Grupa I

Noțiunea de frondă în literatura universală si literatura

română

Definirea conceptului de frondă și avangardă

                    Fronda a fost o mișcare social-politică de la mijlocul secolului
al XII-lea apărută în Franța și îndreptată împotriva absolutismului
monarhic. Prin extindere de sens a ajuns să însemne răzvrătire,uneori
batjocorire,la adresa convențiilor,formele prestabilite dintr-un anumit
domeniu.
                  Fronta este o constantă a spiritului uman.Ea marchează deseori
``bătăliile dintre generații``(tinerii contestă pe cei mai în vârstă pentru a
fi ulterior contestați la rândul lor) și nu de puține ori polemicile din
spațiul politic. în artă și în literatură,de regulă,un curent se constituie
prin dizolvarea curentului ulterior:romantismul constituie rigorile
clasicismului,modernismul poetic va substitui mitul romantic;al
inspirației, al transei poeziei cu artificiul, ca formă a lucidității
creatoare ,postmodernismul este o reacție la modernism,etc.
                Poezia interbelică a însemnat pentru literatură română o înnoire
fundamentală ,în primul rând prin refuzul modelelor tradiționale și în al
doilea rând ,prin multiplicarea tendințelor estetice ,fiind epocă în care s-
au manifestat numeroase curente: simbolismul, futurismul,
suprarealismul, constructivismul etc. Toate acestea s-au născut dintr-o
frondă față de tiparele consacrate și din nevoie afirmării nevoii pentru
creație.
              Termenul de avangardă este împrumutat din limbajul
militar,unde indică un detașament trimis înainte,într-o misiune deseori
riscantă ,să exploreze terenul necunoscut . Avangardă literară se
caracterizează prin :activism și negarea tradiției,prin extremism ,prin
concentrarea asupra creației ca proces . Mișcarea de avangardă
ilustrează o stare de criză prin acte arhaice și revolte spectaculoase.
Fiind o acțiune de șoc,avangarda are o funcție regeneratoare și
deschizătoare de drum.
    Fenomen de ruptură,avangarda istorică nu putea apărea într-un
moment mai potrivit decât    de primul război mondial care a adus cu
sine profunde mutații sociale și o dorință firească de reevaluare a
tuturor certitudinilor pe care se sprijinea omenirea de multă vreme.
  Termenul provine din franţuzescul avante-garde, ce desemnează un
detaşament care explorează terenul necunoscut, pregătind
înaintarea unei armate.
Curente avangardiste europene
              Cele mai importante curente avangardiste apărute în
avangardismul european au fost:dadaismul, futurismul şi
suprarealismul.
1. Dadaismul: este un curent ce se încadrează în avangarda artistică
europeană, iniţiat de un grup de tineri boemi refugiaţi în Elveţia în anii
Primului Război Mondial. Se „naşte” în februarie
1916, în Cabaretul Voltaire    din Zürich şi se remarcă prin manifestările
de teribilism anarhic,recitaluri absurde de anti-poezie, explozii de
colaje, farse scandaloase menite să ultragieze
gândirea comună. Sufletul mişcării a fost poetul român Tristan Tzara.
2. Futurismul: este o mişcare a modernismului artistic italian, celebrând
noua eră a tehnologiei moderne. Iniţiatorul      mişcării      este poetul
Filippo Tomasso Marinetti care,în 1909 publică „Manifestul futurist„
.Revolta futuristă împotriva tuturor tradiţiilor culturale merge mână în
mână cu glorificarea "frumuseţii vitezei", cultul maşinilor şi al societăţii
contemporane.În manifestul său, Marinetti îndeamnă la respingerea
artei tradiţionale şi la lichidarea muzeelor .Deşi    manifestul este
publicat la Paris - cel mai important centru al avangardei timpului - el
este destinat cu precădere mediilor intelectuale italiene. În acelaşi timp,
pe zidurile oraşului Milano apar afişe cu lăţimea de trei metri şi
înălţimea de un metru, din care sare în ochi cuvântul „FUTURISMO”,
scris cu roşu aprins. Între anii 1909-1916, apar peste cincizeci de
manifeste care se referă la sfere atât de variate precum politică, dans,
muzică, film, sculptură, pictură    sau chiar bucătărie.
4. Suprarealismul:este termenul care denumeşte curentul artistic şi
literar de avangardă ,care proclamă o totală libertate de expresie,
întemeiat de André Breton (1896-1966) şi dezvoltat mai ales în deceniile
trei şi patru ale secolului trecut (cu aspecte şi prelungiri
ulterioare).Primul care a utilizat termenul într-o accepţie legată de
creaţia artistică a fost Guillaume Alollinaire în „Les Mamelles„ de
Tirésias, subintitulată    „dramă suprarealistă"    (reprezentată    în1916).
Începuturile mişcării se leagă de grupul (nonconformist şi de evident
protest antiburghez)de la revista pariziană „Littérature„ (1919) condusă
de André Breton, Louis Aragon    şi Phillipe Soupault, care – reclamându-
se de la tutela artistică a lui A. Rimbaud,    Lautréamont şi Stephane
Mallarmé – captează tot mai mult din îndrăzneală spiritului înnoitor şi
agresiv al dadaismului. Dealtfel, atât în „Littérature„ (unde Bréton
publică, în colaborare cu Phillipe Soupault,Câmpurilemagnetice, primul
text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste
alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi
suprarealism. Sunt două mişcări apropiate,având scriitori comuni, dar
alianţa nu va dura.
SaȘA PANĂ: „MANIFEST„
„strigat de timpan
avion
t.f.f.-radio
televiziune
75 h.p
marinetti
breton
vinea
tzara
ribemont-dessaignes
arghezi
brâncusi
theo van doesburg
uraaaa uraaaaaa uraaaaaaaa
arde maculatura bibliotecilor
a.et p. Chr. n.123456789000.000.000.000.000. kg.
sau îngrasa sobolanii
scribi
aptibilduri
sterilitate
amanita muscaria
eftimihalachisme
brontozauri
Huooooooooooooooo
=Combina verb
abcdefghijklmnopqrstuvwxyz
= arta ritm viteza neprevazut granit
guttenberg reînvii„

„Poemă mondenă„, TRISTAN TZARA

„Poemă mondena ,cum să ne petrecem viaţa-întrebare-
Sunt plictisit;sunt arătura de toamnă la ţară
Şi literatura e viermele ce roade drumul subteran
Prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vie

În provincie unde dădeau educaţie părinţii
Pentru păstrarea credinţei- a crezut că-i mai bine să vie
În oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.„

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine

Fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate
Baletiste flori întoarse baletiste răsturnate
Arătaţi-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeia goală, în sală jenă, dar niciun

Gând sincer care să te doară, niciun actor care să moară.
Negrul din lună coboară (delicios) ca vrabia pe vioară
Şi dacă vrei iubita mea dacă vrei o să-ţi plătesc un capriciu.

