VIDEO Marele Popescu.

Poet, paznic de noapte, schior pe pantele disperarii

Cristian Delcea,

Este considerat cel mai mare poet roman de la Nichita Stanescu incoace. Altii il vad langa Bacovia. Cu toate
astea, numai cativa oameni au auzit de el. A murit in urma cu exact doua decenii, la 36 de ani. Scurta lui viata a
fost o poezie de la un capat la altul. Asadar, Popescu...
Cristian Popescu a murit acum 20 de ani, la 21 februarie 1995, lasand in urma sa cateva poeme pe care nu le mai
citeste nimeni si cateva marturii despre nebunie. Bolnav de schizofrenie si haituit de vocile din capul sau,
Popescu a ticluit poate cea mai comprehensibila definitie a pierderii mintilor: nebunia e atunci cand te crezi mai
important decat un meci de la Campionatul Mondial de fotbal.
Cei 36 de ani, traiti cu naivitate si graba, ar putea fi o capodopera a literaturii. In uratul zilelor de dupa
Revolutie, el tinea predici in fata aurolacilor, scria poeme despre vatmanii arsi de soare in cabinele tramvaielor
si murea putin cate putin, in fiecare zi, pentru ca mortii adevarate sa nu-i mai ramana mare lucru de facut.

Acest articol incepe cu o fraza ,,catchy": ,,Popescu - cel mai mare poet roman de la Nichita Stanescu incoace".
Asa spun unii, dar nimeni nu poate garanta asta. In fond, Popescu n-a fost nici premiat si n-a fost nici tradus. Va
veti intreba, probabil, ,,atunci de ce sa citesc acest lung necrolog ". Pentru ca Popescu a fost primul care a
inteles ca poezia nu e in cartile lor legate frumos in piele, nu e in cuvintele lor care rimeaza si nu e nici in arta
declamatiei. Poezia e in scara din blocul nostru, in duminicile plictisitoare din casele noastre, in familiile sau in
insingurarile noastre.
,,UITE-L, MA, PE POPESCU!"
Nu-l gasesc pe Popescu. Strabat de doua ore Cimitirul Ghencea Militar si nu dau de el. Un paznic-soldat sare de
pe bicicleta cu care patruleaza printre morminte si imi ia din mana biletelul cu coordonatele criptei lui Popescu:
,,Parcela 9, rand 4, loc 38". S-au amestecat si mormintele astea, degeaba le tin ei randuiala intr-un Excel. Dam
cateva ture in jurul parcelei 9, soldatul calare pe bicicleta, eu pe jos, si, intr-un final, el se lumineaza la fata:
,,Uite-l pe Popescu - ochii ii rad sub cozoroc - uite-l, ma, pe Popescu, ma!".
Intamplarea e fix ca intr-o poezie de Popescu: moartea luata peste picior. In mijlocul descompunerii macabre,
un zambet fermecator. Asta e Popescu. Omul vesel care a scris o inspaimantatoare cantitate de pagini despre
propria-i moarte, propriul sicriu, propriul mormant - pe care l-ar fi vrut in Cismigiu, la leagane. Isi compunea cu
mare frenezie necroloagele dupa toate regulile acestei ,,specii jurnalistice": ,,Ionescu, cu adanca durere in suflet,
anunta incetarea din viata a scumpului lui cumnat, Popescu. Nu-l voi uita niciodata". Si daca ar fi trait, Cristian
Popescu s-ar fi distrat de minune sa scrie chiar el acest articol, la 20 de ani de la propria-i moarte.
,,Cristian Popescu este considerat liderul incontestabil al ,,generatiei '90" in poezia romaneasca, iar stilul
cu totul nou al poemelor lui a influentat hotarator si poezia colegilor lui de generatie, si pe cea a mai
tinerilor scriitori".
Cezar Paul Badescu, ziarist si scriitor
CAMPIILE DIN DORMITOR
S-a nascut la 1 iunie 1959, la Bucuresti. Prima amintire: Popescu mic, stand pe olita, pe cerdacul unei case de la
tara, iar alaturi - tatal lui: ,,Si in timpul in care eu am facut - povesteste Popescu -, tata mi-a aratat stelele, mi-a
explicat pozitia lor pe cerul spuzit de deasupra". Copilaria s-a terminat cu moartea prematura a tatalui sau,
Vasile Popescu, colonel de arma chimica in Armata Romana.
Adolescentul Popescu a trait mai departe, dar a inceput sa se gandeascat tot mai mult la moarte. A terminat
Liceul ,,Sfantul Sava", a intrat la facultate (Litere), a renuntat, a intrat din nou si cu greu a si absolvit
(specializarea sarbo-croata - a fost, probabil, singurul absolvent al acestei specializari care n-a stiut nici macar
alfabetul chirilic. La examene, cand copia de la colegi, el, de fapt, desena). A inceput sa aiba crize de
schizofrenie si tot mai multe nopti de insomnie. Asa ca s-a angajat paznic de noapte la Observatorul Astronomic
(erau doar el si o pisica, intr-o baraca, undeva intre Romana si Victoriei). S-a facut om mare, a facut Revolutia
la Universitate, s-a apucat de fumat prin cenacluri si prin redactiile revistelor literare. In ,,Adevarul literar si
artistic" a avut puterea sa scrie ca sufera de mai multi ani de ,,nebunie la propriu", fiind internat de trei ori intre
1981 si 1994.
A semnat trei carti de poezie, a intrat in Uniunea Scriitorilor, a iubit femei, si-a facut tabieturi (nes + sedative +
vodca + tigari Bucegi + tigari Kent), i-au facut socuri electrice, si-a revenit, apoi a inceput din nou sa vada
nesfarsite campii pe tavanul dormitorului sau. Intr-o dimineata l-au gasit mort. Era in camera, pe marginea
patului. Cand a intrat, mama lui a crezut ca se roaga.

