iar la tipetele publicului tramvaiul a oprit, dupa care a fost scos
de sub scara si transportat la Spitalul Coltea, ramanad internat."
Cine minte si cine spune adevaruli Pe patul de spital, inainte sa moara, Labis era sigur ca a fost impins, ca n-a
fost un simplu accident. Era, se pare, prima noapte in care tramvaiele circulau in Bucuresti dupa 12 noaptea...
Semn al destinului!
Accident sau crimap
Adunate in volumul ,,Moartea unui poet" al lui Gheorghe Tomozei, aparut la Editura Cartea Romaneasca,
marturiile despre ceea ce s-a intamplat in noaptea accidentului nu fac decat sa adanceasca misterul. Declaratia
martorului Isac-Grisa Schwartzman vine in sprijinul ipotezei oficiale, ce avea sa fie contestata apoi, sub

influenta marturiilor pe care se pare ca Labis le-a facut inainte sa moara.


Scriitorul Mihai Gafita, care i-a fost profesor la Scoala de literatura, a reconstituit orele tarzii din 9 spre 10
decembrie:
,,Am stat si eu de vorba, chiar in zilele cand Labis se mai afla in viata, pe patul de spital, am stat de vorba cu
principala martora (Maria Polevoi)... Am intrebat si alta lume, am reconstituit pas cu pas itinerariul lui Labis in
acea noapte, am verificat cand si cum si cat alcool s-a consumat si care a fost partea nefericitului poet. Pentru
mine azi e foarte clar; in mod normal, din acdest punct de vedere, nu avea cum sa se loveasca el de tramvai, sau
sa se plaseze in asa fel incat sa-l loveasca tramvaiul!... Am reconstituit in acea zi dupa-amiaza precedenta a lui
Labis, ca sa aflu unde s-a petrecut, si cum aparitia samburelui de otrava ori a clipei inveninate care avea sa-l
piarda la ceasurile doua din noapte. Cuiva am povestit toate cele ce au fost. Pe hartie nu le-am pus niciodata si
nici nu stiu daca o voi face... "
Ce s-a intamplat in noaptea aia in care tramvaiele au circulat dupa miezul noptii, a inceput, se pare, mult mai
devreme, la restaurantul Capsa, unde poetul ar fi cunoscut-o pe frumoasa dansatoare ce avea sa-si gaseasca
sfarsitul pe 20 iulie 1978, cand a hotarat sa-si puna capat zilelor, poate, cine stiei!, chinuita de amintiri putrede.
A si fost incinerata in mare graba. Era membra a Ansamblului ,,Ciocarlia" al Ministerului de Interne. In seara
aia, la Capsa s-a baut tuica, pana tarziu in nopate...
Maria Polevoi nu si-a iertat niciodata moartea lui Labis
O prietena anonima a Mariei avea sa scrie peste ani buni la revista Flacara, semnand Em.B, cateva randuri care
ar putea aduce fasii de lumina in acest caz.
,,In zilele de dupa <<9 spre 10 decembrie>> am fost acasa la Maria Polevoi care, profund impresionata de
drama petrecuta sub ochii ei, s-a imbolnavit si catava vreme nu si-a mai parasit locuinta decat pentru a merge in calitate de martor - sa-si indeplineasca obligatiile fata de autoritati. Cele povestite mie atunci, si numai atunci
cu amanunte, a dorit sa le uite si a evitat sa le mai spuna altcuiva. Stiti cum a cunoscut pe Nicolae Labis. In
prima parte a serii Poetul a sezut pe un scaun in fata Mariei, apoi ea l-a chemat si a mai stat langa ea. Ii facea
impresia unui copil mare, ciudat, ironic. A recitat la insistentele companionilor si mai mult pentru a <<scapa de
gura lor>>, dar apoi a facut-o cu caldura, bucuros ca este ascultat cu intelegere. S-a amuzat intreband-o pe Meri
daca <<mai vazuse de aproape, in carne si oase, un scriitor, un poet si daca da... sigur era mult mai baran ca
mine!>>. Meri l-a intrebat cum se face ca este singur. Ei i se parea neobisnuit ca un tanar atat de
<<fermecator>> sa fie, mai ales sa bea, singur. <<Nu sunt singur, sunt cu...>> si a aratat sticla sa. Mariei i s-a
parut ca braveaza. Apoi ea i-a spus ca este balerina si i-a povestit cate ceva de dincolo de scena dansatorilor. Era
o foarte buna povestitoare. (...) Ei doi, femeia si scriitorul, au vorbit tot timpul pe un ton confidential. Ceilalti au
inceput sa faca glume la adresa lor, lucru care l-a facut pe Nicolae Labis sa se simta stingher si sa refuze <<un
pahar de impacare>>. In acest context, Maria Polevoi l-a invitat pe Poet la ea acasa. Pentru a nu mai da loc
atator comentarii urmau sa plece fiecare separat si sa se intalneasca abia in statia de tramvai. Ceilalti vroiau sa
continue seara in alt local, de aceea Maria s-a vazut nevoita sa-i urmeze, nu stia cat ar fi fost de asteptat in statie.
Nici Labis nu parea a fi dornic sa paraseasca vesela societate (<<parca nu stia ce sa faca, sa ma urmeze, sa mai
ramana... dar tot timpul avea aerul ca joaca o festa celor prezenti>>). Au plecat la <<Victoria>>. Maria a fost
convinsa ca... <<Baiatul s-a ametit abia cand a iesit afara in frig>>. In noul local, Nicolae Labis s-a deplasat cu
paharul in mana, dar de baut nu a mai baut. Cei de la masa - companionii de la Capsa - si spusesera ca nu-i mai
dau sa bea pentru a nu se ameti mai tare. Si asa toata lumea <<parea ca are hartag>>. Trecand peste orice
prudenta, Maria s-a dus la Labis (<<care era la o masa vecina, in picioare>>) si i-a spus ca ei pleaca. La usa
Poetul s-a alaturat grupului.

