Lui Silviu Brucan îi plăcea democrația doar atunci cînd avea el un ce avantaj de pe urma ei.

Altfel îi
surîdea să taie și să spînzure, chiar și la bătrînețe. Era inteligent, dar nu atît cît își închipuia, și în orice
discuție voia să fie vioara întîi: dădea de înțeles că știa mai mult decît spune.Din cînd în cînd, Brucan
era invitat la biroul din București al Europei Libereca să-și mai dea cu părerea la microfon despre
politică.

În ciuda reputației sale, consolidată cu brio în ultimii ani, că cerea mulți bani pentru ce avea de zis,
Brucan nu punea condiții financiarela Europa Liberă. Venea pur și simplu, din recunoștință că
după Scrisoarea celor șase, din 1989, la Europa Liberă se vorbea des despre el, despre domiciciul său
obligatoriu și mai ales despre dorința lui Ceaușescu de a-i veni de hac. Singura lui dorință categorică
era să-l ia o mașină de acasă și să-l ducă după aceea pe unde avea treabă.Spre deosebire de BBC-ul
din București, Europa Liberă n-avea mașină de serviciu. Pentru invitați foloseam taxiuri.
Managementul luase această decizie după ce mașina postului făcuse un accident la Moscova de pe
urma căruia contribuabilul american plătise mari despăgubiri.

În ziua aceea de vară am trimis un taxi să-l aducăpe Silviu Brucan pe strada Eminescu, unde era
redacția. Cînd a ieșit din studio, l-am întrebat dacă avea ceva împotrivă să se ducă acasă în mașina
soției mele, oLada. Daniela îi fusese studentă timp pe un an la cursul de socialism științific de la
Medicină. I se păruse singurul profesor care vorbea normal, chiar deschis, cu studenții la această
materie, greu digerabilă.

Cînd a văzut-o pe Daniela, Brucan și-a adus aminte și cum o cheamă, și în ce an îi fusese studentă. A
acceptat zîmbitor invitația. Cînd a văzut mașina, m-a întrebat cum se interpretează acolo, adică la
managementul american al Europei Libere, că soția șefului biroului din București conduce și acum un
automobil sovietic. În nici un fel, i-am răspuns. „Ciudat!”, s-a pronunțat Brucan. Apoi a întrebat-o pe
Daniela cum îi merge. Ei, nu automobilului. Ea, atentă la volan: „Satisfăcător!”.Dar de ce mai
conducea o Lada?Fiindcă funcționa bine. „Părinții tăi cu ce se ocupă?”, a continuat s-o iscodească
Brucan. „Sînt pensionari, ingineri. Și mama v-a fost studentă.” Și ea ce zicea? „Că ați vrut s-o dați
afară din facultate”, i-a răspuns politicoasă Daniela. Brucan a rîs scurt: „Alte vremuri!”.

A urmat o tăcere lungă, pînă am ajuns în Dămăroaia, în fața casei lui Brucan. Cînd să se dea jos din
mașină, Brucan, zîmbitor, către Daniela: „Dacă voiam eu s-o dau afară pe mama ta din facultate, o
dădeam!”.Daniela nu i-a povestit soacrei mele schimbul ei de replici cu fostul lor profesor de
socialism. Dar de atunci, cînd duminica la prînz, la PRO TV, începea emisiunea profețiilor despre
trecut, cu Brucan în rol de profet, schimba canalul.

În Viața ca o pradă, extraordinarul său roman autobiografic, Marin Preda scrie despre sine însuși fără
să se eroizeze, ba mai și luîndu-se peste picior. Tot așa face și cu alți scriitori pe care i-a cunoscut, pe
atunci și ei încă în viață. Cîțiva i-au supraviețuit, după moartea lui subită la Mogoșoaia.

Printre cei despre care a scris de bine era și un tînăr poet Virgil, pe numele adevărat Untaru, care-și
luase pseudonimul Ierunca. Și ce-i cu asta? s-ar putea întreba un cititor mai tînăr. Era, pentru că
Virgil, poetul care avea tot timpul o carte în buzunarul de la haină, cititor insațiabil, era cel ce plecase
de mulți ani din țară și vorbea la Europa Liberă.Ierunca „ponegrea” regimul comunist, așa că numele
lui era interzis cu strășnicie de cenzură. Cum-necum, interdicția asta n-a funcționat și în cazul lui
Preda. Șacalii de la Săptămîna lui Eugen Barbu s-au grăbit, cu Barbu în frunte, să-l toarne pe
romancier la foruri și la Securitate, sperînd că-i vor lega o tinichea de coadă. Totuși, nu s-a întîmplat
nimic, ba chiar lui Barbu i s-a spus sec să nu care cumva să încerce „să-l toarne” pe Marin Preda în
foaia lui, oricît era Săptămîna lui de oficioasă a Securității.

Așa că Barbu a trecut la oralitățipe unde știa că se aude sus: el se lupta cu Europa Liberă și domnul
Marin Preda îl lăuda pe Ierunca! Asta nu se poate!! Însă nici măcar nădejdea lui și a valeților săi
că Viața ca o pradă va fi retrasă de pe piață nu s-a îndeplinit. De cînd cu Delirul, care apăruse cu doi
ani înainte, stîrnind protestele criticilor literari din URSS, cenzura nu mai îndrăznea să se atingă nici
măcar de o virgulă din manuscrisele pe care Marin Preda voia să le publice. Autorul Moromeților nu
s-a ambalat împotriva lui Barbu. S-a făcut că nu-l bagă de seamă. Dar în ultimul său roman, Cel mai
iubit dintre pămînteni,a apărut un personaj care lucra la deratizare și care se lăuda că are „fișe” cu
toți, în care Barbu s-a recunoscut, otrăvit de portretul pe care i-l făcuse rivalul. Așa că și-a pus
trupeții, critici de casă și țuțări, să ia romanul lui Preda la puricat, ca să-l nimicească. Și fac ăștia,
împreună cu el, un dosar ca pentru Securitate al Celui mai iubit dintre pămînteni și așteaptă
momentul prielnic să-i dea drumul, pornind de la faptul că reacțiunea a spart geamurile librăriei
Cartea Românească ca să cumpere romanul lui Preda. Și deodată pică vestea că autorul a murit.

Se întinde zvonul că Marin Preda ar fi fost omorît de Securitate, încît și securiștii mari în grad cu care
se întreținea Eugen Barbu i-au spus că nu era momentul să publice dosarul. Singura satisfacție pe
care și-a oferit-o Barbu în revistă a fost că în rubrica „Săptămîna pe scurt“ a apărut o propoziție
aluzivă: „Bine că s-a dus!” imediat după anunțul neutru că Marin Preda a murit.

I se spunea arhitectul lui Ceaușescu. Îl chema Camil Roguski. L-am cunoscut într-o împrejurare
oarecum publică, la un post de televiziune. El pleca, eu veneam. Era îmbrăcat într-o haină de catifea,
cămașă albă. Avea papion. Vorbea fonfăit din cauza protezei dentare care ori era prea nouă, ori ar fi
trebuit schimbată. Efectul fonator e aproximativ același. Dădea mîna cu toată lumea, cu o
popularitate silită. Îl mai văzusem pînă atunci, la televizor. Îl lăuda pe Ceaușescu, comanditarul, cum
ar veni. Fiindcă, zicea arhitectul, aproape solemn: „Ceaușescu a construit! Acest merit nu i-l poate
contesta nimeni!”.

La o emisiune de televiziune în care era vorba despre teribilele lipsuri de pe vremea comanditarului,
lipsuri pe care le știam pe pielea mea și povesteam cam în ce constau, sună arhitectul ca să facă niște
precizări. Frigiderele bucureștenilor erau pline, spune Roguski. Toate poveștile cu criza de alimente
erau minciuni! Și nici în apartamentele de la bloc nu era frig! Îmi era jenă să-i spun că mințea, dar
dacă el nu mințea însemna că mint eu. Așa că mai întîi i-am zis că poate nu-și mai aduce bine aminte.
Roguski, mai apăsat: pe el îl ajuta memoria, nu ca pe alții! Și rostea ce rostea cu o convingere
indignată. Dar cu îndemnul lui Ceaușescu, să mai punem o haină pe noi în casă, cum rămînea?! Era
pentru cei mai friguroși, că sînt și din ăștia! răspunde Roguski pe un ton triumfător. Ceva mai
devreme îl întrebasem dacă nu-i e rușine că fusese printre apropiații lui Ceaușescu. Nu-i era, de ce i-
ar fi fost?!

Cozile uriașe de la alimentare și de la măcelării le văzuse sau acolo unde locuia el nu erau? Exagerări
– lumea avea frigiderele pline, a repetat Roguski. Se așezau la cozi pensionarii care n-avea altceva de
făcut! Atunci mi-a sărit țandăra de tot. Eu eram pensionar? Soția mea, pensionară? Băiatul meu cel
mare, care avea cinci ani și pe care-l luam cu noi pe la cozi, tot pensionar era? Roguski se repliază.
Mai erau cozi, dar la banane și la portocale, de Crăciun și de Revelion, altfel doar cozile pensionarilor
care se duceau să socializeze. L-am întrebat dacă a stat vreodată la vreuna dintre cozile acelea „de
socializare” care se formau de cu noaptea, și vara, și iarna. N-avea nici un motiv! El nu se lăsa înșelat
de asemenea cozi artificiale.

Arhitectul Camil Roguski era și susținătorul demolărilor lui Ceaușescu, pentru că făceau loc pentru un
nou București, cu o filosofie de mare capitală. Și cu bisericile? „S-au mai demolat biserici în București
și n-a murit nimeni din cauza asta!”

Pesemne că, pe măsură ce se apropia de moarte, acest Camil Roguski, haină de catifea și papion, își
construia apărarea în vederea Judecății de Apoi, ca în fața unui tribunal de pe pămînt, unde ar fi fost
acuzat de complicitate cu Ceaușescu.

De cînd îi dovediseră confrații plagiatul din Incognito, parcă turbase Eugen Barbu. L-a luat la rangă pe
negrul său principal, Cocoșatul, cel cu care mai scrisese cărți împreună. Cocoșatul a ridicat din umeri.
Ca ofițer ce fusese, procedase metodic. Subcontractase romanul la vreo doi negri mai mici, că
Patronul voia să-l vadă apărut mai repede și el nu mai prididea. De unde să-i treacă prin cap că unul
dintre nemernici, ca să scape mai repede, furase zeci de pagini dintr-un rus, care fusese și tradus în
românește. Barbu, nimic! Cocoșatul îl băgase în căcat, să-i ruineze cariera! I-a promis că-l dă pe mîna
partidului și că pune Securitatea pe el.

