Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Departamentul pentru Pregatirea Personalului Didactic

Prototipul conflictelor interetnice si

inter-rasiale: TAMILI vs SINGALEZI
- Proiect Educatie Interculturala

Student:
Coordonator curs:
Sumedrea Cristian Mihai

Prof.Univ.Dr. Huditeanu Alexandru

Sibiu
2016

1. Argument
Conflictele de grup interetnice si inter-rasiale sunt cele mai vechi din lume. Prototipul lor,
inca activ, este acela dintre tamilii si singalezii din Sri Lanka. Acest tip de conflict este capabil,
in orice moment, sa degenereze in genocid, considerat drept cea mai grava crima impotriva
umanitatii.
Perpetuarea in Sri Lanka a unui conflict inter-rasial, poate cel mai vechi din istoria lumii,
ilustreaza un paradox al principiului dreptului popoarelor de a dispune de soarta lor, principiu
care este unul dintre pilonii dreptului international public. Dat fiind faptul ca, prin definitie,
subiectii dreptului international sunt doar statele (Mazilu, 2010), identitatea unor etnii sau
popoare fara tara (state) nu poate fi asigurata decat de statul real in care acestea traiesc. Cele mai
ilustrative cazuri, toate din Asia, sunt cele ale kurzilor, balucilor, uigurilor si cele ale tatarilor
(Mazilu, 2010).
Cazul de care ne ocupam, cel al grupului tamil (dravidieni) din Sri Lanka, unde majoritatea
populatiei este singaleza (indoeuropeana), este diferit deoarece in interiorul Republicii India (stat
federativ) exista statul Tamil Nadu. Pretentia tamililor ceylonezi de a se separa de Republica Sri
Lanka este o expresie a paradoxului de drept international pe care-l invocam si anume ca daca
fiecare grup etnic ar cere drept la independenta nationala atunci s-ar produce la nivel planetar un
proces de descompunere a statelor si de faramitare atat de accentuata a acestora incat n-ar mai fi
posibila mentinerea unei structuri internationale eficiente (Ternon, 2002).
Din aceste considerente, inainte de o abordare concreta a cazului tamilo-singalez, este nevoie
sa analizam atat contextul istoric cat si cel de drept international in care evolueaza acest conflict
vechi de 3000 de ani.

2. Radacini istorice.
Atestate de cele mai vechi izvoare istorice, conflictele dintre triburi, etnii sau popoare
urmareau cel mai adesea inrobirea populatiei adverse, ocuparea teritoriului ei, jefuirea bogatiilor
acumulate si, mai rar, exterminarea fizica a dusmanului. Tribul invingator isi sporea astfel
puterea, bogatia si teritoriul, influenta. Apoi, pe masura dezvoltarii statelor, regii si imparatii
beneficiau de pe urma infrangerii adversarilor. Insa conflictele interstatale nu imbracau forma
conflictului inter-rasial (notiunea de rasa nu a fost cunoscuta nici de antici si nici de oamenii
evului mediu) fiind insa interetnice pentru ca Regatul Hittit sau cel sirian aveau in principiu o
populatie omogena, in curs de a deveni popor.
In functie de caracteristicile respective, unele comunitati antice s-au remarcat prin
crumizea lor. Este cazul asirienilor. Scrierile grecilor, Biblia precum si inscriptiile de pe piatra
sau ceramica ale vremii ni-i prezinta pe regii asirieni ca pe niste despoti cruzi si dedicati exclusiv

