Diploma

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Crestinismul pana la inceputul persecutiilor si dupa
INTRODUCERE
Din epoca persecuţiilor Bisericii de către Împăraţii romani în secolele I-IV, Biserica a
moştenit cultul martirilor, care s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine, pe
care martini creştini au mărturisit-o cu statornicie şi curaj, şi s-au încoronat pentru chinurile
înăurate şi pentru moartea lor martirică cu cununa nemuririi şi a vieţii veşnice.
Martirii creştini au suferit cu un curaj neînfricat, care a uimit lumea greco-romană,
toate torturile şi pedepsele inventate de fanatismul şi brutalitatea lumii păgâne, care ura pe
creştini, dispreţuia credinţa lor într-un Dumnezeu spiritual şi invizibil, lua în deridere credinţa
lor în învierea morţilor şi în viaţa viitoare şi nu aveau nici o preţuire pentru viaţa lor morală,
curată şi sfântă.
La îngrozitoarele suferinţe fizice, se adăugau suferinţele morale ale martirilor creştini
provocate de grija pentru părinţii, fiii, fiicele, rudeniile şi prietenii lor. Martirii le-au suportat
pe toate cu un eroism fizic şi moral unic, care a forţat chiar admiraţia păgânilor. Curajul mar-
tirilor a făcut pe mulţi păgâni să treacă la creştinism : “Semen est sanguis christianorum» -
«Sângele creştinilor este o sămânţă», scria Tertulian .1
Atitudinea morală a martirilor creştini în faţa morţii este vrednică de toată lauda, căci
ei au renunţat la toate ale lumii acesteia, la părinţi, la fii şi fiice, la fraţi şi la surori, la rude şi
prieteni, din ăragoste nemărginită pentru Dumnezeu Cel nevăzut şi pentru Domnul Iisus
Hristos şi învăţătura Sa mântuitoare. Prin aceasta, ei au împlinit cu prisosinţă cuvintele
Mântuitorului, Care a spus : «Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Eu Voi
mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri», şi «Cel ce iubeşte pe tată şi pe
mamă mai mult decât pe mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai
mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie
nu este vrednic de Mine» (Mt. 10, 32,37-38).
Martirii creştini au murit cu bucurie, senini şi răbdători în chinuri şi moarte, fără
1
Tertulian, Apologeticum, 50, 13, ed. J.P. Waltzing apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice,
Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 5.
Pagina 1 din 78
revoltă şi orgoliu, modeşti, fără să se laude cu sacrificiul vieţii lor în faţa păgânilor, rugându-
se pentru prigonitorii lor, iertânău-i, aşa cum Domnul Hristos a iertat pe cei ce L-au răstignit
(Lc. 23, 34), încrezători în dreptatea cauzei sfinte pentru care mureau. Ei aveau credinţa
puternică, care i-a întărit în mijlocul celor mai grozave chinuri şi suferinţe, ca însuşi Domnul
Hristos va fi împreună cu ei şi va suferi împreună cu ei, bucurânău-se că în modul acesta ei
devin părtaşi la suferinţele şi moartea Domnului Hristos pe cruce.
«Scriu tuturor Bisericilor şi le spun tuturor», se adresează Sfântul Ignatie Teoforul
creştinilor din Roma, martirizat în 107, în circul Colossaeum, în timpul jocurilor publice
oferite de împăratul Traian (98-117) populaţiei Romei, în urma victoriei sale contra dacilor
din 105-106, «că mor de bună voie pentru Dumnezeu, numai dacă voi nu mă veţi împiedica.
Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lasaţi-mă să fiu mâncarea fiarelor, prin care
pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi voi fi măcinat de dinţii fiarelor ca să
fie gata pâine curată a lui Hristos...».2
Tăria credinţei sale, dragostea sa fierbinte pentru Hristos, Care a pătimit pentru
mântuirea neamului omenesc, rugăminţile şi mărturisirea sa înainte de a fi măcinat de dinţii
fiarelor, la Roma, a impresionat totdeauna pe creştini.
«O, de-aş avea parte de fiarele ce-mi sunt pregătite, scrie el în continuare romanilor,
să mă rog să le găsesc gata! Le voi şi momi ca să mă mănânce îndată, nu ca pe unii, de care,
temându-se, nu s-au atins, şi chiar dacă ele nu vor vrea, le voi sili».
«Iertaţi-mă ! Eu ştiu ce-mi foloseşte ! Acum încep să fiu ucenic. Nu mai râvnesc
nimic din cele văzute şi nevăzute, ca să ajung la Hristos. Focul, crucea, mulţimea fiarelor,
tăierile, împărţirile, risipirile oaselor, strivirea membrelor, sfărâmările întregului trup,
pedepsele rele ale diavolului să vie asupra mea, numai să ajung la Hristos».
«Mai bine îmi este să mor pentru Hristos-Iisus, decât să împărăţesc până la marginile
pamântului. Caut pe Acela care a murit pentru noi; Îl vreau pe Acela care a înviat pentru noi;
iar vremea naşterii îmi este aproape. »
«Iertaţi-mă, fraţilor, nu mă împiedicaţi să trăiesc în Hristos, nevoind voi ca să mor ;
nu daţi lumii pe cel ce vrea să fie al lui Dumnezeu şi nu-l amagiţi prin materie. Lăsaţi-mă să
primesc lumina cea curată; ajuns acolo voi fi om. Îngăduiţi-mi să fiu imitator al suferinţei
Dumnezeului meu...»3.
Sfânta Felicitas, care a suferit mucenicia pentru Domnul Hristos la 7 martie 203, la
2
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, în volumul: Scrierile Părinţilor apostolici, colecţia
PSB, traducere, note şi indice de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 57.
3
Ibidem, p. 68.
Pagina 2 din 78
Cartagina, în Africa, împreună cu stăpâna ei, Sfânta Perpetua, şi un grup de creştini, pe cână
se afla în închisoare, plângânău-se de greutatea firească a unei naşteri în luna a opta, a fost
tansferata astfel de unul dîntre solăaţii care păzeau închisoarea:
«Dacă acum tu suferi afât de mult, ce vei face atunci cână vei fi aruncată fiarelor, pe
care le-ai dispreţuit, fiinăcă n-ai voit să jertfeşti zeilor?».
Iar ea i-a răspuns:
«Acum eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo, însă, un, altul (Hristos) va fi în mine, care va
pătimi pentru mine, fiinăcă şi eu voi pătimi pentru El ».4
Astfel, martirii luptă şi suferă pentru Iisus Hristos, deoarece şi Hristos a suferit,
moartea pe cruce pentru mântuirea noastră.
Cât priveşte atitudinea martirilor faţă de păgânii care-i duşmăneau şi îi dispreţuiau,
iată ce se spune în Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, († 7 martie 203) : “pe când
Sfintele Perpetua şi Felicitas, şi martirii cei dimpreună cu ele se aflau în ajunul pătimirii şi
luau ultima cină, numită agapă - masa dragostei, s-a adunat o mare mulţime, care-i privea cu
dispreţ şi curiozitate. Iar ei, cu aceeaşi statornicie (în credinţă) au adresat mulţimii cuvinte,
ameninţând (pe cei de faţă) cu judecata lui Dumnezeu, mărtsurisind fericirea peniru pătimirea
lor şi luând în râs curiozitatea celor ce alergau să-i privească.
Saturus (unul dîntre mucenici) le-a zis : «Nu vă este de ajuns ziua de mâine ca să
priviţi în voie ceea ce urâţi astăzi ? Azi prieteni, mâine duşmani. Întipăriţi-vă bine în minte,
însă, feţele noastre, ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea »(ziua judecăşii).
Astfel toţi au plecat de acolo înspăimântaţi. Mulţi dîntre ei au crezut (în Hristos) ».
Judecarea martirilor creştini de către autorităţile romane, istorisirea chinurilor lor
îngrozitoare, mai presus de fire, “au fost transmise şi în scris urmaşilor”5, cum exprimă
istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea(† 370).
Ele au, după Eusebiu, nu numai o valoare istorică ci şi una doctrinară şi morală, căci
cunoaşterea şi istorisirea pătimirii martirilor este ziditoare de suflet. Martirii ne arată modul
de a ne conduce în viaţă după poruncile Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
De aceea el ne informează că va expune “luptele foarte pacifice pentru pacea
sufletului şi va arăta numele bărbaţilor şi femeilor creştine care au avut curajul să înăure lupta
pentru adevărurile credinţei creştine”.6
4
Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucuresti, 1982, p. 113.
5
Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea I: Istoria bisericească, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof.
T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987, p. 31.
6
Ibidem, p. 33.
Pagina 3 din 78
De asemenea, el va descrie luptele atleţilor credinţei, eroismul lor victorios în atâtea

încercări, biruinţele pe care le-au avut împotriva demonilor, victoriile pe care le-au obţinut
asupra vrăjmaţilor nevăzuţi şi coroanele pe care le-au dobânăit în aceste lupte, spre o amintire
eternă.
Istorisirea chinurilor îndurate de martiri şi de mărturisitori şi felurile diferite ale morţii
lor în diferitele provincii şi oraşe ale vastului Imperiu Roman, adică torturile , pedepsele
inumane, închisoarea şi tot felul de chinuri născocite de furia unei milţimi fanatizate de ura
împotriva creţtinilor, se păstrează până astăzi, pentru o parte din ei în Actele martirice, care
sunt autentice.
Ele sunt de mai multe feluri:
Copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de creştini cu greutate de la
tribunalele romane. Acestea se numesc propriu-zis Acta = “Acte” şi sunt de mare valoare
istorică. Actele matirice originale, adică opiile făcute de clerici sau de creştini după procesele
verbale de judecată ale autorităţilor romane, făcute la diferite tribunale din oraşele Imperiului
roman, au fost numeroase dar multe din ele au fost distruse în timpul persecuţiei împăraţilor
Diocleţian (284 – 305; † 316) şi Galeriu ( 293 – 311), care au orăonat distrugerea arhivelor
creştine între anii 303 – 305.
Altele sunt istorisiri scrise de clericii sau de creştinii contemponani, martori oculari ai
chinurilor martirior, sau pe baza mărturiilor unor contemporani, care au povestit suferinţele
acestora, din auzite.
Aceste istorisiri ale arestării, judecării, chinuirii şi morţii martirilor, fie că le-au scris
martirii înşişi, fie că le-au scris alţi creştini, după procesele verbale luate de la tribunalele
romane, sau după cele văzute sau auzite de ei de la creştinii care, au fost martori oculari se
numesc în genere «martirii» .
E de la sine înţeles că valoarea lor istorică este mare pentru că, ne arată credinţa şi
viaţa morală exemplară a creştinilor din epoca persecuţiilor împăraţilor romani, secolele I-IV.
Ele se citeau la cultul creştin, pentru îmbărbătarea şi edificarea credincioşilor şi se citesc până
azi.
Dîntre Actele martirice scrise de autori contemporani ai martirilor, Martiriul Sfântului
Policarp, episcopul Smirnei, care a suferit martiriul la 23 februarie 155 în timpul Împăratulul
Antonin Pius (138 – 161), este cel mai vechi «Martiriu» care ni s-a păstrat în întregime în
limba greacă. El este foarte important pentru că, prîntre altele, ne arată modul în care a
început cultul sfinţilor şi cinstirea moaştelor lor.
Având în vedere importanţa lor deosebită pentru vechimea creştinismului, mai ales
Pagina 4 din 78
pentru pătrunderea lui în lumea greco-romană, precum şi pentru istoricitatea persoanei lui
Iisus Hristos, am socotit că este bine să amintesc două dîntre cele mai vechi epitafe creştine şi
anume:
1. Epitaful lui Arbecius de Hierapolis (Frigia), care a trăit între anii 140 – 216.
2. Epitaful lui Pectorius de Autum ( Augustodunum), în Galia, la sfârşitul secolului al
II – lea sau începutul secolului al III – lea.
Aceste Acte martirice autentice, pe lângă valoarea lor istorică, deoarece ele ne arată
ce gândea societatea păgână greco – romană despre creştini şi măsurile de pedepsire pe care
le-au luat autoritaţile Imperiului roman contra lor, care au întrecut prin cruzime orice
închipuire omenească, dezlănţuind de la jumătatea secolului I până la publicarea edictului de
la Milan, din ianuarie 313, cele mai crude şi sălbatice persecuţii în Imperiul roman, au şi o
mare valoare morală şi educativă, fiind totdeauna ziditoare de suflet pentru creştini.
“Dacă vechile pilde de credinţă, se spune în introducerea Martiriului Sfintelor
Perpetua şi Felicitas, care mărturisesc harul lui Dumnezeu şi lucrează la zidirea sufletească a
omului , au fost păstrate în scris, iar prin citirea lor, ca printr-o reprezentare a faptelor, şi
Dumnezeu să fie cinstit şi omul întărit”..,“tot aşa şi mărturisirile şi faptele cele noi (ale
martirilor), deopotrivă făgăduite, să le socotim, ca şi pe celelalte, lucrări ale Duhului Sfânt,
alături de Scriptura Bisericii - instrumentum Ecclesiae -, căreia i sa transmis acelasi Duh, spre
a împărţi tuturor toate darurile, după cum a dat Domnul fiecăruia (Rom. 12, 3 ; I Cor. 7, 17)...
fiindcă Dumnezeu împlineşte totdeauna ceea ce a făgăduit, spre a fi mărturie necredincioşilor
şi spre folos credincioşilor”7.
Ele au în acelaşi timp şi o valoare doctrinară, deoarece ne arată ce credeau creştinii în
ultimele momente ale vieţii lor, când au mărturisit cu curaj înaintea persecutorilor credinţa lor
în Hristos. În mărturisirile lor, Sfinţii martiri arată scopul creării universului şi al omului,
scopul întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a răstignit pentru mântuirea lumii,
însemnătatea învierii lui Hristos, pentru creştini, credinţa în nemurirea sufletului şi speranţa
în viaţa viitoare fericită, unde creştinii vor trăi împreună cu Domnul Hristos în împărăţia
cerurilor, unde bucuria, desfătarea şi fericirea celor ce cred în Dumnezeu şi împlinesc pe
pământ poruncile Sale sfinte nu se va termina niciodată.
Iată cu câtă căldură şi credinţă s-a rugat Sfântul Policarp (†23 februarie 155), înainte
de a fi ars pe rugul ridicat de păgâni în piaţa publică din Smirna, în care vedem elementele
principale ale învăţăturii creştine:
“Doamne Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu,
7
Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit., p. 112.
Pagina 5 din 78
Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a
toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale, Te
binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să i-au parte cu ceata mucenicilor
Tăi la paharul Hristosului Tău, spre Învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în
nestricăciunea Duhului Sfânt, între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi
bineplacută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule Cel nemincinos
şi adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate Te laud, Te binecuvântez şi Te preamăresc prin
veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună, cu El şi cu
Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slava acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin».8
Aceasta este cea mai veche rugăciune, rostită cu câeva clipe înainte de moartea sa
martirică de un episcop ortodox, de Sfântul Policarp, pe care a consemnat-o istoria şi ni s-a
păstrat întocmai până astăzi.
Iată acum mărturisirea scurtă, dar substanţială, făcută de Sfântul Iustin martirul şi
filosoful în anul 165, înaintea prefectului Romei, Rusticus, în timpul domniei Împăratului
Marcu Aureliu (161-180), despre credinţa şi învăţătura creştină, înainte de a fi condamnat la
moarte şi executat imediat.
«Noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre care credem că este unul singur,
făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi nevăzută, pe Domnul nostru Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeţi, că va veni pentru mântuirea
neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune”.
«Şi eu, om fiind socotesc cuvintele mele neînsemnate faţă de nemărginirea lui
Dumnezeu, mărturisind că este nevoie de acea putere profetică prin care a fost proorocit Cel
despre care am spus acum că este Fiul lui Dumnezeu. Să ştii, deci, că primind putere de sus
au prezis profeţii venirea viitoare a Acestuia (a lui Hristos), prîntre oameni».9
Actele martirice ne arată, de asemenea, cum a luat naştere cultul Sfinţilor şi al
sfintelor moaşte. El s-a practicat chiar de la începutul creştinismului, Sfântul Apostol Iacob
spune că «mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului» (Iacob 5, 16), prin care trebuie să
înţelegem, mai ales «rugăciunea sfântului», iar Sfântul evanghelist şi apostol Ioan ne spune
că «cei patruzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului (Domnului Hristos), având
fiecare alăută şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile Sfinţilor» (Apoc. 5, 8).
Rugăciunile Sfinţilor s-au ridicat totdeauna în Biserică ca o tămâie bineplăcută şi plină de
mireasmă înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos.
8
Ibidem, p. 32.
9
Ibidem, p. 49.
Pagina 6 din 78
Apocalipsa Sfântului Ioan este plină la fiecare pagină de amintirea celor ce şi-au
vărsat sângele pentru Hristos. «Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru
cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o» (Apoc. 6, 9). De aceea moaştele
Sfinţilor au fost depuse chiar din secolul al II-lea pe Sfânta masă, în altarele bisericilor, pe
care se săvârşeşte până azi jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Iisus Hristos
pe Cruce, jertfa martirilor şi jertfa nesângeroasă euharistică. În Apocalipsă, martiriul apare ca
o formă strălucită a sfinţeniei creştine. “Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, se spune în
Apocalipsă, sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au
făcut albe în sângele Mielului (Hristos)”(Apocalipsă 7, 13 – 14).
După Clement Alexandrinul († 216), numele de “gnostic” ce caracterizează pe
creştinul desăvârşit, care a ajuns la cunoaşterea perfectă a lui Dumnezeu şi s-a unit cu El, se
recapitulează în numele de martir10. Martirul creştin reprezintă în esenţă perfecţiunea sau
plenitudinea iubirii faţă de atotputernicul Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. “Şi dacă
trecem la iubire, spune Clement Alexandrinul, martir fericit şi adevărat este într-adevăr cel ce
mărturiseşte desăvârşit poruncile (divine), pe Dumnezeu şi pe Hristos, pe Care iubindu-L L-a
recunoscut ca frate şi s-a dăruit Lui cu totul..”.11
«Apostolii, imitând pe Domnul, şi fiind cu adevărat gnostici şi desăvârşiţi au murit (ca
martiri) pentru Bisericile pe care le-au înfiinţat».
Martiriul mai înseamnă, după Clement Alexandrinul, şi «curăţirea de păcate în
slavă»12.
Creştinii au făcut totdeauna deosebire între cultul Sfinţilor şi cultul păgân al morţilor
şi eroilor. Ei nu cinsteau pe Sfinţi ca păgânii pe zei, căci rugăciunea lor se îndrepta, prin
mijlocirea Sfinţilor, către Dumnezeu. Sfântul este un intercesor, un mijlocitor bine plăcut lui
Dumnezeu, care, investit cu cinstea şi nimbul sfinţeniei, se roagă pentru creştini.
“Ne închinăm lui Hristos, se spune în Martiriul Sfântului Policarp (†23 februarie 155),
pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii şi
imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor. Fie ca şi
noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu ei”.
Martirii au fost îngropaţi cu deosebită cinste. Trupurile, resturile sau osemintele lor au
fost îngropate de creştini cu mare grijă, dragoste şi pietate. Pe mormintele martirilor sau în
apropierea acestora, s-au ridicat primele locaşuri creştine de cult, numite «martyria». La
10
Clement Alexandrinul, Scrieri, Cuvânt înainte, note şi indici de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol.4, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 23.
11
Ibidem, p. 26.
12
Ibidem, p. 24.
Pagina 7 din 78
mormântul martirilor, creştinii se adunau şi savârşeau cultul, îndeosebi Sfânta Euharistie, în