Bătrînul negru al lui Barbu avea și el demnitatea lui. A povestit după aceea cum l-a potolit pe clasicul
în viață: „Jenică, tu crezi că ieși mai bine dacă eu vin să spun că n-ai plagiat, fiindcă eu că ți-am scris
romanul?”. Patronului i se lungește fața: și ăsta era un aspect! S-a apucat să ticluiască împreună cu
Cocoșatul o dezmințire, să le închidă gura celor care-l acuzaseră de plagiat. Incognito era un roman
post-modern, realizat prin procedeul, îngăduit literar, al colajului. După ce au terminat, Barbu se
binedispune. Îi înfundase pe ticăloși, cu postmodernismul lor de infecți! Cocoșatul era de acord cu el
și nu prea. Dezmințirea asta, Jenică, era mai bună decît nimic, dar cînd iei zeci de pagini din romanul
altuia și le pui la tine în carte, e mai mult plagiat decît colaj. Barbu nu mai înghițea nici de la apropiați
să-i spună Jenică. Așa că l-a rîcît și el pe vechiul său negru: „Te dai cu ei, Cocoșatule? Am zis că e colaj,
colaj rămîne!”.

Cîți escroci l-au păcălit pe Adrian Păunescu în perioada de glorie a revistei Flacăra! Unii se declarau
vindecători de cancer. Poetul Mieilor primi le făcea publicitate, îi decreta geniali, la fel ca și pe unul
care pretindea că a descoperit leacul ulcerului duodenal. Deși medici specialiști îi trimiteau vorbă lui
Păunescu ori se duceau să se întîlnească cu el, să-l dobzească, ba scriau memorii și ministrului
Sănătății că „genialii” cu pricina erau impostori, A.P. era convins că inșii descoperiți de el erau
victimele invidiei confraților.

Cenzura îl lăsa în pace, din ordin prezidențial. Medicamentele străine împotriva cancerului erau
scumpe. Nu se importau. La fel cum nu se importau nici medicamentele care țineau în frîu ulcerul, pe
atunci și astea scumpe. Așa că Păunescu putea delira cît avea el chef în Flacăra despre acei
extraordinari români care veniseră la el să-i spună ce le puise mintea. Adică își lua și el o parte din
gloria lor. Nu știu dacă primea bani de la ei după ce le făcea reclamă, dar toți au fost dați de gol mai
tîrziu ca șnapani ai medicinei, și asta nu numai la noi, ci și în străinătate, pe unde au încercat să-și
vîndă marfa.

Mai erau unii, naturiștii, alți păcălici siniștri, pe care i-au luat în serios oameni bolnavi care au încetat
să mai ia medicamentele bolii lor, pentru a consuma amestecul de ierburi și de grăunțe cu care li se
garanta vindecarea. Cunosc o doctoriță care avea un pacient cu scleroză în plăci, om tînăr, ca și ea pe
atunci, a cărui boală a luat-o la un galop ireversibil, de pe urma tratamentelor naturiste recomandate
în Flacăra lui Păunescu. Pe cînd umbla prin țară cu Cenaclul „Flacăra“, A.P. își lua cu el o damigeană
cu afinată, băutură despre care fusese convins de nu știu ce vindecător închipuit că are ceva
proprietăți miraculoase. De pe urma sfaturilor altuia, poetul lua cu el în turnee și o capră, pentru
laptele ei miraculos, cel puțin așa spun unii dintre cenacliștii lui.

După 1989, Păunescu a fost acuzat de complicitate cu acei vindecători ai neantului, pe care el a
continuat să-i laude, la fel cum îl lăuda din cînd în cînd, cu voce vibrantă, și pe Ceaușescu, căruia îi
spunea pe vremuri „șeful”. Și chiar dacă Ceașcă îl dizgrațiase, fostul lui pupăcios pe stadioane a tot
tras nădejde că va primi un semn din partea „șefului” că l-a iertat. Păunescu a izbutit apoi să devină
parlamentar – senator! Mai întîi în partidul lui Ilie Verdețși, cînd PSM-ul lui Verdeț a rămas pe
dinafara Parlamentului, a trecut în barca politică a lui Adrian Năstase, care îl prețuia la bucată. Cînd s-
a îmbolnăvit, Păunescu a ținut-o mai întîi pe tratamente naturiste. S-a întors la medicina obișnuită
prea tîrziu. Încît și el a căzut victimă celor pe care îi recomanda altora ca vindecători infailibili.

Înainte să fie patriarh, senator, regent și prim-ministru, Miron Cristea a fost publicist, teolog,
antisemit, un pic antiromân și unionist. Plin de contradicții, de ambiții și de talent, Cristea n-a lăsat
să-i scape nici o ocazie. A combinat scurtăturile vieții laice cu trambulina ortodoxă, a împletit
materialismul cu predica și l-a constrîns pe Dumnezeu să-i dezvăluie cîteva din tehnicile diavolești.

Miron Cristea s-a născut la Toplița, în 1868, într-o familie greco-catolică, și a fost botezat Ilie de
părinții lui țărani. A deprins de mic traiul multicultural din Transilvania, mai întîi la gimnaziul săsesc
din Bistrița, apoi la gimnaziul grăniceresc din Năsăud și, în fine, la Institutul Teologic din Sibiu. În 1891
începe să studieze Literele și Filozofia la Budapesta, de unde se întoarce, patru ani mai tîrziu, cu un
doctorat despre Eminescu. Pe durata lungii lui studenții publică sute de articole despre unitatea și
emanciparea culturală a românilor.

Revenit la Sibiu, începe un urcuș metodic în ierarhia bisericească, de la secretar eparhial la consilier
mitropolitan, apoi diacon, arhidiacon, ieromonah și protosinghel. Pînă să ajungă episcop, duce o
impresionantă muncă de construcție a unor instituții publice și culturale, toate cu scopul de a-i ajuta
românii din Ardeal să înțeleagă că granițele țării lor sînt mai largi. Din scaunul episcopiei
Caransebeșului, a apărat școlile românești din Banat atunci cînd Budapesta a vrut să le desființeze. În
același timp, natura sa duplicitară l-a făcut să condamne intrarea trupelor române în Transilvania, în
1916. Soldații munteni și moldoveni n-au fost făcuți doar „lupi îmbrăcați în piei de oi și amețiți de
făgăduielile lui Iuda”, ci și „români ucigători de frați”.

Tot așa, cînd Banatul a fost ocupat de sîrbi, în 1918, episcopul Miron Cristea l-a pierdut din slujbe pe
regele Carol al României și l-a pomenit, în schimb, pe Peter Karagheorghevici al Serbiei.
Cu toate astea, la 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, episcopul ortodox Miron
Cristea s-a îmbrățișat cu episcopul unit Iuliu Hossu, în aclamațiile unei mulțimi fericite, gata să uite
orice. Ca urmare a rîvnei arătate la unirea cu Transilvania, Miron Cristea a fost ales, în 1919, membru
de onoare al Academiei Române și mitropolit primat al României Mari. În 1925, în altă clipă de
neatenție a lui Dumnezeu, a fost avansat patriarh.

La prima vedere, patriarhul Miron Cristea a făcut lucruri plăcute Domnului: a unificat Biserica
Ortodoxă, a reglat relațiile ei cu școala, a înființat seminarii, a întărit acțivitatea filantropică și a dus o
bogată politică externă, colindînd Bisericile autocefale prietene și invitînd la București patriarhi de
pretutindeni. În viața laică a fost senator și, între 1927 și 1930, regent. A trecut prin aproape toate
demnitățile și măririle pe care o țară înapoiată, bigotă și entuziastă le putea oferi unui antisemit.

Pe 10 februarie 1938, Miron Cristea e numit prim-ministru și preia mandatul de la marele poet
Octavian Goga. Goga era mai antisemit ca saducheii și fariseii din Biblie, așa că, în cele 44 de zile în
care a avut puterea pe mînă, a dat un decret care îi obliga pe evrei să-și dovedească cetățenia
română cu acte în termen de 20 de zile. Ipoteza lui, extrasă din poemele naziste, era că evreii se
infiltraseră în România Mare dinspre Imperiul Rus și cel Austro-Ungar cu scopul de a subția sîngele
dac, roman și ardelenesc, reunit în sfîntul potir al Unirii. 225.222 de evrei din 617.396 și-au pierdut
cetățenia și au ajuns „străini fără pașaport”, fiind privați de cele mai elementare drepturi. A început
un exod al elitei evreiești, România pierzînd atunci intelectuali, bancheri și industriași, dar cîștigînd
respectul lui Hitler.

După plecarea lui Goga, premierul-patriarh Cristea nu numai că n-a abrogat legea, dar a și aplicat-o
cu amplificări, cerînd izgonirea evreilor fără cetățenie, lămurind lumea că „a nu reacționa împotriva
evreilor înseamnă a ne duce de vii la pieire”.

Pe 6 martie 1939, Miron Cristea a murit la Cannes, fără să se știe nici azi dacă din cauza blestemelor
evreiești sau a stridiilor.

Mihail Moruzov s-a născut în septembrie 1887, în comuna Sarichioi, între balta Zebil și lacul Babadag.
Era în mijlocul sezonului de crap. O toamnă caldă învăluia Dobrogea, la fel cum năvoadele pescarilor
învăluiau ghiolurile, gîrlele, japșele și bulboanele ei. Era atîta pește în acele vremuri, încît Dunărea nu
mai avea destulă apă ca să-l poată înveli pe tot. Spinările somnilor, ale sturionilor, șalăilor și mrenelor
despicau luciul ca niște monștri aflați în patrulare.

Moruzov era copil de preot pravoslavnic, de proveniență zaporojeană, refugiat din urgia țaristă cu
două generații în urmă și ascuns în stufărișul Deltei cu tot cu credință și cu obiceiul de a-și păstra
barba pînă la brîu. Copilăria și-a petrecut-o pe canale și în japotine, pe plauri și între anafoare, pe
lungile limbi de nisip ale Dunării și mării, pescuind cu setca și cu vîrșa, trăgînd la rame și numărînd
cormoranii, luînd urma mistreților și instalînd pripoane. Mihail a învățat repede cărările cîinilor enoți
și ale contrabandiștilor, a deprins semnele invizibile ale prăzii ascunse în desiș și a înțeles foloasele
unei pînde bune. Privitul și trasul cu urechea l-au făcut mai înțelept ca pelicanii din înaltul cerului.
Mihail a părăsit școala în clasa a treia primară, abia reușind să silabisească, dar cunoștințele extrase
din baltă, din știința braconajului și a instinctelor pescărești făceau din el un învățat. Vorbea, pe lîngă
română, rusa și un dialect ucrainean, o rupea în greacă, turcă, tătară și bulgară, așa cum obișnuiau pe
atunci dobrogenii prevăzători. Avea profilul perfect al contrabandistului de viitor, numai că ambițiile
lui erau mai mari.

Se povestește că, în 1909, urechile lui fine i-au clarificat niște șușoteli din biserica bulgărească din
Tulcea. Bulgarii puneau la cale, din spatele altarului, un complot îndreptat împotriva statului român,
care viza alipirea Dobrogei la țara gogonelelor. Mihail a informat Siguranța și bulgarii au fost săltați cu
tot cu popă. După acest episod a devenit agent secret plătit cu ziua, iar vreme de cîțiva ani a supt la
două oi, adică i-a informat, în funcție de mărimea transportului și a plății, cînd pe contrabandiști, cînd
pe vardiști.