Drumul parcurs si atitudinea <<femeii>> si a scriitorului in statie, pe refugiu, trebuia sa lase impresia ca cei doi
aveau, intamplator acelasi drum, ca intre ei nu exista nici o intelgere.
Maria Polevoi nu si-a iertat niciodata faptul ca l-a chemat acasa la ea, ca, intr-un fel, l-a indreptat catre <<ceasul
rau>>. Nu si-a iertat ca l-a lasat singur pe refugiu. (<<A vrut sa ia tramvaiul din mers. O vitejie de baetan in fata
unei femei care i-a aratat atentie, l-a considerat barbat>>). Ore in sir Maria isi repeta aceleasi lucruri, isi facea
reprosuri si plangea. Il plangea pe tanar, nu pe Poet! Plangea anii lui putini.
Daca nu mergeam la ea in acele zile, nu as fi stiut nimic, asa cum nu s-a stiut la ansamblu. Nu uitati ca Meri era
balerina la ansamblul MAI, ceea cei impunea o anumita conduita mai sever controlata. Intelegeti dar, ca nu voia
sa se afle, mai ales in cadrul Ansamblului, ca a fost intr-un local, a baut - nu are importanta cat - si a plecat la ea
acasa, noaptea, cu un tanar fie el chiar marele Labis. Dupa saptamani de criza nervoasa, Maria nu a mai deschis
acest subiect."
Maria e cea care l-a insotit in acea noapte la camera de garda si a fost martora intregii orori. Despre acea clipa
cand a ajuns la spital medicul care l-a primit, profesor dr. Firica, isi aminteste:
,,Mi-a revenit trista sarcina sa constat, inca de la primul examen, ca accidentatul nu avea nici o sansa: maduva
era complet sectionata. Tot ce puteam face era sa-i prelungim viata cu cateva zile". A stiut din prima clipa ca
Nicolae Labis era condamnta la moarte.
Chemat de urgenta, la rugamintea lui Labis, prietenul si colegul lui de camera Aurel Covaci avea sa noteze,
dicata de poet, poate cea mai importanta <<marturie>> despre moartea sa: <<Pasarea cu clont de rubin/ S-a
razbunat, iat-o, s-a razbunat./ Nu mai pot s-o mangai./ M-a strivit/ Pasarea cu clont de rubin./ Iar maine/ Puii
pasarii cu clont de rubin/ Ciugulind prin tarana/ Vor gasi poate/ urmele poetului Nicolae Labis/ Care va ramane
o amintire frumoasa...>>".