ziua aniversării morţii lor, pe care o numeau «ziua naşterii» căci au trecut din moarte la viaţă.
«Noi, am dobândit, mai în urmă, se spune în Martiriul Sfântului Policarp, osemintele
lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc
cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie, ca să
sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta,
cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă».
Tertulian aminteşte că creştinii făceau rugăciuni în fiecare an pentru cei morţi, cu
ocazia aniversării naşterii lor spirituale. «Facem pomeniri pentru cei morţi în ziua anuală a
naşterii lor (spirituale)». Din aceste însemnări, s-au format martirologiile şi calendarul
creştin.
În cinstea martirilor şi Sfinţilor s-au ridicat locaşuri de cult, iar numele lor a început să
se dea şi se dă până azi ca nume de botez.
În marea familie care este Biserica, ai cărei membri sunt deopotrivă creştini din viaţă,
care formează Biserica luptătoare de pe pământ, şi creştinii adormiţi întru Domnul, care
formează Biserica triumfătoare din ceruri, martirii şi sfinţii se roagă neîncetat lui Dumnezeu
pentru mântuirea tuturor creştinilor. Dacă în cultul sfinţilor şi al moaştelor lor, s-au putut
strecura uneori unele abuzuri, faptul acesta nu infirmă legitimitatea şi folosul cultului
martirilor şi Sfinţilor în una, Sfânta, universală şi apostolică Biserică a Domnului hristos, cel
ce o călăuzeşte până la sfârşitul veacurilor.
I. CREŞTINISMUL PÂNĂ LA ÎNCEPEREA PERSECUŢIILOR
1. Starea lumii la apariţia creştinismului
a) Starea lumii greco-romane la apariţia Creştinismului
Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, Mântuitorul s-a născut la „plinirea vremii"
(Galateni 4,4), când lumea era pregătită pentru venirea Lui. Pentru a înţelege condiţiile în
care s-a întemeiat Biserica creştină şi s-a răspândit Evanghelia lui Hristos, trebuie să
cunoaştem stareă generală a lumii antice la naşterea lui Iisus Hristos.
Ţara Sfântă - Palestina - leagănul creştinismului, face parte din Imperiul roman. Acest
Pagina 8 din 78
Imperiu era un stat universal cuprinzând: toată lumea din jurul Mării Mediterane şi se
întindea pe trei continente, de la oceanul Atlantic şi Marea Nordului până la graniţa
Armeniei, Arabiei şi Marea Roşie, din Bretania de la Rin şi Dunăre până la marginea Saharei
şi a Etiopiei. Sub împăratul Traian (98-117), puterea romană s-a extins şi mai mutt, stăpânind
Dacia şi ajungând la Marea Caspică şi Golful Persic. Deci statul roman era la apogeu ca
întindere, putere, organizaţie şi cultură. Oraşele cele mai însemnate din Imperiul roman erau:
Roma, Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon). Statul
era condus de împărat, de Senat, fiind împărţit pe provincii13.
Căile de comunicare în Imperiu pe uscat şi pe mare era relativ uşor accesibile şi intens
folosite. Intinderea stăpânirii romane, desfiinţarea graniţelor inlăuntrul lui, uşurinţa
legăturilor facilitau amestecul populaţiei de diferite neamuri. Limba de circulaţie în Imperiu
era cea greacă în dialectul propriu-zis comun în care s-au scris şi cărţile Noului Testament.
Limba greacă era vorbită sau înţeleasă în aproape întreg Imperiul roman, dar mai ales în
Răsărit. De la oraşe se răspândeau elenizarea şi romanizarea şi în provincii. Unificarea
culturală era totuşi greu de realizat. Unele provincii păstrau încă specificul culturii lor.
Populaţiile barbare cuprinse între graniţele Imperiului sau cele care trăiau în contact cu
acestea, se adaptau cu greu la cultura greco-romană.
Starea religioasă - Popoarele vechi erau politeiste şi idolatre. Excepţie făcea poporul
evreu. Cultele erau numeroase, fiecare popor avându-şi religia sa proprie. Statul roman tolera
toate cultele, afară de unele socotite periculoase (intre care se număra şi creştinismul). Religia
romană care era cultul de stat sau oficial, se afla în decadenţă. Începând cu August, împăraţii
romani şi-au luat şi titlul de „pontifex maximus", adică şef religios suprem al statului. Religia
greacă era şi ea în decadenţă. Mai importante erau misterele, mai ales cele de la Eleusis.
Datorită cultelor orientale, începeau să pătrundă în Imperiul roman misterele, magia,
astrologia şi unele practici religioase noi. Cel mai însemnat dintre acestea era cultul zeului
soarelui -Mithra, care s-a răspândit în toate provinciile, în secolele III-IV d.Hr., mai ales prin
intermediul armatei. În Imperiul roman s-a produs un amestec de popoare şi culte, ceea ce a
dus la un adevărat sincretism religios, numit theocrasie, adică amestec de zei.
Religia era discreditată, în general, în Imperiul roman. Necredinţa clasei culte era
cunoscută. Superstiţia în popor, se înrădăcinase adânc. Singura unitate religioasă o asigura în
Imperiu cultul împăratului. Împăratul August era socotit salvatorul lumii şi divinizat după
moarte; iar împăraţii Caligula, Domiţian, Diocleţian, etc., au primit o cinstire divină încă fiind
13
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Începuturile vieţii creştine pe teritoriul României, în „Biserica Ortodoxă
Română”, CVIII(1990), nr. 3-4, p. 48.
Pagina 9 din 78
în viaţă. Creştinii au refuzat să adopte cultul împăratului, ceea ce a atras asupra lor aspre şi
grele persecuţii.
Moralitatea lumii vechi era strâns legată de viaţa religioasă şi socială. Adeseori zeii
erau exemple de imoralitate iar în unele culte orientate desfrâul au un caracter religios, cultic.
Viaţa imorală se oglindea în spectacole, care adesea erau inumane şi sângeroase, în lux şi
risipă, în viaţă uşuratică a multora, în desfrâu şi în raporturile soclale. Munca era urâtă de cei
liberi. Familia era slab întemeiată. Legile date nu erau respectate.
Situaţia socială era şi ea dezastruoasă. Bogaţii formau clasa privilegiată, majoritatea
trăind în lux şi plăceri, stăpânind domenii intense şi având sute şi mii de sclavi. Sclavii erau
lipsiţi de orice drepturi şi de demnitate umană, fiind socotiţi asemenea animalelor şi uneltelor.
Ei puteau fi bătuţi, maltrataţi, vânduţi şi chiar ucişi. Criza socială era acută. Impozitele erau
grele, iar cei care le adunau săvârşeau multe abuzuri.
Filosofia timpului era reprezentată de trei mare curente sau sisteme: epicureismul,
scepticismul şi stoicismul. Ea începea să devină religios-morală; mai ales în neopitagorism şi
apoi în neoplatonism (în secolul al III-lea).
După cum religia era sincretistă şi filosofia era eclectică, adică culegea idei din mai
multe sisteme. Filosofia pregătea într-o mare masură calea pentru propovăduirea ideilor
creştine.
În felul în care se prezenta lumea antică; la apariţia creştinismului, situaţia era
favorabilă propovaduirii Evangheliei lui Hristos, întrucât există un stat universal, pace,
ordine, căi şi mijloace de comunicaţie, amestec şi apropiere de popoare şi idei, unificare
culturală şi o limbă înţeleasă mai peste tot. Răspândirea creştinismului era facilitată şi de
insuficienţa morală şi religioasă a politeismului din lumea greco-romană.14
b) Starea lumii iudaice la apariţia creştinismului
Reîntorşi din captivitatea babilonică, după ce regele Cyrus al perşilor le-a acordat
libertatea (536 î. Hr.), iudeii şi-au rezidit templul din Ierusalim sub conducerea lui Zorobabel
şi au început să se reorganizeze. După ce Alexandru cel Mare (323 î. Hr.) a desfiinţat regatul
perşilor, a favorizat pe iudei, folosindu-i la colonizarea oraşelor întemeiate de el. Supuşi
elenizării, iudeii s-au apărat eroic, păstrându-şi asttel fiinţa naţională şi religia.
Sub conducerea fraţilor Macabei, Ierusalimul a fost readus în stăpânirea iudeilor.
14
Prof. Teodor M. Popescu, Cauzele persecuţiilor din punct de vedere istoric şi psihologic, Atena, 1922, p.
66.
Pagina 10 din 78
Templul a fost reconstruit iar cultul mozaic a fost restabilit. După o mare revoltă, iudeii au
format un stat teocratic independent, condus de sinedriu, alcătuit din 70 de membri şi un
preşedinte.
Urmaşii regelui Ioan Hircan (135-105 î.d.Hr.) ajung la dezbinare şi fac apel la romani
pentru ocuparea tronului. În anul 63 î.d.Hr., generalul Pompei intervene în Palestina şi
cucereşte Ierusalimul iar în anul 30 d.Hr. romanii numesc ca rege al Iudeii pe idumeul Irod
cel Mare. La moartea lui Irod cel Mare (750 a.U.c.), romanii împart Palestina intre cei trei fii
ai săi: Arhelau, Irod Antipa şi Filip. Mai târziu, nepotul lui Irod cel Mare, Irod Agripa devine
rege al întregii Palestine (41-44 d.Hr.). Ţara este condusă apoi numai de procurori romani.
Apăsarea stăpânirii romane creşte. Se produc revolte. Sub împăratul Nero (54-68) izbucneşte
războiul iudaic. Dar în anul 70 Ierusalimul a fost cucerit, iar templul distrus.
Partidele. Clasa conducătoare a poporului iudeu era reprezentată de două partide -
fariseii şi saducheii - care se deosebeau între ele prin atitudinea lor politică şi religioasă.
Fariseii erau apărătorii Legii mozaice şi păstrători ai tradiţiilorreligioase. Saducheii formau
grupul preoţiei aristocratăe - oameni bogaţi, liberali, indiferenţi, acomodaţi cu stăpânirea
romană şi cu ideile contemporane care vehiculau. Atât fariseii cât şi saducheii erau duşmani
de moarte ai Mântuitorului şi ai creştinismului.
Esenienii sau esenii(eseii) formau o sectă iudaică, influenţată de idei religioase
straine. Ei trăiau mai ales pe lângă Marea Moartă şi duceau o viaţă ascetică. Aveau preoţii
lor, un cult al soarelui şi îngerilor, admiţând totodată şi existenţa unui singur Dumnezeu.
Esenienii practicau comunitatea bunurilor.
Terapeuţii erau o sectă iudaică din jurul Alexandriei Egiptului. Duceau o viaţă
contemplativă, citind Vechiul Testament şi interpretându-l în mod alegoric.
Samarinenii formau o populaţie rezultată din amestecarea iudeilor cu neiudeii în
provincia Samaria. Ei respectau din Lege, Perrtateuhul lui Moise şi erau monoteişti. Centrul
lor cultic era pe Muntele Garizim şi păstrau ideea mesianică. Între samarineni şi iudei era
mare ură şi duşmănie. Dintre samarineni au apărut şi unii eretici ca: Dositei, Simon Magul,
Menandru etc.15
Diaspora iudaică. Datorită captivităţilor, deportărilor, colonismului şi emigrării sau
datorită unor interese comerciale şi privilegii de care se bucurau, iudeii s-au răspândit mult în
afara Palestinei, lăsând colonii importante în Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc
şi Corint. Împăratul Alexandru cel Mare le-a acordat înlesniri în oraşele înfiinţate de el, iar
15
V.N. Popescu, Cauzele conflictului politic între Biserica creştină şi statul roman sub împăraţii Severi,
Bucureşti, 1929, p. 58.
Pagina 11 din 78
stăpânirea romană adesea i-a favorizat. Iudeii erau scutiţi, în Imperiul roman, de serviciul
militar, de război, de cultul oficial şi imperial sau de obligaţiile nepotrivite cu prescripţiile
Legii lor. Aceste favoruri au încurajat propaganda religioasă şi iudeii au făcut un puternic
prozelitism, atrăgând pe mulţi păgâni la mozaism. Prozeliţii erau de mai multe feluri. De
pildă, unii primeau tăierea împrejur şi luau parte la sacrificii, numindu-se prozeliţii dreptăţii;
alţii respectau doar cele 10 porunci, ţineau ca zi de odihnă sabatul, curăţirile rituale, şi făceau
deosebire între mâncărurile curate şi necurate, numindu-se temători de Dumnezeu. Diaspora
şi prozelitismul iudaic au avut, la început, un mare rol în răspândirea creştinismului.
Datorită stăpânirilor străine, necazurilor şi umilirilor îndurate de iudei, în sufletul lor
se cristaliza tot mai mutt ideea mesianică. Dar ei aşteptau pe Mesia nu ca un Mântuitor al
lumii, ci ca un erou naţional care urma să elibereze poporul iudeu din robia străină. Deci,
misiunea acestui Mesia devenea politică în loc sa fie religios-morală. Acest fapt a făcut ca
iudeii să nu-L înţeleagă pe Iisus Hristos şi să nu-L cinstească ca pe adevăratul Mesia, ci
dimpotrivă, să caute osândirea Lui ca blasfemiator.
În general, preceptele Vechiului Testament, statornicia poporului iudeu în monoteism,
păstrarea ideii mesianice, precum şi acţiunile iudaismului în lume, au pregătit calea pentru
răspândirea Creştinismului.
2. Mântuitorul lumii – Iisus Hristos

