Bitumene naturale

Prin bitumen natural se intelege un amestec variabil de HC gazoase,

lichide si solide. Se gasesc in diferite proportii in rocile sedimentare. Dintre
aceste bitumene fac parte titeiurile, gazele precum si produsele de oxidare ce
alcatuiesc titeiul naftenic (asfalt) sau titeiul parafinos (ozocherita).
In functie de raporturile dintre bitumene si rocile care le gazduiesc,
avem:
-roci bituminoase, in care bitumenele sunt legate chimic de sedimentul
natural(bitumene autohtone);
-roci bitumifere, in care bitumenele satureaza porozitatea rocilor gazda
(bitumene allohtone).
Dpdv chimic, bitumenele sunt alcatuite din 3 elemente majore: C, H,
O.Aceste bitumene se deosebesc de carbuni prin proportia mult mai mare in H
(10-14%), fata de cea din carbuni (1%).Procentul in O este mai mare la
bitumenele solide (30%) si foarte micla cele lichide (1,5). Proportia in C este
asemanatoare cu cea din carbunii superiori (80-90%).

Clasificarea bitumenelor naturale

Clasificarea chimico-genetica a lui Engler are la baza atat compozitia
chimica cat si geneza si proprietatile fizice ale bitumenelor naturale. Aceasta
clasificare cuprinde 5 clase:
1.Anabitumene. Reprezinta primele produse ale bitumizarii, amestecate cu
substante organice nebitumizate. Cuprind acizi grasi, ceruri, grasimi
sapropelice (sapropel).
2. Poilibitumene. Suntproduse oxidate al anabitumenelor fiind insolubile in
solventiorganici obisnuiti. Aceasta catgorie de bitumen, ramane legata de
suportul mineral al rocilor gazda, formand rocile bituminoase.
3. Katabitumene. Reprezinta elementele mobile ale bitumolitelor provenite
fie direct din anabitumene, fie din polimerizarea polibitumenelor. Sunt solubile
in solventi organici.
4. Ecgnobitumene. Reprezinta petrolul propriu-zis, acesta nefiind legat de
roca sursa, putand migra in scoarta terestra formand acumularile de HC. Este
solubil in solventii organici.
5. Oxibitumene.Sunt produse oxidate rezultate in urma distrugerii (oxidarea)
HC. Sunt greu solubile in solventi, sunt vascoase si sunt reprezentate prin
asfalt si ozocherita.

Principalele tipuri de bitumene

Gazele hidrocarburice
Se pot prezenta atat in stare gazoasa cat si lichida, formand fie
zacaminteseparate, fie asociate cu titeiul. Principala HC gazoasa este
metanul-CH4, care se prezinta intotdeauna in stare gazoasa si reprezinta mai
mult de 50% din volumultotal al gazelor dintr-un zacamant. In unele
zacaminte gazeifiere (b. Tr), metanul constituie circa 99% din volumul gazelor.

Gazele care sunt asociate zacamintelor de titei, pe langa metan, mai

contin etan-C2H6, propan-C3H8, butan-C4H10. Dintre toate aceste gaze
metanul este cel mai stabil, mentinandu-si echilibrul fizico-chimic pana la
temperaturi de 800-900C. Acest gaz este singura HC care rezista conditiilor
de temperatura si presiune aferenta adancimilor de 7000m. La peste 200C
molecula titeiului cracheaza in molecule de gaz.Dpdv tehnologic se pot spara
gazele uscate, care, spre deosebire de gazele asociate cu titei (umede) pot
contine intre 30-200g gazolina/m3 gaz.
Pe langa gazele hidrocarburice , intr-un zacamant mai sunt
si gaze nehidrocarburice. Cel mai daunator fiind H 2S, mai sunt CO2, N, He. In
cazul in care ne aflam in apropierea unor zone vulcanice, cum ar fi aureola
mofetica a Carpatilor Orientali, CO2 poate avea valori de 50% din totalul
gazelor.
Proprietatile fizice ale gazelor hidrocarburice, sunt:
1.Puterea calorica. Este direct proportionala cu procentul in metan.
Aceasta variaza
intre 5000-12000kcal/kg in functie de procentul in impuritati, putand ajunge
la 16000kcal/kg.
2.Densitatea.
-relativa, se cuantifica in raport cu ceea a aerului atmosferic si variaza intre
0,55 si 1. Daca luam gazele separat, ea creste de la rel de 0,55 la CH4 si
poate ajunge la o rel de 2 la C4H10.
-absoluta, variaza in functie de presiune si tempeatura. Densitatea in conditii
standard a CH4 este f mica si anume 0,00073 g/cm 3, insa la presiuni de 350700 bari, amestecurile gazoase pot ajunge la 0,5 g/cm3.
Variatiile mari ale densitatilor gazului , a tieiuui si a apei de zacamant prezinta
o importanta mare, permitand separarea gravitationala in zacamant a
gazelor, de titei si de apa.
3. Solubilitatea gazelor in apa este influentata in primul rand de presiune,
apoi de temperatura, mineralizatia apei si compozitia gazelor. Volumul de
gaze dizolvat intr-o unitate de volum de apa creste odata cu presiunea, cu
reducerea temperaturii si cu mineralizatia apei. Solubilitatea gazelor in titei
este direct proportionala cu presiunea si cu gradul de apropiere chimica a
celor 2 tipuri de HC si este invers proportionala cu temperatura.
4. Condensarea retrogradareprezinta trecerea de la faza gazoasa, de la
adancimi mari, la starea lichida. Punctul de presiune (p) si temperatura (T) la
care apare prima picatura de lichid (condensat) poarta denumirea de punct
de roua.
Gaz hidrati
In anumite conditii de temperatura, de obicei scazuta, si presiuni mari,
sistemul compus din apa si gaz poate trece in stare solida, formandu-se asa
numitii gaz hidrati.Se considera ca acest amestec de gaz si apa trece in gaz
hidrati in anumite conditii:

In
aceasta
compozitie
a
criohidratilor,
T
p
+4,5 45atm moleculele de gaze devin solide si se asociaza cu mai
multe molecule de apa. O molecula de CH4 se asociaza
C
100at
cu 6 molecule de apa sau o molecula de etan-C 2H6 se
+10 m
asociaza cu 7 molecule de apa.
C
etan +4,5 6,2at
In natura acestia pot aparea in zonele cu climat
C
m
rece sau pe fundul oceanelor, la adancimi mari. Insa
+10 16atm pot aparea si in conductele de extractie sub forma
C
unor dopuri, datorita variatiei mari a presiunii gazelor
(inghetarea sondei) si poate fi prevenita
prin reducerea presiunilor sub valoarea
critica pentru faza solida.

