Capitolul 2.- Cultura spiritualǎ a geto-dacilor.

Religia este cel mai impresionant lucru, care defineşte de cele mai multe ori un popor,
ea ajutînd de multe ori la individualizarea poprului respectiv. Religia unui popor influnţeazǎ
toate domeniile de activitate ale statului respectiv şi îl ajutǎ la progresul sau regresul sǎu
economic, politic sau cultural. Divinitatea este cea care are frîiele societǎţii respective, ea
hotǎrînd binele sau rǎul, binecuvîntarea sau pedeapsa supuşilor sau nesupuşilor sǎi.
Viaţa spiritulǎ a geto-dacilor se concretizeazǎ mai ales în credinţele religioase, acestea
fiind un domeniu de manifestare la nivel extins a originalitǎţii poporului geto-dac. Tocmai
religia geto-dacilor a fost şi încǎ mai este unul dintre cele mai controversate domenii ale
istoriei lor. Aceste controverse au luat naştere fie datoritǎ existenţei unui numǎr nu tocmai
mare izvoare literare antice fie datoritǎ multiplelor interpretǎri date acestora. Cu toate acestea
izvoarele literare scrise “rǎmîn singurele în mǎsurǎ sǎ elucideze orice problemǎ legatǎ de
religia unui popor din antichitate dar şi singurele pe baza cǎrora se poate întocmi o istorie a
religiilor”.1
Religia geto-dacilor este un subiect care fascineazǎ dar şi pune în încurcǎturǎ pe mai toţi
cercetǎtorii, ea fiind de o extraordinarǎ profunzime şi încǎ nu se lasǎ descifratǎ cu uşurinţa
omului modern datoritǎ puţinelor date scrise referitoare la ea, şi cele pe care le avem nu sînt
tocmai atît de precise încît sǎ nu ne punǎ în încurcǎturǎ, şi datoritǎ sǎrǎciei descoperirilor
arheologice şi incapacitǎţii lor de a ne convinge în mod absolut de caracterul sǎu sau formele
de manifestare ale ei.
Despre religia geto-dacilor (aceastǎ formǎ a conştiinţei sociale) aflǎm primele ştiri de la
Herodot, care, recunoscîndu-le vitejia , a consemnat totodatǎ şi cîteva elemente privitoare la
credinţele lor. Au comentat-o apoi şi alţi scriitori antici, iar mai tîrziu se vor referi la ea şi
cronicarii bizantini. Apoi, într-un rǎstimp de trei secole s-au purtat şi se mai poartǎ însǎ
discuţii în contradictoriu.2
Între învǎţaţii moderni ce s-au ocupat de religia strǎmoşilor noştri se numǎrǎ: D. A.
Xenopol, V. Pârvan, N. Iorga, I. I. Russu, W. Tomaschek, G. Bessel, C. Clemen, M. Eliade,
Gr. Tocilescu, C. Daicoviciu, sînt doar cîţiva dintre cei mai de seamǎ.3
Mǎrturii scrise, de la geto-dacii înşişi nu ne-au rǎmas, iar descoperirile arheologice, deşi
importante, nu ne-au putut da pînǎ acum suficiente elemente pentru reconstituirea acestei
1
2

35
religii. De la scriitorii greci şi latini am fi putut sǎ avem informaţii mult mai ample dacǎ nu s-
ar fi pierdut Comentariile lui Traian în legǎturǎ cu rǎzboaiele duse de le în Dacia şi Getica
medicului grec Criton, care l-a însoţit pe Traian în aceste rǎzboaie. De asemenea s-au pierdut
scrierile retorului roman Dion Chrisostomos (40-120 d. Hr.), în care acestea se ocupǎ şi de
geţi. Totuşi, de la scriitorii greci şi latini s-a putut afla cîte ceva.4
Însǎ cea mai importantǎ relatare, referitoare la religia geto-dacilor, este, fireşte, relatarea
pǎrintelui istoriei. Herodot povestind rǎzboiul pe care l-a purtat pe la anul 514 î.e.n. regele
persan Darius împotriva sciţilor, face un lung excurs în care ne vorbeşte îndeosebi despre
religia geto-dacilor. Este cel mai amplu şi în acelaşi timp cel mai complet text care ni s-a
pǎstrat cu privire la credinţele strǎmoşilor noştri. Istoriile lui Herodot au fost traduse în
româneşte încǎ din 1645 de cǎtre Eustratie, logofǎtul, traducǎtorul din elineşte a lui Vasile
Lupu. Textul manuscris pǎstrat la mǎnǎstirea Coşula (jud. Botoşani) a fost publicat de N.
Iorga. În chip firesc, fragmentul cu privire la religia geto-dacilor a fost tradus de nenumǎrate
ori şi amplu comentat de toţi care s-au preocupat într-un fel oarecare cu istoria strǎmoşilor
noştri.5
Din acest foarte important text aflǎm numele zeului principal al geto-dacilor, Zalmoxis6
(Zamolxis, Zamolxe),7 precum şi o întreagǎ istorisire despre acesta şi despre modul cum geto-
dacii îi aduceau sacrificii.8
Dupǎ Herodot, contemporanul şi urmaşul sǎu Hellanicos are cîteva cuvinte despre
Zalmoxis,9 iar Platon, în dialogul intitulat Carmide,10 înfǎţişeazǎ pe Zalmoxis ca zeu, rege şi
medic, care vindecǎ bolile printr-o metodǎ specialǎ. Strabon însǎ dǎ, informaţii mult mai
importante în Geographia sa (VII, 3, 5),11 prezentînd pe Zalmoxis ca asociat la domnie al
regelui, mare preot al zeului suprem şi apoi zeu el însuşi. De asemenea dǎ unele informaţii
asupra marelui preot Deceneu.12
Împǎratul Iulian Apostatul (331-373), scriind despre Traian, cuceritorul Daciei, pune pe
seama acestuia, Zalmoxis, cuvinte de laudǎ laadresa geţilor care, convinşi de Zalmoxis cǎ nu
mor, “sînt mai porniţi la lupte decît ar fi înclinaţi sǎ interprindǎ o cǎlǎtorie.” 13

5
6
7
8

9
10

11
12

13

36
 La Sfinţii Pǎrinţi şi scriitorii bisericeşti, începînd cu Clement Alexandrinul şi sfîrşind cu
Fotie, se întîlnesc unele menţiuni în legǎturǎ cu Zalmoxis şi religia geto-dacilor. Aceste
menţiuni, deşi interesante, nu îmbogǎţesc prea mult cunoştinţele istorice pe care le avem. 14
Unele preţioase informaţii s-au putut scoate din Getica (V, 36-40, 67-73 ) istoricului
latin, got de origine, Iordanes (mijlocul sec. al VI-lea ), care însǎ, confundînd – pare – se cu
bunǎ ştiinţǎ – pe geţi cu goţii, şi-a dat frîu liber imaginaţiei, fǎcînd din Zalmoxis şi din marele
preot Deceneu “filosofi ” care au interprins o formidabilǎ operǎ civilizatorie.15

14

15

37
 2.1 Monoteism sau politeism.

