Secțiuni poetice:

Cristian Popescu

Ciornei Petronela-Ionela
Anul III, Semestrul II
Limbi și Literaturi, Franceză-
Română
 Cristian Popescu s-a născut în 1 iunie 1959 în București și a fost un poet
român afiliat nouăzecismului literar. Deși a murit în 1995 la vârsta de 36 de ani,
Cristian Popescu este considerat unul dintre cei mai importanti poeți ai anilor
90 și unul dintre cei mai proeminenți membri ai cenaclului literar Universitas
condus de criticul literar și profesorul Mircea Martin.
A publicat mai multe volume de versuri, printre care se numără: Familia
Popescu, Cuvînt înainte și Arta Popescu.
Criticul Mircea Martin, spunea despre Cristian Popescu: "De la primele
poezii publicate până la manuscrisele cele mai recent descoperite, aceleași idei
poetice străbat opera sa, un amestec de vis și gândire, asa cum le definea însuși
poetul. Visele din capul mamei au explodat în inima pruncului."
 Cristian Popescu aparţine (convenţional) generaţiei "nouăzeciste" în perioada
afirmării lui, pe vremea când participa la boema literară, fiind coleg, prieten, tovarăş
de suferinţă, rival, partener de discuţii cu Ioan S. Pop, Mihail Gălăţanu, Daniel
Bănulescu, Diana Manole, Gabriel Stănescu, Lucian Vasilescu, Marius Oprea,
Simona Popescu, Valentin Iacob, Ştefan Damian, Cătălin Ţârlea, Augustin Ioan,
Cristian Tudor Popescu şi încă mulţi alţii.
Toată această pleiadă de nou-veniţi a rămas pe nedrept în umbra generaţiei
"optzeciste", care şi-a organizat mai bine succesul şi care şi acum se află în ofensivă.
Este regretabil că se întâmplă aşa, întrucât printre "nouăzecişti" există mulţi autori cu
personalitate, inteligenţi şi inventivi, capabili să scrie texte de o expresivitate
violentă, cum n-au scris cei dinaintea lor, în mod paradoxal, o literatură cu adevărat
agresivă, care clatină până aproape de răsturnare barca obişnuinţelor noastre literare.
 În anul 1994, la câțiva ani după
revoluție, Cristian Popescu publică
Arta Popescu, un volum care după mai
bine de 50 de ani de la avangardă,
reușește să-i surprindă spiritul prin
lejeritatea cu care spune de toate și nu
spune nimic.
Pentru Cristian Popescu, poezia
însăși este boala de care încearcă să se
vindece, nu antidotul. Popescu se
întreabă „De ce public poezii și eseuri
în care – de cele mai multe ori – îmi
vomit pe pagină boala? Eu de-asta
scriu: ca să mă las de scris”. Așa de
antitetic și așa de clar, încât cititorul
poate să înțeleagă, dacă citește „Arta
Popescu”, ce travaliu presupune actul
de a scrie.
 O mare parte din volum este despre durere: durerea de a fi în viață, de a fi poet, de a fi îndrăgostit
de o fantasmă – poezia își justifică, astfel, dreptul de a fi un substantiv feminin – pentru fiecare poet în
parte, femeia ia alte forme. Pentru Popescu, sunt toate și niciuna, și asta pentru că:
„Arta Popescu nu s-a născut,
Nu. S-a inventat doar un biet aparat.”,
„Au fost doar liniile trenulețului electric
întinse prin cameră
după cum s-a calculat
configurația liniilor ei din palmă.”
 Poetul însuşi a fost un producător de (au­to)mitizări paradoxale, în negativ: mitizări
alegorice ale propriei familii şi ale numelui Popescu, cel mai banal nume românesc de
familie, ale morţii ca ferpar fără sfârşit, ale lumii ca bâlci al deşertăciunilor sau ale vieţii
ca mică publicitate grotescă. S-a aventurat şi în explorarea unor teritorii cultivate riscant
în poezia autohtonă după restricţiile epocii anterioare şi a aspirat să confere o metafizică
lirică (inclusiv pe formula unor „psalmi ai lui Popescu“) artelor performative de tot felul,
de la muzică şi dans la teatru şi circ. A transformat poemul tradiţional în prozopoem
biografico-absurdist, iar prozopoemul în eseu existenţial şi religios. Tinzând mereu spre
un dincolo (de poezie, de literatură, de viaţă), aventura sa creativă, proiectată mereu pe un
fundal biografic dramatic, rămâne exemplară în sine.
 STAU ŞI MĂ ÎNTREB.

Mai liniştit aş fi dacă m-aş întâlni la un pahar de vorbă în fiecare zi cu câte-un

„cititor" sau dacă le-aş trimite tuturor poeme-dedicaţii, poeme-scrisori. Prin poştă, la
adrese şi pe nume precise. Nu mă neantizez şi eu ca autor, ca persoană, expediind o
carte, aşa, lumii în general, unui potenţial infinit de destinatari?

Singurul „răspuns" pe care l-am găsit (precizez accentuat: un răspuns doar pentru
mine, nu generalizez sau teoretizez -mărturisesc doar), singurul „răspuns" este
următorul: nepricepându-mă la nimic altceva decât la scris şi la citit, public literatură
ca să am ce mânca, ce îmbrăca, ce bea şi ce fuma.. Ca să am şi eu până la urmă casa
mea. Pentru o bucată de pâine. Atât. Cred însă că păcatul publicării spovedaniilor mele
este destul ele mare.

Dacă te-apuci SĂ STAI, n-ai cum să nu TE-NTREBI. Tot ce pot spera e c-o să
stăm aşa cât mai mulţi, împreună.
Cristian Popescu avea destin de scriitor, nu era doar o persoană care
scria. Scrisul reprezenta sensul însuşi al vieţii lui.
Despre Cristian Popescu nu se poate spune: a trăit şi a murit. El şi-a
cheltuit viaţa, dând-o în schimbul literaturii.

Cristian Popescu a fost un Robinson Crusoe al poeziei, care a

inventariat şi valorificat inteligent ceea ce a găsit pe insula existenţei
lui.
Vă mulțumesc pentru atenția acordată
și vă doresc o zi plină de zâmbete!