Odată cu începerea Marelui Război, activitatea informativă din zona Dobrogei și Deltei a căpătat o
greutate pe care au realizat-o pînă și generalii români. Moruzov, care se mișca în spionajul
transfrontalier ca morunul în apa salmastră, a început să se remarce prin acțiuni de prevenire și
sabotaj. Încet-încet, operațiunile de pe frontul dobrogean, unde rușii arătau o mare duplicitate, au
început să depindă tot mai mult de ponturile contrainformative.

În 1917, Moruzov devine șeful Serviciului de Siguranță al Deltei, în 1918 e numit în fruntea Serviciului
de Siguranță al Dobrogei, iar în 1924, după ce Ionel Brătianu l-a scăpat de un dosar de delapidare,
Mihail Moruzov ajunge șeful Serviciului Secret de Informații care acoperă toată țara.

Dacă ar fi avut păr, Mihail Moruzov ar fi fost blond. Chelia lui permanent rasă iradia acea paloare
slavă, ocrotită, sute de ani în stepă, de căciula căzăcească. Avea ochii verzi, palmele mici, umerii lați
și, în ciuda staturii mărunte, umbla vorba că își uimea colegii la pisoar. De la distanță părea îndesat,
cu alură de om rotofei, dar, atunci cînd se ivea ocazia, arăta o forță fizică superioară, fiind singurul
agent al serviciului secret care își putea tortura prizonierii cu mîinile goale. Cea mai neașteptată
calitate a sa, pe lîngă memorie și rezistența la alcool, era uimitoarea viteză cu care putea fugi.
Secretul a fost lunga practică atletică prin cotloanele Deltei. Anii în care a fugit, cu Poliția pe urme,
cărînd în spate marfa de contrabandă, s-au continuat cu anii în care a fugit el însuși după
contrabandiști. Fuga a fost aceeași, neîntreruptă, doar ordinea fugarilor s-a schimbat.

Moruzov a ajuns să conducă Serviciul Secret fiindcă a înțeles valoarea politică a informațiilor cu
caracter personal. Înzestratea lui naturală pentru jocul psihologic și lecția de supraviețuire dobîndită
de la berze, vidre și bibani l-au propulsat rapid într-o poziție influentă. Puternicii zilei, de la miniștri la
regi și de la prim-miniștri la regine, au cumpărat secretele intime vîndute de Moruzov la prețuri
politice exorbitante. Din aceste prețuri și-a confecționat Moruzov o carieră lungă și o avere pe
măsură. Deținea mai multe locuințe la București, între care un palat mobilat în cel mai nerușinat lux.
Avea vii, cabane, reședințe la țară, depozite în străinătate și un număr necunoscut de amante.

Moruzov cunoștea la perfecție arta recrutării unui turnător, iar între oamenii plătiți de Serviciu se
numărau Horia Sima, prințesa Caragea, membri ai familiei Brătianu, jurnaliști, militari, miniștri și
parlamentari. A știut să plătească așa cum se cuvine oameni cu acces la afacerile statului, ca
Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae Iorga, Victor Iamandi sau generali din Marele Stat Major. Unii i-au
dat sprijin în operațiuni folositoare statului, alții i-au furnizat secrete particulare. Aceste secrete l-au
înălțat și mai mult pe Moruzov în ochii regelui Carol II, care l-a transformat în omul său de încredere.
Meritele lui Mihail Moruzov sînt mari în epoca de formare a Serviciului Secret. Acțiunile lui din
perioada primului război mondial au reprezentat baza pe care a putut fi clădit serviciul. Operațiunile
antisovietice din anii ’30 rămîn o referință în istoria războiului informativ din Europa. Puterea uriașă
de care a ajuns să dispună în societatea românească i-a sucit însă mințile. Mihail Moruzov a ajuns el
însuși captiv în intrigile sale. În septembrie 1940, odată cu venirea la putere a lui Antonescu, e arestat
și, după două luni, executat la Jilava de legionari.

Marile lui secrete lui au dispărut odată cu focurile de revolver, dar metodele lui de început i-au
supraviețuit pe meleagurile uceniciei și pot fi azi recunoscute în dibăcia cu care braconierii continuă
să se ferească de Poliția Deltei.

Din 1883 și pînă în 1885, primar la București a fost Nicolae Filipescu. Capitala țării era pe atunci
precum țara: plină de noroaie, gîște, argați și case de chirpici. Ici-colo răsărea cîte o clădire
boierească din cărămidă, dar nu destul cît să șteargă impresia colibelor de paie și bălegar. Trotuare
pietruite se găseau doar în fața hotelurilor din centru, dar între ele, dacă nu aveai trăsură, înotai prin
glod. Cele cîteva clădiri oficiale, singurele construite din piatră, erau înconjurate de cîini vagabonzi și
de haimanale, care se încălzeau la soare pe dalele de piatră. Orașul era străbătut de căruțe cu marfă
și de calești mînate de muscali, iar praful ridicat de această goană zgomotoasă îngreuna privirea,
astupa mizeria și propunea un aspect de ceață londoneză.

Ei bine, în cei doi ani și jumătate cît a fost primar, Nicolae Filipescu a construit Gara Obor,
Observatorul Astronomic al Academiei Române, Hala Traian, parcul din Cîmpia Filaretului și opt școli
de fete și băieți. A pavat cu piatră cubică 74 de străzi, a construit bulevardele Colțea și viitorul Regina
Maria. A pus șine de tramvai pe principalul bulevard al Bucureștiului (azi Pache Protopopescu, Mihail
Kogălniceanu și Carol I) și a dat drumul transportului electric. A extins iluminatul electric în toată zona
centrală și a dus iluminatul cu gaz în cele mai îndepărtate mahalale, așa încît tîlharii din periferii au
putut fi înhățați și noaptea, la lumina felinarelor. Planul cadastral al Bucureștiului, cea mai necesară
lucrare pentru dezvoltarea unui oraș cu ambiții, a fost făcut tot în acei doi ani și jumătate, care
amintesc și azi de muncile lui Hercule.

Nicolae Filipescu s-a născut în 1862, într-o veche familie de boieri cu moșii în Prahova, și a crescut
într-o bogăție năpraznică, așa cum numai adevărații deținători de sate știau să dobîndească. A
studiat, după moda vremii, la Geneva și Paris, iar la 23 de ani s-a întors în țară cu o licență în drept și
s-a apucat de politică.

Nicolae Filipescu era o fire impetuoasă, care creștea din făptura lui mai degrabă mică, dar bine
întocmită. Hrănit cu gîște și curcani de țară și, mai ales, cu patriotism exaltat, Filipescu avea brațe și
umeri de hamal, dar chipul unui luceafăr cu ochi verzi și cu mustăți de roșior. Țelul lui ireductibil era
unirea cea mare a românilor, iar pentru a-l atinge era în stare să facă orice. Ceea ce a și făcut, atît în
politică și în presă, cît și pe cîmpul de onoare, cu sabia și pistolul în mînă.

La 25 de ani a intrat în politică. A fost deputat, apoi director și proprietar al ziarului Epoca, ministru și

șef de partid. A luptat pentru generoasa lui idee fixă pe toate fronturileși cu toate armele. A folosit
condeiul, portofelul, lama de oțel și glonțul, discursul strălucitor, seducția și diferite forme de
nebunie agresivă pe care apropiații le numeau „temperament vulcanic“. Înainte să moară prematur,
Nicolae Filipescu purta pe trup cicatricele celor 17 dueluri patriotice și avea mulțumirea că țipase cu
folos la un rege care nu înțelegea să treacă mai repede în tabăra Antantei.

Energia unionistă a lui Nicolae Filipescu aștepta primul război mondial așa cum așteaptă lotrul la
drumul mare ivirea unei calești. Era ocazia care putea aduce totul, adică dobîndireateritoriilor
românești din afara Regatului, cu ajutorul Marilor Puteri și al armatei române.

Nicolae Filipescu ratase Consiliul de Coroană din iulie 1914, cînd Carol I era gata-gata să bage
România în război de partea Triplei Alianțe (Germania, Austro-Ungaria și Italia). Era pe atunci fruntaș
al Partidului Conservator, dar nu atît de fruntaș încît să-l însoțească la Consiliu pe președintele
Alexandru Marghiloman, care s-a mulțumit cu Petre P. Carp, Ion Lahovary și Ion Grădișteanu.
Filipescu s-a plimbat neliniștit prin fața Castelului Peleș, fierbînd și înjurînd o vreme, apoi răsuflînd
ușurat după ce a aflat că, cu toată insistența Regelui Carol I și a lui P.P. Carp, toți ceilalți participanți
au înclinat balanța spre neutralitate.

Acum, că România nu intrase alături de nemți, mai rămînea să intre alături de aliații francezi, englezi
și ruși. Și, pentru asta, Filipescu și-a croit un instrument politic dedicat. S-a rupt de Partidul
Conservator, ai cărui lideri trăgeau spre Puterile Centrale, și a înființat Partidul Conservator Antantist.
Așa că, la Consiliul de Coroană din august 1916, a luat parte ca șef de partid.

Ferdinand, mult mai moale decît Carol, n-a prea deschis gura, dar lucrurile erau mai ușoare acum.
Opinia publică înclina deja spre Antanta, iar Guvernul Brătianu încheiase acorduri secrete, politice și
militare cu Franța, Anglia și Rusia, care prevedeau dobîndirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei de
la Austro-Ungaria. Cu excepția lui P.P. Carp, care îi dădea înainte cu Germania, și a lui Titu Maiorescu,
care insista că ardelenii nu-și doresc unirea, toată lumea a susținut intrarea în război de partea
Antantei. Nicolae Filipescu și-a putut, în sfîrșit, auzi vocea tunînd peste adunare, declamînd cu patos
homeric, storcînd patria de lacrimi și sculînd morții din morminte ca să-și apere trecutul și viitorul.
Brătianu însuși i-a făcut loc în programul de recitare, lăsîndu-l să incite la război și la unire cu forța și
convingerea unui nebun folositor.

De dragul lui și al entuziasmului pe care-l dorea transferat la popor, Brătianu nu i-a spus lui Filipescu
că declarația de război era deja scrisă și că Ferdinand își dăduse acordul cu o zi înainte pentru tot. Așa
că verva patriotică a teribilului antantist a umplut Consiliul de Coroană ca o muzică de sărbătoare, pe
care participanții au ascultat-o din politețe, după ce soarta țării fusese aranjată.

O lună mai tîrziu, Nicolae Filipescu a murit de inimă, fără să apuce să-și vadă visul unionist dus la
capăt și fără să știe cît de mult i s-a datorat Marea Unire, pentru care s-a zbătut și s-a agitat într-un
mod atît de nesănătos.