gaz
meta
n

Asfalt
Reprezinta
un
amestec
de
hidrocarburi grele si petrol oxidat. Se
intalneste ca impregnatii in roci detritice
(gresii) pe fisurile calcarelor, in nisipuri si
uneori mai apare ca dop de asfalt, cu rol de roca protectoare pentru
hidrocarburi.
Sisturi bituminoase (pirosisturi)
Fac parte din categoria pelitelor care au un anumit continut in
bitumene. Acestea pe langa substantele bituminoase, cu care sunt
impregnate si care sunt solubile la cald in solventi organici, mai contin si o
anumita cantitate de materie organica insolubila numita kerogen.
Dupa natura sedimentului, sisturile bituminoase sunt de mai multe
feluri:
-argiloase: disodile oligocene din flisul carpatic
-silicioase: menilite din flisul carpatic
-calcaroase: kukersit in calcare ordoviciene din Estonia
Sisturile bituminoase in general prin distilare la temperaturi de 550600C pot elibera o anumita cantitate de substante volatile care prin
condensarea trec in ulei de sist.
Titei
Reprezinta un amestec natural, lichid si inflamabil de hidrocarburi in
care componentii gazosi si cei solizi sunt dizolvati in HC lichide, formand
solutii sau suspensii coloidale. Denumirea de petrol provine din grecescul
petra + latinescul oleum.
Proprietatile titeiului sunt:
1. Starea de agregare. La temperaturi obisnuite titeiurile sunt lichide, in
functie de HC continute, putand fi mai mult sau mai putin vascoase.
2. Densitatea reprezinta masa pe unitatea de volum a titeiului si in mod
obisnuit este intre 0,75-1 g/cm3. In mod exceptional poate atinge 1,8 g/cm 3. In
functie de densitate au fost impartite in:

-titeiuri foarte usoare 0,75-0,82g/cm3

-titeiuri usoare
0,82-0,88 g/cm3
-titeiuri grele
>0,88 g/cm3
Diferenta intre densitatea apelor de zacamant si cea a titeiului permite
separarea gravitationala a celor 2 fluide in rocile rezervor.
3. Culoare. Titeiurile naftenice au densitatea mai mare si culori inchise:
negre, negru-verzui, iar titeiurile parafinice sunt mai usoare si de regula culori
mai deschise.
4. Mirosul este datorat de compusii usori volatili din continutul acestora.
Titeiurile grele, naftenice, fiind greu volatile au miros imperceptibil, iar cele cu
continut mare in substante volatile au miros eteric sau aromatic. Titeiurile cu
sulf prezinta miros specific.
5. Vascozitatea si fluiditatea sunt doua proprietati interdependente care
intervin in procesele de curgere a acestor HC lichide prin porii rocilor. Se
cunosc 3 tipuri de vascozitati:
-absoluta: reprezinta gradul de frecare intre moleculele de titei aflate in
curgere. Unitatea de masura este centipoise (cP).
-relativa: arata de cate ori titeiul este mai vascos ca apa. Se masoara in
grade Engler (E) si variaza de la 1-4E.
-cinematica: proprietate influentata de compozitia chimica, gradul de
maturare, densitate, cantitatea de gaze dizolvate, de temperatura si presiune.
Dpdv al vascozitatii se pot deosebi urmatoarele cazuri:
-in general titeiurile naftenice sunt mai vascoase deoarece contin proportii
ridicate de molecule cu numar mare de atomi de carbon;
-titeiurile grele sunt mai vascoase;
-cantitatea de gaze dizolvate cu cat este mai mare duce la scaderea densitatii
si implicit a vascozitatii; aspect important in migrarea naturala a titeiurilor dar
si in usurea conditiilor de exploatare a acestora.
-cresterea temperaturii duce la scaderea vascozitatii;
-cresterea presiunii duce la cresterea vascozitatii.
6. Solubilitateaeste o relatie stabilita intre apa-titei-gaze si compusi
organici nehidrocarburici. Titeiul este solubil in anumiti solventi organici, cum
ar fi benzen, alcool, acetona, cloroform. Exista afinitati intre anumiti solventi
si unii compusi ai titeiului.
Solubilitatea reciproca titei-apa
In conditii de suprafata, solubilitatea compusilor de titei in apa este
aproape nula cu exceptia compusilor cu sulf, ce pot ajunge la cateva mii de
ppm. In conditii de zacamant si in prezenta CO 2, solubilitatea titeiului in apa
este de 1-3%. Solubilitatea apei in titei este nula la suprafata insa creste liniar
odata cu temperatura pana la 260C.
Solubilitatea gazelor in titei
Prezinta importanta in exploatarea zacamintelor pentru ca in anumite
conditii date, cantitatea de gaze dizolvate in titei depinde de compozitia
chimica a celor 2 componente. S-a observat ca prima data se dizolva gazele
cu molecula mare (ex: hexan) iar ultimul se dizolva metanul, odata cu

cresterea presiunii. Iesirea gazelor din titei este invers, primul care se degaja
find metanul urmat de gazele cu molecule din ce in ce mai mari. Cantitatea
de gaze dizolvate este conditionata de presiune, crescand liniar pana la
atingerea presiunii de saturatie, presiunea de la care nici o cantitate
suplimentra de gaze nu mai poate fi dizolvata.
Temperatura influenteaza negativ cantitatea de gaze dizolvate, insa
influenta ei este anulata de presiuni foarte mari.
In procesul de exploatare existenta gazelor dizolvate intr-un zacamant
pana la presiunea de saturatie este foarte benefica, ele determinand o
energie naturala a HC care permite exploatarea lor fara consum de energie
suplimentar.
7. Volumul HC solide. Prezenta gazelor in solutie duce la o crestere de
volum a acestuia pana in momentul in care se atinge presiunea de saturatie.
Volumul titeiului cu gaze dizolvate se modifica din momentul extragerii din
zacamant, de la adancime la suprafata.
Variatia volumului depinde de iesirea gazelor din solutie. Astfel volumul
titeiului din conditii de suprafata poate fi echivalat cu volumul
corespunzatoare conditiilor de adancime prin corectarea cu un factor de
volum supraunitar, cuprins intre 1,2-2.
Factorul care se aplica unui m3 de titei aflat in conditii de zacamant
pentru al converti in echivalentul sau de suprafata s.n. factor de
compresibilitate si are o valoare subunitara 0,63-0,88.
8. Tensiunea superficiala reprezinta forta raportata la lungime, care se
exercita la suprafata de contact dintre moleculele de titei si granulele rocii
gazda. Aceasta se datoreaza atat fortelor de atractie dintre molecule cat si
fortelor capilare din roca. Unitatea de masura este dyne/cm si este de 3 ori
mai mare la apa de zacamant 75-79 dyne/cm decat la titei 25-35 dyne/cm.
Drept urmare aceasta forta retine apa in canalele fine si totodata expulzeaza
titeiul din porii foarte mici in porii mai largi. Astfel se explica formarea unor
acumulari de titei in roci nisipoase cuprinse la randul lor in depozite argiloase.
9. Puterea calorica variaza in functie de compozitia chimica a titeiului,
fiind cuprinsa intre 9000 si 11700 kcal/kg. Titeiurile parafinoase sunt mai
bogate in hidrogen si au o putere calorica mai mare, iar cele naftenice au o
putere calorica mai mica.
10. Florescenta reprezinta proprietatea substantelor bituminoase de a
radia lumina atata timp cat sunt sub incidenta unor raze ultraviolete.