,,In '91 eram convins ca Apocalipsa venise in Bucuresti asa cum venise Revolutia din '89"
Popescu nu s-a sfiit sa foloseasca in poemele sale cuvantul cetatenesc ,,Domne", pentru a i se adresa lui
Dumnezeu. Uneori ii vorbea si cu apelativul ,,bre": ,,Hai, bre, odata cu Apocalipsa aia a Matale...". Dupa
saptamani intregi in care nu dormea nicio ora, impingea misticismul la cea mai de pe urma extrema. Scria ca
blocul in care locuieste e cladit pe locul Golgotei, viorile tiganilor de la crasma din cartier sunt facute din
lemnul crucii Sale, iar drumurile cu metroul sunt plimbari prin matele Mantuitorului.
Nu se poate spune cu tarie daca Popescu a fost sau nu credincios. Ceva a fost. Citea carti bisericesti, avea cultul
rugaciunii. Numai ca privirea lui inlocuia pur si simplu aspecte din realitate, ca un crestin care intra in biserica si
vede deasupra altarului nu o icoana, ci un semn rutier ,,Atentie, cad pietre!". Popescu: ,,La-nceputul lui '91 eram
convins ca Apocalipsa venise in Bucuresti asa cum venise Revolutia din '89. Eram prezentat numai eu, in direct,
zi si noapte, pe toate ecranele televizoarelor din lume. Fiecare gest al meu avea pentru intreaga omenire o uriasa
semnificatie. Cand puneam capul pe perna, imi spuneam <<hai, adormi, ca trebuie sa se mai odihneasca si
ei>>". Uneori, boala il chinuia cu viziuni extreme: milita in fata prietenilor pentru ca leul sa fie schimbat de
urgenta cu o noua moneda nationala: mioriticul. Vorbea in dodii. Era convins ca securistii il asculta prin prizele
din pereti. Alteori - si asta era cel mai periculos - vedea diavoli in loc de oameni. Medicamentele pe care i le
prescria psihiatrul Florin Tudose ii schimbau infatisarea. Scriitorul Cezar Paul Badescu l-a intalnit la capatul
unei astfel de crize: ,,N-o sa uit niciodata ce mi-a spus dupa ce i-au facut socuri electrice. Tremura: <<Cezar, ala
este iadul!>>". Popescu a scris o poezie dupa ultima internare la ,,Alexandru Obregia", Spitalul 9 - cum ii zice
lumea: ,,In criza am simtit cel mai oribil frison: frisonul nemuririi. Eliminasem moartea din orice gand".
,,Cristi n-a fost bolnav de schizofrenie, a fost bolnav de viata. De viata asa cum o traim noi, ceilalti. Este,
alaturi de George Bacovia, pe care il admira fara limite, si de Ileana Malancioiu, marele poet al mortii in
literatura romana".
Cristian Tudor Popescu, ziarist si scriitor
DEMOFOBIE - TEAMA PATOLOGICA DE OAMENI Urmau zile nesfarsite in care Popescu se izola.
Statea in pat si asculta Radio Romania Actualitati, asteptand sa auda vocea surorii sale, crainica de stiri Dana
Popescu: ,,Sora mea e angajata la radio - o data la doua zile spune stiri - iar eu fiind trist si neavand telefon in
casa asta, ma voi simti mai putin singur si mai in siguranta daca am sa-i aud vocea". Nu era o singuratate de
bonton, nu era singuratatea geniilor triste. Era boala: ,,Imi place din ce in ce mai mult cel mai frumos peisaj de
pe lumea asta: peretele gol". Cristian Tudor Popescu, omul care l-a angajat la ,,Adevarul literar si artistic" si
care i-a publicat ultima carte, si-a amintit de aceste insingurari ale poetului: ,,Cristi n-a fost un boem. N-a tinut
cu tot dinadinsul sa bata carciumile, sa fie sarac si singur ca tot poetul. Boala era cea care il impiedica
intotdeauna sa se lumeasca. Ea era cea care ii producea un rau fizic atunci cand intalnea mai mult de zece fete
omenesti pe zi. N-am sa-l uit niciodata cum si-a smuls parca o caciula imaginara, trantind apoi cu palma de
masa: <<Nu ma mai lasa chestia asta de pe capul meu>> - ii jucau ochii in lacrimi".
In ultimele luni de viata isi dorea un copil. Femeile veneau si plecau de langa Popescu. Dupa fiecare esec, el se
intorcea la prima dragoste, Irina. Cand crizele de schizofrenie avansau, cadea pe cea mai de jos treapta: revenea
in casa mamei sale. Se inchidea in camera si isi suspenda existenta. Dupa o vreme reaparea.
As fi vrut sa am un balon umflat cu ultima ta rasuflare. Sa respir in fiecare an, de ziua mea, cate-o gura. Tu ai
murit de 10 ani. Eu alerg repede-repede dintr-o parte in alta a camerei si ma lovesc tare de pereti. Sa sune ca un
clopot.
Cristian Popescu - Despre tata si noi