3 februarie 1917. Regele Ferdinand inspectează frontul în zona Vrancea. Colonelul Alexandru D.
Sturdza, impecabil vorbitor de germană, se oferă să-i explice mai bine amplasarea trupelor inamice și
îl îndepărtează de suita sa, apropiindu-l de liniile nemțești.

Ferdinand nu observă manevra și se lasă purtat de conversație, în timp ce lunetiștii dușmani încep să-
l ia la ochi. Din fericire pentru soarta războiului, regele e pasionat de botanică și se tot apleacă să
culeagă ghioceii iviți de sub zăpadă.
Colonelul Sturdza îl tîrăște cît poate de departe, îl întoarce cu fața și cu profilul spre trăgători,
vorbindu-i încontinuu despre amplasamente și muniție, așteptînd din clipă în clipă să audă
detunătura și să-l vadă pe proaspătul rege culcat la pămînt de gloanțele Krupp.

Numai că Ferdinand țopăie, entuziasmat de flora sfîrșitului de iarnă, se ghemuiește, smulge o tulpină,
miroase un rizom, sare iarăși în picioare și aleargă spre următoarea tufă de viorele. Distanța e încă
mare, nemții nu sînt siguri că pot nimeri o țintă atît de zvăpăiată și lungesc ochirea, zăbovind cîteva
secunde prea mult.

Au fost secunde norocoase, căci, înainte ca focul să pornească, dinspre grupul de ofițeri și generali
care a rămas în spate se aude o voce puternică: „Majestate, culcat!“, iar patru aghiotanți aleargă spre
rege. Ferdinand miroase acum florile de la nivelul solului, pe barba lui care se odihnește în țărîna
umedă și moale urcă gîndăceii și gîzele primăverii, dezmeticite de soarele timpuriu.

De-acum ofițerii au ajuns la rege, îl ridică și-l iau pe sus, îl acoperă cu trupurile lor și-l scot din bătaia
Mauserelor. De undeva, din spatele liniilor române, se aud bubuituri de tun și întregul Stat Major, cu
regele în mijloc, se refugiază la adăpostul rețelei de tranșee, în timp ce șuieratul obuzelor traversează
cerul spre pozițiile germane. Artileria română bombardează dispozitivul inamic,iar Ferdinand e
escortat în mare grabă și evacuat de pe front. Nu se știu mai multe despre glonțul care l-a vizat pe
rege, dar generalul Averescu susține că zgomotul lui a fost acoperit de bateriile românești și că
plumbul, după ce l-a ratat pe monarh, s-a pierdut undeva în nesfîrșitele pîrloage din jurul Focșaniului.

Înainte să fie trădător, Alexandru D. Sturdza a fost fiul marelui liberal Dimitrie A. Sturdza. Sturdza
tatăl era academician, numismat, președinte al Partidului Național Liberal și de patru ori prim-
ministru al României. Era filogerman și, în același timp, naționalist conservator cu vederi xenofobe.
Medicii care l-au tratat au împărtășit toți părerea că din această ciocnire de convingeri opuse i s-a
tras țicneala de la bătrînețe. Cînd a fost retras din funcția de prim-ministru, în 1909, Dimitrie obișnuia
să latre în mijlocul ședințelor de consiliu, coborînd uneori sub masă, umblînd în patru labe și
mușcîndu-i de picior pe miniștrii care i se păreau suspecți.

Poate că aceste zvăpăieri ale minții să fi fost moștenite și de fiul său Alexandru, zis Alecu, dar, dacă au
fost, au avut grijă să stea bine ascunse în caracterul plin de talente al militarului disciplinat. Alexandru
s-a născut la Iași în 1869, în condiții moșierești de vis, într-un ambient educativ umanist, susținut de o
avere pe care o putea invidia, liniștit, și sultanul.

Cu tot belșugul revărsat din spița lui boierească, Dimitrie și-a închinat viața studiului și binelui public,
așa că l-a dat pe Alexandru, de mic, pe mîna unor pedagogi privați de origine străină. Dimitrie însuși
studiase în Germania, iar soția lui, Honorina, din familia Rosetti, avea educație franțuzească. Așa că
Alecu cel mic a primit lecții de germană și franceză înainte de a merge. Cînd a plecat la studii în
Germania vorbea patru limbi în afara celei moldovenești, pe care o folosea doar atunci cînd tăvălea
țărăncuțele prin căpițele moșiei.

A făcut gimnaziul la Jena, liceul la Breslau, Școala Militară de Ofițeri la Hanovra, Școala Militară de
Artilerie la Charlottenburg și Academia Militară la Berlin. A servit în regimentul de gardă al
împăratului Wilhelm al II-lea, a îndeplinit misiuni diplomatice în numele Germaniei pe lîngă Înalta
Poartă și a fost acceptat în Marele Stat Major german.
În 1901, cînd s-a întors în România după ce fusese primit în audiență privată de Wilhelm al II-lea,
Alecu era mai neamț decît nemții și mai fanatic susținător al valorilor germane decît Kaizerul însuși.
Arăta impecabil în uniforma croită pe comandă, în care se regăseau detalii nemțești, vorbea româna
cu accent german, ba chiar, ca să-și sublinieze preferința fățișă, folosea accentul german și în
franceză, engleză și italiană. Mulți ofițeri români îl priveau chiorîș, între ei detașîndu-se Averescu, pe
atunci abia colonel. Bănuielile lui au început cînd Alecu a refuzat să-i procure un regulament al
armatei germane care nu era secret și s-au sfîrșit cu cîteva zile înainte ca ofițerul Sturdza să treacă la
inamic, în februarie 1917.

Colonelul Alexandru D. Sturdza și-l luase aghiotant pe locotenentul Wachmann, despre care se
vorbea pe la popotă că ar fi agent german. Wachmann era fiul fostului compozitor, profesor
universitar și director al Conservatorului din București Eduard Wachmann, fiu, la rîndul lui, al
compozitorului și dirijorului de origine germană Ioan Andrei Wachmann. Așa că nimeni nu se mira, pe
la dineurile Marelui Cartier General, că locotenentul cu un asemenea trecut muzical cînta la nemți.
Totuși, serviciul secret al armatei, care își trăia pe atunci epoca romantică, se mulțumea să-l
supravegheze cînd și cînd și să facă glume pe seama lui.

În nopțile lungi și friguroase din decembrie 1916 și ianuarie 1917, colonelul Sturdza și locotenentul
Wachmann vorbeau atît de des germana, încît soldații români tresăreau uneori din somn, săreau în
picioare și puneau mîna pe armă, crezînd că dau năvală oamenii lui Mackensen.

Trădarea pe care Alecu o punea la cale a pornit atît din dragoste față de nemți, cît și din ură și teamă
față de ruși. Rușii jucau rolul aliatului și garantului teritoriilor românești, alături de Anglia și Franța,
dar, în realitate, ocupaseră Moldova și se purtau cu barbaria lor tradițională, de care nu se puteau
dezbăra. Jefuiau și brutalizau populația, ucideau la întîmplare civilii, ba chiar soldații și ofițerii armatei
române. Ca perspectivă de civilizație, o Românie sub nemți arăta mai bine decît o Românie sub ruși.
Așa că Alecu a optat pentru o formă riscantă de patriotism și a încercat să-și salveze țara prin trădare.

Planul lui era să treacă la nemți cu cît mai multe trupe, cu ofițeri care i-ar fi împărtășit ideile și soldați
care oricum nu înțelegeau sensul războiului, apoi să organizeze și să înarmeze, cu acordul Kaizerului,
prizonierii români din lagărele nemțești. Cu aceste trupe suplimentare urma să atace frontul rusesc
din Moldova și să elibereze teritoriul de sub sclavia slavă.

Numai că foiala lui prin tabără, vizitele locotenentului Wachmann în sectorul rusesc și lungile
plimbări pe linia frontului au început să trezească bănuieli. Sturdza a fost mutat de la Divizia 8 la
Divizia 10, dar asta nu i-a schimbat hotărîrea, ci doar calendarul. Simțind în ceafă privirile suspicioase
ale corpului ofițeresc, colonelul a decis să trădeze un pic mai devreme, așa că, pe 6 februarie 1916,
sub pretextul că își vizitează ostașii pe care-i comandase, a trecut frontul prin zona Voloșcani, însoțit
de Wachmann.

Povestea colonelului Crăiniceanu, ofițer exemplar al armatei române, lua sfîrșit și lăsa loc destinului
trist al trădătorului Sturdza, niciodată înțeles pe deplin.

În noaptea de 5 februarie 1917, pe un ger considerat pînă și de corbi ca fiind exagerat, colonelul
Alexandru D. Sturdza, însoțit de locotenentul Wachmann și de o ordonanță, începe traversarea liniei
frontului. Era o beznă propice, iar cei trei fugari înaintau pe dibuite, dînd în gropi, izbindu-se de
cioturi, fluierînd ca mierlele pentru a nu se rătăci unul de altul. Numai că santinelele Batalionului 2
Grăniceri erau crescute și trăite la țară, flăcăi care-și petrecuseră întreaga viață prin lunci și pe ogor,
deprinși cu cîntul păsărilor de tot felul, așa că, auzind în toiul nopții acele imitații fluierate de
dezertori, au deschis focul.

Sub focurile trase la întîmplare în întuneric a căzut ordonanța colonelului Sturdza, care purta asupra
ei banii în sumă de 13.000 de lei, valiza cu documente și jurnalul întregii trădări. Cînd au început
împușcăturile, Alecu și Wachmann au rupt-o la fugă fiecare încotro credea că vede cu ochii,
împiedicîndu-se, căzînd, scrîntindu-și gleznele și rătăcind, pierduți unul de celălalt, aproape toată
noaptea. În zori, după ce a fost cît pe ce să primească o rafală în piept de la avanposturile germane,
Alecu a fost capturat, plin de vînătăi și fără chipiu, de brigada generalului von Gerok.

Fiindcă n-avea acte și nimic doveditor în afara germanei impecabile, colonelul Sturdza a fost ținut la
arest pînă la sosirea unui ofițer austriac adus să-l recunoască.

Imediat după asta i s-a dat mînă liberă să pună în aplicare planul pentru care dezertase, adică să
formeze o armată de prizonieri și dezertori români, cu care să lupte împotriva trupelor rusești din
Bucovina. Alecu a compus un manifest adresat ostașilor români, pe care-i îndemna să treacă la
inamic, iar nemții l-au multiplicat în 15.000 de exemplare și l-au lansat din avion deasupra liniilor
românești. Vîntul tăios de februarie a bătut însă împotrivă și toți fluturașii s-au înapoiat, pe calea
aerului, în tabăra germană. Atunci, Alecu a ales 22 de prizonieri români și le-a încredințat misiunea de
a se furișa spre liniile românești și a înmîna direct manifestele. Ceea ce prizonierii au și făcut: s-au
furișat, au trecut, numai că au înmînat manifestele direct la comandament și au povestit ce avea de
gînd colonelul fugar.

