DESPRE ADRIAN PĂUNESCU

Profesor Alina Petre

Şcoala Gimnazială ,,Tudor Segărceanu” Goicea

Adrian Păunescu a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist,

textier, scriitor, traducător și om politic român. Dintre toţi scriitorii români, Adrian Păunescu a
reuşit să stârnească discuţii pro şi contra la cel mai înalt nivel, dar, indiferent de opţiune, toţi au
recunoscut valoarea incontestabilă a operei sale. Plecând de la poezia manifest, trecând prin cea
patriotică sau de protest, cu mesaj ascuns subtil sau direct, ajungând la superbele poezii de
dragoste, poetul a ajuns la sufletul oamenilor mai mult decât orice alt scriitor contemporan.
Incredibila capacitate de a reuşi să fascineze mulţimea pe care o aduna la
spectacolele ,,Cenaclului Flacăra”, a avut ca rezultat insuflarea gustului pentru lectură şi pentru
bunul gust, pentru că Adrian Păunescu recita atât poeziile sale cât şi pe cele ale marilor poeţi ai
lumii, impunea respect pentru creaţie, pentru cultură. Era un adevărat dicţionar enciclopedic, te
uimea capacitatea de memorare şi de reproducere a cunoştinţelor acumulate, pe care le dăruia cu
ostentaţie, dar şi cu bucurie tuturor. Generaţia care a avut bucuria de a participa la acele
grandioase concerte citea mult, se informa, învăţa poezii. Unde este acum un alt titan al culturii
care să propage aceeaşi dorinţă de ,,a şti”? După Revoluție, Păunescu a afirmat despre Cenaclul
Flacăra, că a fost cea mai complexă înfăptuire a sa și cea mai importantă mișcare cultural-politică
din Europa anilor ’70-’80. Despre înființarea acestui ansamblu, liderul său declara într-un
interviu din anul 2008:Cenaclul Flacăra a fost o invenție a mea bazată, desigur, pe toată
aspirația generațiilor trăitoare atunci în România de a fi mai libere.
Poezia lui Adrian Păunescu afişează în întreaga ei desfăşurare o libertate programată,
ceea ce coincide cu însăşi chintesenţa acţiunii sale pragmatice. A face sensibil un univers poetic
interogativ echivalează desigur cu un fermecător naufragiu pe ţărmul omniscient şi totuşi virgin
al dilemei. Această tensiune produce şi e capabilă să repete explozia retorică a temperamentului.
Dar trebuie îndată văzut că dezlănţuirea de forţe nu este, în ciuda timbrului ei risipitor („Risipind
în toate acestea pasiunea / Electrică a sufletului meu, bogat în tensiuni”, cum se deschide
volumul de debut, Ultrasentimente, 1965), una anarhică; ea absoarbe conştiinţa căreia i se
adresează ca într-un vârtej dar, scopul fiind atât de bine prefigurat, impresia finală va fi una de
riguroasă ierarhizare a valorilor. Poetul nu este numai insul investit „a vorbi ce vede”, ci
personalitatea care cuprinde expresiv lumea. Care o organizează pentru a face răsunătoare
punctele ei nevralgice, suferinţa, marile probleme ale actualităţii. „Ultrasentimentul” ar avea
tocmai semnificaţia dublă, ambiguitatea prolifică pe care prefixul o acordă cuvântului:
„intensificare” (depăşire a măsurii prin extensie) dar şi „trecere dincolo de”. Vedem în această
ambiguitate formală, atât de spectaculos rezolvabilă, atât de coerent rezolvată, esenţa gândirii
poetice a lui Adrian Păunescu. Ultrasentimente, poeziile sale sunt purtătoarele unei sarcini
electrice: ele încearcă – şi reuşesc în majoritatea cazurilor – să ajungă direct la esenţa
fenomenului social interogat. Conştiinţa socială a poetului nu e mai puţin una morală, în înţelesul
determinat-estetic al termenului. El va vorbi cu vervă scânteietoare de degradarea valorilor, va
scrie manifeste pentru sănătatea pământului, dorind să rostească şi să ofere (ce trufie!) soluţii
pentru conservarea lor sau pentru apărarea planetei, va pronunţa protetic axiomele evoluţiei
sociale, va triumfa lăsând senzaţia că în boabele de grâu ale sentimentelor revolute („tu vei
semăna grâu / şi boabele vor exploda ca nişte grenade. // Am ieşit la semănat şi câmpul bubuia”)
se conţine cosmosul întreg. „Fericirea de a putea povesti nefericirea” e posibilitatea de sorginte
demiurgică de a face expresiv abisul lăuntric, secretul aruncat la picioarele mulţimii şi devenind
astfel cuvânt de ordine al acţiunii revoluţionare (revoluţie, mai întâi, în universul afectiv).
Eugen Simion spunea despre poet: "Adrian Păunescu mi-a fost mai întâi student. În al
doilea rând, a fost un poet despre care am scris de la început şi mi-a plăcut; un poet original. În al
treilea rând, mi-a devenit prieten şi am păstrat prietenia lui câteva decenii.
Adrian Păunescu face parte din generaţia '60, generaţia lui Nichita şi Marin Sorescu, fiind mai
mic decât Nichita cu 10 ani. Într-un fel, a încheiat acest pluton extraordinar pe care-l constituia
generaţia '60. O persoană puternică, una dintre cele mai puternice ale generaţiei sale. 
Cât a fost în Parlament, a fost un mare orator, cred că un orator extraordinar. Un om contestat în
ultima vreme pe nedrept, după părerea mea, pentru că i s-au pus în seamă toate fărădelegile
sistemului bolşevic. Păunescu nu este un ţap ispăşitor şi nu trebuia să fie paratrăsnetul revoluţiei
noastre.
El este un poet, înainte de orice, şi cred că va rămâne un poet important. Acum 30 de ani, Şerban
Cioculescu spunea că, după Tudor Arghezi, Adrian Păunescu e cel mai important poet social. Eu
cred că e şi ultimul mare poet social, dupa ce au dispărut Vieru şi Ion Alexandru.
În ce priveşte discursul său politic, el a fost deseori contestat, dar eu cred că, în ultimii douăzeci
de ani, el apăra cauze juste. Devenise un fel de mesager al acestei lumi româneşti care suferea şi
care şi-a pierdut orice speranţă în epoca postmodernă. 
Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a declarat pentru
Mediafax că Adrian Păunescu a fost ,,o puternică personalitate şi un poet important", care
uneori ,,a căzut victimă excesului propriilor calităţi".
,,A fost o puternică personalitate şi un poet important, care uneori a căzut victimă
excesului propriilor calităţi. Într-un fel, temperamentul extrem de impulsiv încă din tinereţe l-a
împins să îmbrace cauze nu întotdeauna corecte. Lasă un gol în poezia românească atât ca om,
cât şi ca artist, ca formulă personală de poezie pe care o au destul de puţini în epoca noastră", a
spus Nicolae Manolescu.

Bibliografie:
www.adevărul.ro
www.jurnalul.ro
Costin Tuchilă, ,,Retorica surprizei, https://costintuchila.wordpress.comPunctul pe cuvânt