Povestea mea de dragoste, ura...

si nimic
La inceput a fost Dragostea
Nu stiu cum sa incep sa spun cum s-a sfarsit. E mult mai usor sa scrii povestea altora
decat propria poveste, mai ales cand aceasta nu este una extraordinara, nu este frumoasa
si nu este nici de iubire. Sau nu mai este... E mult mai usor sa citesti povestea altora de
viata decat sa o scrii pe a ta. O sa incerc totusi prin cateva cuvinte. Crezi. Vezi. Ceri. Ti se
da. Speri. Exista zi. Uiti de noapte. Ti se da un viitor. Ai tinerete. Nu imiti. Razi.
Zambesti. Nu esti tu. Esti celalalt. Traiesti cum nu ai mai trait... La naiba, chiar ai cea mai
frumoasa poveste de iubire a tuturor timpurilor...
Un semn de posesie se intrevede in jurul ei. Povestea este a ta, timpurile sunt ale tale! Ai
povestea in fiecare zi, o vrei neschimbata si in fiecare an si peste zeci de ani. Se hraneste
cu incredere si viata, isi potoleste setea cu sange si lacrimi, umbla in incredere, doarme in
necunostinta de cauza, se trezeste in nadejde, se regenereaza in cel de langa tine...
Dragostea exista in amandoi! Sa lasam timpul sa decida pentru noi!
Apoi... a urmat ura
Iubire? Ura? Un pas...? Mai degraba o eternitate. Poate o secunda sau sigur cateva... Atat
cat are timp sa iti intoarca spatele si sa arunce cuvintele, atat cat ai curiozitatea sa le
prinzi si sa le auzi. Intelegi tu... Sau nu e nevoie sa intelegi. El, nu timpul, a decis si
pentru tine. Si te faci ca le accepti. Nimic nu te doare, totul e amortit. Nici nu iti pasa.
Nici un colt de inima nu s-a micsorat in inima ta mare. Cine are nevoie de El? Cine are
nevoie de zi, de noapte, de viata, de aer, de suflet? Si taci...
Si nici nu plangi. Te faci ca ai demnitate si te pleci cu gratie in fata invingatorului fara sa
te simti invinsa. Si nici macar nu cazi, nici macar nu-ti chemi viata inapoi. El nu te vede
cand te prabusesti caci te sprijini de aer. Lumea nu e rece, crunta, goala, fara sens... Cum
sa nu te minti singura ca spui adevarul? Dar inima simte opusul, sufletul isi simte
sfarsitul. Si in spatele lui, cu migala si talent, tesi panze de ura. Si urasti ceea ce ai iubit.
Si urasti si ceea ce el a iubit. Incet, cu grija, asa cum nu stiai ca poti, asa cum ai aflat ca
esti in stare. Si tot raul spre bine... ai devenit puternica, hotarata, ai aflat ce inseamna
ura. Slava Domnului ca cineva, din mila sau iubire, ti-a luminat naivitatea.
La final... nu a mai fost nimic

Si multumesti. Si-i multumesti atunci cand iti ureaza numai de bine si dragoste. Cu
altcineva... Si iti juri cu ura ca asa o sa fie, ca o sa te razbuni prin fericirea cu un altcineva
care merita iubirea ta. Si la un moment dat il lasi sa plece asa cum a venit. Fara sa te mai
umileste, fara sa mai implori, fara sa mai cersesti, fara sa nasti zadarnic pretentii, fara sa
mai urasti, fara sa mai crezi ca ai existat vreodata. Fara sa mai fie nimic... fara ca
singuratatea sa aiba macar un gust. Si acum nimeni, nici macar timpul, nu mai decide
pentru tine.
Si incepi sa speri din nou, sa crezi, sa astepti, sa te faci ca uiti, sa stii sa ierti, sa ai
rabdare. Si atunci... cand iti doresti mai mult sa fie ceva... nimic. Nimic nu se
intampla. Nimic din tot ce faci nu mai ti se pare bine, tot nu mai poti sa legi iubire. Totul
nu te multumeste. Trece greu un an. Trec si mai greu doi. Trec alti barbati prin viata ta,
iubiri mai scurte de o ploaie, mai lungi decat cea mai spontana dorinta de a ta. Iubiri care
se duc asa cum vin... fara sa le retii numele celor care se credeau inventatorii ei, iubiri pe
care le lasi prea lesne sa plece, fara sa le inviti sa poposeasca.
Asa incepe povestea ta de neiubire. Asa nu mai poti sa legi nimic, in afara de prietenii,
cuvinte, pasiuni ratacite prin cearsafuri, somnuri fara vise, ganduri fara implinire. In
sfarsit stii ce trebuie sa iubesti, dar eviti ceea ce gasesti. Nu o poti lua mereu de la capat.
Asa strici totul si ramai recunoscatoare ca nu ti-ai pierdut capul. Si nu mai gasesti nici
liniste, nici directie, nici sens. Iti regasesti doar viata care iti striga sa-i dai ce i-ai
promis...