Călătorie spre adâncurile semnificaţiilor iubirii

„Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El.”
(Michelangelo)

O definiţie a iubirii din DEX nu ar fi nici pe departe mulţumitoare. Este atât de lacunară şi de lipsită
de substanţă încât ai impresia că acest sentiment (pentru că, în primul rând, aşa este definită, ca un
sentiment) nu se ridică la înălţimea aşteptărilor noastre. Este bine cunoscut, clişeistic chiar, faptul că
iubirea nu are o definiţie anume şi că fiecare individ în parte îşi poate construi propria viziune asupra
ei. Cu toate acestea, există o mulţime de definiţii ale iubirii, devenite celebre, mai ales datorită celor
care le-au enunţat. Printre acestea se numără şi definiţia dată de marele artist renascentist Michelangelo
Buonarroti.
Michelangelo îşi exprimă crezul asupra iubirii într-o manieră obişnuită artiştilor, prin intermediul
metaforei (să nu uităm că, în afară de pictură şi sculputură, Michelangelo a scris şi poezii, mai ales sub
formă de sonete şi madrigaluri). În concepţia lui, iubirea este agentul mijlocitor dintre om şi
Dumnezeu, sau, la un alt nivel de interpretare, modalitatea prin care omul, fiinţă sortită pieirii, poate
accede la nemurire, la absolut.
Reducându-ne la propriile simţiri, ţeluri, motive şi credinţe, putem transforma iubirea în ceea ce spune
Michelangelo sau în oricare alt lucru aflat în concordanţă cu materialul spiritual din care suntem
plămădiţi. Fără libertate, iubirea ar fi, pur şi simplu, nulă. Iubirea este ea însăşi libertate, pentru că
poate căpăta oricâte forme dorim fără să-şi piardă niciunul din atributele esenţiale. Iubim fără să ştim,
iubim inconştient, ca şi când actul de a iubi ar fi un instinct care ne însoţeşte de-a lungul întregii noastre
existenţe. Fie că ne dăm seama sau nu, iubirea este energia care animează întregul Univers şi fără de
care nici nu am îndrăzni să privim către veşnicie...
Fără să ne îndoim câtuşi de puţin că avem dreptate, putem afirma că fiecare fiinţă umană este marcată,
mai mult sau mai puţin, de acest sentiment. Este imposibil să n-o fi simţit niciodată; dacă nu faţă de o
persoană de sex opus, atunci faţă de părinţi, fraţi, prieteni sau faţă de sine. De asemenea, se mai spune
despre iubire că ar avea puteri vindecătoare, făcându-şi treaba mult mai bine decât cei mai înzestraţi
medici. Numai iubirea este capabilă să vindece rănile sufletului, ea acţionând ca un balsam bine-plăcut
simţirilor noastre. Însă pe cât de vindecătoare este iubirea faţă de ceilalţi, pe atât de bolnăvicioasă este
cea faţă de sine, deoarece ne împinge încet, dar sigur, către mândrie. De acolo, nu mai este nicio cale de
scăpare.
Ca orice medicament, iubirea poate avea şi efecte adverse, în funcţie de doza în care este administrată,
de persoana căreia i se administrează şi, bineînţeles, de modul de aministrare. E oarecum bizar că acest
suflu de viaţă care ne face să vibrăm, care ne poartă pe tărâmuri în care nu am ajunge nici în cele mai
dulci şi îmbătătoare vise ale noastre, poate fi şi un lung prilej pentru durere, aşa cum definea Eminescu
amorul într-una din poeziile sale. Pentru ca iubirea să fie „sămânţa care dă rod”, este nevoie ca ea să fie
împărtăşită. Ce poate fi mai indestructibil decât dragostea pură, necondiţionată, dintre două persoane
care ar fi în stare să-şi dea viaţa una pentru cealaltă? Îndrăgostiţii sunt ca două piese stinghere de puzzle
care, atunci când se întâlnesc, realizează că se îmbină perfect. Sau, aşa cum spunea şi Camil Petrescu,
cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. De ce? Pentru că iubirea este
paşaportul nostru spre veşnicie, singura modalitate prin care putem păşi dincolo de barierele fizice
impuse de trupurile noastre greoaie. Capacitatea de a iubi este, poate, cel mai important lucru prin care
ne asemănăm cu îngerii. Suntem atât de norocoşi că suntem oameni! Acea explozie de extaz ce ne
inundă fiinţa, acele clipe în care ţi se pare că poţi să iei întreg Universul în mână şi să te joci cu el şi
acele momente în care simţi că aluneci uşor din tine, contopindu-te cu sufletul materiei ce te
înconjoară...toate definesc iubirea ca „sămânţa care dă rod”, cea care îşi pune pecetea neostoit asupra
existenţei telurice şi cosmice. Sau poate nu aţi observat că şi stelele se iubesc? Altfel, de ce ar clipi la
unison în fiecare noapte?
Pe de altă parte, iubirea poate fi şi sămânţa mâncată de păsările cerului, cea căzută în loc pietros sau
cea înăbuşită de spini. Această comparaţie biblică nu e întâmplătoare, deoarece aşa cum acele seminţe
au pierit la scurt timp, aşa se va stinge şi iubirea care nu înalţă sufletul, ci, dimpotrivă, îl poartă către
abisurile tenebroase ale păcatului. Acea iubire se transformă în patimă. Or, patima îl transformă pe om
în sclavul propriilor trăiri, întunecându-i mintea şi eliminând condiţia primordială a iubirii, de care am
vorbit mai sus: libertatea.
Este limpede că într-o societate degradată, ca cea în care trăim, virtuţile supravieţuiesc cu mare
greutate. Ele se află într-o luptă constantă cu mizeria care le înconjoară din toate cele patru zări şi chiar
dacă raportul de forţe nu este acelaşi, rareori se lasă învinse. Aşa se întâmplă şi cu iubirea. Poate
învinge orice obstacol, atât timp cât este sinceră şi necondiţionată. Fiind de natură divină, poate ţine
piept şi celor mai îngrozitoare urgii. Atunci când simte o ameninţare în jur, se manifestă şi mai
puternic, îndepărtând primejdia prin forţa extraordinară cu care cotropeşte tot ce îi stă în cale, întocmai
ca focul. Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru că ea este întocmai ca şi Dumnezeu:
nu o putem vedea, nu o putem atinge, însă îi putem simţi prezenţa. Iar prezenţa ei nu poate fi comparată
decât cu un sublim intangibil, care devine accesibil numai pentru supra-fiinţe. Şi cum poate deveni un
pământean profan, împovărat de nimicnicie şi efemeritate, o supra-fiinţă? Există doar două căi: prin
iubire...sau prin moarte. Fiecare din noi decide care este cea mai accesibilă pentru sine.