A vorbi despre religia geto–dacilor este un lucru deosebit de frumos, însǎ pe cît de
frumos, pe atît este de dificil, cel mai dificil fiind poate caracterul acesteia, datoritǎ datelor
puţine şi imprecise pe care le avem.
Cu privire la caracterul religiei geto – dacice s-au format patru pǎreri distincte. Una care
susţine cǎ religia geto – dacilor ar fi fost monoteistǎ, cea de a doua susţine faptul cǎ religia ar fi
fost dualistǎ în sens iranian şi urano – solar, alţii spun cǎ ar fi politeistǎ, şi în cele din urmǎ a
patra pledeazǎ pentru henoteismul ei (care duce tot la monoteism).
Teoria monoteista a religiei geto-dacilor
Astfel, unii autori au luat poziţie faţǎ de teza monoteistǎ, bazatǎ pe cunoscutul pasaj din
Herodot (Istorii, IV, 94)dupǎ care “cel care dispare din lumea noastrǎ se duce la zeul
Zalmoxis.Unii dintre ei îi mai spun şi Gebeleizis… ” şi mai departe “cînd tunǎ şi fulgerǎ, trag
cu sǎgeţile în sus, spre cer, şi ameninţǎ divinitatea, deoarece ei cred cǎ nu existǎ alt zeu în
afarǎ de al lor. ” De aici, pe baza textului respectiv, s-a admis, de cǎtre mulţi, identitatea dintre
Zalmoxis şi Gebeleizis, în sensul unei singure divinitǎţi cu douǎ ipostaze, sau un zeu mai
vechi, Gebeleizis înlocuit apoi cu “preotul” sǎu Zalmoxis. 16
S-a tras concluzia cǎ religia geto – dacilor a fost monoteistǎ, precum şi din faptul cǎ
numele de Gebeleizis nu mai apare nicǎieri la scriitorii antici, decît la Herodot. 17
Herodot ne spune cǎ geţii cred cǎ nu mor, ci se duc la zeul Zalmoxis, arǎtînd în cine
credeau geţii, fǎcînd apoi completarea: ”unii îi mai spun şi Gebeleizis.” Herodot nu ne spune cǎ
acest Gebeleizis ar fi fost un alt zeu ci cǎ este vorba despre acelaşi zeu, Zalmoxis, doar cǎ o
parte a populaţiei îl numeşte aşa.
Atunci cînd ne vorbeşte despre faptul cǎ geţii trag cu sǎgeţile spre cer cînd tunǎ şi fulgerǎ
el ne spune cǎ fac acest lucru pentru a arǎta cǎ nu se tem, tot Herodot explicînd de ce şi anume
pentru cǎ nu cred cǎ existǎ alt zeu afarǎ de al lor.
Lucian, ne spune cǎ tracii jertfesc lui Zalmoxis fǎrǎ sǎ pomeneascǎ de vreo altǎ zeitate
care sǎ le fi coordonat viaţa strǎmoşilor noştri, tracilor, cum îi numeşte el. 18
Clemens din Alexandria ne spune şi el despre exiztenţa lui Zalmoxis ca divinitate a geto-
dacilor, însǎ el spunînd cǎ este doar un semizeu adicǎ, mai mult un zeu local decît un zeu care
16
17

18

38
sǎ stǎpîneascǎ peste toate ţinuturile geto-dacilor. Este important faptul cǎ îl numeşte pe
Zamolxis ca divinitate, deşi nu se ştie cît de bine informat era despre religia geto-dacilor de
moment ce el spune cǎ geţii aleg în fiecare an cîte un sol pe care sǎ-l trimitǎ lui Zamolxis –
“Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol [spre a-l
trimite] semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pythagoras …” 19
Enea de Gaza este şi el destul de explicit cînd spune cǎ geţii socotesc drept unic zeu pe
servitorul lui Pitagora, adicǎ pe Zamolxis, “Locuiesc înTracia, pe lîngǎ fluviul Istru, geţii, care
socotesc ca unic zeu pe servitorul lui Pithagoras (Zalmoxis).” 20
Dacǎ ar fi fost doar informaţiile acestor autori am putea spune cu uşurinţǎ cǎ religia geto-
dacilor ar fi fost monoteistǎ, în viaţa lor neamestecîndu-se nici o altǎ persoanǎ afarǎ de
Zamolxis. Dar se pune problema înaintea lui Zamolxis geto-dacii nu aveu pe nimeni ? Viaţa lor
era lipsitǎ de o prezenţa vreo unei, zeitǎţi la care sǎ se roage în caz de primejdie şi nevoie sau
cǎreia sǎ-i mulţumeascǎ în urma vreo unei binefaceri ?
Desigur cǎ aveau, pentru cǎ nu existǎ popor care sǎ nu creadǎ în ceva indiferent dacǎ
acea divinitate este de naturǎ umanǎ, animalǎ sau vegetalǎ, o fiinţǎ concretǎ sau una abstractǎ
pentru cǎ sentimentul religios este ceva nativ, neexistînd popor care sǎ nu creadǎ în ceva.
În sprijinul acestei probleme vine şi Strabon (VII, 3, 5), care ne spune cǎ Zamolxis s-a
fǎcut mai întîi preot al zeului celui mai slǎvit la ei, el fiind mai întîi slujitor abia dupǎ o vreme
el primind numele de zeu, fiind cinstit de daci ca atare, “… La început, el a fost ales mare
preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar dupǎ un timp, a fost socotit el însuşi zeu …” 21
Tot Strabon ne spune cǎ şi Burebista a luat un ajutor care sǎ-i tǎlmǎceascǎ voinţa zeilor şi
care sǎ-l sfǎtuiascǎ, pe Deceneu, el primind de asemenea titulatura de zeu la fel ca Zamolxis.
De asemenea, ne spune cǎ mereu se gǎsea cîte cineva care sǎ-l sfǎtuiascǎ pe rege şi acel om
primea titulatura de zeu. Dintre toţi care au primit numele de zeu şi care a fost cel mai cinstit
pare a fi acest Zamolxis, “Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi-a luat ajutor pe
Deceneu, un şarlatan care rǎtǎcise multǎ vreme prin Egipt, învǎţînd acolo unele semne de
proorocie, mulţumitǎ cǎrora susţinea cǎ tǎlmǎceşte voinţa zeilor. Ba încǎ de un timp fusese
socotit şi zeu, aşa cum am arǎtatn cînd am vorbit despre Zamolxis.” 22
Teoria henoteistǎ a religiei geto-dacilor

19

20
21

22

39
 Zamolxis, el fiind cel mai pomenit de cǎtre autorii antici.23 El pare a ficel care a rǎmas în
locul zeitǎţilor de înainte, cel puţin o perioadǎ, fapt ce ne conduce la concluzia cǎ religia geto-
dacilor ar fi fost henoteistǎ locul zeitǎţilor de înainte fiind uitate sau lǎsate oarecum în umbrǎ.
S-a fǎcut însǎ greşealǎ sǎ se afirme cǎ şi marele învǎţat român Vasile Pârvan (1882-1927)
ar fi fost adeptul teoriei ce privea monoteismul geto-dacilor ceea ce este inexact. Pârvan nu
vorbea despre monoteismul geto-dacilor ci despre henoteismul acestora.24 Or, în henoteism,
divinitatea principalǎ este adoratǎ ca şi cînd ar fi singura, dar fǎrǎ sǎ fie singura divinitate.
Henoteismul reprezintǎ numai o ierarhizare a divinitǎţilor, nu un monoteism. 25 De altfel,
Pârvan însuşi era de pǎrere cǎ va fi existat în perioada romanǎ a Daciei şi o divinitate femeninǎ
geto-dacicǎ, numitǎ Diana, şi cǎ Gebelizis era “poate” un alt zeu decît Zalmoxis.26 Mai mult
chiar, el a afirmat ca Zalmoxis “nu era singurul adorat la daci.”27 Iar atunci cînd vorbea
despre “zeul unic” al geto-dacilor,28 probabil cǎ se refera la credinţa acestora cǎ “nu existǎ un
alt zeu în afarǎ de al lor” (Herodot, IV, 94), nu la unicitatea lui Zalmoxis ca zeu al geto-dacilor,
29
pe care îl considerǎ de fapt numai ca “zeu suprem”; ceea ce presupune existenţa şi altor
zei.30 Un savant ca Pârvan, care a ţinut chiar un curs de istoria religiilor antice, nu se putea
înşela asupra sensului cuvîntului “henoteism”, lansat de Fr. Max Müller (1823-1900) şi folosit
rar în studiul istoriei religiilor, dar cu sens net deosebit de cuvîntul “monoteism”.31
Conchidem deci cǎ, dacǎ s-ar fi pǎstrat Comentariile lui Traian, aşa cum s-a pǎstrat De
bello gallico a lui Ceza, în care se dau numirile romane ale principalilor zei ai galilor, probabil
cǎ nu s-ar mai fi pus problema “monoteismului” geto-dacic.32
Teoria dualistǎ a religiei geto-dacilor
Încǎ mai puţinǎ viabilitate a avut o a doua teorie despre caracterul religiei geto-dacilor,
aceea a dualismului, teorie sprijinitǎ îndeosebi de istoricul român A. D. Xenopol. La baza
acestei teorii se aflǎ faptul cǎ Herodot a amintit numai douǎ nume de divinitǎţi ale geto-dacilor,
Zalmoxis şi Gebeleizis.33
Religiile s-ar putea împǎrţi în douǎ mari clase: acele naturale, pornite din mintea
obşteascǎ a poporului, şi cele reflexive, pornite din învǎţǎturile unei personalitǎţi marcante care
devine apoi înzeitǎ de generaţiile urmǎtoare. Astefel, în India, pe lîngǎ vechea religie a vedelor,