CONCLUZIE
            Care a fost contribuţia avangardei în literatura română? Apărută
ca reacţie împotriva sistemelor de expresie depăşite, împotriva
structurilor stilistice tradiţionale – dar, de fapt, mai ales împotriva
conţinuturilor pe care le presupuneau aceste structuri – avangarda
literară de la noi, cum s-a întâmplat şi în alte părţi, n-a izbutit prin
propriile ei forţe interne să treacă de faza negaţiei şi să instaureze într-
adevăr acele noi mijloace expresive în numele cărora lupta. Fără să
joace, în ansamblul literaturii române, un rol de amploarea celui deţinut
de mişcările din alte ţări,avangarda noastră literară nu este însă lipsită
de unele merite istorice însemnate. Ea a contribuit în chip substanţial la
lărgirea conştiinţei literare, la diferenţierea receptivităţii estetice; a
pregătit terenul atât pentru apariţia, cât şi pentru înţelegerea unor noi
forme artistice.
Huooooooooooooooo
=Combina verb
abcdefghijklmnopqrstuvwxyz
= arta ritm viteza neprevazut granit
guttenberg reînvii„
„Poemă mondenă„, TRISTAN TZARA
„Poemă mondena ,cum să ne petrecem viaţa-întrebare-
Sunt plictisit;sunt arătura de toamnă la ţară
Şi literatura e viermele ce roade drumul subteran
Prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vie

În provincie unde dădeau educaţie părinţii
Pentru păstrarea credinţei- a crezut că-i mai bine să vie
În oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.„

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine

Fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate
Baletiste flori întoarse baletiste răsturnate
Arătaţi-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeia goală, în sală jenă, dar niciun

Gând sincer care să te doară, niciun actor care să moară.
Negrul din lună coboară (delicios) ca vrabia pe vioară
Şi dacă vrei iubita mea dacă vrei o să-ţi plătesc un capriciu.
CONCLUZIE
            Care a fost contribuţia avangardei în literatura română? Apărută
ca reacţie împotriva sistemelor de expresie depăşite, împotriva
structurilor stilistice tradiţionale – dar, de fapt, mai ales împotriva
conţinuturilor pe care le presupuneau aceste structuri – avangarda
literară de la noi, cum s-a întâmplat şi în alte părţi, n-a izbutit prin
propriile ei forţe interne să treacă de faza negaţiei şi să instaureze într-
adevăr acele noi mijloace expresive în numele cărora lupta. Fără să
joace, în ansamblul literaturii române, un rol de amploarea celui deţinut
de mişcările din alte ţări,avangarda noastră literară nu este însă lipsită
de unele merite istorice însemnate. Ea a contribuit în chip substanţial la
lărgirea conştiinţei literare, la diferenţierea receptivităţii estetice; a
pregătit terenul atât pentru apariţia, cât şi pentru înţelegerea unor noi
forme artistice.
 Grupa a II-a
Activitatea lui Ion Vianu
                        Ion Vinea (pseudonimul literar al lui Ion
Eugen Iovanaki, născut pe data de 17 aprilie 1895, la
Giurgiu şi a decedat pe data de 6 iulie 1964,la București)
a fost un poet român simbolist, aflat mereu în
vecinătatea mișcării literare de avangardă.A fost poet,
prozator şi traducător,fiul lui Alexandru Iovanache,
moşier, şi al Olimpiei Vlahopol.
                        După studii elementare şi medii la Institutul "Sf. Vineri" şi la
Liceul "Sf. Sava" îşi ia licenţă în Drept în 1924 la Universitatea Bucureşti,
între 1916 şi 1919 a fost mobilizat la Iaşi. Deputat român (1928-1932) şi
preşedinte al Uniunii Ziariştilor profesionişti (1938-1944) împreună cu
Tristan Tzara şi Marcel Iancu înfiinţează, în 1912, revista “Simbolul”, în
care debutează cu poezii originale. Din 1913, colaborează la “Noua
revista română”, apoi la “Rampă”, “Faclă” şi “Seară”. În 1915 editează
împreună cu Tristan Tzara revista “Chemarea”.
          Redactor la “Deşteptarea economică şi social”, la “Omul liber” şi la
“Adevărul”. Fondează şi conduce “Contimporanul” (1919-1931), revistă
reprezentativă pentru avangardismul românesc; succede directoratului
lui N. D. Cocea la ziarul “Faclă”. Prezenţa publicistică laborioasă la
“Evenimentul zilei”, dar şi la “Gândirea”, “Adevărul literar şi artistic”.
Debutează editorial cu volume de proze: “Descântecul” şi “Flori de
lampă” (1925), urmat de “Paradisul suspinelor” (1930).                                  
          Poeziile publicate în “periodice” apar în volumul în anul morţii
(“Ora fântânilor”, 1964), iar postum romanul “Lunatecii” (1965). “Venin
de mai”, rămas neterminat, e tipărit în 1971; de asemenea, o parte din
“Publicistica literară” (1977).Face traduceri remarcabile din Shakespeare
şi Edgar Allan Poe ,întregeşte profilul unui scriitor care a marcat o
întreagă epocă atât prin atitudinea avangardistului faţă de opera
"definitivă", cât şi prin deschiderile stilistice şi de viziune ce
caracterizează scrisul său, disimulativ şi proteic.
          În literatură română modernă Ion Vinea rămâne un "caz" în primul
rând prin amânarea, datorată orgoliului sau atitudinii iconoclaste faţă
de textul considerat "definitv", a debutului editorial în poezie, deşi
vocea sa lirică fusese prinsă şi recunoscută că atare de către Ion Pillat şi
Per-Pessicius în “Antologia poeţilor de azi “(1925) şi, mai târziu, de
Vladimir Streinu în “Literatura română contemporană” (1943).
Respingerea formulelor, afirmată răspicat în articole sau interviuri,
coabitează cu încercările, puţin finalizate, de găsire a unui drum propriu,
aşa cum se întâmplă în “Descântecul” şi ”Flori de lampă” (1925).
Conceput antinomic, debutul editorial al lui Vinea propune un număr de
"exerciţii de stil", pornindu-se de la o "subminare a epicului" (Eugen
Lovinescu): Dacă “Flori de lampă” sunt poeme în proză, afine că
scriitura cu cele semnate de Adrian Maniu, “Descântecul” parodiază
sămănătorismul,precum “Invitaţie la ţară”, proză psihologică precum
“Stratagema” sau modalitatea, în vogă, a expresionismului ca “Moartea
la chef”.
          Alternativele acestea, fundamentate pe demontarea formulelor
epice, se perpetuează la modul reductiv în tripticul nuvelistic din
“Paradisul suspinelor”, unde amalgamul stilistic, aplecarea spre grotesc
dar şi utilizarea mijloacelor de investigaţie psihologică precum şi
desenul gracil al tipologiilor îl plasează pe Vinea în aria decadentismului.