Pe 10 februarie, potrivit planului, colonelul Sturdza s-a întîlnit în zona nimănui cu locotenent-
colonelul Constantin Crăiniceanu, fost atașat militar al României la Viena și complicele principal.
Crăiniceanu venea și el dintr-o familie glorioasă a regatului: era fiul generalului Grigore Crăiniceanu și
nepotul generalului Prezan. Dar gloria celor două imperii de limbă germană i se părea, pe bună
dreptate, mai mare.

A stabilit cu Sturdza să se întoarcă la regiment și să treacă apoi cu toată trupa de partea nemților, ca
să dea un imbold major celor care șovăie. Numai că, fără știrea lui, din documentele găsite asupra
ordonanței împușcate, ofițerii români aflaseră toată schema dezertării. Cînd s-a întors la unitate, a
fost luat între baionete și dus pe sus la interogatoriu.

Nemții au așteptat întreaga zi să vadă regimentul lui Crăiniceanu trecînd de partea lor, dar, după ce li
s-au lungit urechile și le-au degerat obrajii, au înțeles că aia a fost toată distracția.

Pînă să ajungă socialist, dar mai ales după aceea, Vasile Morțun a fost strașnic de bogat. Fiu al unei
familii bogate, cu trei generații de bogătași în arborele genealogic, Vasile a deținut pînă la moarte
moșii, imobile și bani a căror risipire a depășit puterile moștenitorilor săi. Socialismul l-a contractat cu
prilejul unor studii neterminate la Bruxelles și la Paris, unde a înființat reviste și s-a lăsat tîrît în
cercuri de idei revoluționare. Inteligent, poliglot și cu un remarcabil simț artistic, tînărul Morțun s-a
lămurit repede cum stă treaba cu inegalitatea socială, cu distribuția drepturilor și a banilor, cu
limitele libertății individuale și ale discursului politic. A îmbrățișat repede cauza săracilor fără să le
adopte și sărăcia, și s-a dedicat unei munci idealiste care i-a năucit pe toți colegii lui de generație.
Înainte să ajungă la Bruxelles și la Paris, Vasile a studiat la Institutul Academic din Iași, unde l-a avut
profesor de germană pe tînărul Eminescu. Pe lîngă germană, Mihai Eminescu ținea și lecții libere de
filozofie, le vorbea elevilor despre justiție socială, despre revoluție și geniu, și, poate, despre
dragostea neîmpărtășită a aștrilor pentru femei ușoare ca Veronica Micle. Elevul Morțun a fost
copleșit. Nu mai văzuse o asemenea intensitate a ideilor noi, o asemenea smulgere din gîndirea
conservatoare. S-ar putea zice că Eminescu i-a deschis mintea către socialism și l-a lecuit de relații
trecătoare cu femeile.

Vasile s-a căsătorit cu fata unor negustori bogați din Roman și a revenit în țară fără licență, dar plin
de energie revoluționară. A condus reviste la București și Iași, a intrat în Partidul Socialist și a
participat la manifestații încheiate cu bătaie. A luat socialismul în serios și n-a șovăit deloc să-și
deschidă portofelul pentru cauză. A ajutat proletariatul în formare, a cheltuit bani pe mișcările
muncitorești, a investit în țărănime și a finanțat reviste de stînga. A încercat să facă din Partidul
Socialist ceva care să conteze, dar n-a reușit. Spiritul lui pragmatic, nerăbdător să vadă lucruri
întîmplîndu-se, s-a tot izbit de ideile prea radicale ale colegilor de partid. Așa că a înființat Gruparea
Generoșilor și a trecut cu ea la PNL. PNL a știut să-i aprecieze calitățile. L-a făcut deputat, senator și
ministru pînă la sfîrșitul vieții.

Vasile Morțun a luptat neobosit pentru votul universal și reforma agrară. A luptat și în războiul din
1913 din Bulgaria, unde s-a înscris voluntar și unde n-a luptat aproape nimeni, și a fost avansat pe
cîmpul de luptă la gradul de sergent. A fost, fără discuție, cel mai bogat și mai influent sergent din
istoria României, chiar dacă nu la fel de cunoscut ca Sergentul lui Vasile Alecsandri.

La ambele Consilii de Coroană – și în 1914, și în 1916 –, Morțun a fost prezent în calitate de ministru
PNL și a susținut războiul de partea Antantei. A editat integral opera lui Eminescu, și-a trimis colecția
de tablouri în Rusia fără s-o mai poată recupera vreodată și a anticipat apariția Uniunii Europene. A
publicat versuri, piese de teatru și proză de care nimeni nu-și mai amintește azi. A murit în 1919 la
moșia sa din Broșteni și a fost înmormîntat într-un cavou care poate trece ușor drept palat.

Cînd Ion I.C. Brătianu a fost împușcat in 1909 de două ori, în piept și umăr, soarta României a stat în
mîinile a doi oameni. Unul a fost Gheorghe Stoianovici Jelea, atentatorul căruia i-a tremurat mîna, iar
celălalt a fost doctorul Constantin I. Angelescu, care a extras rapid, cu mîna lui, gloanțele din prim-
ministru.

Revolverul cu care a tras Jelea s-a dovedit o vechitură, iar praful de pușcă era umezit bine, așa că
destinul României Mari a fost ajutat de slaba penetrare a gloanțelor și de ocolirea organelor vitale.
Nu mai puțin a contat priceperea medicului liberal Angelescu, ivit ca prin minune la căpătîiul rănitului
cu tot ce avea mai bun la vremea aia știința medicală: spirt, fașe, bisturiu și o sticlă de coniac
franțuzesc pentru anestezie.

Brătianu n-a uitat nici una din cele patru mîini care l-au ajutat. Atentatorul Jelea a ajuns la ocnă în
urma unui proces milostiv, încheiat cu zece ani de muncă silnică, iar doctorul, care la momentul
împușcăturilor era deputat, a ajuns senator și ministru în aproape toate guvernele liberale.

Așa se face că, la cele două Consilii de Coroană – din 1914 și 1916 –, Constantin I. Angelescu l-a
însoțit pe Brătianu ca ministru al cabinetului său.
Greu de găsit un mai mare sforar politic, un intrigant mai capabil și mai bogat ca Alexandru C.
Constantinescu, poreclit de contemporani Porcu. Faima lui de uneltitor a fost egalată abia de averea
dobîndită la capătul manevrelor politice, iar lipsa lui de scrupule a fost întrecută doar de o lăcomie
fără tratament. De altfel, toate aceste virtuți i se puteau citi cu ușurință pe chip, pe fruntea îngustă și
pe fălcile late, pe nasul gros și în ochii cu gene albe, în care se oglindea, zi și noapte, pofta de bani.

Alecu Constantinescu-Porcu a fost părintele corupției moderne, nepotul spiritual al jecmănitorilor

fanarioți și bunicul inegalabil al corupților amatori de azi, lipsiți de strălucirea și harul strămoșului lor.
Gîndirea lui atingea adesea geniul atunci cînd se cobora în abisul lăturilor politico-bănești. Pe vremea
cînd era ministru, un afacerist evreu i-a cerut o semnătură, oferindu-i în schimb un milion de lei și
asigurîndu-l că nu va afla nimeni. Alecu i-a tăiat-o scurt: „Dă-mi, domnule, opt milioane și poate să
afle toată lumea!“.

S-a născut în 1859 la București, într-o familie destul de înstărită ca să-l trimită la studii la Paris, dar nu
îndeajuns de bogată ca să-l întrețină la întoarcere. Așa că, după ce și-a luat doctoratul în drept și
diploma de avocat în limba franceză, a intrat în politică la liberali. Alecu a înțeles imediat ce bogăție
zace în subsolul partidelor, ce averi se pot face cu minciuna și cîrdășia, ce rezerve de prosperitate
individuală se găsesc în bugetul statului român. Inteligent și perspicace, bun de gură și gata să se facă
util șefilor, Alecu a intrat pe sub pielea lui Ionel Brătianu și a dobîndit posturi din care a stors bani. A
fost, pe rînd, viceprimar în București, deputat, senator și ministru în mai toate guvernele liberale.
„Fost și viitor ministru“, obișnuia să se prezinte pe sine cu umor și cu o bună cunoaștere a viitorului.

În timpul războiului, cînd Guvernul și armata s-au retras în Moldova, Alecu Constantinescu-Porcu a
rechiziționat un tren militar și și-a evacuat propria avere la Iași. A dat jos tunurile armatei și a încărcat
tunurile sale, cum s-ar zice. În cele 17 vagoane abia au încăput mobila, tablourile, blănurile, banii,
argintăria, covoarele și bijuteriile ministrului. Căci, nu trebuie uitat, Alecu era ministru însărcinat cu
înzestrarea armatei. Pe care a înzestrat-o cu marfa unor bogătași de război, prezenți mereu în
înjurăturile soldaților cînd dîrdîiau de frig sau cînd le intra apa în bocanci.

În ciuda patimei sale sălbatice pentru corupție, Alexandru Constantinescu a fost loial Partidului
Liberal pînă la moarte. L-a servit pe Brătianu cu un devotament fanatic, aproape de neînțeles pentru
cei care-i cunoșteau vocația de jumulitor. „Moartea l-a reabilitat pe Alecu Constantinescu“, a scris
Constantin Argetoianu, cel mai înverșunat inamic politic al său. Chiar dacă azi pare o ironie, la vremea
ei fraza a fost luată în serios, fiindcă averea lăsată în urmă de defunct, în 1926, s-a dovedit infimă.
Poate că a fost ascunsă sau – cine știe? – poate că Porcu mîncase tot.

Ca să poată străluci oameni ca Ion I.C. Brătianu sau Take Ionescu, a fost nevoie de o întreagă armată
de figuri șterse care să-i înconjoare. Clasa politică a începutului de secol XX era plină de fii de boieri și
de negustori, de arendași, de avocați și de industriași, tineri din familii cu dare de mînă, trimiși la
Paris fiindcă așa cerea moda și întorși de acolo doctori în Drept cu diplome valabile doar pe Valea
Prahovei și în Cîmpia Moldovei.

Vocile importante nu s-ar fi putut face auzite dacă n-ar fi fost ajutate de marea tăcere din jur.
Politicienii României trăiau în clanuri organizate după avere, își căsătoreau moșiile și capitalul și
trăiau liniștiți, la adăpost de griji materiale, moțăind în confortul rentelor și al contractelor de stat.
Mulțumiți, feriți de ambiții și idealuri, dormitau în funcții publice și savurau, zi de zi, plăcerea de a nu
face mare lucru. Aveau multe de spus șampaniei, amantelor, cîinilor de vînătoare și seratelor, dar în
politică tăceau întotdeauna mîlc și-l lăsau pe Brătianu să vorbească.