Opera de mântuire a lumii realizată de Iisus Hristos a fost precedată de apariţia lui
Ioan Botezătorul la pustia Iordanului, pentru a predica pocăinţa şi apropiata „împărăţie a
cerurilor". Ioan Botezătorul era ultimul profet al Legii vechi şi ducea o viaţă de ascet. El
boteza în Iordan, în aşteptarea Celui „mai mare" decât el. Predica sa a făcut o puternică
impresie, pregătind calea pentru venirea Mântuitorului. Ioan se considera vestitorul timpului
mesianic care era iminent. Odată cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, el anunţa şi judecata
divină.
Datorită predicii lui împotriva viciilor, Ioan Botezătorul a fost arestat de Irod Antipa
(4 î.Hr.-39 d.Hr.), fiul lui Irod cel Mare, închis apoi la Macherus şi decapitat. Ucenicii lui
Ioan Botezătorul s-au numit, mai târziu, „creştinii lui Ioan". Printre ei se numărau, la început
şi apostolii Andrei şi Ioan, care au urmat apoi pe Mântuitorul. Pe lângă ştirile
neotestamentare despre Sfântul Ioan, se mai cunosc şi alte menţiuni referitoare la el în
Antichităţile iudaice, unde istoricul iudeu Iosif Flaviu îl numea: „om bun, care îndemna pe
iudei la virtute, dreptate şi pietate" (Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericeasca, I, II, 5.). Cel
Pagina 12 din 78
mai mare merit al Sfântului Ioan este însă acela de a fi înaintemergătorul şi botezătorul
Mântuitorului Iisus.
Nu numai creştinii, dar şi necreştinii sau chiar unii dintre adversarii Creştinismului
recunosc în Iisus Hristos o personalitate unică şi fără egal în istoria omenirii. O parte din
viaţa, activitatea şi învăţăturile Sale au fost consemnate de toate patru Evanghelii. Mulţi
dintre cei care au scris despre viaţa şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, L-au prezentat fie
ca gânditor sau filosof, fie ca moralist, idealist sau ca reformator religios.
Pentru creştinii de pretutindeni, Iisus Hristos este mai mult decât un om deosebit de
înzestrat sufleteşte. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Născându-se ca persoană divino-
umană în chip supranatural, din Fecioara Maria, Iisus Hristos a vieţuit ca persoană istorică pe
vremea marilor împăraţi romani August (31.î.Hr.-14.d.Hr.) şi Tiberiu (14-37 d. Hr.). Istoria
bisericească nu înfăţişează viaţa Sa dumnezeiască în sânul Sfintei Treimi, ci se ocupă numai
cu prezentarea vieţii Sale omenesti.
Iisus Hristos s-a adresat iudeilor prin cuvânt (oral), fără a scrie ceva. Singurele
documente despre viaţa şi activitatea Sa sunt Evangheliile lăsate de sfinţii apostoli Matei,
Marcu, Luca şi Ioan, epistolele pauline, epistolele soborniceşti şi Faptele Apostolilor. Ele
sintetizează o adevărată mărturisire de credinţă a Sfinţilor Apostoli şi a primilor creştini.
Istoria evanghelică nu face altceva decât să transmită o învăţătură dogmatică şi morală.
Din viaţa şi învăţătura Mântuitorului vom înfăţişa aici numai datele şi faptele mai
însemnate pentru istoria creştinismului.
Făcând o scurtă prezentare cronologică a vieţii Mântuitorului, vom arăta că Iisus
Hristos s-a născut în zilele procurorului roman Ponţiu Pilat (Luca 1,5), în vremea stăpânirii
împăratului August, cu câţiva ani înainte de era creştină stabilită de Dionisie Exiguus (540) în
anul 753 a.U.c. la Roma. Cu toate ca naşterea lui Iisus Hristos este cel mai mare eveniment al
istoriei omenirii şi al mântuirii noastre, nu cunoaştem cu precizie data ei. Istoricii apreciază
că Iisus Hristos s-a născut cu un an sau doi înainte de 750 a.U.c., anul morţii lui Irod. În
Evanghelii se găsesc date şi indicaţii de timp referitoare la anul naşterii şi vârstei lui Iisus.
Tradiţia creştină a fixat naşterea lui Iisus Hristos la 25 decembrie al fiecărui an.16
Mântuitorul şi-a început misiunea la Iordan, la varsta de 30 de ani. Primii săi discipoli
au fost ucenicii Sfântului Ioan Botezatorul (Andrei şi Ioan). Văzându-L pe Iisus venind spre
el, Ioan Botezatorul a exclamat: „Iată mielul lul Dumnezeu Cel ce ridici păcatul lumii!” (Ioan
1, 29). Mântuitorul se retrage apoi în pustie. La reîntoarcere află de arestarea şi moartea
16
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I: de la
apostolul Pavel la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Polirom,
Iaşi, 2001, pp. 224
Pagina 13 din 78
Sfântului Ioan Botezatorul din porunca regelui Irod Agripa (4,î.Hr. - 39 d.Hr.), după care se
retrage în Galileea, unde învaţă în oraşele din jurul Marii Tiberiade şi în ţinutul Decapolis.
Totodată El şi-a ales doisprezece Apostoli, adresându-se mai ales oamenilor simpli şi
nevoiaşi.
Activitatea publică a Mântuitorului variază - după unii istorici şi cercetători - între 1 şi
3 ani. De asemenea, anul morţ1i lui Iisus Hristos este stabilit diferit de istorici, unii
socotindu-I a fi anul 28, 29, 30, iar alţii chiar anul 32 al erei creştine. Cert este însă că El a
trăit pe pământ mai mult de 33 de ani.
Evenimentele mai însemnate din viaţa pământească a Mântuitorului sunt următoarele:
În afară de faptul istoric al naşterii Sale în Bethleem, cu prilejul unui recensământ,
ordonat de impăratul August, în timput proconsulului Quirinius şi în afară de fuga Lui în
Egipt şi întoarcerea în Galileea, nu mai cunoaştem alte evenimente din copildria lui Iisus,
până la vârsta de 12 ani, când El s-a rătăcit de părinţii săi în templul din Ierusalim (Luca 2,42-
51). Altă ştiri despre tinereţea lui Iisus nu sunt cunoscute, până la vârsta de 30 de ani, când
iese la propovăduire. Din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos Sfintele Evanghelii
consemnează: botezul Lui de către Ioan Botezătorul; chemarea Apostolilor, propovăduirea Sa
însoţită de minuni în Galileea, ludeea şi Ierusalim, intrarea triumfală în Ierusalim, prinderea,
judacarea, condamnarea, Răstignirea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Lui la cer.
În cursul activităţii Sale pământeşti, Iisus Hristos a vorbit şi a lucrat în numele, cu
autoritatea şi puterea lui Dumnezeu, mărturisind astfel dumnezeirea Sa. lnvăţăturile Sale sunt
sublime, exprimate în scurte sentiţe, parabole şi imagini de o simplitate, sinceritate,
adâncime, frumuseţe şi inţelepciune supraomenească. Ele nu pot fi depăşite de nici una dintre
religiile naturale ale lumii sau de vreun alt sistem de gândire filosofiic sau religios, întrucât
sunt de origine divină.
Evanghelia sau vestea cea bună, propovăduită de Mesia Hristos a fost un mesaj
religios şi moral iar nu unul social sau politic. Ideea centrală a propovăduirii Mântuitorului
este „Împărăţiă lul Dumnezeu", sau Împărăţia cerurilor". Misiunea Sa mântuitoare o începe
cu îndemnul: ,,Pocăiţi-vă că s-a apropiat Impărăţia cerurilor". În Împărăţia cerurilor vor intra
toţi cei care cred în El şi în misiunea Lui dumnezeiască, cei care ascultă şi împlinesc
învăţăturile Sale şi se renasc,,din apă şi din Duh" (Ioan 3,5), cei care se trasformă sufleteşte şi
trăiesc o viaţă religios-morală nouă şi curată.
Învăţătura lui Iisus Hristos era adresată nu numai iudeiior, ci lumii întregi.
Mântuitorul a pornit în propovăduirea Sa de la ideile religios-morale ale Vechiului
Testament, dar a „plinit Legea" (Matei 5,17), prin înnoirea ei.
Pagina 14 din 78
În noua religie, idea esenţială este existenţa unui singur Dumnezeu spiritual, nevăzut,
inefabil şi infinit. Există un singur Dumnezeu adevărat în trei ipostasuri (persoane): Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt, care formează una, sfântă, deofiinţă şi nedespărţită Treime. Sfânta
Treime.este o singură Dumnezeire în trei ipostasuri.
Prin preceptele Evangheliei se schimbă radical raportul dintre Dumnezeu şi oameni
precum şi raportul dintre oameni întreolaltă.
Faţă de Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos se află într-un raport deosebit şi unic de filiaţie
directă: El este Fiul lui Dumnezeu, în înţeles real metafizic, născut din Tatăl rmai înainte de
toţi vecii (Ioan 10,38).
Prin Fiul Său întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos,care a îmbrăcat chip de om,
Dumnezeu-Tatăl s-a făcut cunoscut oamenilor, iar prin jertfa Sa, pe cruse, a dus mântuirea
lor. Iisus Hristos şi-a afirmat dumnezeirea Sa nu numai prin învăţătura Sa, ci mai ales prin
faptele Sale minunate şi prin proorocii.
Teologia creştină include implicit între alte învăţături şi antropologia. Doctrina
creştină învaţă că omul a fost creat după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu (Facerea
1;27).Chipul lui Dumnezeu din fiinţa omului îl orientează pe om spre îndumnezeire.
Evanghelia lui Iisus Hristos educe moralei o înnoire şi un progres mare. Ea ne descoperă pe
semenul nostru ca frate al nostru. Principiul şi temelia raporturilor dintre oameni este iubirea,
după pilda iubirii divine. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-
Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,16).
Iisus Hristos a adus nu numai ideea de iubire a aproapelui nostru, a a dat şi pilda
dumnezeiască a unei vieţi de iubire, bunătate şi curăţenie sufletească. Astfel, El devine nu
numai înv ăţătorul dar şi modelul unei vieţi morale noi, superioare, necunoscută pană atunci
de nici o religie sau filosofie şi de nici o cultură.
Izvoarele istorice privitoare la viaţa lui Iisus Hristos sunt în primul rând scrierile vechi
creştine, în frunte cu scrierile Noului Testament.
Ştirile din curse necreştine despre Iisus Hristos sunt puţine. S-a păstrat o Epistolă a
sirianului Mara, către fiul său Serapion, în limba siriană, în care vorbeşte despre „înţeleptul
rege" al iudeilor, care deşi a murit, el continuă să trăiască prin Legea pe care a dat-o. Apoi
amintim Scrisoarea regelul Edesei Abgar V. Ukama (cel Negru 4 i.d.Hr. - 7 d.Hr.; 13-50
d.Hr.) către Iisus Hristos şi Răspunsul Mântuitorului către Abgar17, prin care acest monarh îl
chema pe Iisus Hristos ca să-I vindece de o boală grea dar Iisus îi răspunde că nu poate să
meargă Ia Edesa, îns ă îi va trimite un ucenic spre a-l vindeca. Epistolele sunt păstrate de
17
Pr. Lect. Univ. Nechita Runcan, op. cit., p. 49.
Pagina 15 din 78
istoricul Eusebiu, în Istoria bisericească I, 13,6-10.