          Poezia, la rândul său, reiterează prin sublimare, tensiunile existente

în proză între fibră lirică şi cenzură intelectuală, dintre atmosfera "fin de
siecle" şi modernitatea redevabilă curentelor de avangardă, promovate
de revista “Contimporanul”. Dacă "instinctul tropic" (George Călinescu)
e vizibil în această poezie ce preia sugestii din A. Samain ,din care şi
traduce, volumul “Ora fântânilor” (1964) certifică premoniţiile criticii
despre o lirică inconfundabilă. "Clasicul unor forme poetice moderne"
(S. Cioculescu), optând pentru "avangardismul moderat" (I. Pop.), Vinea
cultivă elegia filosofică.                
          Timbrul elegiac, senzaţia de perpetuă reprimare a fondului
pronunţat afectiv şi aspectul incolor al versului, în filigranul căruia se
strecoară elemente de recuzită simbolistă, încheagă un Univers în care
erotica, peisajul marin, evocarea unor personalităţi istorice sau tabloul
citadin sunt supuse unei reducţii fenomenologice “sui-generis”. Poezia
din “Ora fântânilor” este conceptuală, ea se întâlneşte cu imagistica
abstractă din versurile lui Octavian Goga şi a Al. Philippide. Asocierea lui
Vinea cu plastica intelectualizată a cubismul Braque nu este
întâmplătoare, în sensul că abstracţiunea dobândeşte, în Tuzla sau
Ivoriu, pregnanţă plastică.
          Obiectele îşi pierd densitatea păstrându-şi, în schimb, conturul,
însuşi eul poetic ajunge la epură într-o mişcare de imersiune în "ora de
linişti stelare", prefăcută, eidetic şi ea, în "clar semn de lumi fără nume".
Tonalitatea barbiană are un dramatism reţinut în Ivoriu: "într-un sfârşit,
în marginea orelor moarte,/ nalt şi aspru, Turnul a crescut/ Zi cu zi,
noapte cu noapte,/ întemniţându-mă./ Singur veghez. Nici un zvon.
Lumea e de mine departe". Turnul şi fântână se află unul în prelungirea
celuilalt, pe acelaşi ax: solitudinea proiectată cosmic. Critica observase
că "turnul pe care-l cimentează timpul în jurul fiinţei sale are
verticalitatea subterană a fântânii. Ora turnului e ora fântânilor,
echivalenţă stranie încărcată de nevoia descoperirii unui punct de
sprijin interior, a unui nadir latent" (V. Nicolescu). Ori, punctul acesta,
"de sprijin interior" e, în realitate, un punct de fugă - conştiinţă a
declinului individual, proiectat cu rece disperare, la scară universală.    
          Cele două cicluri , marin şi istoric , topite în ţesătura volumului
încercuiesc aceeaşi chemare sau, mai bine spus, căderea eului în "exilul
interior". Poetul latin Ovidiu devine emblematic, iar litoralul tomitan şi
largul Pontului Euxin transmit, în chenar funebru, o stare de ireversibilă
alienare a sinelui, Tomis. Clipă însăşi îngheaţă într-o imagine
memorabilă, amintind de Trakl :"şi iarnă fără ţel ni-o ia-nainte/ cu îngeri
rari prin ora de cristal" , în opera ”Clipă”, soarele toropeşte şi calcinează
“Tristia”, iar peisajul se stilizează în maniera lui Steriadi sau Iser (căruia îi
transcrie liric o pânză, Iser).
          Aidoma lui Ovidiu, "izgonit cu pustiul şi cu gândul", vegheat de
“Steaua somnului”, solitarul modern atinge gradul zero al tragicului, el
se depersonalizează în versul aproape incolor, închizându-se singur în
captivitate, ca şi marea “Nox”. Dacă poezia ajunge să decanteze o elegie
a plânsetului universal, treptele ratării sunt ilustrate în romanul
“Lunatecii”, tipărit postum. Lucu Silion acest "Oblomov" balcanic (M.
Petroveanu), înrudit cu Andrei Miile din romanul neterminat “Venin de
mai”, îmbogăţeşte galeria "omului de prisos". Portretul său grefat pe
imaginea, lucrată în filigran, a unui "dandy" autohton, produs de
oboseala unei aristocraţii alogene.
          Declinul social şi biologic al sinecuristului alcătuieşte unicul plan
narativ. El este segmentat de treptele, mereu trei la număr, ale iniţierii
erotice (Matilda, Laura, Ana), sociale (Barbu, Fane, Chiviu, Filip) sau ale
decăderii (Diogenid, Stolz, Giuseppe). Această structura trichotonica
argumentează interpretarea “Lunatecilor” ca: "basm şi parabolă"

          Protagonistul absoarbe fără-ndoială ceva din biografia lui Vianu,

strecurată în episoadele cărţii. Ironia caustică a publicistului şi aplecarea
spre caricatural concura la realizarea tabloului de moravuri, autorul
resituindu-se , desenate în cărbune - lumea redacţiilor de la ziarele
bucureştene ori "soareana" de la bogătaşul Adam Gună (al cărui
prototip e Bogdan-Piteşti), întâlnit, de altfel, şi în “Venin de mai”.
Capitolul “Praznicul calicilor” rămâne antologic prin tonul vitriolant, el
face pereche ,la nivelul “high-life-ului bucureştean” , cu "Halele" în care
Silion eşuează definitiv. Stilistic vorbind, poezia destramă în mod
constant începuturile de coagulare epică, “Lunatecii” rămânând un
exemplu de mixtură a două atitudini literare deosebite. Sinteza lor nu s-
a putut înfăptui din pricina unui clivaj de fond. Detaşarea, obiectivarea
alternează cu implicarea sentimentală, crucificarea lunii crepusculare cu
revanşa scrisului frumos; în absenţa acuitătii psihologice şi a
consecvenţei realiste, proză lui Vinea este confesiunea răzbunătoare a
unui învins şi documentul unei scriituri artiste, dar cu numeroase
inserţii datorate avangardismului contemporan.
          Ion Vinea și-a înjghebat propria echipă în jurul revistei
“Contimporanul”, pe care o conduce în anii 1922-1932, revistă care
devine principala rampă de lansare a scriitorilor moderniști și
avangardiști. “Contimporanul” a mobilizat revolta iconoclastă a
tinerimii, lovind în tabu-urile burgheze, în platitudinea distins-
academică și în modelele "frumosului" mistificator, încărcat de
prejudecăți naționaliste și de un ruralism agresiv. Alături de colaborarea
scriitorilor români, printre care se pot menționa: Barbu Fundoianu,
Ilarie Voronca și Ion Barbu, editorul Vinea a mai găzduit texte ale
autorilor de pe diverse meridiane precum: Paul Éluard, Philippe
Souppault, Robert Musil, Joyce Trake, Kassak Lajos și alții, întreținând o
vastă corespondență cu membrii „comunității” avangardiste europene,
fapt care îi permite să păstreze revista mereu în actualitate.
          Registrul liric al lui Ion Vinea a fost foarte amplu, de la poezia
simbolistă elegantă și decorativă sau ironic-patetică, până la
modernismul învecinat cu extremismul avangardiștilor, pe care totuși s-
a ferit să-l adopte în practica literară. Capacitatea lui de a trece de la o
formulă poetică la alta a fost singulară în literatura română, versurile lui
putând aminti de Lucian Blaga, dar și de Tudor Arghezi sau Adrian
Maniu.
          Ca și Ilarie Voronca, Ion Vinea este un mare creator de imagini, fără
a slăbi însă niciodată controlul inteligenței artistice asupra fluxului
imagistic. Față de creația sa poetică a dovedit nepăsare, risipindu-și
versurile în paginile diverselor publicații la care colabora, fără
preocuparea de a și le aduna într-un volum. O va face totuși în anul
1964, când la 26 iunie se dă "bun de tipar" volumului “Ora fântânilor”
de către “Editura pentru Literatură”. Ion Vinea, în vârstă de 69 de ani,
nu își va vedea însă cartea în vitrinele librăriilor. Se stinge din viață
câteva zile mai târziu, în ziua de 6 iulie.