STREET VIEW
Sunt intr-un birou din Ministerul Afacerilor Externe. Un domn la costum deschide Google Maps - varianta street
view si incepem sa ne plimbam prin Bucuresti. ,,In blocul asta de pe Mihai Bravu colt cu Iancului statea Cristi.
Pe Mihai Eminescu, la ruinele astea pe care scrie ,,Circus Divertis - restaurant international", obisnuiam sa bem,
serviti de o familie de circari. Aici, in bucla din Drumul Taberei, ne-am vazut ultima data".
E Catalin Tirlea, consilier la Oficiul pentru Romanii din Strainatate, scriitor si, in cazul de fata, cel mai bun
prieten al lui Cristian Popescu. Mergem cu omuletul galben de la Google Maps pe Schitu Magureanu, unde a
citit Popescu primele poezii, mergem pe la iubitele lui, pe Miciurin si la Rosetti. Redescoperim astfel
Bucurestiul, pentru ca viata lui Popescu si poemele lui au fost si un elogiu adus acestui oras.

Scria despre mirosul matinal al femeilor care maturau strazile, despre vatmanii care stiu cu precizie ora de
stingere si de aprindere pentru felinarele din oras. Scria despre tramvaie care, la fel ca oamenii predestinati, nu
pot vira si sunt blestemate sa treaca mereu prin aceleasi intersectii si sa urmeze mereu aceleasi cai. La el,
motivul tramvaiului 26 e ca motivul cosmicului in opera lui Eminescu. 26 - un tramvai bucurestean fara cap si
fara coada, care se tot invartea pe mijlocul marilor bulevarde ale orasului. Azi nu mai exista linia 26. Exista o
cafenea ,,Tramvaiul 26", pe peretii careia sunt poezii de Cristi Popescu. Si cam asta e. Acolo mai poate fi citit
Popescu. Au trecut 20 de ani de la moartea lui si timpul asta nu i-a fost prielnic. A avut un traseu postum sarac
iar peste el s-a asternut tacerea. Uitat in antologii, uitat in pomelnice - cum spunea Dan Boerescu - Cristi a
devenit o absenta atat de pregnanta incat ar putea sa para viu si nevatamat. Dupa ce Popescu n-a mai fost, alti
poeti l-au imitat sistematic. Si astfel, acel frison al inovatiei din randurile lui a ajuns sa frapeze in operele unor
poeti cu gene mai bune.
Asta-i tot ce-as vrea si eu de la viata: cand s-or strica manechinele astea de acum, din vitrine, sa le faca pe alea
noi dupa chipul meu, sa-mi semene. Sa se mandreasca si copiii mei cand or trece prin fata pe la ,,Adam".
Cristian Popescu - Dorinta
Cristi. Viata fara viitor
Popescu nu a incercat niciodata sa isi rescrie trecutul. A fost cenzurat si retusat masiv in cele doua carti de
poezie publicate inainte de Revolutie: ,,Familia Popescu" (1987 - o carte mica, pe hartie de ziar, aparuta ca
supliment al revistei ,,Coco" - Convingeri Comuniste) si ,,Cuvant inainte" (1988).