Geneza petrolului (petroligeneza)

Originea petrolului
-originea anorganica in urma activitatilor vulcanice
-originea organica s-au format din fosta materie organica, ce a trait in
cantitati f mari cu un ciclu de viata scurt in bazinele de acumulare din
diversele perioade geologice (zooplancton, fitoplancton).

Geneza petrolului cuprinde tatalitatea factorilor si a fenomenelor care

intervin in procesul de formare al titeiului si al gazelor naturale combustibile.
Plecand de la ideea ca in prezent este admisa ipoteza originii organice a HC,
se pune problema cunoasterii urmatoarelor aspecte:
-materia organica initiala
-mediul de sedimentare
-procesele de transformare al materiei organice in HC
-rocile sursa de HC
1. Materia organica initiala
In prezent se considera ca materia prima din care s-au format HC a fost
oferita de microorganismele vegetale si animale din mediile acvatice, si mai
putin de cele din mediul continental.
Nu toate organismele vii contribuie la generarea petrolului. In cazul
celor care participa la aceasta generare, doar o parte din compusii organici
sunt transformati in kerogen din care ulterior rezulta HC.
Principala sursa de materie organica o reprezinta organismele
planctonice si anume fitoplanctonul (diatomee, dinoflagelate) si zooplanctonul
(foraminifere).
2. Mediul de sedimentare
Mediul continental nu poate oferi conditii satisfacatoare de acumulare a
substantei organice in cantitati mari, datorita actiunii factorilor externi care
duc la distrugerea acesteia. Cu toate acestea o sursa de materie organica
continentala o reprezinta substantele humice (acid humic) care rezulta in
urma descompunerii lente a ligninei. Acestea se formeaza mai ales in zonele
mlastinoase tropicale si subtropicale.
Conditiile propice de acumulare si transformare a materiei organice in
HC le ofera mediul acvatic (oceane, mari, lagune, lacuri adanci). Este necesar
ca bazinul de sedimentare sa prezinte o anumita batimetrie. Conservarea
materiei organice si transformarea sa ulterioara se realizeza in special intr-un
mediu reducator de tip euxinic (ex: zonele lagunare si de self). Odata cu
materia organica intr-o astfel de zona se depun si sedimente minerale
(pelitice) cu rol de protectie si ingropare rapida a substantei organice.
Sedimentele formeaza asa numitele maluri bogate in substante organice,
partial descompuse, numite sapropeluri.

3. Transformarea materiei organice in HC

Pentru ca o anumita cantitate de materie organica din sedimente sa
genereze HC este necesara interventia unor factori si procese care sa asigure
evolutia materiei organice catre titei sau gaze.
Transformarea materiei organice in bazinele de sedimentare se poate
realiza in urmatoarele conditii geochimice:
a) sedimentarea in bazine acvatice in prezenta O 2, are loc in bazine putin
adanci, unde prezenta O2 favorizeaza oxidarea materiei organice care trece
intr-un gaz biogen ce se elibereaza usor in atmosfera.
b) cu accesul O2 limitat, conditii ce se realizeaza indeosebi in mlastini, lipsite
de curenti. In acest mediu are loc o transformare partiala a substantelor
organice in gaze, concomitent avand loc si un proces de bitumizare.
c) lipsa totala de O2 se produce in bazine mai adanci, inchise, cu regim euxinic
(reducator). Evolutia substantelor organice in aceste medii conduce la
formarea HC.
In ceea ce priveste procesele de petroligeneza ce au loc in depozite
sedimentare cu o anumita vechime, se considera ca acestea sunt strans
legate de evolutia kerogenului. Procesele de formare a kerogenului incep
odata cu moartea organismelor vegetale sau animale si depunerea lor pe
fundul bazinului de sedimentare. Aceasta fractiune organica este distrusa
aproape in totalitate daca ajunge intr-un mediu oxidant sub influenta
bacteriilor aerobe, ramanand doar partea minerala. Astfel conservarea
materiei organice este favorabila bazinelor euxinice, putand ajunge la o
valoare de 4% kerogen inclus in roca (ex: sed actuale de fe fundul marii).
Kerogenul poate fi definit ca proportia de substanta organica prezenta
intr-o roca sedimentara, insolubila in solventi organici. Fractiunea solubila in
solventi s.n. bitumene. Distributia kerogenului intr-o roca sedimentara poate
fi:

Sunt cunoscute, in diferite

tipuri de roci sedimentare, 3 tipuri de kerogen, avand origini si componenti
chimici diferiti. Clasificarea kerogenului se face dupa diagrama Van Krevelen.
Kerogen I algal
Este intalnit mai rar in rocile sedimentare si provine din acumularea
masiva a algelor de tip Botryoccoccus. O formatiunea geologica bogata in
kerogen algal este Green River Shale, de varsta Eocen mediu din Utah, SUA.
Acest tip de kerogen este cel mai bun producator de HC, dar si cel mai rar,
prezentand o capacitate mare de generare a HC lichide. Prezinta un continut
mai ridicat in H2.
Kerogen II mixt
Provine din surse diferite, inclunzand atat alge marine (fitoplancton) cat
si spori, polen, tesaturi vegetale si particule de carbuni de origine
continentala. Si acest tip de kerogen are o capacitate mare de generare a HC
lichide. Este intalnit frecvent in rocile sursa de petrol, depozitate in bazine
marine, in conditii reducatoare (ex: rocile petroligene din flisul Carpatilor
Orientali).
Kerogen III continental
Este ambundent in material organic terestru reprezentat prin tesuturi
vegetale, cuticule, carbuni, fiind frecvent generator de gaze.
Kerogen IV inert
Nu rezulta HC.