23
24

25
26
27
28

29
30

31
32

33

40
nǎscutǎ din adîncul instinctului omenesc care-l împinse a se închina la tot ce el nu înţelegea,
întîlnim pe Buda, întemeietorul uneib doctrine reflexive şi filozofice. În Persia, aflǎm pe
Zaratustra şi, mai încoace, avem la diverse popoare pe Moise, Hristos şi Mohamed, fǎrǎ a vorbi
de Luther, Calvin şi alţi reformatoride a doua mînǎ a credinţelor existente.34
Religia geţilor, deşi la începutul ei politeistǎ ca acea a tuturor tracilor, s-a schimbat prin
învǎţǎturile lui Zamolxis în o religie reflexivǎ, care vom vedea cǎ poartǎ în sine caracterul
dualistic al învǎţǎturii lui Ormuz şi Ahriman a rasei eranice de care geto-dacii se apropiau mai
mult. Asemenea pǎrǎsire a unei religii naturale pentru una reflexivǎ s-a mai întîmplat în
omenire. Amintim numai cît transformarea idolatriei arabilor în religia curat monoteistǎ a lui
Mohamed şi primirea creştinismului de vechea lume pǎgînǎ.35
Zamolxis, propagatorul acestei credinţe, fu adorat mai tîrziu el însuşi ca zeu. S-ar pǎrea
cǎ zeul cǎtre care Zamolxis învǎţase pe poporul 36sǎu a se închina, se chema Gebeleizis care
nume apoi, cînd Zalmoxis el însuşi fu înzeit, se confundǎ cu acel al noului zeu. Zeitatea lui
Zamolxis (mai tîrziu, însuşi acesta) nu era decît o nouǎ formǎ a lui Dionisos sau Bacchus,
confundat el însuşi ca Zevs sau Jupiter şi cu Phoebus sau Apollo, cu alte cuvinte, o formǎ
antropomorficǎ a soarelui, izvorului vieţii în univers. Cǎ geţii adorau îtr-adevǎr soatele, sub
numele şi închipuirea lui Gebeleizis sau Zamolxis, reiese din urmǎtorul obicei al lor, amintit
dee Herodot: “ Toţi aceşti traci (adicǎ geţi), au obiceiul, cînd tunǎ sau scapǎrǎ, a trage cu
37
sǎgeţi cǎtre cer pentru a-l ameninţa”. Pe cine voiau ei sǎ sperie prin sǎgeţile lor ? Invederat
cǎ pe nourii aceia care, ca nişte balauri urieşi, înaintau asupra soarelui, stingînd viile sale raze
în neagra lor întunecime. Umbra întunericului venea sǎ ascundǎ lumina; natura toatǎ pǎrea cǎ
se întristeazǎ, cînd dragul astru dispǎrea de pe firament. Omul în pruncia lui, necunoscînd
neputinţa sa faţǎ cu legile naturii, încorda arcul, arunca sǎgeata şi credea cǎ va alunga pe geniul
cel rǎu ce învingea pentru un moment pe geniul binelui ce plutea în vǎzduh.38
Dualismul religiei geto-dacice, concretizat în douǎ nume Zalmoxis şi Gebeleizis care este
menţionat cu acest nume doar de Herodot,39 constǎ în existenţa unei forţe a binelui care este
Zalmoxis şi una a rǎului care se deduce vorbele lui Herodot mai sus citate.40
Cît priveşte numele deGebelezis şi aici apar diferite opinii ale mai multor învǎţaţi; C.
Poghirc plecînd de la textele lui Herodot este de pǎrere cǎ “forma cea mai corectǎ este

34
35

36
37

38
39

40

41
Nebeleizis”.41 Aceluiaşi text I. I. Russu îi atriubuie forma potrivitǎ de Zebeleizis şi o considerǎ
ca fiind “drept ce mai indicatǎ”.42
Gebeleizis este considerat de C. Daicoviciu un zeu uranian care ca divinitate stǎ alǎturi
de Zalmoxis “aceste douǎ divinitǎţi distincte odinioarǎ sǎ se fi contopit în una singurǎ,
pǎstrînd cele douǎ nume şi aspecte”.43
Teoria politeistǎ a religiei geto-dacilor
Teoria care s-a impus în istoriografia româneascǎ actualǎ este ceea a politeismului geto-
dacic, deşi acordul între cercetǎtori cu privire la numǎrul, numele, caracterul atributele
divinitǎţilor geto-dacice este departe de a se fi stabilit, din cauza aceleiaşi sǎrǎcii a izvoarelor.
Totuşi ne putem îngǎdui unele afirmaţii.44
Religia geto-dacilor a fost consideratǎ cǎ este de caracter politeist individualist, de tipul
celui grecesc, întîlnit la traci, romani, celţiu, germani şi alte numeroase popoare
indoeuropene.45
Astfel, în fruntea pantheonului daco-getic se plaseazǎ divinitatea supremǎ, Zamolxis, de
caracter chtonian,46 cu atribute de zeu al pǎmîntului, pe baza indicaţiilor lui Herodot şi a
etimologiei numelui sǎu, pus în legǎturǎ cu cuvîntul tracic zamol, care înseamnǎ pǎmînt. Spre
deosebire de aceastǎ interpretare, acceptatǎ de cǎtre cei mai mulţi, alţii închinǎ pe baza
numelui, sǎ-l considere zeu al cerului şi, de aici, caracterul urano-solar al religiei daco-geţilor
sau, într-o altǎ interpretare, sǎ-l considere, iniţial, divinitate chtonianǎ, care ar fi evoluat cǎtre
una celestǎ. Tot în legǎturǎ cu Zamolxe nu se ştie dacǎ acesta ar fi avut o soţie, cum s-ar fi
susţinut de cǎtre unii, pe baza informaţiilor lui Suidas.47
Alǎturi de zeul suprem, Zamolxe, erau şi alte divinitǎţi, dintre care cea mai importantǎ
era Gebeleizis, o singurǎ datǎ numit de autorii antici (şi anume, de Herodot), zeul furtunii şi al
fulgerului. Probabil cǎ la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi
ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii – dar nu pentru a-l “ameninţa” pe Gebeleizis, ci
desigur cǎ pentru a speria puterile demonice.48 – Pînǎ la urmǎ, printr-un proces de sincretism
41
C. Poghirc, în Tracia, ed.a II-a, Sofia, 1974, p. 359.
42
I. I. Russu, Scrierea grecescǎ şi latinǎ în Dacia preromanǎ, în Anuarul de istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca,
1976, unde este citat Herodot, IV, Izvoare, p.94.
43
C. Daicoviciu,
44
E. Vasilescu, op. cit., p. 320.
45
I. H. Crişan
46
chtonian – gr. “pǎmînt”, denumire datǎ diferitelor divinitǎţi ale pǎmîntului, întruchipate la început de zeiţa Gaia.
Extinsǎ apoi asupra tuturor divinitǎţilor care locuiesc sub pǎmînt. (D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie
veche a Românei. Paleolitic-sec. X. Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, p.161).
47

48
Acest rit se întîlneşte şi la populaţiile primitive, din Mallaca pînǎ în Boliva; sau la chinezi, la popoarele iraniene,
în India epocii vedice etc. “Zeii furtunii joacǎ un rol considerabil atît la indo-europeni cît şi la religiile asiatice
şi mediteraniene (…) Faptul cǎ mitologia folcloricǎ a profetului Ilie conţine un mare numǎr de elemente proprii
unui zeu al furtunii probeazǎ cel puţin cǎ Gebeleizis era înǎ activ în momentul creştinǎrii Daciei, oricare ar fi fost
numele lui la acea epocǎ” (M. Eliade).