Alexandru G. Radovici a participat la Consiliul de Coroană din iulie 1914 ca ministru al Industriei și
Comerțului, dar în afară de propriul corp și hainele de pe el, n-a adus cu sine nici idei și nici sunete. A
așteptat liniștit în răcoarea Castelului Peleș, scufundat în scaunul cu perne moi, și i-a ascultat pe cei
pe care istoria i-a ales să vorbească. A votat pentru neutralitate, așa cum îi ceruse Brătianu la partid,
și și-a continuat cariera politică în aceeași tihnită penumbră.

Alexandru G. Radovici s-a născut în 1860 la Ploiești, în sînul unei averi fabuloase. Familia lui deținea
doar în orașul Ploiești patru imobile de tip castel, crescute dintr-un amestec chibzuit între
exploatarea țăranilor și a muncitorilor industriali. A primit tratamentul școlar al vremii, adică Dreptul
la Paris și doctoratul în drum spre casă, la Bruxelles. Aici, a dat peste ideile stîngii, pe care le-a
asimilat odată cu stridiile și șampania în care își îmbăiau gîndirea socialiștii belgieni.

Întors în țară, Alexandru s-a înscris în Partitul Social Democrat, dar în crîșmele proletare n-a găsit
atmosfera din restaurantele valone. Așa că a trecut la liberali, s-a făcut primar în Ploiești, apoi
deputat și ministru. În timpul refugiului din 1917, a fost numit director al Băncii Naționale din Iași. A
murit un an mai tîrziu, la fel de lipsit de griji ca întotdeauna, fără să se știe cine l-a ucis: tifosul, gripa
spaniolă sau plictiseala?

Înainte să i se facă statui, lui Ion. I.C. Brătianu i s-au făcut dosare. În vara anului 1918, cînd România
Mare era un proiect în care abia mai încăpea o jumătate din Moldova, guvernul filogerman condus de
Alexandru Marghiloman căuta vinovați.

Fusese semnată rușinoasa Pace de la Buftea cu Germania, prin care România se recunoștea învinsă și
se punea la dispoziția lui Mackensen cu fabrici, rafinării, grîne și puțuri de petrol. Rușii abandonaseră
frontul și plecaseră la revoluție, armata română fusese dezarmată și trimisă la vatră. Ultima speranță,
care pîlpîia ca o flăcăruie gata să se stingă, era lupta trupelor franco-engleze de pe frontul de Vest.

Marghiloman îi ura pe Brătianu și pe liberali așa cum numai românii știu să urască: cu sete și invidie.
Așa că, pe fondul unei uriașe decepții naționale, cauzate de înfrîngerea militară, politică, geografică și
financiară, a pus la cale judecarea Guvernului Brătianu.

Ca și azi, toată presa de partid – ziarele conservatoare, subvenționate de Guvern – a fost asmuțită
asupra lui Brătianu. Lor li s-au alăturat figuri publice pline de venin și dornice de revanșă – cum erau
generalul Averescu și Constantin Argetoianu –, iar rezultatul a fost o bombă publicistică și judiciară,
instrumentată de Guvern, al cărui scop era să arunce răspunderea tuturor pierderilor pe liberali, să
bage la zdup tot Guvernul Brătianu și să-l elimine, astfel, din viața politică pe cel mai teribil adversar.

Brătianu și ceilalți susținători ai Antantei au fost acuzați de pierderea Dobrogei și a Cadrilaterului, a

culmilor Carpaților, a Munteniei, a unei bucăți din județul Dorohoi, de pierderea independenței
economice, a resurselor naturale, de contractarea unei datorii de 13 miliarde de lei, de contrabandă
și eliberarea frauduloasă a permiselor de export, de trădare, de vînzarea intereselor naționale în
beneficiu personal, de sacrificarea sutelor de mii de vieți pierdute pe front și în urma tifosului, de
distrugerea națiunii și, colac peste pupăză, de eșecul reformei agrare și uciderea a 11.000 de țărani la
1907, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu era puțin lucru.

Parlamentul ia și el parte la anchetă. Se face o comisie „de instrucțiune“, se fac capete de acuzare, se
sincronizează atacurile din Cameră cu atacurile din presă, se fac percheziții la domiciliul acuzaților.
Mackensen, care își savura victoria și se pregătea să transforme ceea ce mai rămăsese din România
într-o colonie a Kaiserului, rînjea mulțumit că planurile lui mergeau ca unse. Cu toate astea, simțind
că arestarea lui Brătianu era un pic cam forțată, le oferise tuturor antantiștilor opțiunea de a părăsi
țara, la bordul unui tren cu destinația Elveția.

Chiar dacă Take Ionescu și alții s-au grăbit să lase în urmă pușcăriile românești și să aleagă șampania
exilului, nici un membru al Guvernului Brătianu n-a urcat în tren. Ba unul dintre ei, Alecu
Constantinescu-Porcu, cel mai lacom, bogat și detestat ministru, a fost chiar arestat.

Chiar dacă aura politică a evenimentelor din 1914-1918 iradia scopuri nobile, patriotice și unioniste,
la firul ierbii lucrurile stăteau exact pe dos. Clasa politică și, mai ales, guvernul liberal condus de
Brătianu jefuiseră la propriu țara, profitînd de restricții, de contractele de stat și de legislația de
război. Se făcea speculă cu alimente și cu furnituri de campanie, trafic cu bunuri ale statului, se
dădeau legi cu dedicație pentru furnizorii armatei. Se incendiau depozite de hrană și muniții pentru a
ascunde gestiunile frauduloase. Se foloseau trenurile, șlepurile și furgoanele armatei pentru
operațiuni de contrabandă și de transport al averilor unor miniștri spre Moldova, în timp ce armata
mărșăluia prin frig, decimată de foame, de tifos și de păduchi.

Alecu Constantinescu Porcu, cel mai titrat corupt al Guvernului Brătianu, și-a încărcat avuția în 17
vagoane, în timp ce, după cum relatează Argetoianu, familia Brătianu s-a mulțumit doar cu cinci, în
care și-a salvat butoaiele cu vin.

Averi inimaginabile și abuzuri incredibile s-au clădit pe ușa din spate a războiului, așa că procesul
intentat miniștrilor liberali de grupul Marghiloman avea o bază îndreptățită de ură. Populația era
dornică de răzbunare, însetată de capete, voia să vadă sîngele politic al vinovaților amestecat cu
noroaiele în care băltea sărăcia.

Numai că, înainte să se treacă la arestări, operațiunea s-a izbit de rezistența lui Brătianu. Calm,
hotărît și neînfricat, Brătianu a refuzat să recunoască legalitatea Parlamentului care-l ancheta și, deci,
legalitatea anchetei. Nimeni din gruparea Marghiloman nu se așteptase la una ca asta. Acuzatorii, în
majoritate filogermani, scăpaseră din vedere că ura împotriva jafului liberal era echilibrată de o ură
egală și de sens contrar, împotriva celor care încheiaseră pacea cu nemții. Populația, la o adică, n-
avea mare lucru de împărțit cu cei care au dus țara în război de partea Franței, Angliei și Rusiei, în
schimb era furioasă pe cei care o dăduseră pe mîna Germaniei. Românii erau furioși pe hoți, dar și
mai furioși pe trădători.

Brătianu a lansat o contraofensivă publică spunînd că Parlamentul nu e calificat să judece o

guvernare care nu și-a arătat încă roadele, că o situație care e în desfășurare nu poate fi cîntărită
decît cînd efectele ei se vor produce și că cei care nu au ochi să vadă pînă la capăt opera politică a
unirii să facă bine să aștepte pînă cînd evenimentele ajung la deznodămînt, la încheierea păcii
generale.
Cum-necum, cu noroc și cu puțină răbdare, evenimentele au ajuns la un deznodămînt incredibil și i-
au dat dreptate lui Brătianu. Francezii și englezii au cîștigat bătălia de tranșee, nemții au capitulat pe
frontul de vest, întregul front austro-ungar a căzut și România mică s-a trezit peste noapte unificată,
cu teritoriul dublat și cu o ofensivă militară în direcția Budapestei pentru susținerea tratativelor de
pace de la Paris. A fost un miracol pentru națiunea română, iar pentru marii tîlhari din guvernele
liberale un mare suspin de ușurare.

În primăvara anului 1917, cînd armata română împreună cu regele și cu Guvernul se refugiase în
Moldova, Take Ionescu era vicepremier în Guvernul Brătianu de coaliție liberal-conservatoare. Minte
strălucită și voce convingătoare, Take Ionescu avea, în schimb, o slăbiciune la inimă. O iubea
nebunește pe tînăra, cu nume predestinat, Adina Cordeanu. Brunetă cu ochi verzi și ten ca zăpada,
Adina rupea gîturile bărbaților prin saloane unul după altul. Corpul ei șerpuitor întorcea capetele cu o
viteză mortală, iar duelurile care se făceau în numele acestei femei măritate puneau la mare risc
efectivele armatei.

Take fusese avocatul familiei Cordeanu și, între două procese cîștigate cu răsunet, o cunoscuse pe
Adina. Așa cum pățiseră toți înaintea lui, simțise în piept arsura dragostei fulgerătoare. Un Cupidon
cu rînjet nerușinat slobozea săgeți șezînd călare pe umerii femeii. Acești umeri, pe care Take visa
necontenit să-și odihnească pulpele, erau marmoreeni și irezistibili, la fel cum irezistibile erau
coapsele, sînii și buzele tinerei nimfe din Buzău. Chiar dacă era însurat și chiar dacă madam Cordeanu
era mai tînără cu 33 de ani, Take a început să sufere de boala viitorului rege Carol al II-lea. Din
dedesubturile burții sale clădite cu trudă și rafinament, bombată cu stridii și șampanie, i-au venit
semnale de deșteptare erotică. Învîrtoșat și înnebunit de dorință la 60 de ani, Take a luat miracolul de
coarne, a pus mîna pe destin, i-a tras Adinei jupoanele în sus și s-a cufundat în plăcerile uitate ale
tinereții.

În 1917, cînd inima lui Take sfîrîia pe grătarul dragostei, Adina Cordeanu era, însă, refugiată la
Odessa. Era și măritată, dar asta nu era pentru Take nici o garanție de fidelitate, căci ofițerimea rusă
avea uniforme arătoase. Take avea nevoie de un plan ca să ajungă la Adina, dar războiul îl ținea
departe de gemetele iubitei. Pînă cînd, într-o dimineață, după o noapte de nesomn și trudă amoroasă
solitară, Take a avut o idee.

S-a înfățișat la Brătianu și i-a cerut concediu. Să meargă la Odessa ca să discute, chipurile, cu aliații
ruși. L-a luat alături și pe Mihail Pherekyde, un crai de 75 de ani, ministru fără portofoliu, care ofta
după o tînără păsărică blondă, cuibărită și ea la Odessa.

Brătianu le-a rîs în nas, dar Take era cel mai bun avocat al vremii și, după o oră de presiuni, premierul
a cedat. Take și Mihail au pornit-o să-și vadă iubitele în timp ce țara icnea sub ocupație, armata
tremura și răbda de foame, se lupta cu tifosul și păduchii, iar deplasările le făcea pe jos fiindcă
trenurile erau rechiziționate de miniștri în scopuri personale.