In cadrul evolutiei geologice a bazinelor de sedimentare, datorita

subsidentei, depozitele sau formatiunile sedimentare ajung la adancimi din ce
in ce mai mari si implicit la temperaturi si presiuni din ce in ce in ce mai mari.
In aceste conditii, kerogenul fin dispersat in roci va fi scos din echilibrul
initial, eliminand la inceput gruparile oxigenate (ex:CO2), apoi va elibera HC
lichide si ulterior pe masura ce intra in zona de metageneza (cracare), HC
devin gazoase.
Dupa Tissot&Welte (1984) sau separat 3 stadii de evolutie a
kerogenului, odata cu ingroparea: diageneza, catageneza, metageneza.
Diageneza
Modificarile materiei organice se
produce in paralel cu cele ale
sedimentelor,
iar
prin
diageneza
substantelor
organice
se
intelege
modificarile pe care aceasta le sufera la
temperaturi cuprinse intre 40-65C si
adancimi de ingropare de circa 10001300m.
Materia organica ajunsa pe fundul
bazinului de sedimentare este distrusa
partial de fauna bentonica si bacteriile
aerobe care au o actiune mai mare pe
primii metri de roca sedimentara. In
aceasta prima etapa a diagenezei se
poate elibera doar gaz biogen.
Dupa etapa de tranversare a zonei
cu bacterii anaerobe, unde temperatura
atinge 30-40C, materia organica intra in
etapa diagenezei tarzii. In timpul acestei
etape, alterarea materiei organice are
loc exclusiv prin procese chimice.
Produsele rezultate sunt in principal un kerogen mai stabil in aceste conditii si
unele gaze secundare: metan, carbon.
Catagenza
Reprezinta procesul de alterare termica sau piroliza naturala lenta a
materiei organice ingropata odata cu sedimentele. Incepe la adancimi de
aprox 1000m si temperaturi de aprox 60C, limita inferioara, si 140-150C,
limita superioara, cand catageneza ia sfarsit. Aceste praguri de temperatura
nu sunt fixe insa s-au observat ca dupa 60C, kerogenul isi pierde echilibrul
termodinamic si in procesul de echilibrare care are loc isi modifica atat
compozitia cat si structura. Datorita cresterii temperaturilor peste temp
minimale, kerogenul elibereaza cantitati de gaze, atat de natura organica
(metan, etan) cat si anorganica CO2, H2S. Rata de generare a HC din kerogen

creste odata cu adancimeade ingropare si cu temperatura. Astfel

productivitatea kerogenului este conditionata in primul rand de tipul acestuia
si apoi de conditiile de piroliza.
Acesta etapa de catageneza se mai numeste si fereastra de petrol.
Catageneza se considera a fi incheiata atunci cand rata de generare a
petrolului scade semnificativ , acest fenomen petrecandu-se pe la 150C. Din
acest moment incepe cracarea termica a titeiului rezultat si transformarea
acestuia in gaze.
Rolul timpului
Sub actiunea timpului
materia organica in stadiul
final al diagenezei sufera
prcese destul de complexe,
in special de natura chimica
la
care
aceasta
este
supusa. Conform acestui mecanism masa HC generate la un moment dat va
depinde de rata de formare a noilor structuri si de intervalul de timp in care
au loc aceste reactii. Temperatura si timpul actioneaza in acelasi sens insa cu
ponderi diferite. In fiecare bazin de sedimentare in functie de timp si
temperatura, se va atinge la un moment dat pragul de generare maxima a
HC. Cu cat temperatura acestui prag va fi mai mare cu atat timpul necesar
generarii va fi mai mic.

Metageneza
Poate ajunge pana in faza metamorfismului incipient al sedimentelor
insa pana la temperaturi de 300C si presiuni de 2500-3000bari. Peste
temperaturi de 150C, materia organica ramasa, sufera o puternica
descompunere reprezentata de cracarea termica a compusilor organici.
Kerogenul ramas dupa catageneza elibereaza ultimii atomi de hidrogen, care
se combina cu cei de carbon, rezultand principala HC din aceasta etapa- gazul
metan (gaz termogen). In paralel cu formarea gazului termogen mai are loc si
cracarea termica a titeiului remanent din roca sursa, care nu a migrat,

rezultant tot metan. Se observa ca acest gaz metan, este singurul produs
hidrocarburic care se formeaza in toate cele trei etape. Cel format in etapa de
inceput este numit metan biogen, iar cel format in timpul catagenezei si
metagenezei este denumit metan termogen. Diferentierea dintre cele doua
categorii ale metanului se poate face pe baza compozitiei izotopice a
carbonului. Pentru metanul biogen raportul izotopului C 13la C12 este mai mare
55-70%, iar pt metanul termogen raportul este mai mic, 5-13%.

4. Rocile petroligene
Rocile sursa de petrol sunt acele roci care s-au format din sedimentele
depuse odata cu materia organica din care au rezultat ulterior HC. Caracterul
comun al tuturor rocilor sursa de HC este acela ca sunt in general roci pelitice,
depuse intr-un mediu anoxic favorabil depunerii materiei organice. Dupa
natura sedimentului mineral ele pot fi argiloase, silicioase, calcaroase, sau
carbunoase. Prin compactare datorita presiunilor litostatice, capata un aspect
sistos, mai frecvent fiind intalnit la argile, care prin uscare devin mai foioase.
O roca sursa de HC prezinta in general culori inchise, din cauza bitumenelor
pe care le contine, si totodata sunt lipsite de fosile cochilifere, care au fost
dizolvate ulterior de H2CO3 (acidul carbonic) rezultat in urma procesului de
descompunere a matriei organice.
Identificarea rocilor sursa de HC
O roca sursa este acea roca organo-clastica care a generat efectiv sau
este capabila sa genereze in timp geologic la o anumita temperatura
adecvata (60-120C), o anumita cantitate de petrol. Rocile sursa se recunosc
dupa caracterul lor petrografic, sunt roci pelitice depuse intr-un mediu anoxic
si care contin 2 categorii de substanta organica:
-solubila in solventi organici bitumenul
-insolubila in solventi organici kerogen
Criteriile de evaluare a gradului de maturare a materiei organice au la
baza determinarea calitativa, bio si geochimica si mai ales a gradului de
maturare a componentelor insolubile.
In general cantitatea de kerogen este mai mare decat cea a
bitumenului. Continutul in kerogen se determina ca un reziduu fix dupa
tratarea probelor cu HCl si HF pentru dizolvarea carbonatilor si silicatilor.
Aceasta metoda de unele erori din cauza unor produse secundare ce pot
aparea in urma tratarii chimice a rocii.
O metoda mai precisa de indetificare este introducerea rocii intr-un
curent de aer si masurarea cantitatii de CO2 degajat, determinandu-se astfel
cantitatea de Carbon Organic Total (TOC). Intre TOC si tipul rocii exista o

stransa legatura, la rocile clastice aceasta valoare este de 2-15% iar la rocile
carbonatice este de 0,5-1%.
Potential
petroligen
sarac
mediu
bun
foarte bun
excelent