42
religios, Gebeleizis a ajuns sǎ fie confundat (la o datǎ impreciabilǎ) cu Zamolxis, contopinu-li-
se atributele.49
Era adorat în Dacia şi un zeu al rǎzboiului (echivalent cu Ares50 sau Marte), cǎruia –dupǎ
mǎrturia lui Iordanes – geţii îi jertfeau prizionerii prinşi în rǎzboi, “socotind cǎ zeul
rǎzboaielor trtebuie împǎcat prinvǎrsare de sînge omenesc”. De asemenea, acestui zeu –
întocmai ca la celţi – i se jertfeau primele prǎzi de rǎzboi: “lui i se atîrnau pe trunchiurile
arborilor prǎzile de rǎzboi cele dintîi ” (armele şi echipamentuladversarilor ucişi).51 Marte
însǎ, în credinţele antice, era considerat tocmai ca zeul cerului turburat, al furtunei, nourilor şi
al vijeliei, adicǎ tocmai acei monştrti, împotriva cǎrora geţii aruncau sǎgeţile lor. Cǎ dacii
considerau furtuna ca un semn rǎu pentru ei, se vede de pe aceea cǎ, în lupta de la Tapae contra
lui Traian, intervenirea unei ploi vijelioase le ia curajul şi îi face sǎ piardǎ mai curînd cumpǎtul
faţǎ cu romanii.52
Ca divinitǎţi femenine, se pare cǎ daco-geţii aveau şi o zeiţǎ a focului vetrei, a focului
sacru, - deci învestitǎ cu atribute asemǎnǎtoare celor ale Vestei la romani. În cinstea ei casele
tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatrǎ sau din lemn, podeaua din pǎmînt
bǎtǎtorit şi acoperişul “în douǎ ape”. Nu departe în Tartaria, înzona Crişurilor, au fost scoase
la luminǎ şi urmele primelor locuinţe de suprafaţǎ, datînd din mileniul V, deci cu o vechime de
7000 ani ! Aceste tipuri de locuinţe, care se vor rǎspîndi în toatǎ lumea, erau, se pare, rezultatul
unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii avînd la început rolul de a protja spaţiul sacru în
mijlocul cǎruia se întreţinea focul aprins în vatrǎ.53
Zeiţa focului corespondentǎ pentru Hestria-Vestra care în limba geto-dacǎ pare sǎ fi fost
numitǎ Vastra.54
Mai certǎ pare existenţa la daci a unei zeiţe Bendis (menţionatǎ şide Herodot şi de
Strabon), zeiţa Lunii, a pǎdurilor şi a farmecelor, a vrǎjilor,55coresponzînd deci Artemidei
grecilor şi Dianei romanilor.56
Despre aceastǎ divinitate Herodot nu ne spune decît cǎ era adoratǎ de femeile trace, care-
i primiserǎ cultul de la popoarele aşezate mai spre miazǎ-noapte, adicǎ de la daci.57

49
O. Drîmba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1984, p. 803.
50
“Se presupune cǎ însuşi numele Ares ar fi de origine traco-dacicǎ” (H. Daicoviciu).
51
O. Drîmba, op. cit., p.802.
52
A. D. Xenopol, Istoria Românilor, Ediţia a IV-a, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1985, p.83.
53
O. Drîmba, op. cit., p.802.
54
M. Petrtrescu-Dîmboviţǎ, Scurtǎ istorie a Daciei preromane, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 169.
55
O. Drîmba, op. cit., p.802.
56
Cultul zeiţei Bendis, care îşi avea templul sǎu la Pireu (Strabon, VII,3, 16), fusese introdus oficial la Atena în
429 î.e.n. – unde la sǎrbǎtoarea ei i se jertfea o scroafǎ, animalul sǎu preferat. Bendis era “cea mai rǎspînditǎ
personificare tracǎ a Mamei Zeilor ” (A. Fol şi I. Marazov).
57
H. Daicoviciu, Dacii, Editura Hyperion, Chişinǎu, 1991, p. 133.

43
 Existenţa ei a fost confirmatǎ şi de unele descoperiri arheologice,58 la Costeşti s-a gǎsit
uncap de bronz al zeiţei Diana, operǎ de artǎ elenisticǎ desigur, dar care îşi justificǎ mai uşor
prezenţa în cetatea dacicǎ prin existenţa unui cult analog la daci.59 În sanctuarul vachi de la
Sarmizegetusa sǎpǎturile au scos la ivealǎ un medalion de lut ars (circa 10 cm în diametru şi
1,5 cm grosime) care imita reversul unui denar roman republican, emis de Tiberius Claudius
Nero în anul 80 î.e.n.; imaginea reprezentatǎ e aceea a bustului Dianei cu tolba de sǎgeţi pe
umǎr. În sfîrşit, la Piatra Roşie s-a descoperit un bust de bronz, lucrat evident de meşterii locali
şi reprezentînd tot o divinitate femeninǎ. Înalt de 14,7 cm şi lat de 13 cm (dimensiunile
actuale), bustul are înfǎţişarea unei mǎşti, spatele fiind deschis şi gol. Braţului stîng, îndoit de
la cot în sus, îi lipseşte mîna; braţul drept, probabil ridicat şi el, e rupt cu totul. Locul ochilor e
indicat de douǎ gǎuri rotunde sub douǎ arcade adînci; în aceste gǎuri fuseserǎ aşezaţi ochii de
sticlǎ saude pastǎ coloratǎ. Pe marginea inferioarǎ a bustului, la mijloc, se aflǎ toarta pentrru
fixarea bustului pe perete sau lemn. Douǎ tortiţe se gǎseau (azi una e ruptǎ) de o parte şi de alta
a capului. Partea de jos a pieptului cu sînii proeminenţi e acoperitǎ de un fel de tunicǎ. Pe cap
zeiţa are un vǎl legat în cruci, despǎrţit prin douǎ brazde destul de adînci, pe margini, douǎ linii
adîncite merg paralel cu brazdele. Deasupra frunţii se aflǎ un acoperǎmînt
trriunghiular,mǎrginit şi el de linii adîncite.60
Acest bust de bronz o reprezintǎ, desigur tot peBendis, singura divinitate dacicǎ ale cǎrei
imagini figurate sînt certe datoritǎ descoperirii de la Costeşti şi medalionului de la
Sarmizegetusa. Dupǎ pǎrerea acad. C. Daicoviciu, relieful de pe garnitura unei teci de pumnal
descoperite le Popeşti o reprezintǎ pe reprezintǎ pe aceeaşi zeiţǎ a lunii, a pǎdurilor şi
farmecelor aflatǎ în mare cinste la geto-daci.61
Caracterul politeist al religiei dacice este atestat şi de descoperirile arheologice din
Munţii Orǎştiei, îndeosebi de la Grǎdiştea Muncelului, centrul religios al daco-geţilor. Într-
adevǎr, în cetǎţile dacioce din Munţii Orǎştiei s-au gǎsit mai multe sanctuare ale dacilor, peste
care se ridicau, în antichitate, coloane de lemn – mai rar - ,dar la Sarmizegetusa, din andezit.
Douǎ din ele, ambele descoperite la Sarmizegetusa, au însǎ o formǎ circularǎ şi, fǎrǎ îndoialǎ, o
semnificaţie specialǎ. Tot circular este şi sanctuarul din cetatea dacicǎ de la Brad, jud. Bacǎu.
Prezenţa a nu mai puţin de patru sanctuare în cetatea de la Costeşti, a cinci sanctuare
patrulatere la Sarmizegetusa – unde ele sunt concentrate pe douǎ terase vecine – exclude
posibilitatea ca ele sǎ fi fost, toate, închinate aceleaşi zeitǎţi şi confirmǎ, prin urmare,
caracterul politeist al religiei geto-dacilor. Sanctuare patrulatere de acest tip s-au mai