Erau carti despre moarte scrise de un poet lubric, cum spun

criticii, adica obscen: poezii cu femei gonflabile, sani de baba,
atarnand, lapte matern cu gust de nicotina - cum sa apara asa
cevam Poetul Florin Iaru explica perfect compromisul: ,,I-au
publicat cartile, dar au taiat coaiele poeziei. A rezultat o poezie
fara coaie". Popescu si-a renegat cartile de dinainte de Revolutie
si s-a considerat las: ,,La 22 decembrie 1989, mie, tanar poet din
Romania, mi s-a terminat tineretea. 30 de ani in care am fost
inregimentat si eu in masa anonima de ingeri-cenusii, colcaind
laolalta cu gandacii de bucatarie prin blocul tipizat de zece etaje.
Am fost si eu, ca si tara intreaga (aproape), una cu manechinele
de lemn din vitrine".
Revolutia a trait-o in acelasi iures de tragic si comic, de fericire
nebuna. S-a inhaitat cu Marian Munteanu pe holurile
Universitatii. Munteanu - viitorul lider hristic al studentilor voia sa arunce in aer amfiteatrul Odobescu din Facultatea de
Litere. I se parea ca e un terorist acolo. Avea o grenada si se
hotarase sa dea cu ea in Odobescu. Iar Cristi Popescu le-a
povestit prietenilor cum s-a aruncat asupra lui Munteanu pentru
a-l opri sa arunce grenada. Ca toate povestile despre Revolutie,
cine stie cat la suta este adevar si cat e mit, cat e film din capul
lui Popescu. Pentru ca el facea si filme in gand, iar unele erau chiar bune. Priviti aceasta secventa ,,filmata" la
cateva luni dupa Revolutie, in Gara de Nord: ,,1990. Noaptea tarziu, dupa o zi intreaga de munca la primul
numar al revistei <<Nouazeci>>, Stela Lie, eu si Lucian Vasilescu ne-am suit in masina celui din urma, un Fiat
vechi de vreo 20-30 de ani, un automobil din copilaria noastra, o rabla buna, care se leaga bine in mintea mea cu
ironia tandra si eleganta a lui Lucian. Ne-am oprit undeva langa Gara de Nord si am baut in masina cate-o cutie
de bere in cinstea noastra si-a revistei noastre. Am avut senzatia ca momentul este filmat (de ingeri)".
,,Nu stiu despre cati oameni pot sa fac afirmatia asta, dar Cristi Popescu a fost, cu siguranta, genial. De la
Nichita Stanescu n-a mai existat un poet atat de profund si de inovator ca el".
Dan Silviu Boerescu, ziarist si scriitor
CPP SI CTP Din cauza lui Cristian Popescu avem astazi in spatiul public aceasta inlantuire fireasca de
consoane CTP. Cristian Popescu si Cristian Tudor Popescu au debutat in acelasi an, 1988, la aceeasi editura,
Cartea Romaneasca. Cristian Popescu cu cartea ,,Cuvant inainte" iar Cristian Tudor Popescu cu povestirile SF
,,Planetarium". Va vine sau nu sa credeti, cei doi au mers in aceeasi zi sa-si ridice banii din drepturile de autor.
Povesteste CTP: ,,Exista in viata unui debutant o clipa astrala, care-l confirma siesi ca scriitor mai mult decat
toate cronicile: asezarea coatelor pe pervazul Casieriei. Sunt un ins nascut fara instinctul valorii banilor, asa ca
nu mi-am dat seama decat dupa ce iesisem de la Cartea Romaneasca ca suma era mare, era imensa, mult peste
ce imi inchipuisem. M-a inundat o bucurie calma, binefacatoare: <<uite, domnule, ce scriitor mare sunt, oamenii
ma apreciaza, altfel nu-mi dadeau atatia bani...>>. Nu-mi amintesc cand a sunat telefonul, seara sau dimineata.
Era femeia de la Fondul Literar, disperata, rugandu-ma sa inapoiez jumatate din suma poetului Cristian
Popescu, venit la ghiseu cu mai putin de cinci minute dupa mine. Asa m-am intalnit prima data cu Cristi. [...] Eu
conduceam cenaclul SF <<ProspectArt>>, de la Observatorul Astronomic, de pe Ana Ipatescu. Cristi, aveam sa
aflu, era acolo portar de noapte. Ne numeam absolut la fel: Cristian Popescu. [...] Ne confundau fetele. Pe mine
ma intrebau de poezie, pe el de science-fiction, ceea ce ne scotea din sarite pe amandoi. Eu mi-am bagat numele
tatalui, Tudor, tocmai pentru a ma deosebi de Cristi". Cristian Popescu ar fi putut transa el acest impas nominal,