Opere publicate:
Poezii, poeme în proză:
“Descântecul” și “Flori de lampă”, “Biblioteca Dimineața”,
1925“Paradisul suspinelor”, “Editura Cultura Națională”, București, 1930
(cu 5 gravuri, printre care un portret de Marcel Iancu) “Ora fântânilor”,
Editura pentru Literatură, București, 1964,”Poeme”, Editura Tineretului,
București, 1969 (postum) “Ornic nesupus”: versuri în “Poezii de
duminică”, Editura Eus, Chișinău, 1993 , în antologie postumă îngrijită
de Leo Butnaru.

o Proză, publicistică:
“Lunatecii”, roman, Editura pentru Literatură, București, 1965 (postum)
“Venin de mai”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971 (postum; roman
neterminat); “Publicistică literară”, Editura Minerva, București, 1977
(postum); “Săgeata și arabescul”,” Articole și pamflete”, Editura
Minerva, București, 1984 (postum).
o Opere traduse în alte limbi:
“Sóhajok paradicsoma” (“Paradisul suspinelor”), Editura Dacia
Konyvkiado, Cluj-Napoca, 1974 (traducere în limba maghiară),
“Árnyékok malma”, Editura Kriterion Konyvkiado, București, 1976
(traducere în limba maghiară),”Ora fântânilor “ tradusă “L'heure des
fontaines”, Editura Minerva, București, 1982 (ediție bilingvă în română și
franceză),”Whisky Palace & alte elegii”,Editura Bastion, Timișoara, 2008,
(ediție bilingvă româno-italiană,biobibliografie,postfață și antologie
critică de Geo Vasile).
o Poezii:                                 
“Adagio”

Marș funebru pentru iubirile moarte,

Aur solemn din fluide fanfare.
Unde sînt Umbrele? Lung le plâng clopotele.
Ritmic polenul silabelor rare
tremura-n floarea cararilor palide
din cimitirul feeric al toamnelor
pîna departe,
ce monoton stelare.
Cum le plâng de-ndelung clopotele.
Van uragan de ruini de volute sonore
grav fulgerat în desertul gol de fantome,
legeni în drum coroanele fara de nume
rostogolind pe treptele ude sipote, ropote,
glorii de dolii pe urma uitatelor urne si ore.
Unde sunt, unde sunt Umbrele?

Marș funerar în amurg închinat bacantelor moarte,

Ruga de-apoi pentru cele cazute
Pasionat pe-al lor câmp de onoare,
Vis efemer sortind pomenirii eterne.

Glas sepulcral de alamuri finale,

funeralii iubirii neîntâlnite,
funeralii eroinei necunoscute.
Unde sînt Umbrele? Lung le plâng clopotele.

“Dor de mare”
Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg singuratica mare sub cer
şi un veler înalt şi o stea de-ndreptar este tot ce mai cer.
Şi timonul smucind şi al vântului cânt şi al candidei pânze cutremur
şi al negurii val pe al mării obraz când se crapă de ziuă şi tremur.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg ale largului aprige glasuri.

E un limpede, e un sălbatic apel, pe talazul cel fără popasuri ;
şi tot ce mai cer e o zi de vânt cu nori albi fugăriţi prin genună,
cu stropi spulberaţi, cu spume spumând şi păsări ce ţipă-n furtună.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg, fără loc, fără margini, destinul,
prin al vântului ca de cuţit tăiş, urmând pasărea, urmând delfinul.
Şi tot ce mai cer e un cântec de drum zis de-un vesel pribeag lângă mine
şi-un somn fără vis când e visul sfârşit şi-l ângână apele line.
                            

“Velut somnia”
                                                                           
Ascult pământul, arborii, pietrele,
drumul arcuit în tăcere                                                     
printre avântul izvoarelor,                                                 
sub ţărmii fără paşi ai stelelor.

Ascult vântul, greierii, singurătatea

până-n de rouă porţile aurorii,
o umbră noaptea, ziua o fantomă
fără de-nţeles lunecând şi de urmă.

Da faţă veşnic între loc şi oră,

martor – al cui ? între ceilalţi şi nimeni,
ce nume port eu dincolo de mine,
ce frunte ridic în ochii lumii ?

Sunetul, raza, zbuciumul şi visul

sporesc vedenia de mine însumi
în privirea de apă a trecutului
cu treptele pe fund ale mormintelor.

Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,

întreb soarta ca orbii vidul,
greu tac pierderile şi amintirile, -
la creştetul lor fumegă cuvintele.

“Declin”
                                            
                                         O
tristeţă întârzie în mine                                                   
cum zăboveşte toamna pe câmp,                               
nici un sărut nu-mi trece prin suflet,
nici o zăpadă n-a descins pe pământ.

Cântecul trist, cântecul cel mai trist

vine cu clopotul din asfinţit,
îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
şi răspunde din umilinţa talăngilor.

E toata    viaţa care doare aşa,

zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunşi la cer,
între apele ce-şi urmează albia,
între turmele ce-şi pasc soarta pe câmp
şi între frunzele care se dau în vânt.

“Doleanţe”

Gara peticită de lumini,

şine verzi sub luna de venin,
câmp în ceruri înţepat cu spini,
ce tăcere, suflet pal şi mut,
trenurile toate au trecut.

Vântul rupe rufe de mătasă,

gândurile au fugit din casă,
vino, rece mână de mireasă,
pune-mi clopoţei la gât
ca să-ţi treacă de urât.