TOC %

Tipul de materie organica

Materia organica incorporata in aceste roci
0 0,5
sursa de hidrocarburi este repartizata la 3
0,5 1
tipuri de kerogen, fiecare are o anumita
1 -2
productivitate care este conditionata de
24
componenta chimica a materiei organice
>4
initiale din care s-a format.
Cel mai important este continutul in hidrogen care este mai mare la
organismele marine, comparativ cu vegetatia terestra.
Tipurile de kerogen pot fi determinate prin metode optice si fizicochimice:
Metoda microscopica - se aplica particulelor de kerogen (71microni)
realizandu-se prin 4 procese:
-studiul in lumina reflectata pe slifuri
-studiul in lumina reflectata a particulelor de kerogen extrase din roca
-studiul in lumina transmisa a particulelor de kerogen
-studiul in lumina fluorescenta a particulelor de kerogen
Cercetarea chimica a kerogenului se realizeaza prin stabilirea compozitiei
chimice elementare, adica a C, H, O, N, S, care depinde de tipul de kerogen si
de gradul de maturare a materiei organice. Se utilizeaza diagrama Van
Krevelen pe care sunt separate cele 3 tipuri de kerogen, in functie de
raporturile H/C si O/C.
Metoda Rock eval are la baza piroliza rocii.
Gradul de maturare al materiei organice
Se indentifica prin metode microscopice:
1. Analiza de reflectanta a vitrinitului
2. Cuantificarea valorii palinomorfelor in urma acestui studiu se determina
indicele de alterare termica (IAT). Aceasta metoda se bazeaza pe
indentificarea valorii palinomorfelor care se schimba odata cu cresterea
temperaturii, aceasta schimbare fiind ireversibila. Se utilizeaza acest indice
IAT, care reprezinta o scara numerica de la 1 la 5, a fost inventata de Staplin
(1969) si updatata de Pearson(1984).

3. Metoda Rock Eval

Geneza zacamintelor de hidrocarburi

Prin zacamant de HC se intelege o acumulare de petrol lichid sau
gazoasa intr-o roca poroasa izolata de restul formatiunilor prin roci
impermeabile si care are un regim hidrodinamic independent.
De formarea acestor zacaminte sunt responsabile mai multe fenomene,
dintre care cele mai importante sunt:
-migrarea petrolului
-acumularea in roca rezervor
-conservarea zacamantului
-degradarea zacamantului
1. Migrarea petrolului
Dupa generarea petrolului acesta migreaza atat in interiorul rocii sursa
cat si in interiorul rocii rezervor. Deplasarea petrolului se face sub influenta
unui complex de factori fizici, chimici si geologici, iar rezultatul migratiei il
reprezinta acumularea petrolului si formarea zacamintelor.
Sunt cunoscute 3 tipuri de migratii:
Migratia primara presupune expulzarea petrolului din roca sursa si
migrarea acestuia in interiorul respectivei roci. Acest tip de migratie ridica
urmatoarele probleme:
a) Felul substantei organice care migreaza in etapa transformarilor
litogenetice in care are loc migratia primara. Migratia primara incepe inca din
primele stadii ale sedimentarii, cand substanta organica este reprezentata

prin protopetrol. Acesta s-a format in primele etape ale diagenezei fiind
retinut de particulele minerale si de kerogen, pana cand atinge temperatura
ferestrei de petrol.

b)
Factorii si mecanismele migratiei primare sunt legate de compactare,
temperatura si capilaritate.
Compactarea este un proces complex care are loc odata cu ingroparea
sedomentelor si reprezinta o reducere a volumului sub actiunea presiunilor
litostatice. Ca o consecinta a acestei compactari, fluidele si gazele din porii
acestor roci tind sa se deplaseze catre periferia bazinului, unde atat greutatea
sedimentelor cat si presiunile sunt mult mai mici. Intre compactare,
adancimea rocilor si porozitate exista o relatie de interdependenta. Astfel cu
cat creste adancimea si scade porozitatea cu atat compactarea este mai
mare.

Temperatura creste odata cu subsidenta bazinului de sedimentare ducand la

dilatarea rocilor si a petrolului continut in pori. Fluidele avand o dilatare mai
mare decat a rocilor, tind sa se deplaseze catre zone cu temperatura mai
scazute. Datorita temperaturilor mari la care este supus titeiul poate sa
treaca in stare gazoasa, putand astfel sa migreze mai usor catre o roca
rezervor, care sa-l gazduiasca, formandu-se in acest mod zacamintele de
condensat.

Capilaritatea. Exista tendinta ca petrolul sa se localizeze in pori cu

dimensiuni mai mari iar apa in pori cu dimensiuni mai mici. S-a demonstrat
experimental ca aceasta presiune capilara a titeiului intr-o roca pelitica este
de ordinul zecilor de atmosfere, pe cand intr-un nisip este de numai o
atmosfera. Din acest motiv, petrolul va fi expulzat din porii rocilor pelitice in
porii nisipului sub actiunea presiunilor litostatice.
c) Starea fizica a HC in timpul migrarii poate fi sub mai multe forme, titei cu
gaze dizolvate sau sub forma de vapori. HC in stare de vapori migreaza prin
difuzie prin porii fini ai rocilor, ajungand in zone cu presiuni mici unde
condenseaza.
Migratia secundara. Dupa expulzarea petrolului din roca sursa, odata
ajuns in roca rezervor, gradul de saturatie in gaze si cantitatea de titei
dizolvat scade pana la valori corespunzatoare noilor conditii de presiune.
Incepe astfel un proces de concentrare a petrolului in faza separata si
deplasarea acestuia catre zone favorabile acumularii (capcana) proces care
s.n. migratie secundara.
Deplasarea petrolului in timpul acestei migratii este preponderent
laterala, pe stratificatia rocii, spre deosebire de migratia primara care este pe
verticala. Odata atinsa interfata roca rezervor-roca de etanseizare, deplasarea
se continua in lateral, ascendent catre zonele cele mai ridicate ale rocii
rezervor - capcane de HC.
Fortele capilare si tensiunile superficiale
S-a observat ca in unele zacaminte nivelele petrolifere constau din
nisipuri grosiere saturate in titei izolate in alte nisipuri mai fine saturate in
apa. Intr-un amestec de titei si apa, fluidul cu tensiunea superficiala mai mica
(titeiul) va tinde sa curga in roca cu cele mai largi capilare, in timp ce fluidul
cu tensiuni superficiale mai mari (apa) este retinuta in roca cu pori mai fini.
Pentru ca deplasarea sub actiunea presiunii capilare sa aiba loc trebuie
ca intre cele 2 capete ale unui por capilar sa existe o diferenta de presiune.
Aceasta se datoreaza diferentelor de raze capilare de la cele 2 extremitati.