58

59
60
H. Daicoviciu, op. cit., p.133 şi urmǎt.
61
Ibidem, p. 134.

44
descoperit la Piatra Craivii, Cǎpîlna, pe Bâtca Doamnei, în apropiere de Piatra Neamţ şi de
Barboşi, ultimul cu tamburi de lemn.62
O particularitate remarcabilǎ a sanctuarelor dacice descoperite pînǎ acum, şi care
dateazǎ, toate, din perioada statului dac, o constituie faptul cǎ ele par sǎ nu fi avut acoperiş.
Alǎturi de alte cîteva indicii – un pavaj de adezit, reprezentînd soarele, gǎsit la Sarmizegetusa;
existenţa unor simbolui solare pe ceramica picatǎ dacicǎ - , aceastǎ împrejurare îndreptǎţeşte
concluzia cǎ religia daco-geţilor avea, în sec. I î.Chr.-I d.Chr., un caracter urano-soalar.
Aceastǎ concluzie este de naturǎ sǎ sugereze o anumitǎ evoluţie a religiei geto-dacilor din
timpul lui Herodot pînǎ în perioada statului dac.63
Spiritualitatea religiei lor s-a reflectat în sistemul politeist. Mitologia romanǎ şi istoria
strtǎinǎ aratǎ cǎ Tracii au creat şi au dǎruit altor neamuri proprii lor zei: Dionisie, Bendis, Ares,
Hermes, Apollo ş.a. Dionisie iubitorul de oameni, era zeul bucuriei şi petrecerii cu prinos de
nectar al viilor trace. Însuşit de Greci, a devenit Dyonisos, iar la Romani Bacchus, cu fruntea
încununatǎ de ciorchini, iar sǎrbǎtorile închinate lui se repetau de mai multe ori pe an, mai ales
primǎvara şi toamna. Zeiţa Bendis a devenit la Greci – Artemis, iar la Romani – Diana, cu
tolba plinǎ de sǎgeţi, în cǎutarea vînatului în codrii sacri, cu poieni unde se puteau organiza
ceremonii şi pelerinaje. Diana avea şi un oraşîn Italia numit Lucus Dianae, Lugo de astǎzi.
Trac era şi Ares, zeu al rǎzboiului, care se potrivea de minune spiritului vitejesc al acestui
neam. La Romani, Ares a devenit Marte şi avea un tempu, cu porţi închise în timp de pace,
lucru rar întîmplat la ei. Din pricina rǎzboaielor de cuceriri continue, purtate de Roma, templul
lui Marte era mereu deschis, pentru ca vǎduvele şi orfanele sǎ se poatǎ ruga. De Apollo se
leagǎ numeroase legende mitologice. Era una dintre principalele divinitǎţi şi-l aflǎm în cultul
tuturor popoarelor antice, sub diferite denumiri. La Homer, Apollo apare ca imperator,
domnind “peste toţi muritorii”. În inscripţiile greceşti este denumit şi basileus. Originea lui
Apollo este tracǎ şi, potrivit legendei, s-a nǎscut în ţinuturile hyperboreene, la nordul Dunǎrii
de Jos, mama sa fiind hyperboreana Latona.64
Întreaga viaţǎ moralǎ a poporului geto-dac era dominatǎ de formele religiei, împǎrtǎşind
astfel şi ea caracterul general al civilizaţiilor antice. Observǎm cǎ deosebirea între rolul religiei
în societǎţile antice şi acele moderne este cǎ, pe cînd, la cei vechi, religia se confunda cu statul
şi cu viaţa socialǎ, fiecare act politic sau civil trebuind sǎ fie îndeplinit sub ocrotirea religiei, la
moderni, religia este ceva deosebit de stat şi de viaţa comunǎ, adeseori, duşmanǎ acestora. De
aceea, la cei vechi, nu s-a vǎzut niciodatǎ religia în luptǎ cu statul, un fenomen care însoţeşte
mai în tot de cursul sǎu istoria popoarelor de astǎzi. Şi religiile vechi tindeau la dominarea
62
63

64

45
oamenilor; însǎ aceasta se fǎcea tocmai prin mijlocirea statului, pe cînd, astǎzi, biserica se pune
în antagonism cu statul de la stǎpînirea omenirii. La cei vechi, cînd decǎzu religia, ea atrase
numaidecît dupǎ dînsa decǎderea vieţii politice; la cei noi, dimpotrivǎ, statul şi civilizaţia
apǎratǎ de el se dezvoltarǎ numai atunci, cînd slǎbi şi se desfǎcui ideea religioasǎ.65
La elementele religiei daco-geţilor mai sus enumerate se mai adaugǎ şi strǎvechi
componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri
arheologice. Apar figurate pe diverse piese de tezaur imagini – asociate cu simboluri sacre – de
şerpi, cerbi, ţapi de munte, un grifon în luptǎ cu un leu, cu un cerb, cu o pasǎre de pradǎ,
ş.a.m.d. – imagini împrumutate poate, la origine, din iconografia şi mitologia iranianǎ.66
Totuşi, misterul religiei geto-dacice nu va fi dezlegat niciodatǎ, fiind un lucru foarte
complicat, şi lipsit de prea multe şi certe informaţii cu privire la el. Omul modern trebuie sǎ
facǎ doar presupuneri cu privire la religia vechilor daci, fǎrǎ sǎ impunǎ o anumitǎ opinie, cel
puţin atîta timp cît nu se gǎsesc alte informaţii certe sau descoperiri arheologice cu adevǎrat
grǎitoare cu privire la caracterul ei. Imporatant este faptul cǎ geto-dacii au fost cunoscuţi de
cǎtre popoarele vremii lor drept cei mai viteji şi mai drepţi din neamul tracilor, şi un popor cu o
spiritualitate profundǎ, caracteristicǎ fiind nemurirea lor.
De asemenea, religia geto-dacilor a ajutat la rǎspîndirea creştinismului, avînd dovezi cǎ
încǎ din creştinismul primar au existat persoane care au îmbrǎţişat aceastǎ religie, ba chiar mai
mult şi-au dat viatǎ pentru ea.
Pornitǎ de la un stadiu primitiv naturist, religia geto-dacilor a ajuns în scurt timp “la un
nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, şi
cu trǎsǎturi de o accentuatǎ eticǎ” (R. Florescu).

