Pașii unui destin

Limbi de lumină brăzdează zarea ridicând ceața de

sub pașii unui destin. Mă simt obosită uneori și atunci
m-ascund într-o secundă călătoare. Doar eu cu mine ....
rătăcesc prin oceanul timpului sub murmurul de vise
uitate, nerostite și uneori abandonate. Acolo, în liniștea
mea, îmi perii tăcută pleata sufletului și-o despletesc în
sute de izvoare.
Uitasem că sufletul meu știe a cânta sau poate
uitasem doar știința de a-l asculta!
Mă înfior de amintirea unui dor, răsărit din negura
unor trăiri, și-l trimit spre niciunde pe aripa unei lacrimi
ce tocmai se strecoară tăcută ca o umbră. Își urmează
senină calea și în final se reazemă în colțul buzei de
unde alunecând, timid, îmi umple gura cu a ei aromă
sărată.
Mă caut prin tăcerea unui trecut ... Am fost acolo
unde doar gândul poate ajunge, am stat cândva la
poarta sufletului .... dar nu ai știut a mă privi. Cu
resemnare mi-am adunat în căușul palmei șoapte din
scurgerea timpului și rouă din diminețile unei iubiri și
mi-am spălat cu ele pleoapele privirii.
Mă zăresc în oglinda azurie a timpului și încerc a-i
descifra răspunsul mut. Exist…în clipa ce se scurge sub
pașii neiertători ai timpului meu, în lacrimile ce le
strivesc între gene. Le simt transparența și fragilitatea,
dar le strivesc, deși mă doare, căci uneori sunt atât de
fierbinți….încât risc să-mi ardă privirea iar eu….îmi
vreau privirea înapoi.
Sunt eu cea de ieri ...cu brațele deschise....
așteptând ziua de mâine și cu picioarele adânc înfipte în
prezentul ce-l numim astăzi!
Mi-am pitit gândurile, mi-am cântărit amintirile și
adesea în viață mi-am măsurat cuvintele…dar niciodată
nu mi-am cenzurat privirea. Ochii sunt ferestre dinspre
un suflet către un alt suflet….
Încerc să-mi sprijin sufletul, să-l curăț de îndoieli…. căci
sunt momente în care , cu toții simțim că un lucru sau o
stare ce ne-au făcut odinioară să vibrăm sau poate să
suferim…nu mai contează, nu mai are același impact.
Poate pentru că trecerea timpul a mai estompat din
durere sau poate acum putem privi cu detașare și
seninătate… Oare cea mai bună decizie este să lăsăm
uitarea să le cuprindă?!
De cele mai multe ori găsim în noi puterea de a
înfrunta obstacolele dar există și probleme din fața
cărora fugim, căutând un alt drum. O potecă laterală pe
care ne mutăm existența din motive doar de fiecare
știute și de unde încercăm să zâmbim în fata clipelor
destrămate…dând vina pe ...destin.
Viața cu tumultul ei se desfășoară sub bagheta
măritului dirijor Timpul, iar trecerea lui ne brăzdează
chipul și ne tatuează sufletul .... poate de aceea ne
simțim uneori obosiți....
Timpul nu iartă dar noi putem ierta….timpul n-are
suflet, conștiință ...dar noi, oamenii, avem!
Există un timp pentru fiecare stare… pentru lacrimi,
iubire, dezamăgire…există un anotimp al ploilor și unul
al zăpezilor…dar pentru suflete ….să ne oferim un
moment al iertării…doar așa ne putem recăpăta seninul
privirii.