razboiului. Dovada in acest sens stau premierele asiriene in domeniul militar: prima cavalerie,
stiinta asediilor, trecerea apelor pe burdufuri, s.a.m.d. Intr-o tablita cu scriere cuneiforma, regele
Assurnazirpal, prin anul 884 i.e.n scria: La porunca marilor mei protectori, Assur si Ishtar, am
adunat carele de lupta si trupele. Impetuos ca furtuna m-am abatut asupra orasului (Kiabu,
capitala fortificata a unui rebel pe nume Hulai), l-am cucerit, am taiat cu sabia 600 dintre
razboinicii lui, am dat prada flacarilor 3000 de prizonieri si n-am lasat in viata decat un singur
om pentru a servi ca ostatic. Pe Hulai l-am prins cu mana mea, l-am sugrumat si i-am intins
pielea pe zidul orasului sau. Apoi, mandru de el, suveranul asirian noteaza ca a atacat orasul
Tela care avea 3 randuri de ziduri. Acolo a pus sa fie ucisi 3000 de soldati prizonieri si a dat foc
multor civili dar a luat si un numar mare de prizonieri vii: unora le-am taiat mainile si degetele,
altora nasul si urechile iar multora le-am luat vederea. Am adunat un butoi cu ochi vii si un altul
cu capete taiate. Am pus capetele in pari de jur imprejurul cetatii. Pe baietii si fetele lor i-am
aruncat in foc (Isaac, 1923).
Acest document pastrat prin grija regilor asirieni, creatori ai primelor arhive oficiale,
constituie prima descriere istorica a unui genocid. In mod straniu, alaturi de asirieni, ii gasim ca
autori de genocid pe evrei, cei care in secolul XX au suferit oribilul Holocaust pus la cale de
capeteniilor Germaniei naziste. Chiar inainte de primirea tablei legilor, cu cele 10 porunci, si de
intrarea lor in Canaan, care avea sa declanseze cel mai vechi conflict interetnic inca valabil, cel
dintre evrei si palestinieni, Biblia ne relateaza un genocid. Este vorba de razboiul cu amalecitii in
care Moise il insarcineaza pe Josua sa-i atace pe acei locuitori din Peninsula Sinai: Si, drept
conchide Biblia, a zdrobit Josua pe Amalec si tot poporul lui, trecandu-i prin ascutisul sabiei
(Bartolomeu, 2001). In opinia istoricului Paul Johnson, acest eveniment s-a produs in jurul
anului 1250 i.e.n (Johnson, 2001). Apoi, Josua a procedat la fel de crud cu cetatea Hatorului: si
pe regele lui l-a ucis cu sabia. Si a ucis toata suflarea din aceasta cu sabia, dand toate pieirii; si nu
a ramas nici un suflet iar Hatorul l-a ars cu foc. Iar cand, dupa infrangerea madianitilor,
razboinicii evrei s-au intors cu prizonieri, Moise le-a spus: ucideti dar acum toti copiii de parte
barbateasca si ucideti toate femeile care au cunoscut un barbat (Biblia, p.193). In intregimea ei,
cucerirea Canaanului este marcata de asemenea evenimente consemnate in cartile Numeri,
Deuteronom, Josua si Judecatorii. O serie de marturii arheologice confirma aceste fapte. Astfel,
intre anii 1955 si 1959, arheologul israelian Ygael Yadin, care ca general avea sa fie unul din
artizanii victoriei in razboiul din 1967, a descoperit Hatorul, oras mare cu 50.000 locuitori care
purta urmele distrugerii si incendierii sale din sec al XIII-lea i.e.n.
In Grecia antica, Thucydide ne relateaza ca in al 16-lea an al razboiului dintre Sparta si Atena
(416 i.e.n) flota ateniana a ajuns in insula Milo care era neutra. Cum insularii le-au refuzat
protectia, atenienii au asediat orasul cucerindu-l dupa cateva luni. Ei au ucis toti barbatii si au
vandut femeile si copiii ca si sclavi (Thucydide, 1972).
In fine, intr-o epoca mai tarzie, razboaiele punice s-au incheiat prin asedierea, distrugerea si
raderea de pe fata pamantului a marii metropole Cartagina, in anul 146 i.e.n. Autorii antici
relateaza ca in jur de 50.000 de barbati, femei si copii au fost luati ca sclavi, ca ultimii
supravietuitori si-au dat foc in Templul Zeitei Eshmun si ca sotia lui Hasdrubal s-a aruncat in foc
impreuna cu cei doi copii ai ei. Cartagina a ars timp de 10 zile neincetat (Decret, 2005).

In cazul cartaginez putem vorbi de o confruntare inter-rasiala, romanii reprezentand Europa

indoeuropeana iar cartaginezii lumea semitica.

Aceste conflicte se vor regasi in Evul Mediu atunci cand valurile de populatie tataromongola vor ataca hotarele Europei indoeuropene si pe cele ale orientului apropiat semitic. Atat
cronicarii europeni cat si cei arabi descriu marile spaime ale invaziilor lui Ginghis Han si ale
urmasilor sai (sec. XIII) si apoi pe cele ale lui Tamerlan (sec. XIV). Istoria conflictelor interrasiale include si cruciadele (sec. XI-XV) in care conflictul inter-rasial dintre indoeuropeni si
semiti imbraca forma luptelor religioase dintre crestini si musulmani. Epocile colonialismului si
imperialismului vor aduce in prim plan genocidul indienilor americani si pe cel al sclavilor negri
capturati in Africa, excesele colonialismului in Africa si Asia, iar epoca contemporana va aduce
crimele in masa comise de japonezi si germani impotriva unor popoare de aceeasi rasa cu ei,
respectiv chinezi si indochinezi in cazul Japoniei si slavi in cazul Germaniei, sau impotriva unor
popoare de alta rasa, respectiv genocidul evreilor si al tiganilor in cel de al treilea Reich.