Ultim şir de roţi, porniţi alene,

felinare, tremuraţi din gene,
ţipă, deznădejde în sirene,
suspinaţi, supape,-n unison,
zgardă, scutură-te de peron.
Gara luminată şi pustie,
trenurile pleacă pe vecie,
ieşi dintr-un sertar, melancolie,
cu panglici, cu bucle şi hârtie,
că paiaţa-i fără de scufie.
“Celei venite”

Să-mi fie mâinile tale ultimele

ce aştern inimii
zăpada liniştii dintâi
ca peste un mormânt nou de toamnă.

să fie ochii tăi soarele sumbru

al lumii somnului
spre care-mi învie sufletul.

să-mi fie glasul tău adierea

depărtatelor mări în cari s-au stins clopotele
grele ale rugăciunilor.
să-mi fie pletele tale
salcia de seară
în care mai tremură
uitatele şoapte.

să-mi fie sufletul tău sărut

pe reci pleoape
şi lacrima ta
cugetul limpede
al clipei din urmă.

să fie iubirea târzie

valul care ne leagănă
în veşnicie.

“Mustrări”

De ce te-ai dus când ştii că-n oră

şoapta destinului pândeşte,
când ştii că orice pas ne rătăceşte,
din pietre că ne poticnesc ispitele,
că unelteşte vântul împotrivă-ne,
şi stelele, fântânile şi arborii
menesc a rău,
că pretutindeni nencetat ivitele
răscruci ne taie căile
că şerpii împletitele,
şi-n orice loc se-abţin blestemele.
De ce-ai rupt lanţul trupurilor noastre
lăsându-le doar gândul drept verigă,
de taina lor cum de nu ţi-a fost frică,
de ce-ai crezut, de ce-ai lăsat
leagănul somnului să ne legene
pe fiecare cu alt vis,
cum de-ai îngăduit ursitelor răgazul
să ne răpună despărtiţ
şi suflului de gheaţă-al veşniciei
să treacă peste jurământul nostru
ca iureşul unei vrăjmaşe oşti
peste-un hotar deschis ?

Ion Vinea, în vârstă de 69 de ani, nu își va vedea însă cartea în librării. Se

stinge din viață câteva zile mai târziu, în ziua de 6 iulie.

o Concluzie:
      De numele lui Ion Vinea sunt legate câteva evenimente importante
ale avangardei, dar şi ale jurnalisticii culturale. Cuceritor, seducător, el
este, alături de marii actori ai actualităţii culturale, poet si prozator,
adept al literaturii suprarealiste.
      Poezia lui I. Vinea a fost şi continuă să fie un teren de fertile
descoperiri ale criticii creatoare. Primul critic literar care a întreprins o
analiză sistematică a poeziei lui Ion Vinea a fost Şerban Cioculescu.
Printre constatările sale de mare fineţe interpretativă, se numără şi
definirea acestui stil de poezie drept impresionism intelectual. Dacă
acest tip de poezie îşi refuză aproape programatic convenţionalismul şi
discursivitatea, ea constituie, în acelaşi timp, şi un act perfect lucid de
reacţiune, prin care poetul rupe legăturile cu tradiţia.