Documentul numit Acta Pilati şi Epistola lui Lentulus, ambele adresate Senatului
roman, cunoscute din secolul al II I-lea, vorbesc în chip diferit despre Iisus Hristos, care a
fost condamnat, a pătimit, a murit şi înviat. epistola lul Lentulus face o frumoasă descriere a
chipului lui Iisus Hristos; descriere după care s-au orientat, la toate popoarele creştine,
pictorii, în reproducerea chipului Lui, socotit a fi cel real.
Mărturii iudaice despre Iisus Hristos
În lucrarea sa ,Antichităţile iudaice" (XX, 9,1), scriitorul iudeu Iosif Flaviu (37/38-
100/105) aminteşte despre uciderea lui Iacob „frate al lui Iisus Hristos"18, iar în alt loc
(XVIII, 3, 3) vorbeşte despre Iisus ca învăţător al adevărului şi făcator de minuni.
Filon şi Justus deTiberiada (secolul I) n-au scris despre Iisus Hristos, dar rabinul
Eliezer ben Hyrcan (secolul II) spunea că a cunoscut pe discipolul Iacob al Nazarineanului
Iisus. Epistola lui Benan, pe care ar fi scris-o, pe la anul 83. d.Hr., un pretins medic egiptean,
şi care vorbşte despre Iisus, este o psălmuire a pretinsului ei descoperitor.
Scriitorii romani, care amintesc despre Iisus Hristos sau despre începuturile
creştinismului, sunt: Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei (într-o scrisoare către împăratul
Traian: ep. X, 97), istoricii Tacit (55-120 d. Hr.) şi Suetoniu (69-1411 d.Hr.).
Menţiuni despre creştini se mai găsesc la medicul Gallenus şi la retorul Fronton, apoi
la Lucian de Samosta si Cels (secolul II).
Dacă scriitorii păgâni sau cei iudei nu vorbesc mai mutt sau mai bine despre Iisus,
aceasta se datoreaze faptului că ei socoteau Creştinismul o sectă iudaică dispreţuită sau o
superstiţie orientală, iar în Iisus Hristos vedeau un amăgitor, condamnat la moarte pe cruce de
stăpânirea romană.
3. Răspândirea creştinismului în Imperiul Roman
Creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul Roman. Încă pe timpul împăratului
Nero (54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o “uriaşă mulţime” care a suferit pentru
credinţa creştină. La începutul secolului al ll-lea (112), Plinius cel Tânăr scrie împăratului
Traian (98-117) că mulţimea creştinilor a cuprins “oraşele şi satele, câmpiile”. La începutul
secolului al Ill-lea se aflau nenumărate biserici creştine înfloritoare în toate provinciile
imperiului.
Convertirea Neamurilor (popoarelor păgâne din Imperiul Roman) este opera
18
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca II, 23, 21-24, op. cit. , p. 75.
Pagina 16 din 78
Apostolilor, însă din lipsă de documente nu este uşor a determina partea care revine fiecăruia.
Sfântul Petru, căpetenia Colegiului Apostolilor, încă în ziua Rusaliilor înfiinţează prima
comunitate creştină în Ierusalim, după răspândirea Apostolilor în urma uciderii Sfântului
diacon Ştefan. El mai rămâne puţin timp în Ierusalim, de unde trece în Samaria şi-şi pune
mâinile peste noii convertiţi, vizitează creştinii din Iudeea, Galilea, Samaria, botează pe
centurionul roman Corneliu şi apoi pleacă în Antiochia, unde era deja o comunitate creştină
fondată de Barnaba, însoţitorul Sfântului apostol Paul, formată din păgâni şi evrei, ce-şi luară
numele de “creştin” spre a se deosebi de ceilalţi locuitori. De aici plecă la Roma, unde ajunse
între anii 41 şi 44 sub împăratul Claudiu, şi rămâne aici în mijlocul comunităţii creştine
închegată din convertiţii romani din prima predicare a Sfântului Petru din ziua Rusaliilor în
Ierusalim, din soldaţii “Cohortei italica civium romanorum voluntariorum” rezidentă în
Cezarea Palestinei, din care făcea parte şi sutaşul Corneliu botezat de Sfântul Petru, reîntorşi
la Roma19. Sfântul Petru activă în comunitatea creştină din Roma până în anul 51, când un
edict imperial expulză evreii din Roma, creştinii fiind consideraţi o sectă mozaică.
Comunitatea creştină din Roma primi în rândurile ei o persoană ilustră, Pomponia Gracecina,
căreia Sfântul Pavel îi trimise în anul 58 “Epistola către Romani”. În anul 63 Sfântul Petru
reveni la Roma propovăduind Evanghelia comunităţii formată dintr-o mare mulţime de
creştini, afirmă Tacit în anul 64. Atât Sfântul Petru cât şi Sfântul Pavel muriră ca martiri în
Roma în timpul incendierii oraşului de către împăratul Nero, în anul 67, primul răstignit pe
cruce cu capul în jos, la cererea sa, al doilea tăindu-i-se capul pe via Ostia, privilegiat la
această pedeapsă ca cetăţean roman. 20
Un rol important în răspândirea creştinismului l-a jucat Sfântul Apostol Pavel care,
din prigonitor al creştinilor, în drum de la Ierusalim spre Damasc, unde mergea să-i persecute
pe creştinii de acolo, se converteşte şi se botează. Era elevul învăţatului Gamaliel,
preşedintele Sine-driului. După încreştinare, trei ani îi petrece în Arabia, în post, rugăciune şi
studiu. Revine la Ierusalim, unde se întâlneşte cu Petru şi devine “vas ales” al neamurilor.
Face trei călătorii apostolice între anii 45-60 şi prevede aceste comunităţi cu preoţi şi
episcopi. Prima călătorie o face însoţit de Barnaba şi Ioan Marcu (anii 44-49). Vizitează
Ciprul, Pergea în Pamfilia, Antiochia Pisidei, Iconium, adică partea meridională a Asiei Mici
cunoscută atunci sub numele de Galatia romană. Revine şi participă la Ierusalim, la Conciliul
apostolic din anul 51, în care, împreună cu Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, susţine că cei
convertiţi dintre păgâni nu trebuie să ţină ritualurile iudaice, ândeosebi circumciziunea,
19
*** Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003, p. 84.
20
Ibidem, p.96.
Pagina 17 din 78
pentru a se boteza şi a deveni creştini. A doua călătorie o săvârşi în anii 51-55 plecând din
Antiochia, cu Barnaba, de care se despărţi, căci acesta plecă în Cipru unde muri martirizat 21;
îşi luă însoţitor pe Silas cu care vizită comunităţile înfiinţate în prima călătorie, luându-şi apoi
ca însoţitor şi pe Timotei din Lystra, apoi trecu prin Iconium, în Antiochia Pisidei, Frigia,
Galaţia, Misia şi ajunse la Troia unde i se asocie Luca, viitorul evanghelist. Încurajat de o
viziune, trecu în Europa la Macedonia şi Filipi, apoi la Tesalonic şi Bereea în care fondă
comunităţi creştine, lăsând în ele pe însoţitorii săi, şi plecă singur la Atena plină de filosofi,
păgânism, imoralitate şi le predică acestora, mai întâi în Agora (piaţa publică), apoi invitat în
Areopag (locul unde judecau magistraţii), propovădui Evanghelia cu “Dumnezeul Creatorul
cerului şi pământului, cu Iisus Răscumpărătorul lumii şi Judecătorul la a doua venire a
întregii omeniri”. Ascultătorii considerară doctrina învierii absurdă, îl ironizară şi îl părăsiră,
rămânându-i ataşaţi doar Dionisie Areopagitul, o femeie Damaris şi încă câţiva (Fapte, XVII,
22). De aici trecu în Corint unde rezidă un an şi jumătate, locuind la evreii Aquila şi Priscila
sosiţi din Roma, lăsând apoi o comunitate creştină înfloritoare, pentru a reveni în Asia Mică
la Efes şi de aici iar la Ierusalim. Deci întreaga Asie Mică, o parte din Europa (Macedonia şi
Grecia) fură evanghelizate în călătoria a doua. În a treia călătorie, anii 55-58, însoţit de
Timotei şi Tit, păgâni încreştinaţi, plecă din Antiochia la Efes doi ani, unde lăsă o comunitate
creştină înfloritoare, condusă mai târziu de Sfântul Ioan Evanghelistul. Din Efes trecu în
Macedonia, Grecia, Corint trei luni, se reîntoarce la Ierusalim la Rusaliile anului 58. În anul
61 Sfântul Pavel sosi arestat pentru credinţă la Roma, păzit de un soldat roman care-i
permitea să predice Evanghelia. Fu lăsat liber şi plecă în Spania, predicând şi acolo
Evanghelia. Reîntors la Roma, fu a doua oară arestat şi condamnat la moarte cu Sfântul Petru
în anul 67 d. Cr.
Ceilalţi apostoli au participat toţi la evanghelizarea neamurilor, dar nu avem date
multe despre activitatea lor. Ştim de Sfântul Iacob cel Mare, fratele Sfântul Ioan, că a
evanghelizat Iudeea şi a fost ucis cu sabia din ordinul lui Irod Agripa în anul 42. Trupul său a
fost ascuns profanării şi s-ar afla acum, după o legendă spaniolă, în biserica principală din
Compostela-Spania, vestită încă din Evul Mediu pentru pelerinajele la locul Sfântului Iacob.
Sfântul Iacob cel Mic, fiul lui Cleopa şi al Mariei, verişoara lui Iisus, fusese, după plecarea
Sfântului Petru, şeful bisericii din Ierusalim!22 El fu apostolul ideo-creştinilor care-l
21
Pr. Prof. Grigorie Marcu, Sfântul Barnaba Cipriotul – apostol al eleniştilor, în „Mitropolia Ardealului”
(M.A.), VIII (1963), 1-3, p. 67
22
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (manual pentru Seminariile teologice),
Galaţi, 1996, p. 276
Pagina 18 din 78
supranumiră cel Drept şi aveau pentru el o mare veneraţie. El le scrise o Epistolă, acum carte
canonică în Noul Testament, în care îi ândruma să îmbine credinţa cu faptele bune. Sfântul
Ioan Evanghelistul, fratele lui Iacob cel Mare, locui la început cu Sfânta Fecioară Maria în
Ierusalim, apoi trecu la Efes unde conduse biserica fondată de Sfântul Pavel şi avu străluciţi
ucenici, între care Policarp şi Papias, cei mai cunoscuţi. Despre ceilalţi Apostoli avem date
numai din tradiţiile Bisericilor: Matei a evanghelizat în Persia, Andrei în Scythia din nordul
Mării Negre şi probabil Dobrogea de azi, în Tracia, şi a fost răstignit la Patras în Ahaia-
Grecia, Sfântul Iuda Tadeul a evanghelizat în Siria, Mesopotamia şi Persia, Sfântul
Bartolomeu în Arabia meridională, Sfântul Simon în Mesopotamia şi Idumeea, Sfântul Toma
în Indiile orientale (Kerala), Sfântul Filip în Asia de Sus şi Frigia, Sfântul Matias în Etiopia.
Subliniem că toţi Apostolii au avut moarte de martiri. 23
În anul 51 d. Cr. se ţinu la Ierusalim primul Conciliu Apostolic în care s-au dezbătut
unele probleme privitoare la primirea păgânilor în sânul Bisericii creştine şi, ândeosebi, dacă
trebuie, sau nu, să fie tăiaţi împrejur şi alte obiceiuri iudaice. Prima adunare plenară a
Bisericii învăţătoare, sub conducerea Sfântului Petru, a hotărât că nu este necesară tăierea
împrejur a păgânilor care se încreştinează.
În anul 62 a fost ucis Sfântul Iacob cel Mic, din porunca arhiereului Ananas II Fiul
care, după ce l-a adus în faţa Sinedriului şi l-a învinuit că a călcat Legea, l-a silit să se urce pe
aripa templului din Ierusalim ca glasul lui să-l audă tot poporul. De acolo fu aruncat, dar nu
muri, numai după ce fu lovit cu un ciomag de piuar. Avea 96 de ani.
4. Organizarea bisericii primare
Biserica. Comunitatea creştină întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi organizată

de Sfinţii Apostoli, s-a numit, înca de la început -Έκκλήσιά- Biserica; sau mai exact
Έκκλήσιά τοΰ Θεοΰ, τοΰ Χριστοΰ - Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos (Fapte 2, 47;
5,11; 8,3). „Ecclesia” are un îndoit sens: acela de comunitate locală precum şi cel de totalul
comunităţilor.
Sub aspectul exterior, Biserica creşină are unele asemănări cu alte comunităţi
religioase, dar în esenţa şi spiritul ei, ea este un fenomen şi un organism cu totul nou.
Când Sfinţii Apostoli au trecut la organizarea şi dezvoltarea vieţii Bisericii creştine, ei
cunoşteau fără îndoială bine gândul Mântuitorului, care este „capul” acesteia. Prin misiunea
ce le-a fost încredinţată şi prin făgăduinţa că Hristos va fi permanent cu ei, (Matei 28,19),
23
Prof. Ioan Rămureanu, Istoria ..., op. cit., p. 302.
Pagina 19 din 78
Apostolii înfăptuiau ideea şi porunca Învăţătorului lor. Este de neconceput ca ei să pună

bazele organizării Bisericii fără ca acest fapt să fie voit de Iisus Hristos, întemeietorul
Bisericii.
În calitatea sa de comunitate creştină şi de aşezământ al mântuirii, Biserica trebuia să
fiinţeze, să aibă membrii, conducere, norme şi viaţă proprie. Pe acestea le-a primit Biserica de
la Sfinţii Apostoli, dintru început, urmând a se dezvolta odată cu însăşi dezvoltarea vieţii sale
în istorie.
Faptele Apostolilor şi epistolele pauline ne arată cum lua naştere o comunitate
creştină sau o Biserică. Pe lângă Apostoli, predicau şi colaboratorii lor preoţii, diaconii şi alţi
misionari, numiţi şi ei apostoli sau evanghelişti.
Uneori se asculta predica unui apostol de către mai multe grupuri de creştini, care la
rândul lor duceau cuvântul creştin în altă parte. Pe această cale s-au format comunităţile
creştine din Antiohia, Damasc, Roma şi altele. De pildă, comunitatea creştină sau Biserica
din Roma era destul de mare, atunci când Sfântul Apostol Pavel îi scrie, înainte de a fi mers
vreun apostol acolo24.
Organizarea Bisericii. Comunitatea creştină din Ierusalim era grupată în jurul
Apostolilor care o conduceau. Ea avea forma şi norma ei de viaţă nouă, conform învăţaturilor
lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos şi puse în aplicare de Apostoli şi ucenicii acestora.
După plecarea Apostolilor din Ierusalim, conducătorul Bisericii, creştine din
Ierusalim a fost Iacob „fratele Domnului", care se bucura de o mare autoritate spirituală.
Pe lângă Apostoli şi Iacob cel Mic, în Faptele Apostolilor sunt amintiţi şi
„presbiterii", care aveau un rol însemnat în viaţa comunităţii creştine primare. Presbiterii
formau, prin analogie cu „bătrânii" poporului iudeu, o categorie de creştini respectaţi pentru
vârsta, înţelepciunea şi credinţa lor. Diaconii ajutau la slujbele religioase, la mesele agapice şi
la propovăduire.
După modelul comunităţii creştine din Ierusalim erau organizate şi celelalte
comunităţi creştine. Conducătorii lor erau Apostolii fondatori. Ei nu aveau reşedinţa într-o
comunitate, ci vizitau toate comunităţile şi le supravegheau prin ucenici destoinici şi devotaţi
misiunii lor. Presbiterii-episcopi şi diaconii asigurau şi axercitau conducerea locală a
comunităţii creştine respective. Pe lângă slujirea la mese, diaconii aveau de îndeplinit slujba
cuvântului, predicând şi botezând. Caracterul sacerdotal al diaconiei este confirmat de textul
din Fapte 6,6, care spune că pe diaconi „i-au pus înaintea Apostolilor şi rugându-se şi-au pus
24
Andrew Louth, Originile tradiţiei mistice creştine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, Editura Deisis,
Sibiu, 2002, p. 77.
Pagina 20 din 78
mâinile peste el". După exemplul comunităţii din Ierusalim, fiecare Biserică (comunitate)
creştină a avut diaconi pentru trebuinţele slujirii.25
Prin noţiunea de presbiteri erau desemnaţi ceilalţi slujitori ai comunităţilor creştine
primare, şi anume: preoţii şi episcopii. Presbiterii erau şi ei slujitori hirotoniţi de Apostoli, iar
după Apostoli de episcopi. Pe presbiterii-preoţi îi învăţa Sfântul Apostol Petru să păstorească
turma, făcându-se pildă pentru ea (I Petru 5,1-3).
Episcopul era presbiterul cel mai de seamă din fruntea comunităţii. Din epistolele
„pastorale" scrise de Sfântul Apostol Pavel, aflăm că episcopatul, numit anume aşa, este o
demnitate mai mare decât cea preoţească. Timotei şi Tit erau numiţi episcopi în acest sens.
Putem spune că încă înainte de sfârşitul perioadei apostolice, numele de preot şi de episcop
primesc sensul cunoscut mai tărziu.
Sfântul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia, şi ucenic apostolic, arată, spre sfârşitul
secolului I că, cele trei categorii de slujitori erau bine diferenţiate ca nume, ca atribuţii şi ca
cinste.26 De asemenea Sfântul Clement Romanul (91-100) în prima sa Epistolă către
Corinteni, (scrisă către anii 96-98), aminteşte cele trei trepte ale Ierarhiei creştine: episcopi,
preoţi şi diaconi, pe care îi compară cu arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiului Testament.
Din scrierile Noului Testament, precum şi din cele imediat următoare (cum este
Invăţătura celor 12 Apostoli (Διδαχη), aflăm că episcopii, preoţii şi diaconii aveau grijă de
săvârşirea cultului, predicarea cuvântului, administrarea bunurilor comunităţii, opera
caritativă, aplicarea moralei şi impunerea disciplinei creştine. Pe lângă cele trei trepte
ierarhice - episcop, preot şi diacon, - în Biserica primară exista şi o altă categorie de slujitori
ai cuvântului, - harismaticii - care aveau un însemnat rol în viaţa Bisericii apostolice.
Harismaticii (pnevmaticii) erau creştini înzestraţi de Dumnezeu cu diferite daruri şi
puteri numite harisme (χαρισματα). Deşi nu erau aleşi de comunitate şi nici rânduiţi prin
hirotonie, harismaticii aveau o mare cinste pentru harul lor, având dreptul la daruri din partea
creştinilor. Sfântul Apostol Pavel, numeşte o parte din numărul acestor harismatici (I
Corinteni 12, 28-30). Dintre aceştia mai însemnaţi erau Apostolii, apoi proorocii, după care
urmau învăţătorii (didascălii).
Harismele erau un dar supranatural special dat Bisericii creştine primare pentru
creşterea şi consolidarea ei. Ele făceau o puternică impresie asupra credincioşilor şi chiar a
necredincioşilor. Odată cu trecerea timpului, după perioada apostolică, harismele au început
să se stingă treptat. Didascălii au devenit mai târziu profesori creştini care învăţau pe alţii în
25
Pr. Prof. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică, în „Studii teologice”,
XLIII(1991), nr. 4, p. 3
26
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola.....op. cit., p. 94.
Pagina 21 din 78
şcoli sau în particular învăţătura de credinţă creştină.