Take Ionescu a înșfăcat clipa și a profitat de vacanța prenupțială ca să lase pe corpul Adinei amintiri
de neșters, mai ales că existau șanse bune să fie șterse de tinerii ofițeri ruși. În anul următor a luat-o
și de nevastă, dar pentru asta a fost nevoie de încă o călătorie, de astă dată la Paris și pe banii
statului român.
În 1917, pe cînd palpitul amoros făcuse din vajnicul Take Ionescu un cotei tăvălit la picioarele
insațiabilei Adina Cordescu, a apărut o situație. Unitățile rusești dezertaseră în masă și colindau
Moldova după bunul plac, punînd ba de-un incendiu, ba de-un jaf, ba de-un viol. Populația trăia sub
teroare, iar guvernul refugiat la Iași a pus la cale o operațiune a armatei române care viza lichidarea
acelor bande.

Dar Take, care era viceprim-ministru, s-a opus. Avea 60 de ani și dragostea îi sfredelea inima cu cele
mai păgîne viziuni. Iubita lui, madam Cordescu (27 neîmpliniți), era refugiată la Odessa, pe teritoriu
rusesc, iar Take se temea că o acțiune împotriva rușilor din Moldova va duce la represalii asupra
Adinei. Generalul Prezan, însă, a ignorat opoziția pe care, cu lacrimi și muci, o făcea Take și a
dezarmat în cîteva zile toate bandele de muscali în care fierbeau ideile bolșevice și vinul de buturugă
moldovenesc. Situația s-a liniștit. Cît despre Adina, ea a păstrat în continuare excelente relații cu
ofițerii ruși.

Take Ionescu a fost cuprins de rușine și și-a înaintat demisia, cu toate că Brătianu și regele Ferdinand
s-au rugat de el să rămînă. Un an mai tîrziu, cînd Guvernul Marghiloman le făcea dosare antantiștilor,
generalul Mackensen a avut ideea să ofere unora exilul, ca să nu stîrnească revolte în rîndul
populației. Brătianu și majoritatea liberalilor au refuzat să plece, dar Take n-a zis ba. Adina Cordescu
își mutase nurii la Paris, așa că Take a luat conducerea trenului și l-a transformat, dintr-un tren al
refugiului, într-un tren al conferinței de pace. La bordul lui și-a instalat apropiații, secretarii și, alături
de alți politicieni izgoniți de amenințarea pușcăriei, a construit iluzia unei acțiuni patriotice în forță,
menită să rezolve la Trianon chestiunea României Mari.

Norocul îndrăgostiților e atît de generos încît vechea soție a lui Take, englezoaica Bessie, a căzut de
pe cal în Hyde Park și și-a rupt gîtul. După ce a ajuns la Paris, Take a dat fuga s-o îmbrățișeze pe
Adina, apoi s-a dus la Londra să rezolve succesiunea. Bessie nu era săracă, așa cum avea să se
constate după toaletele și bijuteriile Adinei, ajunsă imediat doamna Take Ionescu.

Take s-a mai bucurat doar patru ani de corpul și zîmbetul Adinei. În 1922 a murit în Italia, intoxicat cu
stridii și stropit cu șampanie. A fost un om politic cu intuiții de geniu, un avocat neîntrecut și un
iubitor al marilor uniri cu românii și cu româncele.

Din toamna anului 1898 și pînă în toamna anului 1899, în România n-a mai plouat. Seceta a pîrjolit
holdele și, odată cu ele, și edificiul fragil al finanțelor statului. Criza a lovit economia românească cu
forța unui asteroid. Bugetul național s-a prăbușit, iar falimentul de stat a încolăcit întreaga țară, ca un
șarpe monetar internațional, căci creditorii externi și-au sporit strînsoarea.

De la Războiul de Independență, România trăia pe datorie. Împrumutase bani la greu pentru a finanța
marile lucrări de infrastructură – căi ferate, porturi, podul de la Cernavodă. Clasa politică spera să
modernizeze țara într-o singură generație, cum zicea Take Ionescu.

Numai că nici un giuvern nu luase, în cei 18 ani de împrumuturi, vreo măsură de consolidare a
economiei. Dimpotrivă, România trăia de pe urma exportului de cereale și atît. Nu capitaliza nimic, nu
diversifica producția și veniturile cîtuși de puțin. De pe urma cerealelor veneau în țară 80% din
cîștiguri, iar cînd seceta a oprit fabrica de bani, economia s-a prăbușit.
Guvernul conservator condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul, numit în aprilie 1899, a
anunțat un pachet de măsuri de redresare. Între aceste măsuri, după un obicei care s-a păstrat pînă
în ziua de azi, se găsea privatizarea sau vînzarea activelor statului.

Nababul a scos la vînzare cota statului de la Banca Națională, în cuantum de o treime, pe care a luat
18 milioane de lei. A mai vîndut monopolul hîrtiei de țigarete pentru 15 milioane de lei și cam atît. A
mai încercat să vîndă Societatea Română de Navigație Maritimă, adică flota, și terenurile petroliere
ale statului, adică Petromul. Acestea, însă, au fost nevoite să aștepte încă un secol în portofoliul
statului român, pînă cînd doi succesori ai Nababului, Băsescu și Năstase, au reușit să ducă la bun
sfîrșit înstrăinarea lor.

În 1899, cei mai înverșunați opozanți ai vînzării au fost liberalii. Pe atunci, în liberali clocotea patosul
național. Deviza lor, „Prin noi înșine“, își croia drum cu coatele, anticipînd revenirea în prim-plan a
familiei Brătianu.

Abia acum se vede de ce s-au bătut liberalii de ieri împotriva vînzării activelor de stat: ca să aibă ce
vinde, la o adică, urmașii lor, liberalii de azi.

Teribila criză economică izbucnită în 1899 a prins la cîrma țării un guvern conservator. Prim-ministrul
Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul, a încercat să vîndă din activele statului, dar n-a reușit
decît pe jumătate. A înstrăinat participațiile de la Banca Națională și de la monopolul hîrtiei de
țigarete, în timp ce Societatea Română de Navigație Maritimă și terenurile petroliere de la Ploiești au
rămas ale țării.

Banii erau însă prea puțini. Așa că Nababul a introdus impozite noi pe consumul de tutun, de zahăr,
de petrol și de alcool. Trebuie spus că alcoolul a contribuit destul de mult la redresare, fiindcă 1899 a
fost un an bogat în beții, cel mai bogat din ultima jumătate de secol. Oamenii beau de supărare că le-
a pus Nababul impozit pe pensii și salarii, că le-a mărit taxele pe succesiuni, pe timbre și pe înscrierea
societăților. Astfel, pe măsură ce Guvernul strîngea șurubul, consumul de alcool contribuia tot mai
mult la buget.

După ce s-a sfătuit cu Take Ionescu, prim-ministrul Cantacuzino a hotărît să oprească investițiile în
infrastructură. A fost abandonată modernizarea portului Constanța, a fost întreruptă asfaltarea unor
drumuri de căruțe și a fost oprită prelungirea căii ferate spre Moldova. Au fost lăsate baltă lucrări
publice începute – cum ar fi imobile administrative și parcuri –, iar muncitorii astfel eliberați s-au
putut ocupa în voie de cele trei palate ale Nababului.

Poporul a răbdat cu supușenie aceste privațiuni și împilări. În timp ce bugetul se scufunda în adîncul
crizei agricole, oamenii așteptau resemnați noile surprize ale sărăciei. Numai că răbdarea a luat sfîrșit
într-o bună zi, cînd Guvernul a introdus impozitul pe producția de alcool. Acest bir lovea direct în
cazanele de țuică ale țărănimii, singura rezervă de voioșie a truditorilor cu cîrca. Rachiul, tescovina și
țuica bătrînă reprezentau ultima linie de rezistență a condiției de țăran. În alambicul din bătătură se
distila stropul de fericire, unicul, pe care proletariatul agricol învățase să și-l ofere ca să uite de
tortura muncii în zadar.

Cînd Nababul a taxat cazanele de țuică, un murmur surd, ridicat din bordeiele țărănești, a cuprins
întreaga țară. Satele au început să se miște, primii arendași au fost fugăriți și au fost chiar incendiate
cîteva conace mai mici, în avanpremiera evenimentelor din 1907.
Regele a înțeles că e groasă și a demis Guvernul Cantacuzino. Guvernul Petre Carp, tot conservator, a
fost instalat în iulie 1900. Carp a crezut că decapitarea Nababului a dat satisfacție țăranilor, dar
lucrurile n-au stat așa. Impozitul pe cazanele de țuică a fost picătura care a umplut paharul. Șapte ani
mai tîrziu, țăranii aveau să-și amintească cine le-a furat rația de ebrietate.

Ca să pună capăt crizei economice, Carol I i-a adus la putere pe liberali în 1901. Noul guvern îl avea în
frunte pe Dimitrie Sturdza, care încă nu înnebunise și nu ajunsese să-și distreze miniștrii lătrînd și
umblînd în patru labe prin sala de consiliu. Sturdza a luat măsuri dure, a dat afară bugetari, a tăiat
salarii, a tăiat pensii, a oprit lucrări de infrastructură. Pe scurt, a strîns cureaua la ultima gaură, așa
încît, la sfîrșitul anului 1902, România trecea de la un deficit de 35 de milioane lei la un excedent de
21 de milioane.

Erau cifre frumoase, clădite pe foamea, frigul și boala populației, pe ruina țărănimii și a burgheziei și,
mai ales, pe o strașnică frînare a infrastructurii de poduri, porturi, piatră cubică și drum de fier.
Canalizarea funcționa doar în centrul Bucureștiului, în cele cîteva clădiri oficiale, pe sub care se
scurgea în apa Dîmboviței digestia miniștrilor. În restul țării, prînzul și cina, atunci cînd existau, se
adunau în fundul curții în bîzîitul muștelor verzi.

Programul de austeritate a afectat, însă, cel mai mult armata. Dimitrie Sturdza, care era și ministru de
Război, a redus nu numai înzestrarea, ci și efectivele. România avea pe atunci cu titlu de armată un
fel de miliție țărănească. Aproape o jumătate de milion de tilicari smulși de la coasă, desculți și
acoperiți cu zdrențe, se instruiau sub palmele sergenților și suduiala ofițerilor. Nu aveau toți
uniforme, iar armamentul era cel abandonat de turci la Plevna, dar aveau avantajul mulțimii.

Cum lipsiseră războaiele în ultimul sfert de veac, nimeni nu se dăduse de ceasul morții să
modernizeze armata. Așa că trupele se ocupau de slugăreala ofițerilor și a mai-marilor politici, pentru
care prestau munci de înalt nivel sclavagist, de la clăci agricole la rîndășie generală, sub pedeapsa
carcerei și a loviturilor de cravașă.