2.2 Zeul suprem

Istoriografia modernǎ s-a preocupat încǎ de la începuturile ei de Zalmoxis, considerat de
covîrşǎitoarea majoritate a cercetǎtorilor drept zeitate supremǎ a get-dacilor, dacǎ nu unicǎ.
Aşa a intrat şi în cultura româneascǎ, Zalmoxis fiind considerat divinitatea proprie strǎmoşilor
noştri.67
Zalmoxis (sau Zamolxes, Zamolxis) era zeul suprem în mitologia dacǎ. A trǎit cu mai
bine de o jumǎtate de secol înaintea Erei Creştine. Zeul suprem al geto-dacilor, erou naţional,
învǎţǎtor şi judecǎtor în slujba poporului sǎu, Zamolxis, fie personificînd cerul, fie adorat ca

65
66

67

46
divinitate sapienţialǎ, fie – prin cumul de atribute suplimentare: erou civilizator, zeu mesianic,
învǎţǎtor şi gazdǎ cereascǎ ospitalierǎ şi mîntuitoare a morţilor – o divinitate probabil totalǎ.68
Etimologia numelui e derutantǎ: trac. zalmos ar însemna piele, fiindcǎ Zamolxis (scris
Zalmoxis), ne explicǎ istoricul Porphyrios, cǎ imediat dupǎ naştere, viitorul zeu a fost înfǎşurat
într-o piele de urs; pentrtru rostirea Zamolxis s-a cǎutat un etimon fie în numele zeiţei hellenice
Semele, fie în al zeiţei trace Zemelo (divinitate htonicǎ de prim rang) şi în al zeului htonic
lituan Zjamelux (derivate din slav. зéмле- pǎmînt). Deşi Vasile Pârvan l-a considerat zeu
ceresc, criteriile etimologice au determinat pe cei mai mulţi cercetǎtori sǎ deducǎ un caracter
htonic, ei bizuindu-se şi pe mitul grec al retragerii zeului în peştera subteranǎ; iar H.
Daicoviciu (Dacii, 1985) îl considerǎ zeu al fertilitǎţii pǎmîntului şi al vegetaţiei. Aceste
polemici etimologice în jurul rǎdǎcinii numelui (zalmos sau zamol) sunt în afara problemei: se
ştie cǎ grecii nu transcriau niciodatǎ exact sau mǎcar în consonanţǎ apropiatǎ numele strǎine,
atunci cînd nu le traduceau sau, mai curent, nu le identificau pînǎ la dizolvarea totalǎ a numelui
originar; cǎci cum se pot deduce numele reale: Zarathushtra din Zoroastres, Angra-Mainyu din
Ahrimanes, User din Osiris, Amenhotep din Amenophis sau Yehôshûa din Iesous? Zamolxis /
Zalmoxis poate fi aşadar o pronunţie pornitǎ din incapacitatea fonologicǎ a grecilor de a “auzi”
alte limbi (fapt frecvent şi în cultura modernǎ a lumii), dacǎ nu e chiar o semitraducere;
cunoscînd deci acest nume din izvoare prime greceşti, îl putem utiliza convenţional, fǎrǎ a
interpreta structura atributivǎ a zeului dupǎ himere pseudoetimologice.69
Concluzia cea mai aplauzibilǎ bazatǎ pe etimologia numelui, este cuvîntul trac zamol -
“pǎmînt”, etimologie în general acceptatǎ. Zamolxis era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, a
reînvierii naturii, atributele lui erau legate de creşterea vitelor şi de rodul ogoarelor. Ca zeu al
roadelor pǎmîntului, domnia lui se extindea şi asupra împǎrǎţiei morţilor, rǎmînînd totodatǎ
iniţiatorul şi divinitatea care patrona cultul iniţiatic.70 “Din noţiunea de pǎmînt dǎtǎtor de viaţǎ
şi de belşug a fost plǎsmuitǎ figura unei zeitǎţi cu trǎsǎturi şi facultǎţi umane.” 71
Într-adevǎr, dificultǎţi asemǎnǎtoare prezintǎ şi eforturile de a-i stabili acestui personaj
mitic statutul precis (zeu, profet, învǎţǎtor, preot, reformator religios, erou civilizator), ca şi
domeniul sǎu atributiv (htonic sau celest). Şi totuşi, dupǎ scriitor Zamolxis a fost daimon getic
(Herodot), scalv al lui Pytagoras (Herodot, Strabon, Celsus, Origene), înţelept iniţiat (Strabon,
Iordanes), înţelept prepilagoreic (Herodot), erou civilizator zeificat (Herodot, Strabon), mag şi
medic pshioterapeut sau rege ajuns zeu (Platon), legislator (Diodor din Sicilia), filosof savant
(Iordanes), profet (Strabon), reformator religios, cultural şi politic (Herodot, Iordanes), mare

68

69
70

71

47
preot al divinitǎţii daco-getice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat (Celsus), divinitate
femeninǎ (Suidas), Hiperboreu (Clement Alexandrinul), Saman (E.R.Dodds), zeu dyonisiac
dupǎ modelul Sabazius (Gr. Tocilescu), zeu celest şi atmosferic (V. Pârvan), zeu uranian (M.
Eliade), zeu urano-solar evaluat dintrt-un zeu htonic (H. Daicoviciu), zeu htonic (I.I.Russu),
divinitate iniţiaticǎ (T.Herseni), profet htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem (R.
Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Alex. Busuioceanu), zeu totemic întruchipînd ursul (R.
Vulcǎnescu), un zeu care reapare periodic (Alex. Popescu), Zeul-Moş (N.Densuşianu, R.
Vulcǎnescu).72
Grafia numelui se distribuie în douǎ categorii principale: Zalmoxis, mai rar Salmoxis
(Herodot, Platon, Diodor din Sicilia, Iordanes, Apuleius, Porphyrios); Zamolxis (Strrabon,
Lukian din Samosata, Herodian, Suidas, Origenes).73
Izvoarele cu privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi
cercetate de savanţi de larg prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement
Alexandrinul.
Dar sǎ vedem ce spun izvoarele despre Zamolxis ? Cele mai de preţ informaţii, sunt,
evident, cele furnizate de Herodot, “pǎrintele istoriei”, învǎţat grec la Hallicarnas în jurul
anului 484 î.e.n. şi care, în Istoriile sale, cap. IV, 96, ne prezintǎ un succint portret al
învǎţatului “zeu”. Trebuie precizat însǎ, de la început, cǎ ştirile oferite de acesta par sǎ fi
circulat destul de mult printre învǎţaţii greci din vremea sa şi mai dinainte, deoarece seamǎnǎ
destul de mult între ele, ca şi cînd ar proveni din aceeaşi sursǎ. Iatǎ mǎrturiile lui Herodot
despre Zalmoxis: “Aşa cum am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont şi la Pont- spune
Herodot – acest Zamolxis, despre care vorbesc, fiind un om, a slujit la Samos ca sclav; a fost
chiar rob al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarchos; în urmǎ cîştgîndu-şi libertatea, se spune cǎ
ar fi strîns o avere mare şi îmbogǎţindu-se, s-a întors în patria sa. Şi cum tracii duceau o viaţǎ
mizerabilǎ şi erau ignoranţi, acest Zamolxis, care crescuserǎ în moravurile ioniene şi avea o
învǎţǎturǎ mai solidǎ decît aceea a tracilor, pentru cǎ fuese în contact cu grecii şi încǎ cu
unul dintre cei mai însemnaţi din filozofii eleni, cu Pythagoras, a pus sǎ i se zideascǎ o salǎ
pentru primirea şi ospǎtarea celor mai de frunte concetǎţeni ai sǎi, unde sǎ-i înveţe cǎ nici el,
nici ei şi nici cei ce se vor naşte vreodatǎ dintr-înşii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde
vor vieţui de-a pururi, bucurîndu-se de toate cele bune. Pe cînd fǎceau cele arǎtate şi vorbeau
astfel, Zalmoxis îşi sapǎ o locuinţǎ subteranǎ şi, îndatǎ ce a terminat-o, s-a fǎcut nevǎzut
pentru traci. Coborînd locuinţa subteranǎ, rǎmas ascuna acolotimp de trei ani. Tracii l-au
regretat şi l-au plîns ca pe un mort. În al patrulea an însǎ, el li s-a arǎtat, confirmîndu-se