Raporturile Bisericii Primare cu iudaismul reprezintă una dintre problemele
fundamentale ale acesteia. Creştinismul, ca religie spiritual, liberă şi universală a fost pregătit
de Vechiul Testament. El a apărut în Iudeea şi era predicat mai întâi iudeilor. În comunitatea
creştină din Ierusalim, primii creştini mergeau şi se rugau la templu şi respectau totodată şi
Legea mozaică. Iudaizanţii cereau ca şi creştinii recrutaţi dintre păgâni să respecte Legea
mozaică, dar Sfântul Apostol Pavel a apărat cu hotărâre „libertatea" Evangheliei împotriva
„fraţilor mincinoşi" care puneau Legea mozaică mai presus de Evanghelie. Sinodul apostolic
din anul 50 a adus lumină şi mângâiere în conflictul dintre creştinii proveniţi dintre iudei şi
cei proveniţi dintre greco-romani.
Evenimentele istorice, în succesiunea lor au lămurit situaţia, separându-se astfel tot
mai mult creştinismul de iudaism. După căderea Ierusalimului şi dărâmarea templului (la anul
70), la Ierusalim se infiripă o nouă comunitate creştină în care elementul iudaizant nu mai
avea putere, întrucât majoritatea credincioşilor erau convertiţi dintre “neamuri".
Căderea Ierusalimului (în august 70 d.Hr.) marchează încheierea perioadei apostolice.
în timpul războiului iudaic (66-70) au murit aproape un milion de evrei, iar prizonieri au fost
luaţi vreo sută de mii. Odată cu distrugerea cetăţii Ierusalimului a fost distrus şi templul
iudaic.
Distrugerea templului iudaic de la Ierusalim, este considerat un eveniment religios şi
istoric important, întrucât din acest moment creşinismul se separă definitiv de iudaism.
Iudeo-creştinii se asimilează cu ceilalţi creştini. Odată cu distrugerea templului din
Ierusalim au incetat şi jertfele sângeroase. Conducerea spirituală a iudaismului a fost preluată
de şcolile rabinice din Babilon şi Tiberias.
Întrucât războiul iudaic a avut un caracter mesianic, creştinii evrei nu s-au solidarizat
cu conaţionalii lor, ci au părăsit Ierusalimul.
După războiul iudaic, la Ierusalim au început să se ridice temple păgâne, interzicându-
se stabilirea iudeilor acolo. În oraşul recontruit s-a format o comunitate creştină din păgânii
convertiţi.: Pentru câteva secole, Cezareea devine metropola creştină a Palestinei.
5. Cultul şi viaţa creştină în perioada apostolică
a) Cultul creştin.
1. La Ierusalim, comunitatea creştină, înfiinţată de Sfinţii Apostoli în ziua
Cincizecimii (Rusaliilor), a continuat să trăiască în sânul poporului iudeu, stabilindu-şi de la
Pagina 22 din 78
început un cult şi o viaţă proprie, prin care se deosebea de restul poporului.

Viaţa cea nouă creştină avea ca punct central „frângerea pâinii" (Fapte 2;42) sau
„Cina domnească" (I Cor. 11, 20), care avea caracter de taină sau de jertfă curată. Frângerea
pâinii era însoţită de învăţătura Apostolilor şi de rugăciuni.
La început creştinii se adunau pentru săvârşirea cultului în case particulare (cum era,
spre exemplu, casa Mariei, mama lui Ioan Marcu). Cu frângerea pâinii (Euharistia) era unită
şi masa comună, numită „agapă", care întreţinea sentimentul dragostei creştine. Cultul se
săvârşea, în general, seara, când credincioşii erau mai liberi şi când erau mai feriţi, prin
întunericul nopţii, de iscoadele prigonitorilor.27
2. În afara Ierusalimului, creştinii nu mai îndeplineau şi practicile cultului iudaic,
întrucât erau alungaţi din sinagogi şi nevoid să se organizeze în comunităţi aparte, care nu
mai aveau nici o legătură cu sinagogile.
Cultul creştin primar a păstrat şi unele forme din cultul sinagogii: citiri din Vechiul
Testament, cântarea unor psalmi, rostirea unor rugăciuni şi cuvântări. Comunităţile creştine
din afara Ierusalimului erau prezidate de către un apostol, dacă era prezent, sau de către
întâistătătorii comunităţii, care erau episcopi.
După „frângerea pâinii" şi „agapa frăţească, cuvântul sau predica se prelungea până
noaptea târziu (Fapte 20,7-12). Adunarea credincioşilor şi savârşirea cultului aveau loc „în
ziua întâi a săptămânii` (fapte 20,7), care este ziua Domnului, Duminica. Prin separarea de
sinagogă se părăsea şi sabatul iudaic. Rugăciunile rostite de primii creştini erau de regulă
improvizate şi potrivite cu momentul şi cu scopul lor. În general, rugăciunea prezenta o mare
importanţă pentru viaţa şi cultul creştinilor. Ea era caldă, stăruitoare, din adâncul sufletului şi
cu o profundă dragoste creştină. Rugăciunea dădea Bisericii creştine un caracter cretin şi
social.28
Cea mai obişnuită rugăciune comună era „Tatăl nostru" (Rugaciunea Domnească),
care se rostea de cel puţin trei ori pe zi.
Pentru o mai rodnică activitate misionară, cultul creştin era însoţit uneori şi de
manifestări cu caracter hariamatic.
Botezul este poarta de intrare în creştinism, după o pregătire, care la început se
reducea la ascultarea unei predici. Botezul creştin se deosebea de cel iudaic, întrucât el este
mai mutt decât un rit sau un simbol şi are caracterul de Taină, care aduce iertarea păcatebr şi
transmitea harul dumnezeiesc. Botezul creştin este baia naşterii din nou prin Înnoirea Duhului
27
Pr. Prof. Ion Ionescu, Problema organizării cultului creştin ortodox şi a ierarhiei bisericeşti pe teritoriul
României până în secolele IX-X, în „Studii teologice”, XLIII(1991), nr. 3, p. 114
28
Ibidem, p. 115.
Pagina 23 din 78
Sfânt (Tit 3,5). El este „naşterea din apă şi Duh", cerută de Mântuitorul ca esenţială condiţie
pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3,5). Botezul se putea săvârşi şi de diaconi.
Nu avem o formulă de mărturisire a credinţei din vremea Apostolilor. Simbolul numit
apostolic, cunoscut în secolul al II-lea are la bază o mărturisire de credinţă obişnuită din
perioada apostolică. El era scurt.
Înainte de sfâşitul secolului I, Botezul începe să fie precedat de o pregătire mai
îndelungată a celor ce aveau să-I primească.
Învăţătura celor 12 Apostoli este socotită în prima ei parte un catehism, care cuprinde
învăţături morale, ce trebuie predicate de creştini. Din cuprinsul ei aflăm că, înainte de Botez,
catehumenul postea o zi sau două. De asemenea, postea şi cel care săvârşea Taina Botezului.
Botezul se făcea, de regulă în apă curgătoare, dar el se putea săvârşi în orice apă. Dacă nu era
suficientă apă pentru cufundare, botezarea se făcea şi prin turnare. Botezul se făcea în numele
Sfintei Treimi. După botezare urma „punerea mâinilor". Ea se săvârşeaea la început numai de
Apostoli. Punerea mâinilor, cu post şi cu rugăciune se săvârşea şi pentru alte acţiuni de
consacrare, nu numai pentru hirotonia clericilor. De pildă, la Antiohia, „profeţii şi dascălii"
şi-au pus mâinile pe Barnaba şi pe Saul, înainte de a pleca în prima călătorie misionară
(Fapte, 13, 2-3).29
Hirotonia slujitorilor Bisericii primare se făcea prin rugăciuni şi punerea mâinilor de
către Sfinţii Apostoli (Fapte 6,5; 14,23), precedate de post. După perioada apostolică,
hirotoniile au fost făcute de episcopii aşezaţi de apostoli în fruntea unor comunităţi nou
intemeiate, asigurându-se astfel succesiunea apostolică până astăzi.
Postul era legat de actele de cult încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Încă înainte de
sfârşitul secolului I se postea în zilele de miercuri şi vineri, deosebite de zilele de post ale
iudeilor (luni şi joi). În zilele de post, probabil creştinii se adunau şi pentru cult, obicei
întâlnit mai târziu (in secolul III) în unele Biserici (ex. Cartagina).
Sărbători. Ziua întâi a săptămânii iudaice, ca zi de adunare şi de cult creştin, numită şi
"ziua Domnului" (Fapte 20,7) era serbată de primii creştini prin săvârşirea Sfintei Euharistii.
Sfântul Ignatie al Antiohiei numea Duminica ziua în care a răsărit viaţa noastră, adică a înviat
Hristos. Iudeo-creştinii serbau la început şi sărbătorile iudaice. Astfel, ei prăznuiau Paştile şi
Cincizecimea iudaică, dar cu semnificaţia lor creştină: Învierea Domnului şi Pogorârea
Sfântulul Duh.
Se pare că începând din secolul al III-lea se serba în Răsărit, la 6 ianuarie Epifania,
numită şi Theofania pentru pomenirea naşterii şi botezului Mântuitorului şi a descoperirii
29
Ibidem, p. 118.
Pagina 24 din 78
Sale dumnezeieşti în apele Iordanului, sărbătoare care a trecut apoi şi în Biserica Romei.
Separarea sărbătoririi Naşterii Domnului de cea a Botezului s-a produs pentru prima dată la
Antiohia (în jurul anului 377), apoi la Constantinopol (în anul 379), când Sfântul Grigorie de
Nazians a ţinut celebra sa predică festivă: “Hristos se naşte, măriţi-L!" Naşterea Domnului
sau Crăciunul, sărbătorit la 25 decembrie în fiecare an, a înlocuit sărbătoarea păgâne a
solstiţiului de iarnă. Hristos, „Soarele dreptăţii", a adus lumii „răsăritul cel de sus", învingând
păgânismul greco-roman.
b) Viaţa creştină, care este strâns legată de credinţa şi cultul primilor creştini, era
centrul de manifestare al creştinismului. Creştinii realizau o viaţă nomală de o frumuseţe
necunoscută pâne atunci. Ei trăiau în dragoste, în pace, în cumpătare şi se ajutau la cele bune.
Biserica creştină era „trupul lui Hristos" iar creştinii erau "mădularele" Lui. (I Cor. 3,16).
Creştinismul aprecia şi recomanda tuturor cinstea, corectitudinea şi o continuă activitate.
Pentru dobândirea celor sufleteşti dar şi a celor necesare pentru întreţinerea vieţii. Ţinuta,
morală şi duhovnicească a primilor creştini erau excepţionale. Ei sunt pentru lume ceea ce
este sufletut pentru trup.
Uneori existau şi anumite umbre în noua comunitate creştină. Unii alunecau uneori în
păcate şi slăbiciuni, care ţineau de firea omenească. Biserica intervenea pentru cercetarea şi
îndreptarea păcătoşilor. O disciplină bisericească s-a impus dintru început şi ea a servit la
menţinerea nivelului moral al comunităţilor. Pentru supravegherea şi îndreptarea vieţii mo-
rale, Biserica primară evea la îndemână mărturisirea păcatelor. Prin pocăinţă şi îndreptare,
păcătoşii se reabilitau şi puteau se rămână în sânul Bisericii. Pentru marea majoritate a
credincioşilor, Creştinismul era o vrednicie şi o cinste, care trebuia păstrată şi meritată.
II. PERSECUŢIILE ÎMPOTRIVA CREŞTINILOR
Răspândirea creştinismului a întâmpinat de la început unele piedici şi greutăţi. De