3. Reglementari internationale.
Antichitatea si evul mediu nu au codificat decat regulile razboiului in interes propriu si nu au
existat cazuri de culpabilizare si penalizare fata de incalcarea unor norme umane si umanitare
dictate prin lege ci prin bunul simt. Multe dintre razboaiele murdare, cu tenta etno-rasiala,
purtate de-a lungul istoriei erau considerate ca fiind juste de catre opinia publica si autoritatile
acelor vremuri din statele agresoare. Putem conchide ca, in multe dintre aceste cazuri,
raspunderea pentru crima impotriva umanitatii si genocid revine statului.
Cuvantul genocid a aparut intai la 18 octombrie 1945 in actul de acuzare al Tribunalului
Militar International de la Nurnberg care declara ca sefii Germaniei naziste aflati in boxa s-au
dedat la genocid deliberat si sistematic, adica la exterminarea de grupuri rasiale si nationale
din randul populatiei civile.
In decembrie 1946, Adunarea Generala a O.N.U. a definit genocidul astfel: genocidul
inseamna a refuza dreptul de existenta a unor grupuri umane intregi, asa cum omuciderea
inseamna a refuza dreptul la existenta al unui individ (Mazilu, Dreptul pacii. Tratat, 1998).
Din 1947 Forumul mondial a initiat elaborarea unui cod cu privire la crimele contra pacii si
securitatii umanitatii, proces care a avut de parcurs o serie de etape succesive, mai importante
fiind cele din 1954 si 1978. Proiectul defineste drept crime specifice toate actele de agresiune in
alte scopuri decat apararea sau indeplinirea unei recomandari O.N.U., amenintarile impotriva
altui stat, pregatirile militare, organizarea de bande inarmate, actiunile teroriste si subversive,
exterminarea, ducerea in sclavie, deportarile si persecutiile din motive rasiale, religioase,
culturale (Mazilu, Dreptul pacii. Tratat, 1998).
Inca din 1919, o comisie a Conferintei de Pace a recomandat instituirea unui Inalt Tribunal
International care a si fost creat prin art.nr. 227 al Tratatului de la Versailles. Desi efemer, el a

constituit precedentul important al eforturilor de instituire a unei jurisdictii internationale in

problemele crimelor impotriva pacii si umanitatii. Dupa cel de al doilea razboi mondial au fost
create tribunalele militare internationale de la Nurnberg, Tokyo si Rastatt (Mazilu, Dreptul pacii.
Tratat, 1998).
In 1948 Adunarea Generala a O.N.U. a cerut Comisiei de Drept International sa studieze
posibilitatea crearii unui Tribunal Penal International Autonom. Astfel ca, in 1950, a fost
constituit un comitet insarcinat sa concretizeze actiunea; acest proiect a fost definitivat in 1953.
In urma gravelor conflicte din Rwanda si Iugoslavia, O.N.U. a decis crearea TPI-urilor care
sa judece violarile dreptului umanitar din Iugoslavia si genocidul din Rwanda. In 1998
Conferinta diplomatica de la Roma, privind stabilirea unei Curti Penale Internationale, a adoptat
cu 120 de voturi din 160 statutul acesteia. Ulterior s-au mai alaturat inca 18 tari, contra fiind
SUA, China si India (Ionescu, 2001). Pentru ca tratatul sa intre in vigoare era nevoie ca el sa fie
ratificat de 60 de tari. Pana in ianuarie 2002 o facusera numai 35 de tari (Ionescu, Milosevic
sfideaza TPI, 2002). In contextul emotiei internationale provocate de lovitura terorista impotriva
Americii de la 11 septembrie 2001 si al coalitiei mondiale antiteroriste din 2002, numeroase state
au grabit ratificarea statutelor Curtii Penale Internationale care a intrat in vigoare in iulie 2002.
La 11 martie 2003, cand se precipita razboiul din Irak, judecatorii Curtii Penale Internationale au
depus jurmanantul. Spre deosebire de Curtea Internationala de Justitie de la Haga care este un
organ al O.N.U. si care transeaza diferendele dintre state, Curtea Penala Internationala are un
domeniu de interventie circumscris crimelor de genocid, crimelor impotriva umanitatii, crimelor
de razboi si crimelor de agresiune comise incepand cu iulie 2002 atunci cand C.P.I. a devenit
functionala (Robert, 2003).
Acesta a fost motivul unor ample diferende dintre SUA, care au cerut imunitate pentru
cetatenii sai (inclusiv militarii) si statele vest-europene. Sensibilitatea Washingtonului venea si de
la faptul ca C.P.I. are competente in orice tara semnatara si ca toate statele trebuie sa coopereze
cu C.P.I si sa-i defere orice inculpat, fie el chiar si sef de stat. De aceea, Washingtonul a incercat
sa semneze tratate bilaterale prin care alte state renunta sa-i predea justitiei pe cetatenii
americani.
4. Subcontinentul Indian creuzet rasial.
India scria primul premier al Republicii, Jawaharlal Nehru priveste in jurul ei si isi
indreapta privirile spre prezent. Dar oricat de mult s-ar schimba ea si trebuie sa se schimbe
vechile farmece isi pastreaza puterea lor asupra inimilor poporului ei. Cu toate ca India isi
poate schimba vesmintele, sufletul ei va ramane cel din trecut si intelepciunea ei ii va permite sa
respecte adevarul, frumosul si binele in aceasta lume aspra, razbunatoare si lacoma. (Nehru,
1956).
Aceasta fraza atesta atat rolul pe care subcontinentul indian, cu cei 1,25 miliarde de locuitori
ai sai, este chemat sa-l joace in prezent cat si continuitatea perfecta a unui monom geopolitic de
mari dimensiuni care, focalizand imaginea, este la randul ei o lume complexa si diversa. Relativa