72

73

48
astfel spusele lui. Acestea le spun grecii… În ce mǎ priveşte pe mine – adaugǎ Herodot –eu
nici nu pun la îndoialǎ, nici nu cred pe de-a-ntregul aceastǎ poveste a lui Zalmoxis şi locuinţa
lui subteranǎ. Pǎrerea mea este cǎ Zalmoxis a trǎit cu mulţi ani înaintea luiu Pythagoras. Şi
cred cǎ e destul cît am spus, fie cǎ a existat un om cu numele Zalmoxis, fie cǎ va fi fost vreum
daimon de-a geţilor, sǎ-i fie de bine .” 74
Deşi Herodot n-a cǎlcat pe pǎmîntul ţǎrii noastre, în opera sa existînd preţoase informaţii
pe care istoricul grec le-a cules direct şi care, prin aceasta, dobîndesc valoarea de autenticitate
sporitǎ. Este vorba în primul rînd de celebrul pasaj în care se vorbeşte despre figura lui
Zalmoxis, din cartea IV, cap.94-96. Tot aici se gǎseşte şi preţioasa informaţie cu privire la
credinţa geţilor în nemurire:75 “Iatǎ cum ştiu sǎ se facǎ nemuritori geţii: ei cred cǎ nu mor şi
cǎ acel care dispare din lumea noastrǎ se duce la daimonul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc
cǎ acesta este Gebeleizis.” 76
Istoricul aratǎ cǎ geţii “numesc aceeaşi fiinţǎ divinǎ (daimon) Gebelezis.” Spre
deosebire de chtonianul Zamolxis, Gebeleizis era un zeu ceresc. Nu cred cǎ el poate fi
interpretat în chip exclusiv ca zeul al fulgerului; se pare mai probabil cǎ fulgerul sǎ fie numai
unul din atributele sale, una din armele care le mînuieşte. Aceasta în epoca deplinei dezvoltǎri
a cultului sǎu, cǎci la început el a putut fi doar o divinitate a furtunii, a fulgerelor care a
înlocuit, treptat, vechea divinitate indo-europeanǎ a cerului potrivit unui proces atestat la alte
populaţii de acest neam. În momentul în care scrie despre dînsul Herodot,Gebeleizis va fi
tronat în închipuirea geto-dacilor ca stǎpîn al cerului întreg, nu numai al fulgerului aducǎtor de
moarte. Ritualul tragerii cu arcul spre cerul întunecat de nori negri şi strǎbǎtut de sǎgeţile
fulgerilor nu prea pote fi considerat, aşa cum face Herodot, ca o ameninţare a pǎmîntenilor la
adresa puternicului zeu. Ne putem gîndi mai degrabǎ la un sprijin pe care credincioşii îl dau
divinitǎţii, ajutînd-o sǎ risipeascǎ norii ce-i ascund faţǎ luminoasǎ.77
E greu de spus care era raportul “ieerarhic” între Zamolxis şi Gebeleizis pe vremea lui
Herodot. Se pare cǎ Zalmoxis era zeul suprem, dar Gebeleizis îi disputa domnia asupra
împǎrǎţiei umbrelor. În virtutea anumitor schimbǎri survenite în religia lor, o parte din geto-
daci începuserǎ sǎ creadǎ cǎ la Gebeleizis şi nu la Zamolxis merg cei care pǎrǎsesc lumea
pǎmînteasǎ.78
Conform textului lui Herodot, constatǎm cǎ în el Zalmoxis este pomenit în 3 feluri. Mai
întîi (IV, 94) îl numeşte daimon79, “… Şi cred cǎ e destul cît am spus, fie cǎ a existat un om cu

74

75
76

77
78

79

49
numele Zalmoxis, fie cǎ va fi fost vreun daimon de-a geţilor, sǎ-i fie de bine”,80dar şi zeu,
denumire ce o gǎsim în pasajul unde e descris una din practicile religioase a geto-dacilor,
trimiterea de mesageri zeului lor: “… Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la
sorţi, cu poruncǎ sǎ-i facǎ cunoscute lucrurile care, de fiecare datǎ, au nevoie. Iatǎ cum îl
trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncǎ sǎ ţinǎ trei suliţe [cu vîrful în sus], iar alţii apucînd
de mîini şi picioare pe cel ce urmeazǎ sǎ fie trimis la Zalmoxis şi ridicîndu-l în sus, îl azvîrle
în suliţe. Dacǎ – strǎpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot cǎ zeul le este binevoitor. Iar
dacǎ nu moare , aduc învinuiri solului, zicînd cǎ e un om ticǎlos şi, dupǎ învinuirile aduse,
trimit un altul, cǎruia îi dau însǎrcinǎri încǎ fiind în viaţǎ . Aceaşi traci, cînd tunǎ şi fulgerǎ,
trag cu sǎgeţile în sus, spre cer, şi ameninţǎ divinitatea (care provoacǎ aceste fenomene),
81
deoarece ei cred cǎ nu existǎ un alt zeu în afarǎ de al lor.” Capitolul 95, prezintǎ pe
Zalmoxis ca pe o fiinţǎ omeneasǎ. Informatorii lui Herodot i-au relatat o “biografie” a
personajului care porneşte şi se dezvoltǎ de la afirmaţia cǎ acesta a fost sclav şi ucenic al
gînditorului Pythagora82 “Aşa cum am aflat eu de elini care locuiesc pe ţǎrmurile
Hellespotului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar muritor – a fost
rob în Samos, şi anume al lui Pythagoras, care era fiul lui Mnesarchos.” 83
Dupǎ cum, vedem naiva identificare a zeului Zalmoxis ca sclav a lui Pythagoras devenit
liber şi bogat o contestǎ chiar Herodot. Relatǎri asemǎnǎtoare sunt fǎcute şi de Hellanicos din
Mitilene, contemporan în parte cu Herodot, în opera sa Obiceiuri barbare ne spune: “Zalmoxis
a fost un grec care a arǎtat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea cǎ nici el şi
nici cei din tovǎrǎşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea
aceste, şi-a construit o casǎ sub pǎmînt, apoi – dispǎrut pe neaşteptate din ochii tracilor – a
trǎit într-însa, iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an a reapǎrut, şi tracii credeau tot ce le
spunea.
Povestesc unii cǎ Zalmoxis a fost rob la Pythagoras, fiul lui Mnesarchos, din Samos.
Eliberat, a nǎscocit aceste lucruri. Dar mi se pare cǎ Zalmoxis a trǎit cu mult înaintea lui
Pythagoras. Cred în nemurire şi terzii şi cobrizii. Ei spun cǎ cei morţi pleacǎ la Zalmoxis şi cǎ
se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut cǎ aceste lucruri sînt adevǎrate. Aduc jertfe şi
benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce. ”
Hellanicos reproduce în general spusele lui Herodot, adǎugînd cǎ în nemurire cred şi
terizii şi crobizii, triburi geto-dacice care au locuit, dupǎ cît se pare, pe teritoriul de azi al

