Politica si insulta (FLORIN TURCANU)

Poate fi utilizarea insultei in politica un obiect de cercetare istorica la

fel ca oricare altul? Jena intelectuala (daca nu chiar simpla pudoare)
in fata unei categorii de manifestari ce par secundare si dizolvante
pe terenul politicii nu este unicul obstacol in calea acestui tip de
investigatie. Reconstituirea semnificatiilor mai mult sau mai putin
obscure ale insultelor din trecut, a etimologiilor, imaginilor,
fragmentelor de memorie asociate acestora, a relatiei dintre formele
orale, gestuale sau scrise in care sunt proferate, iata doar cateva
dintre dificultatile previzibile. Vine sa ne-o arate un volum colectiv
publicat de Universitatea din Dijon care demonstreaza ca progresele
facute in Franta de cateva decenii incoace in studiul istoric al
vocabularelor si reprezentarilor politice permit si o analiza elaborata
a specificului insultei in context politic. Autorii volumului nu se
ocupa numai de spatiul francez si nu sunt toti francezi. Exemplele
de utilizare a insultei politice sunt culese, de-a lungul ultimelor doua
secole, si din Spania, Marea Britanie ori din tarile Americii Latine.
Astfel, lectura volumului ne poarta de la caricatura antinapoleoniana
din Anglia primilor ani ai secolului al XIX-lea la insulta antiamericana
din presa comunista franceza si de la barocele invective antispaniole
din timpul razboaielor de independenta sud-americane la relatia
dintre libertatea de expresie, insulta si spectacol public in faimosul
Speaker’s Corner din Hyde Park.
Proliferarea si varietatea inepuizabila a insultei politice sunt strans
legate in spatiul european de aparitia politicii de mase. Din aceasta
perspectiva, insulta ca instrument sumar de identificare a
adversarului si ca vector al violentei politice apare ca un formidabil
mijloc de politizare a maselor urbane si rurale din Europa, incepand
cu Revolutia Franceza si terminand cu Razboiul Rece. Largirea sferei
insultei politice este o caracteristica a secolului al XIX-lea, de la
presa care forteaza, treptat, limitele cenzurii, la incintele
parlamentare, care se inmultesc pe harta Europei. Efectele sunt
dintre cele mai diferite: de la tribuna Adunarii Legislative, Victor
Hugo denunta cu o formula memorabila - “Napoléon le petit” -
pericolul pe care presedintele celei de a II-a Republici il reprezinta
pentru libertatile politice (Thomas Bouchet - Napoléon le petit).
“Insulta, instrument al violentei la indemana deputatilor, era oare
indispensabila pentru evolutia (societatii franceze, n.n.) catre
laicitate?”, se intreaba, pe de alta parte, Frédéric Hojlo si Jacques-
Antoine Verset in finalul textului pe care-l consacra evolutiei
limbajului ofensator al parlamentarilor francezi la adresa
crestinismului si Bisericii intre 1850 si 1905. Problema relatiei dintre
insulta si formarea sau afirmarea identitatilor politice traverseaza
toate manifestarile injurioase - antibonapartiste, anticlericale,
xenofobe, antisemite, antiamericane etc. - analizate de autorii
volumului. Alunecarea, in lumea satelor - spatiu prin excelenta al
insultei cotidiene -, de la ofensa apolitica traditionala la cea politica
sau investirea celei dintai cu un rol politic constituie unul din
revelatorii modernizarii politice a lumii rurale franceze in secolul al
XIX-lea, fenomen de care s-au ocupat istorici renumiti, ca Maurice
Agulhon sau Eugen Weber. Daca politica burgheziei franceze a
devenit politica taranului francez, acest lucru s-a datorat si efectelor
“delocalizarii” insultei politice din mediul urban in cel rural, in primul
rand prin intermediul presei, arata in studiul sau Insultes au village
tanarul istoric François Ploux. De aceeasi maniera, violenta verbala
la adresa imigrantilor care se raspandeste in randurile muncitorimii