pildă, la Ierusalim, Apostolii au suferit arestări, ameninţări, închisoare şi bătăi din partea
Sinedriului, care le-a interzis să mai vorbească despre Iisus Hristos. În afara Palestinei,
creştinismul a fost combătut de iudeii care porneau cu prigoane asupra creştinilor (Fapte
13,45-50; 14;19,17,5-8,13). Chiar Sfântul Apostol Pavel a avut mult de suterit din partea lor,
fiind de câteva ori în primejdie de moarte (II Corinteni 11,23-27).
Cauzele principale ale prigonirii creştinilor de către iudei au fost: îndepărtarea
creştinilor de sinagogă, în diaspora; despărţirea lor de iudeii angajaţi în războiul iudaic,
Pagina 25 din 78
ferirea lor de agitaţia iudaizanţilor, neparticiparea creştinilor la cultul mozaic, etc. Ura
iudeilor faţă de creştini s-a concretizat fie prin persecuţii sângeroase (ca uciderea lui Iacob cel
Mic "fratele Domnului"), fie prin calomnii la adresa lui Iisus Hristos sau prin acuzaţii
împotriva creştinilor.30
Creştinii au fost persecutaţi şi de către păgâni (Fapte 16, 19-40), dar mai ales de catre
autoritatea romană. Persecuţiile îndurate de creştini din partea mulţimii păgâne şi a
autorităţilor romane au fost mult mai grele şi de lungă durată, punând în primejdie chiar
Biserica creştină. Cele mai grele persecuţii şi cele mai sângeroase au început sub împăratul
Nero (54-68) şi au durs până la începutul secolului al IV lea, când împăratul Constantin cel
Mare (306-337) le-a pus capăt prin edictul de la Mediolan (Milano) din ianuarie 313.
Persecuţiile s-au numit după numele împăraţilor persecutori. În tot timpul celor două secole şi
jumătate de persecuţii, Creştinismul a fost socotit religio illicita. Au fost şi unii împăraţi care
au tolerat creştinismul (ex. Gallienus, 260-268).
Cauzele generale ale persecuţiilor au fost de mai multe feluri:
1. Cauze religioase. Între creştinism (care era o religie nouă, monoteistă, morală şi
absolută) şi păgânism (care era o religie veche, politeistă, idolatră şi decăzută) era un contrast
evident şi esenţial. Păgânii nu înţelegeau noua religie (creştină) fără temple, fără idoli sau zei
şi fără jertfe sângeroase. Romanii vedeau în creştinism o „superstiţie nouă şi răufăcătoare".31
Necunoaşterea şi neînţelegerea învăţăturii, învierea morţilor şi a cultului, au
determinat unele răstălmăciri şi acuzaţii la adresa creştinilor. Orice calamitate ce se abătea
asupra Imperiului roman, (ea) era atribuită creştinilor, care prin modul lor de viaţă “mâniau
pe zei" (Tertulian, Apologeticum, XL, 2-3).
2. Cauze politice. Strânsa legătură, dintre religie, stat şi viaţă publică scotea mult în
evidenţă contrastul dintre creştinism şi păgânism. Obligaţiile religioase deveneau adevărate
datorii civice, mai ales pentru funcţionari şi militari.
Păgânii vedeau, adesea, în creştini nişte duşmani ai statului, pentru ca aceştia jigneau
pe zei şi atrăgeau astfel asupra statului tot felul de nenorociri.
Nu numai poporul de rând, dar şi conducătorii politici şi religioşi ai timpului, vedeau
în general, în Creştinism o religie funestă pentru stat, pentru societate şi cultură. Se admitea
ca noua religie (creştină) să fie practicată doar în particular, dar cu respectarea publică a
cultului păgân. Răspândirea creştinismului în lumea greco-latină îi neliniştea pe împăraţii
30
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologia, vol. I, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii
31
P. F. Justin Moisescu, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Ierarhia bisericească în epoca apostolică,
Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1955, p. 11.
Pagina 26 din 78
romani, creştinii fiind socotiţi un pericol public. De asemenea, critica aspră pe care
creştinismul o făcea păgânismului, (socotind-o rătăcire, înşelăciune a demonilor, corupţie),
întărâtă şi mai mutt pe păgâni.
Cultul împăratului a fost una dintre cele mai de seamă cauze ale persecuţiilor
împotriva creştinilor. Refuzul creştinilor de a participa la cultul împăratului era socotit o mare
ofensă la adresa majestăţii imperiale.
3. Cauze moral-sociale. Prejudecăţile şi ura manifestate de păgâni în relaţiile lor cu
creştinii au luat forme curioase şi periculoase şi anume: zvonuri necontrolate, calomnii
absurde, care căutau să compromită pe creştini şi să-i facă odioşi în faţa societăţii.
Clasele dominante vedeau în creştini nişte indivizi vulgari pe care-i dispreţuiau,
pentru că se recrutau mai mult din clasele modeste. Creştinismul era, deci, socotit o religie a
sclavilor, ignoranţilor şi a oamenilor inferiori. Nu numai în societate, dar şi în familie,
raporturile dintre creştini şi păgâni s-au schimbat datorită unor nemulţumiri, imputări sau
discuţii jignitoare. Creştinii erau urâţi de păgâni şi erau socotiţi periculoşi, nebuni,
conspiratori şi chiar trădători. Prin urmare ei erau socotiţi duşmani publici foarte periculoşi.
Unii împăraţi sau guvernatori cedau în faţa presiunilor mulţimii păgâne şi îi persecutau pe
creştini.
4. Legislaţia şi procedura de judecată. Pentru a fi acceptate în Imperiul roman, cultele
straine trebuiau să fie îngăduite prin lege. Până la Constantin cel Mare (306-337),
creştinismul a fost ţinut în afara legii. El putea fi urmărit pe baza unor legi care interziceau
cultele straine (ex. Legea celor 12 table) şi pedepseau magia.
În afară de legile existente, în care putea fi încadrat delictul de a fi creştin, s-au dat şi
legi speciale privitoare la persecutarea creştinilor.
În judecarea creştinilor putea fi urmată procedura procesului de crimă, cu pedepse
capitale, fie procedura reprimării delictelor, mai ales cele referitoare la tulburarea ordinei
publice.
Potrivit mărturiilor unor apologeţi şi istorici (Tertulian, Supliciu Sever), se crede ca
încă din timpul lui Nero (anul 64), creştinii au fost puşi în afara legii, până în anul 313, când
Constantin cel Mare le-a acordat deplina libertate prin Edictul de la Mediolan32. La Roma,
creştinii erau judecaţi de prefectul cetăţii, iar în provincii, de către guvernatori.
5. Pedepsele erau diferite, aplicate conform stării sociale a creştinilor. Creştinii de viţă
nobilă erau deportaţi, iar cei de jos erau decapitaţi; în ambele cazuri, însă, li se confiscau şi
averile. Pedepsele capitale erau: pierderea libertăţii, a drepturilor civile sau chiar moartea.
32
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit. , p. 76.
Pagina 27 din 78
Moartea creştinilor putea surveni fie prin decapitare, fie prin ardere sau răstignire. Uneori
creştinii erau aruncaţi la fiare sau erau ucişi în luptele cu gladiatorii.
Înainte de judecată, creştinii erau închişi, iar uneori erau legaţi în lanţuri. Adeseori,
creştinii mureau în închisori fie de asfixiere, fie de foame sau de sete. Unii creştini erau prinşi
în butuci de lemn.
Pentru a fi siliţi să se lepede de credinţă, creştinii erau torturaţi în timpul judecării, fie
prin flagelare sau bătăi cu vergi, fie prin arderea cu fierul roşu sau cu torţe sau prin turnarea
de plumb topit pe spate, prin sugrumare, sfărâmarea picioarelor spânzurarea cu capul în jos,
înnecarea, tăierea limbii, a nasului, a urechilor, scoaterea ochilor, arderea pe cruce şi multe
altele. Sub împăratul Diocleţian (284/285-305) şi urmaşii lui, torturile la care erau supuşi
creştinii, erau şi mai grele.33
III. MARTIRI CREŞTINI ÎN SECOLUL AL II - LEA
1. SF. POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI( † 23 februarie 155)
Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, a suferit

martiriul pentru Hristos într-o sâmbătă, 23 februarie 155, în
timpul împăratului Antonin Pius (138-161). Actul său
martiric, păstrat sub formă de Scrisoare a Bisericii din
Smirna către Biserica lui Dumnezeu care se afla în
Philomaelium şi către toate comunităţile din tot locul ale
Bisericii universale, prezintă un interes istoric excepţional,
deoarece este primul act martiric care ni s-a păstrat în limba
greacă, în forma lui originală, care a creat genul literar
creştin al Actelor martirice. Philomaelium era un orăşel din
provincia Frigia, situat la frontiera cu provincia Licaonia.
Policarp era episcop la Smirna din anul 106, cum aflăm din Epistola către Efeseni a
Sfântului Ignatie, episcopul Antiohiei, care în drum spre Roma, unde a suferit martiriul în
107, a fost oaspetele său, iar după plecare, i-a trimis o scrisoare din oraşul Troia.
Sfântul Irineu, episcopul Lugdunului (202), în Galia din 177, născut la Smirna în 115,
33
Pr. Prof. Ioan G. Coman, "De la Dunăre la mare", Editura Arhiepiscopiei Tomisului si a Dunării de Jos,
Galaţi, 1979, p. 63
Pagina 28 din 78
a cunoscut pe episcopul Policarp din copilarie şi ne-a lăsat în Scrisoarea către Florinus,
trimisă acestuia în 186, informaţii dîntre cele mai preţioase, din care aflăm că Sfântul
Policarp a cunoscut şi s-a întreţinut cu Sfântul Ioan Evanghelistul la Efes şi cu alţii care vazu-
seră pe Domnul Hristos.
«Am auzit pe Policarp, îi scrie Sfântul Irineu lui Florinus, cum istorisea el despre
relaţiile sale cu Ioan (Evanghelistul) şi cu ceilalţi care văzuseră pe Domnul, cum îşi amintea
e1 cuvintele lor şi unele fapte pe care le auzise de la ei despre Domnul, despre minunile Sale
şi învăţătura Sa; cum Policarp, dupa ce a primit toate acestea de la martorii oculari ai vieţii
Cuvântului (I In. 1, 1-2) a învîţat acestea toate potrivit Scripturilor...»34.
Această relatare este confirmată de Sfântul Irineu al Lugdunului şi în lucrarea sa
Contra Haereses, în care se exprimă astfel : «Policarp nu numai că a fost instruit de Apostoli
şi s-a întreţinut cu mulţi din cei ce văzuseră pe Domnul, ci a fost pus de Apostoli episcop în
Asia, în Biserica din Smirna; noi înşine l-am văzut în copilaria noastra... ; el a propovăduit
totdeauna acele învăţături pe care le predă Biserica de la Apostoli şi numai acestea sunt
adevărate»35.
În anul 154, sau cel mai târziu la începutul anului 155, Sfântul Policarp a făcut o
vizită la Roma, pentru a ajunge cu papa Anicet (154-166) la o înţelegere cu privire la data
serbării Paştelui. Creştinii din Palestina, Siria, Mesopotamia, Cilicia şi din provinciile Asiei
Mici, urmând tradiţia Sfântului Ioan, sărbătoreau «Paştele Crucii» - la 14 nisan (aprilie),
odată cu iudeii, fapt pentru care erau numiţi «quartodecimani», tradiţie pe care o păstra şi
Sfântul Policarp, iar cei de la Roma, din Alexandria şi din provinciile apusene ale Imperiului
roman sărbătoreau Paştile în duminica imediată după Vinerea Patimilor, numit «Paştile
învierii». Înţelegerea nu s-a putut realiza, dar cei doi conducători ai Bisericii s-au despărţit în
pace.
La câtva timp după sosirea sa de la Roma, Sfântul Policarp a suferit martiriul, fiind
ars pe rug în circul din Smirna, în Sâmbăta cea mare, 23 februarie 155, cu ocazia sărbătorilor
organizate de asiarhul Filip, guvernatorul Asiei proconsulare.
Ecoul evenimentelor tragice din Filadelfia şi Smirna a început să se răspândească în
provinciile şi oraşele din jur, iar Biserica din Philomaelium, din Frigia, a cerut informaţii.
Creştinii din Philomaelium doreau o istorisire a martiriului Sfântului Policarp pe care
s-o citească în Biserica lor şi s-o facă cunoscută apoi şi altor Biserici din lume.
34
Tertulian, Scrisoarea către Florinus, traducere, introducere şi note de prof. Dr. Remus Rus, Editura
35
Sfântul Irineu de Lugdunum, Contra Haereses, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Pagina 29 din 78
Din martiriul Sfântului Policarp, aflăm unele informaţii istorice interesante.

Au suferit martiriul în acest timp, în oraşele Filadelfia şi Smirna, din Asia
proconsulară 12 martiri, dar unul singur, un frigian numit Quintus, a avut slăbiciunea să
apostasieze de la credinţă, denunţându-se proconsulului de bună voie. Un altul, Germanicus,
a rezistat cu tărie, fiind dat fiarelor sălbatice.
Sentimentele mulţimii faţă de creştini erau împărţite. Unii spectatori simţeau
compătimire pentru creştini, socotindu-i oameni nevinovaţi, care nu făcuseră nimic rău contra
legilor romane, dar alţii, cei mai mulţi, înfuriaţi de curajul creştinilor, strigau : “La moarte cu
ateii (nelegiuiţii)! Să fie căutat Policarp!” Creştinii erau numiţi de păgâni “căţei”, pentru că ei
adorau un Dumnezeu nevăzut şi spiritual şi nu se închinau ca păgânii statuilor văzute ale
zeilor, în care cei de rând credeau că locuieşte puterea lor.
Sfătuit de creştinii din jurul său, Sfântul Policarp s-a retras într-o căsuţă de ţară din
apropierea oraşului Smirna, unde a fost arestat de soldaţi şi adus de irinarhul Irod, adică de
şeful poliţiei, şi de Nichita, tatăl acestuia, în piaţa din Smirna, în faţa proconsulului L. Statius
Quadratus, care a încercat să-l convingă să renege pe Hristos în faţa mulţimii.
Iar Sfântul Policarp a răspuns : «De optzeci şi şase de ani Îi servesc şi nici un rău nu
mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit ?».36
În faţa mulţimii adunate în stadionul din Smirna, Sfântul Policarp a mărturisit că este
creştin. Proconsulul a voit să-l condamne la fiare, dar, cum jocurile cu fiarele se terminaseră,
spectatorii înfuriaţi au început să strige ca Policarp să fie ars îndată de viu.
Mulţimea păgânilor şi iudeilor a pregătit îndată rugul din vreascuri, lemne şi scânduri,
aduse din prăvălii şi de la băi.
Sfântul Policarp a refuzat să fie legat sau pironit pe lemn şi, după o rugăciune
fierbinte către atotputernicul Dumnezeu, una dintre cele mai frumoase şi vechi rugăciuni care
ni s-a păstrat, s-a adus « jertfă de ardere bine plăcută lui Dumnezeu».
Un confector (lăncier) i-a străpuns trupul cu pumnalul. Creştinii au voit să scoată
trupul lui din foc, dar, la instigaţia iudeilor, păgânii au intervenit pe lângă Nichita, tatăl
irinarhului Irod, să roage pe proconsulul Statius Quadratus ca să nu-l dea «ca nu cumva,
creştinii părăsind pe cel răstignit (pe Hristos), să înceapă să se închine acestuia ...Ei nu înţeleg
ca noi nici pe Hristos nu-L vom putea părăsi vreodată ...şi nici să ne închinăm altuia. Căci lui
Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie
ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului»37. Este cel mai vechi text, din care putem cunoaşte cum
36
Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice..op. cit. , p. 24.
37
Ibidem, p. 26.
Pagina 30 din 78
a luat naştere şi ce semnificaţie are cultul martirilor şi Sfinţilor, în Biserica creştină. Tot din
acest document, aflăm cum a luat naştere şi cultul moaştelor, deoarece, după ce creştinii au
adunat din foc osemintele Sfântului Policarp şi le-au aşezat la locul cuvenit, autorul textului
se exprimă astfel: «Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi
veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca ziua naşterii».
Martiriul Sfântului Policarp este important şi pentru faptul că textul foloseşte
termenul de Biserică universală de trei ori, după ce pentru prima oară l-a folosit Sfântul
Ignatie al Antiohiei († 107), în Epistola către Smirneni VIII, 1. Ca şi Sfântul Ignatie, autorul
textului Martiriului Sfântului Policarp, înţelege prin Biserică universală, Biserica cea
adevărată, răspândită peste tot pamântul locuit, singura care păstrează adevărata credinţă a
Domnului Hristos, opusă grupărilor eretice, care răstălmăcesc şi falsifică învăţătura Sa.
Scrisoarea creştinilor din Smirna către creştinii din Philomaelium aminteşte tuturor
Bisericilor şi creştinilor din lume că «Policarp, asemenea Domnului (Hristos), a aşteptat ca să
fie dat morţii, pentru ca şi noi să devenim imitatorii lui, nu căutând numai cele ale noastre, ci
şi cele ale aproapelui».
Ideea centrală a Martiriului Sfântului Policarp este o paralelă între martiriul său şi
suferinţele lui Hristos pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc.
Autorul şi timpul compunerii Martiriului Sfântului Policarp