Pc=

2 cos
; -tensiunea superficiala petrol-apa; -unghi de udare; r-raza
r

capilarului
Flotatia(separatia gravitationala) este un proces de separatie a titeiului din
apa pe criterii strict gravitationale. Titeiul si gazele exisente intr-o roca poros
permeabila, si care este saturata si cu apa, se vor ridica pana la partea
superioara a acestei roci sub actiunea diferentelor de densitate dintre aceste
si apa (comform legii lui Arhimde).
Migratia tertiara(dismigratia) procesele care controleaza aceasta migratie
tertiara sunt similare cu cele intalnite in timpul migratiei secundare. Aceasta
poate fi verticala, orizontala sau combinata. Eliberarea accidentala unor gaze
dintr-un zacamant pe fracturi poate forma la suprafata crustei asa numitii
vulcani noroiosi (ex: Buzau-Pcle).
2. Acumularea hidrocarburilor in roca rezervor
HC formate si migrate in crusta terestra nu pot forma zacaminte daca
nu intalnesc conditii favorabile acumularii in cantitati mari, intr-un spatiu
oarecum restrans. Pentru ca o acumulare de HC sa se poata reaiza sunt
necesar urmatoarele conditii:
-prezenta unui rezervor natural de acumulare
-prezenta unor roci de etanseizare la partea sup a rezervorului, cu rol de
izolare fata de agentii distructivi
-prezenta capcanelor de HC, adica a aranjamentului spatial al stratelor
capabil sa realizeze acumularea
Rocile rezervor
Sunt acele roci care au o mare capacitate de acumulare in propria
porozitate si o usurinta in cedarea HC acumulate. Crct acestor roci sunt:
-capacitatea de inmagazinare, data de porozitate
-capacitatea de expulzare, data de permeabilitate
Cele mai frecvente roci rezervor sunt cele detritice, consolidate-gresia sau
neconsolidate-nisipuri. In aceast categoriea magazin mai pot fi incadrate si
calcarele fisurate sau orice alta roca cu structura cavernoasa.
Porozitatea reprezinta proportia de goluri dintr-o roca raportata la
Vg
volumul total al rocii = Vt ( ) . Porii dintr-o roca pot fi legati intre ei si
reprezinta un fel de retea de canale prin care atat lichidele cat si gazele pot
circula.
Porozitatea este de 3 feluri:
Porozitatea totala (absoluta) reprezinta volumul tuturor golurilor din roca,
indiferent de marimea lor si de gradul de interconectare dintre acestia.

Porozitatea efectiva este data de volumul de goluri intercomunicati indiferent

de dimensiuni.
Porozitatea utila este reprz de volumul porilor a caror dimensiune permite
curgerea fluidelor sub actiunea unor gadienti mici de presiune.
Porozitatea poate fi primara, rezultata in urma sedimentarii si litificarii
rocii, si poate fi si secundara, formata ulterior litificarii, fiind de natura
diagenetica.
Permeabilitatea reprezinta proprietatea rocilor de a permite circularea
fluidelor si a gazelor prin pori sub actiunea gradientilor de presiune. Se
calculeaza comform legii lui Darcy

kA
dp

Q=
dl

k-coeficientul de permeabilitate (darcy)

Q-debitul de fluid (cm3/s)
A-aria suprafetei de curgere
-vascozitatea dinamica a fluidului
Dp/dl-gradient hidraulic
Dupa acest coeficient de permeabilitate (k) avem roci cu:
-permeabilitate slaba 1-10 mdarcy
-permeabilitate buna 10-100 mdarcy
-permeabilitate f buna >100 mdarcy
ex: gresia de Kliwa are 30-60 mdarcy, titeiul repauzand in acestea.
Roca de etanseizare
Este o roca slab permeabila (argila, marna0 sau perfect impermeabila
(roci evaporitice-sare, gips, anhidrit). Mai sunt considerate si calcarele
nefisurte, sau unele roci magmatice, insa mai rar.
Un alt factor important este grosimea acesteia. S-a demonstrat
teoretic ca un strat de argila gros de 1m este suficient pentru a opri migrarea
HC, insa este greu de acceptat ca un strat atat de gros poate avea o extindere
laterala suficient de mare. In cazul faliilor, inchiderea rezervorului depinde de
saritura acestora. Faliile
cu sarituri mari pot
deschide un zacamant.
S-a
cautat
gasirea unei relati intre
grosimea
stratului
protector si inaltimea
coloanei de HC din
rezervor. Se accepta raportul de 1 la 4 pt gaz si 1 la 7 pt titei.

Capcana de hidrocarburi

Pentru ca HC migrate sa se poata acumula intr-o roca rezervor este

necesar ca stratele sa aiba un anumit aranjament spatial care sa permita
formarea si conservarea zacamantului respectiv. Un astfel de aranjament
rezultat in urma evoultiei tectonice (anticlinale, falii) sau stratigrafic dintr-o
anumita regiune poarta denumirea de capcana.

Clasificare:
-capcane structurale
-capcane stratigrafice
-capcane combinate
-capcane hidrodinamice
Capcane structurale
Aceasta grupa de capcane se formeaza prin interventia fenomenelor
de cutare, faliere, sariaj, sunt cele mai numeroase si cele mai importante
dpdv al acumularilor de HC.
Exista mai multe modalitati de formare ale acestora in functie de
factorul generator dominant:
-tectonica: distensiune-falie normala, compresiune-falii inverse, cute diapire,

anticlinale
-compactare (tasare), datorita fortelor litostatice
-gravitationala, sunt asociate cu faliile listrice (anticlinale roll-over)

Capcane stratigrafice
Factorul predominant in formarea acestor capcane este fie de
natura petrografica (variatii laterale de facies) fie sunt legate de discordante.
Aceasta grupa de capcane poate fi impartita in urmatoarele tipuri:
a) Capcane depozitionale litologice:
-capcane asociate efilarilor de strate;
-capcane asociate recifilor coraligeni;
-capcane asociate umpluturilor de canal;
-capcane asociate dunelor de nisip.
b) Capcane erozionale (paleogeomorfice);
-capcane pe scoarta de alterare.
c) Capcane mixte.

d) Capcane hidrodinamice

Daca
o
structura
anticlinala prezinta un rezervor
mai gros saturat in apa aflata in
regim hidrodinamic, atunci in
functie de viteza de deplasare a
apei, gazele se vor putea
acumula in bolta principala a
anticlinalului iar titeiul pe flancul
lateral al anticlinalului in sensul
de miscare al apei.
4. Degradarea si distrugerea zacamintelor de HC
In procesul de distrugere si degradare a zacamintelor intervin factori
naturali dar si factori artificiali:
Factorii naturali
Acestia pot interveni ducand la schimbarea echilibrului de
zacamant. Pot fi de mai multe feluri:
Hidrodinamici acestia intervin prin miscarea apelor in interiorul
rezervoarelor naturale care gazduiesc acumulari de HC. Schimbarea vitezei si
a directiei de circulatie a apei conduce la deranjarea echilibrului fluidelor din
zacamant.
Biochimici actioneaza in zona de contact a HC cu apele sulfatate. In
prezenta bacteriilor ce intretin procesele de oxidare a titeiului. Bacteriile
distrug HC si reduc sulfatii din apele si din rocile cu care vin in contact.
Tectonici se manifesta prin ridicari si coborari in cadrul miscarilor
orogenetice. Miscarile de ridicare supun cuvertura zacamintelor la eroziune
sau rupere in zone de orogen. Degradarea zacamantului incepe cu pierderea
gazelor, scade presiunea de zacamant si se continua ulterior cu distrugerea
rezervei de titei. Miscarile de coborare duc zacamintele la adancimi mari unde
temperatura este din ce in ce mai ridicata. Daca zacamantul ajung in zona
domeniului metamorfic el este distrus prin procese de cracare a titeiului iar
componentii volatili pot migra in ale zone ale scoartei.
Factorii artificiali
Aceasta categorie de factori est pusa pe seama erorilor de foraj sau
de exploatare a sondelor. Astfel in timpul saparii sondelor se pot produce
colmatarea stratelor cu noroi de foraj sau cu cimentul folosit la cimentarea
coloanei de tubaj. Aceste cauze pot micsora permeabilitatea stratelor sau
inchide complet ducand la scaderea debitului sondei.
O alta cauza a degradarii zacamintelor este degazeificarea
prematura. Exploatarea gazelor din partile superioare ale scoartei cat si a
celor dizolvate in titei face ca o mare cantitate de titei sa ramana fara o
energie proprie in zacamant, micsorand factorul final de recuperare si
productia zacamantului. Aceasta situatie se poate remedia prin injectarea sub
presiune a unor gaze refacandu-se in acest mod presiunea initiala de
zacamant.