Grupa a III-a
 Activitatea lui Ilarie Voronca
            Ilarie Voronca s-a nascut la 31 decembrie 1903, la Braila;    si a
decedat la 8 aprilie 1946, susinucigandu-se in apartamentul sau de la
Paris, a fost un poet evreu român de avangardă, promotorul revistelor
“75 HP” şi “Integral” şi al mişcării integraliste.
            Începuturile literare ale lui Ilarie Voronca sunt legate de
activitatea cenaclului “Sburătorul” , condus de Eugen Lovinescu, și de
revista acestuia “Sburătorul literar”, unde și debutează în 1922 cu
versuri simboliste influențate de George Bacovia și de lirismul melodios
și maladiv al lui Camil Baltazar. Publică apoi poezii de aceiași factură în
revistele “Flacăra” , “Năzuința” și “Contimporanul” , care vor constitui
materia lirică a volumului de debut, din 1923, intitulat “Restriști”. Este o
poezie de atmosferă, care transcrie tristețile și deznădejdea omului
condamnat la existența cenușie a orașelor de provincie. Aproape nimic
din tonalitatea și sistemul imagistic al acestor poezii, în afara tentației
asociațiilor insolite, nu anunță viitoarea evoluție a poetului,
caracterizată prin extrema receptivitate față de doctrinele avangardiste.
          Astfel, la numai un an de la apariția volumului de debut, Ilarie
Voronca aderă la atitudinea pragmatic-inovatoare cuprinsă în
“Manifestul activist către tinerime” al revistei “Contimporanul”, publică
el însuși în 1924, împreună cu Victor Brauner și Stephan Roll, publicația
de avangardă constructivistă 75 HP (din care apare un singur număr),
colaborează la alte reviste similare precum Punct sau Integral.
Ermetismul, expresia eliptică, selectarea vocabularului poetic din
domeniul industrial și tehnic probează orientarea poetului în această
etapă.
            În 1927, apare la Paris poemul Colomba, cu două portrete de
Robert Delaunay, care marchează o nouă tendință în scrisul lui Voronca.
Poetul părăsește constructivismul și intră în sfera de influență a
suprarealismului, mișcare concretizată prin onirismul imaginii. Ritmul
publicării plachetelor de versuri este foarte susținut și el nu încetinește
nici după stabilirea poetului în Franța, în 1933, de unde păstrează
legături strânse cu viața literară din România. După această dată, creația
sa aparține spațiului literar de adopție: L'Apprenti fantôme (1938),
Beauté de ce monde (1940), Arbre (1942).
            Opera lui VORONCA reflecta principalele momente ale miscarii
romanesti de avangarda dintre cele doua razboaie mondiale, cu care
biografia sa poetica se identifica. Restristi, volumul de debut (1923), se
situa inca in zona de iradiere a lirismului bacovian, la care se adauga
ecouri din Camil Baltazar si Adrian Maniu. Tristeti, Nelinisti, Sfarsiri,
Primavara trista, Preumblari bolnave sunt cateva dintre titlurile acestor
poeme, circumscriind un sentiment de neliniste si apasare, intr-un
peisaj cenusiu, pluvios, in lenta dezagregare - tablou al descompunerii
materiei, al stingerii generale. VORONCA reface aici, in tonalitate
sentimentala, cadrul targului de provincie bacovian ("orasul intunecat",
"deznadajduit", "de intuneric", cu "tristetea zidurilor de internat", cu
gradina publica in care "banci si lumini in toamna putrezesc") si
fizionomia palidului "elev singuratic" stanjenit de decorul sumbru si
tentat (precum Camil Baltazar din Vecernii) de evaziunea in natura
regeneratoare. Daca universul poetic e inca restrans la cateva motive
mai putin originale, poate fi remarcata totusi, inca de pe acum,
indrazneala modernista a imaginilor. "Facilitatea aproape prodigioasa de
a se exprima in comparatii si imagini" (E. Lovinescu) face si meritul, dar
si deficienta acestei prime carti in care poezia se construieste adeseori
prin simpla juxtapunere de metafore, uneori arbitrare, daunand unitatii
poemului. Foarte curand, VORONCA se orienteaza catre primele
manifestari ale avangardei, inaugurata de Manifestul activist catre
tinerime al revistei constructiviste Contimporanul (mai, 1924). Creatia
sa din acesti ani este evident modelata dupa programul constructivist,
dezvoltat si teoretic in numeroasele manifeste, articole si eseuri
publicate paralele in Punct (1924-1925) si Integral (1925-1928). Efemera
75 H. P (octombrie 1924) retinuse si un numar de texte antipoetice,
compuse dupa reteta dadaista sau cea a "cuvintelor in libertate"
futurista. Poetul neaga acum sentimentalismul si "dezagregarea
bolnava, romantica suprarealista", opunandu-i idealul "ordinii esenta
constructiva, calsica, integrala". In viziunea sa, poetul devine un
"seismograf al dinamicii vremii, iar "poemul integral" urmeaza a se
construi pe baza unei tehnici a imaginii sugerata, in ordine istorica, de
catre F. T. Marinetti sau Pierre Reverdy: "plasmuire abstracta, imagine:
raport pur a doua elemente cat mai departate (sau cat mai apropiate)
intre ele". Rigoarea constructiei poeziei, orientata catre "analogia de
corpuri geometrice", este serios concurata in aceasta definitie de
procedeul "liberei insiruiri a cuvintelor" (ecou futurist) si al
revelatoarelor "asociatii fulgere frunzis in noapte", menite sa imprime
creatiei dinamica adecvata spiritului epocii masiniste. O asemenea
definitie a actului poetic, situata la confluenta mai multor tendinte ale
avangardei, va permite, de altfel, e destul de mare libertate de miscare
a creatiei poetice a lui V., prin succesive nuantari, de la dadaism,
futurism si constructivism, pana la frontierele scrierii automate
suprarealiste. Invitatie la bal, ce aduna, in 1931, versurile tiparite in
reviste intre 1924 si 1925, prelungeste, de fapt, sentimentalitatea
ravasita de "tristeti" si de "restristi" a debutului, in feeria mecanica a
metropolei cosmopolite. Versul e eliptic, construit in stilul "telegrafic"
propus in manifestele vremii, de un ermetism mai mult gramatical.
              Deși s-au mai făcut remarci privind imagismul „neobaroc”,
„manierist” al poeziei lui Ilarie Voronca și deși poetul a fost inclus în
„miniantologia de poezie concettistă românească” care închide ediția
românească a studiului lui Gustav René Hocke, Manierismul în literatura
, nu cunoaștem, dacă nu o lucrare exhaustivă, măcar o tentativă de a
analiza opera avangardistului român din perspectiva manierismului.
            S-au făcut însă apropieri generale între poeticile modernismului și
cele ale barocului, îndeosebi pe latura imagismului “sans ravage” ; de
pildă, Lucian Blaga, care vorbește în “Geneza metaforei și sensul
culturii” despre așa-zisele metafore desprinse din „tabuizarea”
obiectului. Filosoful le consideră însă pe acestea ca fiind „denaturări”
ale metaforei (fiind considerate autentice doar metaforele
„plasticizante” și „revelatorii”), totodată considerând că acestea n-ar fi
„imperios solicitate de un neajuns constituțional al spiritului uman”.
            Voronca.
Vom urmări acum conceptul de „manierism” și universul pe care îl
„deschide”. Hocke constată că „manierismul literar [...] este de o vârstă
cu literatura însăși”, identificându-i sursa în „asianism” și trasând astfel
harta unei Europe „problematice, iregulare, abstruse”. „Asianismul”
desemnează o orientare culturală de pe malul asiatic al Greciei antice,
situată în raport de opoziție cu „aticismul” - o opoziție ai cărei termeni
vor fi reluați în bună parte de clasicism și romantism; Hocke dezvoltă și
el astfel un nou șir de atribute antitetice: „clasic = aticist, armonios,
conservator; manierist = asianic, elenist, disarmonic, modern” (Hocke
1977: 22-28). Lăsând la o parte limitările și exagerările inerente unei
astfel de construcții teoretice, putem totuși întrezări caracteristicile „de
suprafață” ale manierismului.