80

81
82

83

50
Dobrogei. Hellanicos îl face însǎ grec care ar fi arǎtat ar fi arǎtat geţilor ritul iniţierii
religioase.84
Despre existenţǎ istoricǎ a lui Zalmoxis ne vorbeşte şi Strabon, care ne spune despre el ca
a fost ales mai întîi mare preot şi apoi socotit el însuşi zeu, vedem în urmǎtoarele relatǎri, care
dupǎ Herodot, ne oferǎ cele mai multe date cu privire la credinţele geto-dacilor 85, şi iata ne
spune: “Se povesteşte cǎ unul dintre geţi cu numele de Zalmoxis a fost sclavul lui Pythagoras
şi cu acest prilej a învǎţat de la filosof unele ştiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la
egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele pǎrţi ale lumii. Dupǎ ce s-a întors în patrie, el a
cîştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi neamului sǎu, desluşindu-le acestora semnele
cereşti. În cele din urmǎ, l-a înduplecat pe rge sǎ împǎrtǎşascǎ domnia cu el, întrucît este în
stare sǎ le vesteascǎ vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat
zeu de-al lor, iar dupǎ un timp, a fost socotit el însuşi zeu. S-a retrras atunci întrtr-un fel de
peşterǎ inaccesibilǎ altora şi acolo şi-a petrecut o bucatǎ de vreme, întîlnindu-se rar cu cei de
afarǎ, decît doar cu regele şi cu slujitorii sǎi. Regele, cînd a vǎzut cǎ oamenii sînt mult mai
supuşi faţǎ de el decît mai înainte, ca unul faţǎ de unul care le dǎ porunci dupǎ îndemnul
zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dǎinuit pînǎ în vremea noastrǎ; dupǎ datinǎ, mereu
se gǎsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi aces om era numit chiar
zeu. Pînǎ şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfînt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este
Cogaionon, la fel ca al rîului care curge pe lîngǎ el. Apoi cînd peste geţi a ajuns sǎ
domneascǎ Burebista, împotriva cǎruia divinul Caesar s-a pregǎtit sǎ porneascǎ o expediţie,
acestǎ cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreicǎ de a se abţine de la carne a
rǎmas la ei ca o poruncǎ datǎ de Zalmoxis. ”86
Diodor din Sicilia îl situeazǎ pe Zamolxis alǎturi de doi mari întemeietori de religii ai
omenirii, Zarathustrra şi Moise.87 În marea lui operǎ Biblioteca istoricǎ, ce cuprinde întreaga
istorie a lumii, din cele mai vechi timpuri pînǎ la cucerirea Galliei de cǎtre Caesar 88, vorbind
despre legiuitoriiegipteni ne spune: “ Într-adevǎr, se povesteşte cǎ la ariani, Zathraustes a
fǎcut sǎ se creadǎ cǎ o bunǎ zeitate i-a încredinţat legile. La aşa-numiţii geţi, care îşi
închipuie cǎ sînt nemuritori, Zalmoxis pretindea cǎ şi lui îi dǎduse legile Hestia, zeitatea lor.
Tot astfel la iudei, Moise spunea cǎ legiuirea o datoreazǎ zeului lor, invocat de iudei sub
numele de Ioa. ”89

84

85
86

87
88

89

51
 Trebuie menţionat cǎ în aceastǎ perioadǎ istoricǎ, cînd noul Zalmoxis reforma religia
geto-dacilor, tulburǎtor, în întreaga lume anticǎ se întîmplau lucruri deosebite, decisive pentrru
istoria umanitǎţii: - La Babilon, în timpul lui Nabucodonosor, se construia (între 605-526 î.e.n.)
ziguratul Etemenaki, cunoscut ca “Turnul lui Babel”, în mod cert şi cu rol de observator
astronomic. -Trǎia şi crea filozoful chinez Lao-Tse (604-531 î.e.n.), întemeietorul daoismului.
–Trǎia şi crea Zarathustrra (599-522 î.e.n.), filozif şi întemeietor al religiei iraniene. –Trǎia
Sakya-muni, adicǎ Gauthama Buddha (555-486 î.e.n.), întemeietorul budismului. –Trǎia
filozoful şi moralistul confucianismului. –Se scriau cele mai vechi pǎrţi ale Bibliei, parte
redactatǎ în sec. VI î.e.n. –În Capitoliul din Roma se instala un simbol de origine etruscǎ,
“Lupoaica”, devenitǎ simbolul cetǎţii Eterne şi al spiritualitǎţii romane, care avea sǎ influnţeze
decisiv istoria omenirii.90
Faima zeului Zamolxis, despre care Herodot nu ştia sǎ spunǎ dacǎ era zeu adevǎrat sau
om, se însinuase, cu tot scepticismul elenic, pînǎ la Atena, unde înţelepciunea lui e datǎ ca
exemplu şi consideratǎ cu atenţie nu de altul decît chiar Platon.91 În dialogul Charmides, Platon
îi învaţǎ pe greci despre sǎnǎtatea trupului şi a sufletului şi le vorbeşte de Zamolxis: “Dupǎ
cum ai aflat şi tu Charmides-spune filozoful-de la medicii pricepuţi care spun, cînd li se cere
vreo consultaţie pentru o boalǎ de ochi, cǎ ochii nu se pot vindeca fǎrǎ sǎ se vindece mai întîi
capul, tot astfel e absurd sǎ se caute a se vindeca un cap bolnav fǎrǎ sǎ”

Ipostaze

Ce înţelegea Herodot prin cuvîntul daimon, pe care îl opune acelui de om ? El şi-a

denumit personajul zeu, deşi acesta era cuvîntul pe care îl folosea în mod curent. El credea cǎ
zeii popoarelor vecine existau cu adevǎrat şi cǎ erau identici cu acei ai grecilor. De aceea era

90

91

52
de pǎrere cǎ numele lor putea fi pur şi simplu tradus în greceşte, ca ded pildǎ Isis cu Demeter
sau Osyris cu Dionysos, asimilǎrile reflectînd pǎrerea generalǎ a vremii sale.(18)
Este interesant cǎ numai trei divinitǎţi strǎine nu au primit echivalentul lor grecesc:
Cybele, Pleistor zeul tracilor absynthi şi Zalmoxis. Toate trei sînt calificate cu epitetul local.
Herodot subliniazǎ în acest mod caracterul lor strict regional, în raport cu celelalte, asupra
cǎrora procedeul sǎu de asimilare putea opera. Dintre aceste trei divinitǎţi, numai Zalmoxis
este numit daimon, în timp ce pentru celelalte douǎ el foloseşte cuvîntul zeu.(19)
Daimones erau pentru grecii acelei vremi forţe supranaturale, vag identificate, care
interveneau în acţiunile muritorilor. Este vorba de o noţiune distinctǎ de aceea de zeu,
desemnînd o putere metafizicǎ, echivalentǎ în oarecare mǎsurǎ cu ceea ce latinii înţelegeau
prin numen. Homer aplicǎ termenul daimon şi zeilor, dar în special puterii divine
nedeterminate, fǎrǎ individualitate proprie. Expresii generale ca un zeu sau zeii pot înlocui
termenul de daimon.(20)
Noţiunea de daimon va primi un înţeles mai limpede odatǎ cu rǎspîndirea pythagoreismu-
ului, dupǎ care daimonii sînt intermediari între zei şi oameni; sînt acei bǎrbaţi divini cum a fost
şi Pythagoras. Este cît se poate de verosimil cǎ acesta sǎ fi fost sensul pe care l-a dat Herodot
lui Zalmoxis atunci cînd l-a numit daimon. În orice caz pǎrintele istoriei îl considerǎ personaj
uman, iar legǎtura dintre doctrina pythagoreicǎ şi cea zalmoxianǎ nu poate fi contestatǎ. Cele
douǎ doctrine aveau la bazǎ nemurirea, mai exact spus credinţa într-o post existenţǎ. Tocmai
aceste asemǎnǎri i-au determinat pe greci sǎ nǎscoceascǎ legenda cu privire la scalvajul lui
Zalmoxis, în Samos, la Pythagoras, de la care ar fi luat învǎţǎtura. Era ideea dominantǎ a
vremii, aceea cǎ Grecia este şcoala popoarelor barbare. Or, o asemenea învǎţǎturǎ nu putea fi
preluatǎ decît de la greci. Cǎ este numai o legendǎ ne-o spune, aşa cum am arǎtat deja, chiar
Herodot ştie cǎ Zalmoxis a trǎit cu mult înainte de Pythagoras.(21)

53