Caracterele fizice de zacamant ale HC si importanta lor in

procesul exploatarii
HC in conditiile de zacamant prezinta o serie de caractere fizice
conditionate de complexitatea realitatilor din scoarta terestra. Aceste
caractere se traduc prin forte de expulzare a HC din zacamant si forte de
retinere a petrolului in rezervoarele naturale.
A. Fortele de expluzare
Sunt fortele care determina expluzarea HC din rezervor atunci cand
sunt interceptate prin intermediul unei sonde. Ele sunt reprezentate in primul
rand prin presiunea de zacamant si apoi prin temperatura.
a) Presiunea de zacamant in determinarea acestei valori trebuie tinut cont
ca un zacamant are o presiune initiala si una curenta.
Presiunea initiala de zacamant se noteaza cu Po si este presiunea
la care se afla zacamantul inainte de exploatare.
Presiunea curenta poate fi dedusa la un moment dat dupa ce
zacamantul a fost dat in exploatare. Aceasta presiunea poate fi statica atunci
cand e masurata dupa o perioada de stagnare a productiei sau poate fi
dinamica (masurata in timpul exploatarii).
Presiunea de zacamant creste odata cu adancimea, ea depinzand
de presiunea hidrostatica, litostatica si cea a gazelor.
Presiunea hidrostatica. PH2O=H2O*H/10 (m) Relatia dintre presiunea
hidrostatica normala si densitatea fluidului este urm: p=*H*g. Densitatea
Adancime
(feet)
4150
4300
6670
7200
11150
11590

Densitate noroi
(ppg)
11,1
11
11,1
11,2
14,2
14,7

shale
shale
shale
nisip
shale
calcar
+shale
apei/fluidului este in functie de cantitatea de saruri dizolvate in ea.
Tipul apei
Apa dulce
M. Nordului
M. Barents
Suprasaturat

Salinitate
NaCl (mg/l)
0-1500
30 000
117 000
318 000

ppg pound per gallon

1 pound = 0,4535 kg

Densitate
(kg/dm3)
1,00
1,02
1,07
1,20

Densitate
(ppg)
8,34
8,51
9,00
10,01

1 galon = 3,78 l
1m = 2,28 ft
Presiunea litostatica este presiunea exercitata la o anumita
adancime de catre greutatea unei coloane ce include segmentele, cu tot cu
apa marii, la care intra si lichidele din porii rocii. Aceasta mai poate fi definita
ca stress vertical sau presiunea geostatica.
Valoarea ei, exprimta fie in Pa (N/m2), este mai mare decat cea a
presiunii hidrostatice normale calculata la aceasi adancime (1atm = 101 325
Pa).
Pl=mf*H*g
Densitatea medie a formatiunii este
stabilita functie de densitatea mineralelor,
porozitatea si densitatea fluidelor din
acesti pori. Este calculata dupa formula:
Smf=*f+(1-)*m
Porozitatea sedimentelor scade sub
efectul compactarii si este proportionala
cu cresterea presiunii litostatice.
Pentru un anumit tip petrografic de
roca, descresterea porozitatii odata cu

adancimea este insotita de o crestere a densitatii formatiunii respective. De

exemplu la o formatiune argiloasa reducerea porozitatii este strict
dependenta de presiunea litostatica.
Presiunea din porii rociireprezinta presiunea fluidelor si a gazelor
continute in porii sedimentelor. In componenta unui bazin de sedimentare pot
fi intalnite 3 tipuri de presiuni ale porilor:

-presiune negativa (subnormala)

are o valoare inferioara presiunii
hidrostatice normale
-presiune normala, unde presiunea
din pori este egala cu cea a
presiunii hidrostatice normale
-presiunea
pozitiva
(suprapresiunea) este mai mare
decat cea hidrostatica normala si
in mod obisnuit limitata de
presiunea litostatica. 1 atm = 15
psi
Ecuatia lui Terzaghi reprezinta diferenta dintre presiunea litostatica si
presiunea din porii rocilor (stresul efectiv): Es=Pl-Pp
Cunoasterea valorii stresului efectiv este importanta in alegerea
densitatii noroiului de foraj ce trebuie introdus in gaura de sonda a.i.
presiunile fluidelor din porii rocilor sa fie anihilate. Daca se introduce in gaura
de sonda un noroi cu densitate mica si presiunea din porii rocilor este mare,
atunci, se poate intampla ca intreaga coloana a noroiului de foraj aflat n
anular sa fie impinsa la suprafata de HC aflate sub presiune.
Presiune de fracturare reprezinta presiunea necesara fracturarii
formatiunii. Aceasta presiune este in functie de cea litostatica, de cea din porii
rocilor si comportamentul mecanic al unei roci dintr-o anumita formatiune
geologica.
Formula de calcul este urmatoarea:
Pf=Pp+k (Pl-Pp)
k nisip =0,5; k gresie=0,67; kargila/evaporite=1
In practica pentru determinarea valorii presiunii de fracturare a unei
formatiuni se foloseste asa numitul test de formatiune (leak off test). In timpul
timpul acestui test, gaura de sonda este inchisa la suprafata iar noroiul de
foraj va fi pompat prin garnitura de prajini la o presiune din ce in ce mai mare.
La o anumita valoare de presiune noroiul de foraj , cu densitate cunoscuta ,
va incepe sa migreze in roca ce este supusa testului, fenomen ce este
detectat la suprafata odata cu scaderea presiunii de la statia de pompare.
Rezultatul acestui test are rolul de a implica presiunea maxima a noroiului
sau greutatea noroiului ce poate fi aplicata in timpul operatiunii de forare a
sondei a.i. sa nu se inregistreze pierderi de noroi de foraj in formatiunile
strabatute de sonda.
Daca presiunea hidrostatica exercitata de noroiul din gaura de sonda
este mai mica decat presiunea din porii rocilor, aceste HC continute de
formatiune pot migra in gaura de sonda si imping coloana noroiului de foraj
spre suprafata, acest fenomen poarta denumirea de kick. Intr-o astfel de
situatie sonda trebuie inchisa cat mai repede cu putinta pentru a evita
ridicarea HC la suprafata.
Cauze ale kickului:
-utilizarea unui noroi cu densitate prea mica