Referitor la autor, H. Delehaye afirmă ca Biserica din Smirna, pentru a răspunde
dorinţei Bisericii din Philomaelium de a cunoaşte mai amănunţit cele întâmplate cu Sfântul
Policarp, a îndemnat pe creştinul Marcianus, să compună istorisirea sub forma unei Scrisori,
pe care a trimis-o Bisericii din Philomaelium, cu rugămintea de a trimite şi altor Biserici,
scrisoare copiată apoi de Evarestos38.
Din capitolul XXII al Scrisorii, aflăm că «acestea le-a copiat Gaius, după Irineu (†
202), un ucenic al lui Policarp, cel ce a petrecut împreună cu Irineu. Iar eu, Socrate din
Corint, le-am scris după copia lui Gaius. Eu, Pioniu, am scris din nou cele de mai înainte...».
S-a presupus ca acest Pioniu ar fi preotul Pioniu, care a suferit martiriul pentru Hristos
cu un grup de creştini, la 12 martie 250, în timpul împărătului Deciu (249-251), la Pergam, în
Asia Mica, dar distanţa prea mare de timp ne impune să avem rezervă faţă de identificarea lui
Pioniu, care a copiat, la sfârşitul secolului II, Martiriul Sfântului Policarp, cu preotul Pioniu,
martirizat în 250.
38
H. Delehaye, Les passions des martyrs et les genres litteraires, Bruxelles, 1921, p. 11 apud . Prof. Ioan
Ramureanu, Actele martirice , op. cit. , p. 22.
Pagina 31 din 78
În ceea ce priveşte ziua şi anul martiriului Sfântului Policarp, am rămas împreună cu

majoritatea istoricilor, şi patrologilor la data de 23 februarie 155, care este calculată după cele
afirmate în capitolul XXI al Martiriului Sfântului Policarp, unde se spune : «A primit
mucenicia preafericitul Policarp a doua zi a lunii Xantic (februarie), cu şapte zile înainte de
calendele lui Martie, în Sâmbăta cea mare, pe la ceasul opt. A fost prins de Irod, fiind
arhiereu Filip Tralianul şi proconsul Statius Quadratus».
Data de 23 februarie 155 este atestată şi în Synaxarium Ecclesiae
Constantinopolitanae, Mrtirologiul Hieronimian, Bibliotheca Hagiographica Graeca şi
Bibliotheca hagiographica Latina.
Istoricul şi bizantinologul belgian Henri Gregoire, întemeindu-se pe ştirea dată de
Eusebiu de Cezareea, în Istoria sa, IV, 15, în care scrie că Sfântul Policarp a suferit martiriul
în timpul lui Marcu Aureliu (161180), a încercat să demonstreze că Sfântul Policarp a fost
martirizat în 23 februarie 177, în anul în care au suferit martiriul la Lugdunum (Lyon) în
Galia, 48 de martiri, dar opinia sa n-a fost acceptata. H. I. Marrou pune data martiriului
Sfântului Policarp în primii ani ai domniei împăratului Marcu Aureliu, între 161-16939.
Istorisirea Martiriului Sfântului Policarp, fiind alcătuită de un martor ocular, este reală
şi autentică, nu inventată, deşi s-a încercat de către unii să se arate părţile interpolate şi
adăugate. Acest Act martiric prezintă nu numai o mare valoare istorică şi dogmatică, fiind
primul şi cel mai vechi Act martiric care ni s-a păstrat în forma lui originală, din cea mai
adâncă antichitate creştină, jumătatea secolului II, ci, datorită frumuseţii stilului colorat şi viu,
are şi o valoare literară deosebită, fapt care a făcut pe eruditul cunoscător şi editor al Vieţilor
Sfinţilor, Hippolyte Delehaye, să se exprime despre el în modul următor: «Martiriul Sfântului
Policarp şi Actele Sfintelor Perpetua şi Felicitas... ar putea fi puse pe aceeaşi treaptă cu
Martirii lui Chateaubriand, în ceea ce priveşte valoarea literară...».
Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Policarp la 23 februarie, data martiriului
său, iar Biserica Romano-Catolică îl sărbătoreşte la 26 ianuarie.
*
* *
MARTIRIUL SFÂNTULUI POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI40
39
H. Gregoire, La veritable date du martyre de S. Polycarpe, 23 fevrier, 177, în „Analecta Bollandiana”,
69(1951), p. 1-38 apud ibidem, p. 23.
40
Extras din Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 27 – 34.
Pagina 32 din 78
(† 23 februarie 155)
Biserica lui Dumnezeu, care se afla în Smirna, către Biserica lui Dumnezeu care se
afla în Filomelium şi tuturor comunitatilor din tot locul ale Bisericii universale : mila, pacea
şi dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos să se inmulţească.
I.
1. V-am scris, fraţilor, cele privitoare la martiri şi despre Fericitul Policarp, care a
făcut să înceteze persecuţia, pecetluind-o, ca să spunem astfel, prin mucenicia sa; căci toate
cele petrecute s-au făcut ca Domnul sa ne arate din cer ce înseamnă mucenicia cea după
Evanghelie.
2. Căci, asemenea Domnului, el a aşteptat să fie dat (morţii), pentru ca şi noi să
devenim imitatorii lui, nu cautând numai cele ale noastre, ci şi cele ale aproapelui . Căci
dragostea adevarată şi statornică urmăreşte ca cineva să se mântuiască nu numai pe sine, ci pe
toţi fraţii.
II.
1. Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui
Dumnezeu ; căci, devenind noi mai evlavioşi, trebuie să atiribuim lui Dumnezeu puterea Sa
peste toate.
2. Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi iubirea lor de Dumnezeu ?
Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la vinele şi arterele dinlăuntru,
-ei au răbăat atât de mult, încât şi pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă şi să se
vaiete ; iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut şi n-a suspinat,
cei chinuiţi dovedindu-ne tuturor că în ceasul muceniciei, prea vitejii martiri ai lui Hristos
sunt ca şi dezbrăcaţi de trup, sau, mai bine, că Domnul însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei.
3. Şi, luând aminte la harul lui Hristos, au dispreţuit chinurile lumii, câştigând printr-o
singură oră (de suferinţe) viaţa de veci. Iar focul sălbaticilor lor chinuitori era pentru ei
răcoritor, având înaintea ochilor să scape de focul cel veşnic, care nu se stinge niciodată, şi
priveau cu ochii inimii bunătăţile păstrate celor ce indelung rabăă, despre care urechea n-a
auzit, ochiul nu le-a văzut şi nici la inima omului nu s-au suit. Lor, însă, le-au fost arătate de
Domnul, deoarece nu mai erau oameni, ci îngeri.
4. De asemenea, şi cei aruncaţi fiarelor sălbatice au îndurat chinuri îngrozitoare, iar
alţii au fost pironiţi prin cuie şi pedepsiţi şi cu alte felurite chinruri, pentru că vrăjmaşul, de-i
era cu putinţă, să-i facă să tăgăduiască pe Hristos, printr-o indelungată chinuire.
III.
Pagina 33 din 78
Multe, într-adevar, a uneltit diavolul împotriva mucenicilor, dar, prin harul lui
Dumnezeu, n-a reuşit nimic contra nici unuia. Căci prea viteazul Germanicus a învins teama
lor prin răbăarea lui, ca unul care s-a luptat cu cel mai mare curaj cu fiarele. Voind, deci,
proconsulul să-l convingă să se lepede de Hristos, zicându-i că-i pare rău de tinereţea lui, el a
întărâtat singur fiara împotriva sa, lovind-o, voind a scapa mai repede de nedreapta şi
nelegiuita viaţă (ce-i oferea).
Pentru aceasta, toată mulţimea, uimită de marele curaj al iubitorului şi temătorului de
Dumnezeu neam al creştinilor, a strigat : «Piară nelegiuiţii ! Să fie căutat Policarp !»
IV.
Totuşi unul, cu numele de Quintus, frigian, venit de curind din Frigia, văzind fiarele,
s-a înfricoşat. Iar acesta s-a prezentat de la sine şi a indemnat şi pe alţii să vind de bună voie
(în faţa proconsulului). Proconsulul, rugându-1 şi făgăduindu-i multe, l-a convins să jure pe
zei şi să le jertfească. De aceea, fraţilor, sa nu lăudăm pe cei ce se predau ei înşişi, pentru că
nu aşa ne învaţă Evanghelia.
V.
1. Dar prea minunatul Policarp, auzind el mai întâi (mulţimea), nu s-a tulburat, ci voia
să rămână în cetate ; cei mai mulţi, însă, l-au înduplecat să plece. Şi s-a adăpostit într-o casă
de ţară, nu departe de cetate, şi petrecea cu câţiva, noaptea şi ziua, nefăcând nimic altceva,
decât rugându-se pentru toţi şi pentru toate Bisericile din lume, precum era obiceiul său. 2. Şi
rugându-se, cu trei zile mai înainte de a fi prins, a avut o vedenie, căci a văzut perna lui
cuprinsă de flăcări ; şi,întorcându-se, a spus către cei ce se aflau împreună cu el : «Trebuie să
fiu ars de viu».
VI.
Iar cei ce-l căutau, stăruind (să-l găsească), el s-a mutat într-o altă casă şi îndată s-au
înfăţişat urmăritorii. Dar, negăsindu-l, au arestat doi tineri sclavi, dîntre care unul, fiind
chinuit, a arătat locul unde se afla. Era şi cu neputinţă să rămână el ascuns, deoarece chiar
casnicii lui erau trădătorii. Iar şeful poliţiei (irinarhul = făcătorul de pace) care îndeplinea
această funcţie, numit Irod, s-a grăbit să-l ducă în stadion, pentru ca el, Policarp, să-şi
primească moştenirea sa, devenind părtaş cu Hristos, iar trădătorii lui să-şi ia pedeapsa lui
Iuda.
VII.
1. Având, deci, cu ei un sclav, într-o vineri, pe la ceasul prânzului, urmăritorii şi
călăreţii cu armele lor obişnuite, mergând ca la un tâlhar, şi sosind seara târziu, il aflară stând
într-o căsuţă, la etaj. Iar el ar fi putut fugi de acolo într-un alt loc, dar n-a voit, zicând : «Facă-
Pagina 34 din 78
se voia lui Dumnezeu». 2. Auzind, deci, ca aceştia au sosit, coborind, s-a întreţinut cu ei,
încât cei ce priveau vârsta şi înfăţişarea lui liniştită se mirau de ce a trebuit o aşa de mare
grabă pentru a prinde un bătrân atât de venerabil. Apoi el a poruncit îndată să le dea să
mănânce şi să bea, în acel ceas, cât vor vrea, rugându-i doar să-l lase să se roage netulburat o
ora. 3. Iar aceştia, îngăduindu-i, s-a rugat în picioare, plin de harul lui Dumnezeu, că aproape
două ore n-a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultători, dîntre care multora
le părea rău că au pornit împotriva unui bătrân aşa de evlavios.
VIII.
1. Iar după ce şi-a terminat rugăciunea, pomenind pe toţi care s-au întâlnit vreodată cu
el, mici şi mari, străluciţi şi smeriţi, şi întreagă Biserica universală din lume, sosind ora
plecării, 1-au suit pe un asin şi 1-au adus în cetate, fiind Sâmbăta cea mare. 2. Şi l-a
întâmpinat conducătorul poliţiei (irinarhul) Irod şi tatăl lui, Nichita, care, urcându-l într-o
căruţă, s-au aşezat şi ei lângă el, încercând să-l convingă (să se lepede de Hristos), zicându-i :
«Ce rău este să zici «Domnul Împărat», să jertfeşti zeilor şi să faci şi cele asemenea acestora,
ca să-ţi scapi viaţa ?»
Iar el, la început, nu le-a răspuns ; dar ei, staruind, el le-a zis : « Nu voi face ceea ce
mă sfătuiţi». 3. Aceştia, nereusind să-l convingă, i-au spus cuvinte ameninţătoare şi-l
împinseră cu sila, încât, căzind din caruţă, şi-a scrântit piciorul. Dar el, neîntorcându-se, ca şi
cum n-ar fi suferit nimic, mergea cu voioşie, fiind adus în stadion. Era aşa de mare zgomot în
stadion, încât nimeni nu putea fi auzit.
IX.
1. Iar în timp ce Policarp intra în stadion, un glas din cer i-a zis : «Fii tare şi
îndrăzneşte, Policarp !» Pe cel ce vorbea nimeni nu l-a văzut, dar cei de faţă dîntre ai noştri
(creştinii) au auzit glasul. Când a fost adus el, s-a făcut mare zgomot, auzind ei că Polilcarp a
fost prins. 2. Fiind deci adus, l-a întrebat proconsulul dacă el este Policarp. Iar el, marturisind,
proconsulul căuta să-l convingă să se lepede (de Hristos), zicând : «Fie-ţi milă de vârsta ta !»
şi altele asemenea acestora, cum este obiceiul să li se spună (creştinilor), ca :«Jură pe soarta
împăratului», «Căieşte-te», zi : «Piară nelegiuiţii ! ». Iar Policarp, cu faţa serioasă, privind la
toată mulţimea nelegiuiţilor de păgâni din stadion, ridicând mâna către ei, suspinând şi
privind spre cer a zis : «Piară nelegiuiţii».
3. Cum, însă, proconsulul stăruia şi-i zicea : «Jură (pe zei) şi te voi elilbera, blesteamă
pe Hristos !», Policarp i-a răspuns: «De optzeci şi şase de ani îl servesc şi nici un rău nu mi-a
făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit ? »
X.
Pagina 35 din 78
1. Stăruind iarăşi acesta şi zicându-i : «Jură pe soarta împăratului», Policarp a