dar nu a spus niciodata, nimanui, ca il mai chema si Petre.

Cristian Popescu si Cristian Tudor Popescu,doi oameni care au impartit un nume, o redactie si o mare pasiune
pentru poezie
Zau, Doamne, ce bine ar fi macar acum sa-mi scrie rudele si prietenii necrologul. Pe bulevard, in fata blocului.
Cu trupurile lor, litera langa litera. Si-un verisor c-o verisoara, indragostiti, sa se sarute prima oara, stand frunten frunte in caciulita ,,i"-ului de la ,,familia indurerata...". Marele necrolog - un psalm al lui Popescu
Betia, sfarsitul Am pierdut sirul zilelor de cand tot scriu la articolul asta despre Cristi Popescu. Stau la o masa
in demisolul Casei Oamenilor de Stiinta. E un bar improvizat acolo, unde mai beau scriitorii, oamenii de stiinta
si alti oameni. Mi-am dat intalnire cu un poet care, la telefon, mi-a spus ca l-a cunoscut pe Popescu. Dupa un
pahar de whisky, poetul recunoaste ca, de fapt, nu are astfel de amintiri. E fermecator felul in care ridica din
umeri. ,,Mare lucru nu prea am cu Cristi, sa stii". Poetul a consumat benzina - venise din provincie -, a baut
alcool si urma sa conduca masina, beat, inapoi spre casa. ,,Si daca va prinde Politia ", il intreb. ,,Am belit-o",
raspunde fara sa stea pe ganduri. E din nou ca-ntr-o poezie de Cristian Popescu: niciun gand despre viitor,
nepasare totala. Totul e la trecut, sau, cel mai adesea la prezent. Acum!

Cristian Popescu a trait asa: n-avea niciodata bani, dar mergea cu taxiul. Imprumuta bani si nu-i mai dadea
inapoi (era un deznodamant de la sine inteles inca din primele vibratii ale cuvintelor ,,da-mi pana maine..."). Intro poezie a si spus, sa se stie: ,,Ar fi bine daca s-ar infiinta la Uniunea Scriitorilor din Romania o sectie de
cersetori. Ar fi mai cinstit". Odata murea de foame si a cerut niste bani-imprumut unei poetese. A primit mai
mult decat se astepta si s-a intors nu cu paine si parizer, ci cu o cutie in care se aflau cele mai scumpe bomboane
de ciocolata pe care le-a gasit in oras. Si impartea necunoscutilor bomboane ca un scolar aniversat in clasa.