Dimitrie Sturdza a tăiat drastic din efective și a sistat total importul de armament. „Decît o mare
oștire nepregătită, este mai bine să avem una numai de 100.000 de oameni, dar bine pregătită“,
obișnuia el să le spună celor cîțiva generali cu capul pe umeri îngrijorați de distrugerea armatei.
Rezultatul a fost că România s-a pomenit cu o armată de trei ori mai mică și la fel de nepregătită ca
pe vremea cînd se împiedica în prea numeroasa ei trupă.

Cînd ploile au revenit și, odată cu ele, marile exporturi de grîu, România s-a văzut iar cu sacii în
căruță, dar armata a rămas în continuare pe jos. Criza a dispărut, finanțele s-au refăcut, dar armata a
fost lăsată să se pregătească de înfrîngere. Toate fondurile suplimentare alocate au mers în soldele
ofițerilor și generalilor, care și-au investit bunăstarea în burți, cefe, cearcăne și guși, au reintrodus
șampania, caviarul și amorul în programul de pregătire pentru apărarea patriei și s-au prezentat la
examenul Marelui Război fără să ia notă de trecere la trecerea Carpaților.

Panait Mușoiu a fost singurul anarhist de pe Pămînt care nu s-a ascuns o singură zi, singurul instigator
la acțiune contra legii a cărui adresă o cunoșteau Poliția, jandarmii și Siguranța statului.
S-a născut la Roman în 1864, în familia unui sergent de stradă. A făcut gimnaziul în localitate și cu
asta s-a încheiat activitatea lui școlară. Un pic mai tîrziu, cînd hoinărea prin orașele europene care
adăposteau anarhiștii, nihiliștii, socialiștii și teroriștii noii lumi în formare, a răsfoit cursurile
universității din Bruxelles, dar doar atît cît să se lămurească că se poate lipsi de ele.

După ce a luat parte, în 1891, la congresul celei de a doua Internaționale Socialiste, s-a radicalizat și,
revenit în România, a început să propage idei anarhiste pe față, la lumina zilei, în văzul publicului și al
autorităților. A scos publicații în colaborare cu singurul său adept asumat, doctorul Panait Zosin, i-a
tradus pe toți anarhiștii la modă, de la Bakunin la Kropotkin și Malatesta, a organizat sindicate și le-a
îndemnat să se revolte împotriva patronilor din industria petrolieră. A vorbit muncitorilor de pe gard
sau suit pe butoaie, a încercat să explice proletariatului necesitatea de a-și arunca în aer patronii și
mijloacele de producție. N-a obținut mai mult decît priviri nedumerite și, ici-colo, între înjurături, cîte
o aprobare cu jumătate de gură, dar nu s-a lăsat. A continuat să își susțină opiniile în scris, pe teren și
chiar în arestul Poliției, unde ajungea din cînd în cînd.

Poliția a fost multă vreme nedumerită de faptul că Mușoiu nu se ascunde. Ideile lui și, mai ales,
acțiunile pe care le cereau erau subversive, dar inspectorii au băgat repede de seamă că entuziasmul
slab pe care îl trezeau făceau din ele un fel de dinamită udă, care nu ia foc și nu aruncă în aer nimic.
Ca urmare, îl supravegheau pe Mușoiu cu multă lejeritate, îl tratau destul de uman. Îi făceau
percheziții, îl filau și îl urmăreau peste tot, îl vizitau noaptea acasă, ca și cum i-ar fi purtat de grijă
unui nebun care trebuie apărat de el însuși.

La rîndul lui, Panait Mușoiu îi anunța din timp unde urmează să le vorbească sindicatelor și ce
urmează să publice. Noaptea lăsa ușa deschisă, ca să poată intra sergenții în caz că hotărau o
percheziție, iar cînd lipsea de acasă le lăsa cheia sub preș.

Nu a primit niciodată bani de la organizațiile internaționale sau de la grupările politice interesate de

explozii, victime și dărîmături. A luptat întotdeauna pe cont propriu, cu mijloace personale,
înnădindu-se la chirie de la o lună la alta, răbdînd de foame cu săptămînile și traducînd zi și noapte
din trei limbi pentru cîțiva bănuți. A fost un proletar individualist, un autodidact de talent, un
revoluționar pur, un marxist profund, un socialist renegat și un anarhist cu acțiunea limitată la vorbe.
Nu a fost implicat în cele cîteva atentate cu bombă din anii ’20, dar a susținut cu curaj curățirea
regeneratoare a clasei politice, instituțiilor și societății.

A trăit și a murit singur, în 1944, fără să înțeleagă de ce lumea nu vrea deloc să se schimbe.

Pînă să ajungă ministru de Interne în Guvernul Petru Groza, Teohari Georgescu a crezut că iubește
comunismul, dar imediat ce puterea i-a adus la picioare infinitele ei oportunități, a înțeles că, de fapt,
iubește banii și luxul, traficul de influență și seducerea femeilor aflate la ananghie.

Față de alți comuniști ilegaliști, Teohari a petrecut ceva mai mult timp în preajma cărților. O viață de
sărăcie cruntă, dusă în mahalaua Chitilei, l-a împins să lucreze de la 15 ani, ca ucenic, la tipografia
Cartea Românească. Simpla prezență a ziarelor, lectura titlurilor și, uneori, a cîtorva pagini de foileton
l-au făcut pe tînărul Georgescu șă înțeleagă că lumea e strîmbă. Așa că ideile lui Marx și faptele lui
Lenin, care făceau valuri printre muncitorii tipografi, i s-au înfățișat precum calul înaripat ce mănîncă
jăratec. Teohari a încălecat pe ocazia oferită de comuniști și a început să lupte pentru îndreptarea
lumii. A fost arestat în 1933 pentru răspîndire de manifeste și condamnat la trei ani, dar, după două
luni de bătaie și acordul de colaborare dat Siguranței, a fost eliberat.

Imediat a fost convocat la Moscova, unde zelul său fusese remarcat. Teohari nu era prost deloc, așa
că a fost instruit de NKVD pentru lupta politică în clandestinitate. Gheorghi Dimitrov, șeful său direct,
l-a pus la punct cu tehnicile de cifrare și de transmitere a mesajelor codate.

După 23 august 1944, cînd intră rușii în țară, Teohari Georgescu e eliberat din pușcăria Caransebeș,
unde ispășea, de trei ani, o pedeapsă de zece ani. La recomandarea Anei Pauker, căreia Teohari îi
lăsase, cu ocazia cursurilor de la Moscova, o impresie erotică greu de șters, e pus la dispoziția
generalului Fedicikin, șeful rețelei de agenți sovietici din România și Bulgaria. Fedicikin îl însărcinează
pe Teohari să infesteze Poliția, Jandarmeria și Siguranța cu ideile tătucului Stalin, iar Teohari rezolvă
treaba ca la carte și înainte de termen. Așa că, pe 6 martie 1945, e numit ministru de Interne.

În spatele energicelor acțiuni de exterminare a elitelor prin arestare, temniță și reeducare, pe care le-
a organizat în cei șapte ani de ministeriat, Teohari Georgescu descoperă cu entuziasm plăcerile
puterii. Poziția în care ajunsese îi permitea să facă orice: nu numai să aresteze, să împuște sau să
distrugă pe oricare din dușmanii de clasă, ci, mai ales, să facă bani, avere și sex după pofta inimii.

Teohari începe să ușureze soarta unor deținuți contra unor sume apreciabile, plătite de familii. Pe
unii – pe cei care aveau case monumentale, bijuterii sau tablouri ce puteau fi dobîndite pe nimic –
chiar îi eliberează. Vinde evreilor pașapoarte pe cocoșei de aur și confiscă pe cont propriu mobilierul
și arta din conacele exploatatorilor trimiși la canal. Una din marile lui pasiuni a fost seducerea
nevestelor deținuților politici. Teohari le promitea că le menajează bărbații la ocnă și le cerea în
schimb lungi reprize de sex neprotejat. De altfel, el mărturisește această slăbiciune într-un
interogatoriu, unde adaugă și că a obligat mai multe sute de tovarășe secretare să nu-i opună
rezistență în birou sau pe teren.

Chefurile și viața bună nu-l feresc însă pe Teohari Georgescu de judecata grea a partidului. Lupta
pentru putere între grupul Gheorghiu-Dej și grupul moscovit îl prinde pe Teohari cu pantalonii în
vine. Alături de Ana Pauker și de Vasile Luca e acuzat de deviaționism de dreapta și arestat. Are însă
norocul să scape de pușcărie, poate datorită împărțelii grijulii a prăzii burghezo-moșierești pe care a
făcut-o cu ceilalți tovarăși. Dej îl marginalizează, simbolic, pe postul de director la tipografia Cartea
Românească, de unde Teohari plecase ca ucenic. Moare în 1976, în Republica Socialistă România,
decorat și inclus în cartea de istorie, fără ca nimeni să-i mai amintească de sutele de mii de oameni
trimiși la exterminare.

După venirea la putere a tovarășilor săi de detenție de la Tîrgu Jiu, Alexandru Moghioroș a primit
însărcinări de mică dificultate intelectuală, fiindcă nu fusese chiar un student strălucit în celula lui
Gheorghiu-Dej. I s-a dat așadar pe mînă colectivizarea unor județe din Ardeal pe bază de bătaie.
Moghioroș a avut o contribuție însemnată la acest capitol revoluționar, fiind cel care a propus și
implementat ordinul de arestare a țăranilor înainte ca ei să afle că au devenit chiaburi.

Dar agricultura, cu provocările ei simple, i-a stimulat și mai mult spiritul inovator. În 1957, cînd era
viceprim-ministru în Guvernul Chivu Stoica, Moghioroș a rostit celebra teoremă agrară: „Vacilor le-au
fost mîncate coarnele de cai“. Asta, în traducere, însemna că Republica Populară Română nu are
destule vite din cauză că fînul cel mai bun e dat la cai. Prin urmare, caii erau responsabili de
înfometarea vacilor și de limitarea producției de lapte și carne. Moghioroș i-a liniștit, însă, pe
tovarăși: el avea și soluția. Iar soluția reieșea din lupta de clasă pe care o duceau partidul și clasa
muncitoare împotriva claselor retrograde. Uciderea cailor, a tuturor cailor, și eliminarea lor din
competiția pentru iarbă le-a părut tovarășilor din Guvern și din Comitetul Central o acțiune cu
adevărat demnă de gîndirea tovarășului Stalin, care, deși murise de patru ani, se vede treaba că-i
veghea și le transmitea idei din paradisul bolșevic.

Au fost uciși peste 800.000 de cai, inclusiv lipițanii din marile herghelii de rasă din Mangalia și
Făgăraș. Carnea a fost dată la porci, iar oasele au fost depozitate în gropi cu var, ca să poată fi
numărați de tovarășii însărcinați cu supravegherea masacrului.

Rezultatele n-au întîrziat. Porcii au făcut o formă de pestă care le-a redus numărul cu două treimi, iar
vacile au rămas la aceleași cifre scăzute, fiindcă nu le trebuia fîn mai mult din porția cailor. Atît
mîncau ele.