sa izolare a permis ca subcontinentul indian sa-si protejeze omogenitatea in diversitate si

puternica originalitate a culturilor si civilizatiilor sale.
Avand o mare varietate geografica, trecand de la zapezile vesnice ale Himalayei la junglele
toride din Assam sau la deserturile Sindului, subcontinentul indian este din punct de vedere
demografic un creuzet rasial si etnic. Aici coabiteaza rasele dravidiana, mongoloida si
indoeuropeana si alte sute de etnii vorbind mii de limbi si dialecte. In ciuda numeroaselor
conflicte de toate felurile, politice, etnice sau religioase, India ramane o constiinta omogena a
istoriei, o voce unitara si originala a civilizatiei umane.
Cu momente de sfasiere, in care victimele s-au numarat cu milioanele, India a avut puterea sa
forjeze in civilizatia sa aporturi culturale dintre cele mai variate: mesopotamo-persane, grecoelenistice, islamice si europene.

5. Arieni si dravidieni.
Atestata arheologic prin civilizatiile urbane de la Mohenjo Daro si Harappa (4000 i.e.n),
India este dominata de neamurile ariene, aparute aici in jurul anului 1600 i.e.n. Daca despre
primii locuitori ai subcontinentului nu se cunosc prea multe, arienii vor da primul profil rasial al
Indiei. Este India castelor si a gandirii upanisadice, dar este si India care va genera budismul.
Cam in vremea cand Buddha isi rostea sutrele, in podisul Dekkan intrau in istorie dravidienii, o
rasa inrudita de departe cu cea africana.
Cea mai importanta sursa de informatii despre vechimea conflictului dintre arieni si
dravidieni sunt Vedele care au inceput a fi create in jurul anului 1000 i.e.n. desi unii specialisti
considera ca Rig Veda ar data chiar de prin anul 1300 i.e.n.
Vedele relateaza despre victoriile popoarelor ariene impotriva populatiilor indigene din India
(George, 1971).
Conflictul inter-rasial este accentuat prin faptul ca, in cazul unor razboaie intre arieni, textele
indiene antice ne prezinta indoielile eroilor mitici fata de uciderea unor consangeni. Astfel, in
Bhagavat-gita, Arjuna spune descumpanit si indurerat: privindu-mi neamul, O! Krisna,
adunat dornic de a se bate, mi se inmoaie picioarele, gura mi se usuca, prin trup imi trece un
fior, mi se ridica parul si Gandiva (arcul) imi scapa din mana si pielea imi arde. Nu ma pot tine
pe picioare, mintea mi se risipeste, iar semnele O! Kesava le vad potrivnice. Si nu vad la ce-ar fi
bun sa-mi ucid rudele in batalie (Bhagavat-Gita I, 28-30, in Filozofia indiana, p.43).
Printre numerosii opozanti ai arienilor se numara si marele grup al dravidienilor care astazi
numara peste 70 de milioane de oameni.
Din mitologie aflam ca Agostya a invatat limba tamila de la insusi Shiva, devenind astfel
primul autor de gramatica si vorbire tamila. Poporul sau si-a insusit