,,Si daca ar fi trait in aceste zile, pe Cristi nu l-ar fi putut salva de sine insusi nici Coca-Cola, nici
Facebook, nici televizorul, nici drogurile".
Cristian Tudor Popescu, ziarist si scriitor
In unele nopti, dupa Revolutie, aduna in jurul sau copii ai strazii, ii hranea, le dadea sa manance si sa bea - la
final, desigur, tigari pentru toata lumea - si in timpul asta le cuvanta cu o insufletire ca a primilor crestini. Cand
ramanea fara bani si nu era nimeni care sa-l crediteze, golea un raft de biblioteca si vindea carti la metrou, la
Iancului. Despre Popescu toti cunoscutii pot depune marturie ca a trait in cea mai crunta saracie si ca asta i-a si
grabit moartea.
Dar a mai fost ceva care l-a purtat spre locul 38, rand 4, parcela 9 din Ghencea Militar. Intr-o cafenea eleganta
din centrul Bucurestiului, Florin Iaru se lasa pe spatarul fotoliului pentru a se scufunda in fumul anilor '90. ,,Asa
erau timpurile. Poetii beau!". Poetul Ioan Es. Pop isi incepe prima amintire despre Popescu in felul urmator:
,,Prin nu stiu ce intamplare, reusisem sa aduc de la Maramures un kil de palinca..."
,,Faceam turnee impreuna", spune Catalin Tirlea - si te astepti sa auzi despre ceva turnee culturale. ,,Turneele
presupuneau ca ne adunam si trebuia sa bem in cel putin 3-4 carciumi intr-o seara. Recordul a fost 5".
ULTIMA NINSOARE
Se bea mult si prost dupa Revolutie. In localuri care mai exista acum doar in amintirea celor care le-au
frecventat, seara de seara, ca sa uite: la ,,Geamuri Multe", la ,,Circus Divertis", la ,,Sighisoara" lui nea Mardare fost bucatar la Cernobil, la ,,Papucei" - unde servea o doamna incaltata in papucei de casa, la ,,Roata Vietii". In
lumina galbena si granulata a acestor bodegi, Popescu radea cu prietenii lui, lua neuroleptice cu vodca si stingea
totul cu cafea solubila. ,,Bea tremurand", mai spune Iaru - si aceste cocktailuri mortale pe care si le administra il
transformau intr-un torent. Transpira, dar nu ca oamenii. Tasnea apa din el. Si pentru ca inima sa nu mai stie de
capul ei, Popescu fuma. Scriitorul Andrei Pogorilowski isi aminteste ca Popescu si cand fuma era ca nelumea:
,,Purta in buzunarul din dreapta un pachet de Kent, iar in cel din stanga unul de Bucegi, pe care le alterna. Ii
placea Kent-ul pentru ca era de calitate, dar nu-i placea ambalajul pentru ca lucea. Asa ca fuma alternativ".
Dupa alcool, sedative, cafea si tigari, oamenii se prabusesc intr-un somn greu si vindecator. Dar Popescu nu
putea dormi, nu putea scapa de chestia aia de pe capul lui. Hainele ii miroseau a vant de noapte. Colinda
Bucurestiul si scria: ,,Umblu noaptea pe-aici prin camera, prin cartier, mereu pe-aceleasi strazi, ma-nvart nebun
in jurul Foisorului de Foc, in jurul mesei, ingaimand cu voce soptita: VICEVERSA! VICEVERSA!!
VICEVERSA!!!".
Dupa '90, familia Popescu s-a mutat din Iancului in Drumul Taberei. Catalin Tirlea l-a vizitat pe Cristi cu doua
zile inainte de moarte: ,,Era o iarna nenorocita, viscolea, drumul era troienit. O iarna oribila. Am baut o sticla de
vin rosu, iar la plecare, in mod inexplicabil, el a simtit nevoia sa ma conduca pana in statia de troleibuz. Am
mers amandoi prin labirintul de blocuri din Drumul Taberei. Ne ningea. Am stat in statie un sfert de ora pana a
venit troleibuzul, am vorbit tot felul de nimicuri. Asta a fost".
Ca intr-o poezie de Popescu, realitatea are o monotonie fermecatoare. Nu e nimic memorabil. Nici mai, nici
chiar, nici prea, nici foarte. Nici macar Popescu. A murit intr-o dimineata de marti. Medicamente, alcool,
oboseala, sunt multe cauze, nici nu mai conteaza. I-a cedat inima. L-au inmormantat intr-o dimineata de joi.
Trecuse viscolul, era rece si senin. Sfarsit de iarna. ,,Da, Doamne. Sa stau linistit. Ca un azil de batrani. Cu totii
nemiscati. Aproape aliniati. Cu parul albindu-le numai pe-o parte, cum creste muschiul pe copaci. Dar aratand
rasaritul. Asa sa ma prinda intotdeauna sfarsitul".

Desen de Cristian Popescu

Cristi Popescu a fost inmormantat in Cimitirul Ghencea Militar, langa tatal sau, cel cu arma chimica si cu
stelele. Locul de veci al Familiei Popescu se afla intr-o parcela lipita de un sir de blocuri. Daca exista ceva dupa
moarte inseamna ca seara Popescu aude strigatele de necaz sau de placere ale femeilor din cartierul Ghencea.

Crucea lui Popescu. FOTO: Cristian Delcea

Acest articol nu ar fi fost posibil fara contributia lui Cezar Paul Badescu, Dan Silviu Boerescu, Cristian
Tudor Popescu, Andrei Pogorilowski, Florin Iaru, Ioan Es. Pop si Catalin Tirlea, care au stat si si-au
adus aminte. Nu ar fi fost posibil, de asemenea, fara fotografiile Dorei Stanescu si fara vocea lui Florin
Piersic Jr.