franceze la sfarsitul secolului al XIX-lea, devenind un ingredient
important al unei “culture ouvrière” in formare, sugereaza ca
intrarea in politica nationala a acestei categorii s-a facut nu doar
sub semnul “luptei de clasa”, ci si sub cel al xenofobiei. Concurenta
fortei de munca straine (italieni, polonezi) intr-o tara in care, dupa
infrangerea din 1870, cuvantul “prusian” este o injurie, iar cainii
sunt botezati cu numele de “Bismarck”, transforma insulta xenofoba
intr-un instrument popular de stigmatizare cu valente politice. Ne
mira mai putin, dupa lectura studiului lui Laurent Dornel - L’insulte
xénophobe en France au XIXe siècle -, faptul ca ascensiunea lui Le
Pen in anii 1980 s-a datorat in buna masura votului electoratului
dezamagit de comunistii francezi si ca acestia din urma s-au intalnit
de curand cu Frontul National pe platforma respingerii prin
referendum a Constitutiei Uniunii Europene. Serge Wolikow si
Christian Beuvain subliniaza, pe de alta parte, functia de coagulare
identitara a masei militantilor si simpatizantilor pe care-o joaca
insulta comunista incepand cu Lenin. Comunismul genereaza si
propaga “o cultura a insultei” (Christian Beuvain) pe care, in treacat
fie zis, s-au straduit sa o faca uitata cei ce au aniversat in 2004
centenarul ziarului L’Humanité. Stigmatizarea adversarului politic
este cureaua de transmisie omniprezenta dintre teoria si practica
politica vazute ca instrumente ale unei rupturi revolutionare cu
societatea “burgheza” si valorile ei. Cultura comunista a insultei se
internationalizeaza in vremea lui Stalin in jurul unui vocabular de
baza rigid - “deshidratat” ar fi spus Arthur Koestler -, iar functia
practica a invectivarii este impinsa la limita ultima. Teoria “ascutirii”
luptei de clasa pe masura construirii societatii socialiste “legitimeaza
din punct de vedere doctrinar repertoriul de insulte a caror violenta
anunta si banalizeaza in acelasi timp sentinta finala (contra
adversarilor politici, n.n.). Insulta face parte din procesul de
discreditare care legitimeaza apoi lichidarea fizica” (Serge Wolikow).
Registrul insultelor antisemite este mai putin prezent in volum si
merita remarcata originalitatea analizei lui Jean Vigreux asupra
resorturilor combinate, antisemite si sexiste, ale feminizarii
insultatoare a imaginii lui Léon Blum atat in presa franceza de
extrema-dreapta, cat si in cea de extrema-stanga. “Omul cel mai
insultat din Franta”, cum se desemna Blum insusi, i-a facut sa-si
dea mana pe caricaturistii fascisti si comunisti atunci cand acestia l-
au infatisat ad libitum in ipostaza de femeie de moravuri usoare, de
mireasa, de femeie fricoasa etc. “Secretara lui Stalin” pentru unii,
antiteza lui Dolores Ibarruri pentru ceilalti, aceasta reprezentare
ofensatoare se hraneste din multiple surse, intre care cea mai putin
importanta nu este feminismul politic al lui Blum - cel dintai prim-
ministru evreu al Frantei si primul care include in guvernul sau
femei. Analiza insultei in politica va trebui intreprinsa si la noi ca
parte a unei istorii a vocabularului si reprezentarilor politice
romanesti din ultimele doua secole si nu doar pe terenul, e drept
extrem de fertil in injurii, al actualitatii postcomuniste. O astfel de
istorie, printre precursorii careia se numara si regretatul Vlad
Georgescu, a inceput, din fericire, sa prinda contur in ultimii ani,
insa procesele de aculturatie politica, de crispare identitara, de
manipulare a memoriei colective ar fi altfel luminate de inventarele
si analizele de insulte politice care asteapta sa fie facute.

Th. Bouchet, M. Leggett, J. Vigreux si G. Verdo (ed.) - L’insulte (en)

politique. Europe et Amérique Latine du XIXe siècle à nos jours,
Editions Universitaires de Dijon, 2005.