În prefața sa, Balotă mai remarcă faptul că „manierismul a apărut

întotdeauna în fazele agonice, crepusculare ale unei epoci istorice”
(simptomul major fiind „descompunerea retoricii”), numitorul comun al
manieriștilor din epoci diferite fiind faptul că aceștia „nu recunosc
corectivul realului, că, dimpotrivă, abhoră naturalul și prețuiesc
artificiul, că înlocuiesc realul prin phantasticon”. De altfel, despre
„phantasiai” vorbesc mulți tratatiști ai manierismului; însuși Ilarie
Voronca a scris: „eu, dintre toate NAȚIUNILE, aleg imagi-NAȚIUNEA!”
(De asemenea, referitor la acest citat, s-ar putea vorbi despre
„amoralitatea estetică” pe care Hocke o remarcă la manieriști - în sensul
în care, pentru manieriști, factorul etic a decăzut, iar socialul contează
prea puțin; să nu insistăm însă.) Poate că apelul la „phantasiai”, dacă îl
credem pe Quintilian, se naște „din plictis și din visări maladive”, dar
„tabuizarea obiectului” (cum ar spune Blaga) poate contribui chiar la
crearea unei imagini „interioare” a obiectului și a referentului, fiind
facilitată „întâlnirea cu absolutul” și sesizarea „fundamentului
universului”, în opinia stoicilor .
            Nu întâmplător, se naște atât refuzul „obșteștii imagini despre
lume” (deci, refuzul tiparelor), cât și un nou statut al poetului, capabil
acum „să prefacă orice în orice” (Ion Pop scria despre ambiția poeților
avangardiști „de a scrie o poezie care se creează sub ochii cititorului, din
elementele răspândite în haosul primar”. De asemenea, Blaga
observase că metaforele „tabuizante” au funcția de a „substitui”
obiectul. Întorcându-ne la Ion Pop, citim că poezia avangardistă „tinde
să fie ea însăși o realitate, o existență” ).
„Problema” „omului problematic” este că, solicitat fiind de o „tendință
simultană spre ordine și haos”, caută în permanență „coincidentia
oppositorum”, arta sa fiind „o tentativă de a atinge - suprem paradox -
haosul extrem printr-o extremă ordine”, rodul căutării unei „mântuiri în
artă și prin artă” . Această convertire a esteticului în religios o asumă și
Ilarie Voronca: „Sensul lumii reale ne scapă. Dar lumea reală e prea
puțină pentru posibilitățile de creație și de invenție din noi. (...) Singura
certitudine: poemul. Singura cuminecătură: poemul. Luați, mâncați,
acesta este trupul și sângele nostru: poemul”. Poetul poate prin
metafore, prin imagini să dezvolte o rețea, un păienjeniș labirintic
(labirintul fiind considerat de către Hocke figura epitomatică a
manierismului) de analogii, de „corespondențe” prin care lumea, ea
însăși un labirint, un „regat al haosului”, se relevă. Or, dominarea
iraționalului din natură se realizează prin raționalul „artei combinatorii”.
E drept, în cazul lui Voronca „arta combinatorie” se limitează la unele
elemente de versificație (de pildă, se pot regăsi în volumele din
perioada românească numeroase poeme alcătuite din catrene, în ritm
alexandrin, către sfârșitul perioadei chiar și sonete, precum în ciclul
„Patrusprezece sonete”, care era programat să apară ca plachetă în
1934) și la - mai ales - imagism.
            Imagismul abundent, caracteristic inca de la debut, vizeaza
sugestia dinamismului vietii modeme, cautand desenul geometric,
organizat intr-o suprapunere simultaneista de planuri ale notatiei,
precum in acest Almanah: "Supapa ora in alama si zinc/ sangele face
salturi de necrezut subteran/ acid pasul ca un cuvant cub deschis/
campul intre coaste curb sau plan. // Amazoana peste preerii in vis/ las
gandul rasturnat in oglinzi/ zgomotele descresc ca pretul cerealelor". In
ciuda unor reusite remarcabile, rigiditatea tehnicista a unei asemenea
poezii convine mai putin temperamentului elegiac al poetului. Contactul
cu miscarea suprarealista, din ce in ce mai puternic in anii urmatori, va fi
decisiv pentru evolutia lui Voronca.    Fara a deveni vreodata un
suprarealist propriu-zis, poetul e stimulat totusi de libertatea asociativa
nelimitata si de fervoarea romantica a curentului patronat de Andre
Breton indeosebi intre anii 1928 si 1931 (adica in perioada colaborarii la
revista unu). Schimbarea tine mai mult de deplasarea unor accente in
cadrul unei doctrine poetice de sinteza avangardista. Ramas acelasi in
datele sale fundamentale (anti-traditionalism, respingerea conventiei
literare in profitul poeziei definita ca stare de spirit in perpetua
mobilitate, ca act existential, cult al inovatiei radicale etc.), acest
program adauga exaltarea romantica a imaginatiei creatoare si a visului
(care devine principalul agent de subversiune anticonventionala si de
dinamizare a poeziei, garantandu-i in acelasi timp autenticitatea).
"Miliardarul de imagini" (E. Lovinescu) scrie, incepand cu poemul erotic
Colomba (1927), o poezie a jubilatiei imnice, de intensa metaforizare,
eliberata acum de constrangerile esteticii constructiviste, impinsa iarasi
pana la supraaglomerarea baroca, ce va atinge in Incantatii (1931)
maxima amplitudine. Elanul imagistic iesit din comun il va indrepta spre
poemul construit panoramic, - vast "reportaj liric" coaguland o suita de
"ode elementare", in volume ca Ulise (1928) si Bratara noptilor (1929),
care se situeaza printre creatiile sale cele mai valoroase. Comparat ca
structura cu poemul lui Apollinaire, Zone, Ulise (impreuna cu Bratara
noptilor si mai ales cu Plante si animale - 1929), poate fi apropiat si de
universul arghezian al "boabei si al faramei" ori de "poezia roadelor" a
lui Ion Pillat" class="navg">Ion Pillat. Situarea lui VORONCA printre
"traditionalisti" (G. Calinescu) e totusi o eroare, elementele
fundamentale ale universului sau, ca si structura poeziei sale neavand
decat foarte superficiale incidente cu traditionalismul. Ultimele volume
ale lui Voronca se deschid tot mai mult spre un lirism vizionar, aducand
in creatia sa solemnitatea amplului discurs umanitarist de factura
whitmaniana -vis al unui cosmos purificat si al unei omeniri eliberate de
servitutile "veacului mediocritatii".
            Imagismului fragmentar, dezlantuit spectaculos in versurile de
pana la Incantatii, i se substituie, indeosebi in Petre Schlemihl (1932), si
Patmos (1933), notatia directa, accentul fiind deplasat de pe imaginea
de detaliu pe viziunea de ansamblu, care castiga in coerenta, frenezia
vitalista face loc meditatiei si reveriei mai calme, intr-un univers scaldat
in luminile visului: "Zi linistita, zi luminoasa, / cu semanaturile stralucind
langa soarele de arama/ Cu impartirea dreapta a bucatelor/ Langa
aburii desfacuti intre fanete si vanturile de argint/ Iata-te tu, omule bun,
/Argat sau cantaret cu uneltele amiezii /Cainii latra bucurosi, cainii iti ies
inainte/ Din vocea ta buna ziua urca limpede". E o formula ce va fi
dezvoltata in limbajul simplu si direct al poeziei sale franceze, egala ca
intindere cu opera scrisa in romaneste. Univers al transparentei si
puritatii, al generoasei comuniuni a lucrurilor umile, ridicand in plan
poetic evenimentul cotidian pe care il glorifica cu pasiunea si forta
imaginativa a unui romantic, poezia lui VORONCA se impune in primul
rand prin extraordinara sa incarcatura imagistica, de o mare bogatie si
varietate a inventiei. Metaforizarea excesiva dauneaza uneori
echilibrului general al poeziei. Remarcabila este si poezia poetului,