-suprapresiuni in porii rocii

-pierderea noroiului in sonda
Indicatori ai kickului:
-cresterea volumului de noroi la haba
-variatia densitatii noroiului la iesirea din sonda
-cresterea ratei de avansare a sapei
b) Temperatura reprezinta un al doilea factor pe lnga presiunea de
zacamant ce conditioneaza expluzarea HC din roci. Aceasta temperatura in
zacamintele de HC prezinta valori ce tin de cresterea normala a lor paralel cu
adancimea. In determinarea temperaturii, odata cu cresterea adancimii se
utilizeaza fie treapta geotermica fie gradientul geotermic.
Treapta geotermica reprezinta numarul de metri masurati pe verticala la
care temperatura creste cu un grad celsius. In mod normal aceasta este de
33m insa exista si abateri de la aceasta valoare medie. Astfel se cunosc
cazuri in care valoarea treptei este de 9 m sau aceasta valoare este de 100120m. De exemplu in Mexic sunt zone ce au o treapta de 130 m iar in zona
Caucazului in structura Groznei treapta este de 7-8 m.
Valoarea treptei geotermice este influentata de conductivitatea termica
a rocii, de reactiile chimice ce se produc in adancime si care influenteaza
temperatura (oxidarea piritei), circulatia apelor subterane (reci sau calde).
La noi in tara cateva valori ale treptei geotermice sunt urmatoarele:
Boldeti-4110m temperatura rocilor este de 104C (treapta = 38,5m),
Craiova-1770 m = 60 (treapta = 29m), Videle treapta este de 18,9m.
Gradientul geotermic reprezinta numarul de grade cu care creste
temperatura la 100 m adancime. Ca o valoare medie acest gradient este de
cca 3C/100m insa poate varia de la o zona la alta. In zona Banatului Gt este
de 4,8C/100m.
Cunoasterea temperaturii zacamintelor ne permite sa apreciem
conditiile de presiune, aceasta influentand capacitatea titeiului de a dizolva
gazele cat si vascozitatea acestuia cu rol in dinamica HC.
B. Fortele de retinere a HC in rocile rezervor
Sunt reprezentate de fortele capilare, de adeziune si fortele de frecare.
a) Fortele capilare se manifesta de-a lungul canalelor capilare fiind
rezultatul simultan al tensiunii superficiale, al coeziunii lichidului si ale fortelor
de atractie dintre petrol si particulele minerale.
b) Fortele de adeziune reprezinta atractia intermoleculara dintre petrol
si granulele rocii. Datorita acestor forte in jurul clastelor din componenta unui
nisip se formeaza pelicule de petrol care nu se mai pot detasa decat prin
interventia unor forte capabile sa distruga aceste granule.
c) Fortele de frecare retin HC prin frecarea titeiului si a gazelor de
peretii canalelor prin care curge, apoi prin frecarea interna dintre moleculele
de titei vascozitatea.
Cantitatea de petrol retinuta de aceste forte in zacamant neputand fi
recuperata primar, trebuiesc extrase prin alte metode, deoarece uneori

cantitatile de HC ramase in zacamant sunt insemnate. Intr-un volum de 1m 3

de nisip, volumul porilor care pot fi ocupati cu fluide sau gaze il consideram
100%. Din acest volum 30% este ocupat de apa peliculara, din jurul
granulelor, 62% este ocupat de titei, si 8% de gaze. Din cei 62% titei 21,7%
este un titei remanent, care nu poate fi extras, si doar 40,3% este recuperabil.
Din acesti 40% titei recuperabil doar 10% poate fi recuperat primar iar 30%
trebuie recuperat prin diverse metode secundare.

Provincii petrolifere
Criterile geologice care controleaza repartitia zacamintelor prezinta cel
mai adesea o oarecare extensie geografica si se traduce prin formarea unei
familii de zacaminte sau a unui sistem petrolifer. Un asemenea ansamblu
transpus in plan geografic defineste existenta unei provincii petrolifere sau
altfel spus, ea reprezinta o regiune in subsolul careia sunt grupate o serie de
zacaminte de HC exploatabile.
Toate aceste bazine sau provincii petrolifere pot fi impartite in 3 grupe
principale in functie de arealul unde se pot dezvolta:
-provincii de platforma.
-provincii de afundare din interiorul placilor tectonice - zona de rift, bazine de
margine pasiva, provincii deltaice
-provincii din orogen cuprinde bazinele din zonele de decrosare, de subductie.
Provincii de platforma (intracratonice)
Aceste provincii sunt crct in asamblu printr-o mare stabilitate tectonica
avand urmatoarele particularitati:
-in plan structural prezinta o subsidenta slaba, deformatiile depozitelor
sedimentare sunt de mica amplitudine, reprezentate prin niste cute cu raza
mare si diverse falieri.
-in plan sedimentar depozitele prezinta grosimi relativ mici si sunt in general
omogene petrografic.
Din punct de vedere petrolifer, nefiind structuri deranjate tectonic,
continuitatea mare a rzervoarelor implica existenta inchiderilor structurale
eficace pt capcanele de HC. In caz contrar HC putand migra pe stratificatie la
distante foarte mare. Prezenta anumitor conditii de sedimentare, cum ar fi
transgresiunile marine sau accelerarea temporara a subsidentei pot da
nastere a unor bancuri nisipoase sau a unor constructii recifale care pot sta la
baza formarii unor roci magazin. Tot aceste momente de transgresiune sunt
favorabile depunerii rocilor magazin.
In functie de complexitatea si dimensiunile acestor bazine se pot
distinge doua categorii: bazine de platforma stabile si bazine de platforma
instabile.
Provincii stabile se crct prin serii sedimentare in general de grosimi
mici slab cutate corespunzand adesea unui singur megaciclu de sedimentare,
si sunt relativ bogate in roci rezervor. Subsidenta slaba nu favorizeaza geneza
HC si zacamintele sunt in general mici, determinate in principal de domuri de

anticlinal slab cutate cum sunt cele din bazinul Michigan (SUA), bazinul
Parisului, Libia de vest, cat si in zonele de efilari stratigrafice.
Bazinul Michigan este un exemplu clasic de provincie petrolifera de
platforma stabila. In cuprinsul acestuia se poate intalni o succesiune de roci
de varsta precambriana pana la pleistocen. Zacamintele de HC fiind regasite
in capcanele structurale de tip cute de anticlinal. Sunt considerate roci sursa
cele de varsta Ordovician-Devonian.