scrisa in acelasi stil imagistic, in care propozitiile manifestului de
avangarda se confunda cu poemul. In plus, A doua lumina (1930) si Act
de prezenta (1932) constituie unele dintre cele mai entuziaste pledoarii
pentru poezie din literatura romana a secolului nostru.
            In volumele-poem Colomba sau Incantații se poate observa cel
mai bine aspectul „magnetic” al imagismului lui Voronca: instanța
poetică pornind de la un obiect dat pentru a pleca în toate direcțiile, cu
vocabule heteroclite care se atrag reciproc, constituind izotopii suficient
de vagi încât să poată fi cu greu sesizate de către lectori.       Totuși, o
analiză pe larg ar putea demonstra, de pildă, prevalența izotopiei |
transparență| în Colomba. Ulise, pe de altă parte, coagulează direcții
diferite chiar în cadrul unei secvențe poematice date, „plimbarea
ochiului” instanței poetice reușește însă să compileze unele linii de
sens, câteodată vizibile cu ochiul liber, ca în secvențele imnice dedicate
ceaiului, cartofului, etc. Tocmai aceste topicuri și izotopii mai mult sau
mai puțin subtile reușesc să asigure coerența fiecărui volum de poezii în
cadrul operei poetului - de fapt, în mod paradoxal pentru un poet atât
de prolix, majoritatea volumelor se instituie ca poeme-fluviu (cu
secvențe numerotate fie cu cifre romane, fie cu cifre arabe, rareori
având și un subtitlu de sine stătător, ca în Petre Schlemihl) și nu ca suite
de poeme legate eventual doar stilistic, chiar dacă, mai ales în cazul
unui volum precum Colomba, poemele își găsesc un sfârșit arbitrar, pur
convențional, actul poetic putând continua la infinit, dincolo de
suprafața hârtiei (fiind, așadar, abolită structura). În plus, dată fiind
laxitatea izotopiilor, rețeaua de metafore se constituite în sfere, cum
spuneam, heteroclite, foarte diferite; în mod clar, pentru Voronca, țelul
poeziei este, așa cum este definit în termeni aproape identici atât de
barochistul Tesauro, cât și de suprarealist Breton, „a compara două
lucruri pe cât posibil de îndepărtate între ele sau - cu totul altă metodă -
a le pune față în față într-o manieră surprinzătoare”. De asemenea,
Novalis scria că „poetul se folosește de lucruri și cuvinte ca de clapele
unui pian - iar poezia toată se întemeiează pe asociația de idei activă, pe
producerea - automată, deliberată, ideală - a hazardului”. În fine, înainte
de a ne întoarce la Voronca, e demn de remarcat faptul că însuși
Aristotel (raționalul Aristotel, care prefera „poesis” în fața lui „mimesis”,
precum și „tehné” în fața lui „enthousiasmos”), în Poetica, aprecia
pozitiv „inventarea de metafore noi” și „cuvintele rare, bine alese” . De
altfel, Ilarie Voronca, înainte de etapa simili-suprarealistă în care adopta
și el o perspectivă mai degrabă romantică (a poetului-geniu neînțeles),
postulase în manifestul „Aviograma” din revista 75 H.P.; „artistul nu
imită artistul creează/linia cuvântul culoarea pe care n-o găsești în
dicționar”.
            Fizionomia spirituală a poetului, dincolo de forma de exprimare,
aparține și ea „umbrelei” manieriste. Ion Pop - exegetul cel mai de
seamă al lui Voronca, dacă mai trebuia să precizăm - a remarcat demult
natura duală a poeziei sale, „expresie a neliniștii și bucurie a magiei
poetice”, „transfigurând festiv” lumea („un spectacol feeric, de gală”) și
totodată căutând „neliniștea creatoare”, intenție afirmată cu patos și
într-unul dintre eseurile sale poetice, A doua lumină: „Urmăresc și vreau
linia poemului pentru bucuria și neliniștea lui în sine”. Că poetica lui
Voronca este o „poetică a metamorfozelor” este de-asemenea o
evidență; manieriștii din epoca barocului manifestă „preferință pentru
imaginile care sugerează mișcarea și scurgerea, pentru tot ceea ce este
evanescent și volatil, surprins în momentul dispariției sau al zborului” ;
același lucru se poate spune aproape la fel de bine și despre Voronca.
Deschizând la întâmplare volumul Ulise, găsim versurile: „bucuria se
destramă se dăruie/ca o zăpadă ca un sărut pe obraz/zgomotele din râpi
se năruie/în feștile ochiul lui dumnezeu e treaz”, ceea ce poate fi pus cu
ușurință în relație cu versurile manieriste citate de Rousset: „Ia puțină
zăpadă,/modelează un glob efemer/și așază-l în zăpada mâinii tale”. La
Voronca, alături de imaginile „deschiderii” și „etalării”, regăsim însă și
imaginile „închiderii”, la modul spaimei față de încremenirea asimilată
vieții „mic-burgheze”: „singuri ne închidem în mucegaiul birourilor”,
„inventarele nemișcării” etc. De asemenea, sunt mai multe poeme
dedicate oglinzii (v. Ulise); or, după cum ne învață Hocke, manieriștii au
predilecție pentru „viața în oglinzi” - și acest lucru poate fi urmărit de la
barochiști până la romantici, ermetiști și suprarealiști. Alături de
predilecția pentru artificial, manieriștii preferă virtualitatea, viața scrisă,
mai degrabă decât cea trăită - din nou, regăsim la Voronca, la un
moment dat, preferința pentru „a scrie” în fața lui „a fi”.
            Din rațiuni de timp și spațiu, nu putem exemplifica pe larg toate
aceste caracteristice, rămânând ca lectorul să citească textele poetice
ale lui Voronca și să le confrunte cu cele expuse aici. Nu mai trebuie
subliniată - credem - importanța lui Ilarie Voronca în peisajul poeziei
românești, din moment ce poezia sa a constituit un model pentru
întregul val avangardist căruia îi aparține, începând cu cei mai fideli
emuli, precum Stephan Roll (care a poetizat aproape concomitent cu
acesta, pe aceleași coordonate și provenind din același context cultural,
diferența fiind dată de aderența sa, începând cu 1931 La un
avangardism „angajat” pe linie stângistă, pe când lirica lui Voronca va
căpăta accente largi „umanitariane”, whitmaniene fără a fi la fel de
politizat) sau Sașa Pană și terminând cu cei mai originali emuli, precum
Virgil Gheorghiu (singurul care, ieșind din avangardă și înscriindu-se în
valul modernist moderat al anilor '30, va include în poezia sa elemente
din toate „ismele” posibile, inclusiv tradiționalismul sau reminiscențe
din simbolism ori romantism, așa cum doar Voronca (care, în 1933, a
afirmat: „cred într-un tradiționalism modernist”!) a făcut-o, mai ales în
Ulise), Dan Faur sau însuși Geo Bogza, care va repudia imagismul din
Jurnal de sex în favoarea unei poezii cât se poate de moderne, lipsite de
idealizarea și estetismul care i s-au reproșat de atâtea ori lui Voronca.
Dincolo de vetustețea inerentă, credem totuși că Ilarie Voronca poate fi
considerat încă un model de luat în considerare, alături de modelele
Geo Bogza și Gellu Naum, fiecare ilustrând câte-o fațetă a avangardei de
care vor profita generațiile de poeți de până în zilele noastre.           
            Naturalizat francez în 1938, va participa la mișcarea de rezistență,
ca scriitor și luptător. În ianuarie 1946 face o vizită în țară, unde este
întâmpinat cu un entuziasm general. Se sinucide în același an, la 8
aprilie, în Paris, în timp ce lucra la un Manual al perfectei fericiri.
            La zece ani de la moarte, prietenii francezi publică volumul
Poèmes choisis, iar în 1964 și 1965, tânărul grup de literați "Pont de
l'épée" adună într-un volum poemele inedite ale lui Voronca. În 1972, la
editura Minerva din București apar, sub îngrițirea lui Sașa Pană, două
volume de Poeme alese.