răspuns : «De socoteşti în zadar că voi jura pe soarta împăratului, cum zici tu, şi te prefaci ca
nu ştii cine sunt, având îndrăzneală, ascultă : sunt creştin. Iar dacă vrei să cunoşti învăţătura
creştinismului, da-mi o zi şi ascultă-mă». 2. A zis proconsulul : «Convinge poporul». Iar
Policarp a răspuns : «Pe tine te-am socotit vrednic de cunoaştere, căci am învăţat să dăm
autorităţilor şi stăpânirilor rânduite de Dumnezeu cinstea cuvenită, care nu ne aduce nici un
rău ; pe aceia, însă, nu-i socotesc vrednici, să mă apăr înaintea lor».
XI.
1. A zis proconsulul : «Am fiare ; te voi da acestora, de nu te căieşti». Iar el a zis :
«Porunceşte ; căci pentru noi rămâne neschimbată întoarcerea de la mai bine la mai rău ;
dimpotrivă, este bine să te întorci de la rele spre cele bune». 2. Iar acela îi zise din nou: «Dacă
dispreţuieşti fiarele, voi face să fii mistuit prin foc, de nu te îndrepţi». Iar Policarp a zis : «Tu
mă ameninţi cu un foc care arde un ceas şi după puţin se stinge, pentru că nu curnoşti focul
judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice, păstrat pentru cei nelegiuiţi. Dar, de ce întârzii ? Fă
ceea ce voieşti».
XII.
1. Acestea şi mai multe altele zicind, s-a umplut de curaj şi de bucurie, iar faţa lui
strălucea de har, încât nu numai ca nu s-a prăbuşit, fiind tulburat de cele spuse lui, ci
dimpotrivă a scos din fire pe proconsul, care a trimis crainicul sau sa strige de trei on în
mijlocul stadionului «Policarp a mărturisit ca este creştin». 2. Aceasta vestindu-se de crainic,
toată mulţimea păgânilor şi a iudeilor care locuiau în Smirna, cu nestaăpânită furie şi cu glas
mare striga : «Acesta este dascălul Asiei (Proconsulare), tatăl creştinilor, surpătorul zeilor
noştri, care a învăţat pe mulţi să nu jertfească şi să nu se închine (zeilor)». Acestea zicind,
strigau şi cereau asiarhului (prefectului) Filip, să dea drumul unui leu (asupra lui Policarp).
Acesta a spus, însă, că nu-i îngăduie aceasta, pentru că luptele cu fiarele se terminasera. 3.
Atunci li s-a părut să strige într-un glas, ca Policarp sa fie ars de viu ; căci trebuia să se
împlineasca vedenia cu perna care se arătase lui, când, văzând-o arzând, în timp ce se ruga,
întorcându-se, a spus credincioşilor din jurul său în chip 36rophetic : «Trebuie să fiu ars de
viu».
XIII.
1. Acestea, deci, s-au întâmplat cu o aşa de mare grabă, mai repede decât se poate
spune, mulţimile aducând îndată din prăvălii şi din băi lemne şi vreascuri, mai ales iudeii,
care slujiră la acestea cu bucurie, cum este obiceiul lor. 2. Iar când rapid a fost gata, Policarp,
dezbracând,u-se de toate hainele şi desfăcându-şi cureaua, încerca să se descalţe, mai înainte
Pagina 36 din 78
nefăcând aceasta, pentru că fiecare din credincioşi se grăbea să se stingă repede de trupul lui ;
că-ci era împodobit şi înainte de a avea perii albi cu toată frumuseţea (sufletului), datorită
vieţuirii sale. 3. Îndată au fost puse în jar uneltele pregătite pentru rug. Iar ei voind să-l şi
pironească, el le zise : «Lăsaţi-mă aşa, căci Cel ce-mi dă tăria să îndur focul îmi va da putere
sa îndur nemişcat pe rug, chiar şi ars siguranţa cuielor voastre».
XIV.
1. Astfel, nu l-au mai pironit, ci l-au legat. Iar el, cu mâinile legate la spate, ca un
berbec ales din turma cea mare, pregătit spre a fi adus jertfă de ardere bine plăcută lui
Dumnezeu, privind spre cer, zise: «Doamne, Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului şi
binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine,
Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care
trăiesc înaintea feţei Tale. 2. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca
să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a
sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta
astăzi, ca jertfă grasă şi bineplăcută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit,
Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. 3. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te bine-
cuvintez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu,
prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă acum şi în veacurile ce vor să
fie. Amin».
XV.
1. După ce el zise amin şi-şi sfârşi rugăciunea, oamenii însărcinaţi cu focul, l-au
aprins. Iar cind s-a făcut o flacără mare, am văzut o minune, cei cărora ni s-a dat s-o vedem,
care pentru aceea am fost păstraţi (în viaţă) ca să vestim şi altora cele întâmplate. 2. Căci
focul, luând forma unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată de vânt, încomjura ca un cort
trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace,
sau ca aurul şi argirntul care se încearcă în cuptor. Am simţit chiar şi o mireasmă plăcută, ca
un miros de tămâie sau de alte miresme preţioase.
XVI.
1. Vazind în sfârşit nelegiuiţii că trupul lui nu poate fi nimicit prin foc, au poruncit să
se apropie de el un comiector (lăncier, servitorul care ucidea în circ fiarele periculoase pentru
spectatori), spre a-l străpunge cu pumnalul. Şi făcând aceasta, a ieşit din împunsătură sânge
mult, încât a stins focul, iar toată mulţimea se mira ca este aşa de mare deosebire între
necredincioşi şi cei slabi (creştini). 2. Unul dintre ei a fost şi acest prea minunat mucenic
Policarp, în timpurile noastre, învăţător apostolic şi cu duh proorocesc, episcopul Bisericii
Pagina 37 din 78
universale din Smirna. Căci orice cuvânt, care a ieşit din gura lui, s-a împlinit şi se va împlini.
XVII.
1. Iar cel invidios, viclean şi rău, protivnicul neamului celor drepţi, vazând măreţia
muceniciei lui şi vieţuirea lui curată dintru început, ca unul care s-a încununat cu cununa
nestricăciunii şi a dobândit premiul netăgăduit al biruinţei, s-a străduit ca nici măcar
rămăşiţele trupului său să fie luate de noi, deşi mulţi dîntre noi doreau să facă aceasta şi să
aibă Sfântul lui trup.
2. Au şoptit, deci, lui Nichita, tatăl lui Irod şi fratele Alcei, să roage pe proconsul, ca
să nu dea trupul lui Policarp, «ca nu cumva, zicea el, creştinii, parasind pe cel răstignit (pe
Hristos), să înceapă să se închine acestuia». Iar ei au zis acestea, fiind îndemnaţi şi instigaţi şi
de iudei, care păzeau trupul, când am voit noi să-l luăm din foc. Ei nu înţeleg că noi nici pe
Hristos nu-L vom putea părăsi vreodată, Cel care fără de vind a pătimit pentru cei păcătoşi şi
pentru mântuirea întregii lumi, şi nici să ne încfiindm altuia. Căci lui Hristos ne încfiindm
pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie ca pe ucenicii şi
imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor. Fie că şi
noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu el.
XVIII.
1. Vazând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul Sfântului Policarp în
mijloc, cum e obiceiul lor, l-a ars. 2. În acest chip, noi am dobândit mai în urma osemintele
lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-am aşezat la un loc
cuviincios.
3. Dea Domnul, să ne ducem şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie ca să
sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta,
cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă.
XIX.
1. Astfel sunt cele cu priviire la Sfântul Policarp, care, împreună cu cei din Filadelfia,
este al doisprezecelea care a primit mucenicia în Smirna. El singur dîntre toţi este mai mult
pomenit, că şi păgânii de pretutindeni vorbesc despse el, fiind nu numai un dascăl alles, ci şi
marir rnumit, a căui mucenicie toţ doresc s-o urmeze, pentru că fost după Evanghelia lui
Hristos.
2. Căci prin răbăarea sa, biruind pe nedreptul dregător şi primind astfel cununa
nestricăciunii, se bucura cu Apostolii şi cu toţi drepţii, proslăvesc, fie pe Dumnezeu şi pe
Pagina 38 din 78
Tatăl atotţiitorul şi binecuvintează pe Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor şi

călăuzitorul trupurilor noastre, şi păstorul Bisericii universale din lume.
XX.
1. Ne-ati rugat, deci, să vă lămurim mai pe larg cele întâmplate, iar noi, pentru
prezent, vi le-am amintit pe scurt prin fratele nostru Marcion. Aşadar, aflând acestea, trimiteţi
epistola şi fraţilor din afară, ca şi ei să preamărească pe Domnul, Cel ce face, alegere dîntre
slujitorii Săi.
2. Iar Celui ce poate să nu primească pe toţi, prin harul şi darul Său, în împărăţia Sa
cea veşnică, prim Unul Născut, Fiul Său, Iisus Hristos, se cuvine slavă, cinste, putere şi
mărire în veci.
Salutaţi pe toţi sfinţii (creştinii). Împreună cu noi, vă saluta şi Evharest, cel ce a scris
acestea, dimpreună cu toată casa lui.
XXI.
A primit mucenicia prea fericitul Policarp a doua zi a lunii Xantic (februarie), cu şapte
zile înainte de calendele lui martie, în Sâmbăta cea mare, pe la ceasul opt. A fost prins de
Irod, fiind arhiereu Filip Trolianul, proconsul Statius Quadratus (Codrah), iar împărat al
veacurilor Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, cinste, mărire, tron veşnic din neam în neam.
Amin.
XXII.
1. Vă dorim, fraţilor, să fiţi sănătoşi, umblând după cuvântul Evangheliei lui Iisus
Hristos, Căruia se cuvine slava dimpreună cu Dumnezeu şi Tatăl şi Sfântul Duh, spre
mântuirea tuturor celor aleşi, precum a mărturisit fericitul Policarp, pe ale cărui urme să fim
şi noi aflaţi în împărăţia lui Iisus Hristos.
2. Acestea le-a copiat Gaius, după Irineu, un ucenic al lui Policarp, cel ce a petrecut
împreună cu Irineu. Iar eu, Socrate din Corint, le-am scris după copia lui Gaius. Harul să fie
cu toţi.
3. Eu, Piomiu, am scris din nouc cele de mai înaimte, aflându-se prin descoperirea
făcută mie de fericitul Policarp, precum voi lămuri în cele ce urmează. Am adunat acestea,
aproape nemişcate de timp, pentru ca şi pe mine să mă adune Domnul Hristos Împreună cu
aleşii Săi în împărăţia Lui cea veşnică, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul
Sfânt în vecii vecilor. Amin.
O altă încheiere după un codice din Moscova:

1. Acestea s-au copiat de către Gaius dupa cele scrise de Irineu, cel care a petrecut
Pagina 39 din 78
îpreuna cu Irineu, ucenicul lui Policarp. 2. Acest Irineu, pe vremea muceniciei episcopului
Policarp, se afla la Roma, unde a învăţat pe mulţi. Scrierile sale sunt multe, foarte bune şi
corecte, iar în acestea, el aminteşte de Policarp, căci a învăţat de la el. Irineu a combătut cu
tărie orice erezie şi a întocmit canonul bisericesc şi drept-credincios, aşa precum l-a primit de
la Policarp.
3. Se spune şi acest lucru : întâlnindu-se odată Marcion, de la care-şi trag numele cei
ce se cheamă marcioniţi, cu Sfântul Policarp, căruia i-a zis : « Mă cunoşti, Policarpe», acesta
i-a răspuns lui Marcion : «Cunosc, cunosc pe întâiul născut al Satanei». 4. Se mai spune şi
aceasta în scrierile lui Irineu, că în ziua şi ora în care a pătimit mucenicia la Smirna Policarp,
s-a auzit în cetatea Romei, fiind de faţă Irineu, un glas ca de trâmbiţă, zicând : «Policarp a
murit ca mucenic».
5. Aşadar, după acestea, cum s-a spus, adică după scrierile lui Irineu; a scris Gaius, iar
după Gaius a copiat Socrate din Corint ; iar eu, Pioniu, am scris din nou după copiile lui
Socrate, după descoperirea făcută mie de Policarp, adunându-le, fiind aproape stricate de
vreme, pentru ca şi pe mine să mă adune Domnul Iisus Hristos împreună cu aleşii Săi în
împărăţia Sa cea cerească, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul
Duh în vecii vecilor. Amin.
2. SFINŢII MUCENICI IUSTIN, HARITON, HARIT, EVELPIST, HIERAX, PEON

ŞI LIBERIAN († iunie 165)
Biografia Sfântului Iustin
Pagina 40 din 78
Familia sa locuia la Flavia - Neapolis, vechiul Sichem azi Nablus. A fost crescut în
cultura şi tradiţia păgână, primind o formaţie spirituală aleasă. După o odisee pe la mai mulţi
filosofi, Sfântul Iustin, este îndemnat de un bătrân să citească Profeţii, ceea ce îi aduce şi
convertirea la creştinism. Creştinismul este pentru Iustin, "singura filosofie sigură şi
folositoare".41 Iustin merge la Roma, unde dezvoltă o intensă activitate, apologetică, literară şi
misionară. De aici el trimite împăraţilor, senatului şi poporului roman prima sa Apologie, în
favoarea oamenilor de toate nemurile, care sunt pe nedrept urâţi şi persecutaţi şi tot aici
trimite şi a doua Apologie. Tot la Roma se pare că sunt scrise foarte probabil, şi celelalte
lucrări ale sale, în frunte cu "Dialogul cu iudeul Trifon". La Roma intră în conflict cu
filosoful cinic Crescens imoral, ignorant şi fanfaron. Iustin l-a zdrobit pe acest ignorant, care,
îi acuza pe creştini de ateism şi de imoralitate fără să-i cunoască. Înfrânt, Crescens îl denunţă
pe Iustin, care este condamnat la moarte şi executat în anul 165, cu încă alţi şase creştini sub
prefectul Iunius Rusticus. Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică îl
prăznuiesc la 1 iunie.42
„Dialogul cu iudeul Trifon”

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar
între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism.
Căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie
întâi de un stoic. Acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui
Iustin i s-a părut o nebunie. A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care
i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea
mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care,
simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe,
întâlnind un platonician. Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că
există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă
în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul
filosofiei platonice.43
Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita. Aici a
întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia
platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-
41
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie01.htm
42
http://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_Martirul_%C5%9Fi_Filozoful
43
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeţi de limbă greacă, Editura
Pagina 41 din 78
există trupului şi transmigrează, fiind etern şi trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin,
în deplin acord cu Platon. Dacă greşeşte, este pedepsit şi se încarnează într-o fiinţă inferioară,
de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci ştiinţă că a fost pedepsit, cum se mai poate
sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma
pedepsei, după câte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de
vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” . Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă
vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce
folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L
vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?”44
Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primeşte
nemurirea conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea
sufletului este deci rezultatul voinţei lui Dumnezeu. Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai
degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o
flacără în suflet” şi, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeţi şi
pentru prietenii lui Hristos.
Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeţii evrei, ale
căror profeţii au fost împlinite de Creştinism. Iustin va rămâne încredinţat şi va scrie în Prima
apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi,
considerând că cei care au trăit o viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte,
chiar dacă nu au fost conştienţi de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos. Din
acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o revelaţie prin raţiune, având aceeaşi
valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei. Între filosofie şi creştinism există deci o
continuitate.
Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema
transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre
deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de
aceeaşi natură cu Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare. Ele pot supravieţui
doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască
etern şi deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea
sufletelor nu este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin
participare.
Viaţa morală a creştinilor şi suferinţele îndurate pentru credinţa în Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, l-au impresionat mult. «Mie însumi, mărturiseşte el, îmi plăceau învăţăturile lui
44
Ibidem, p. 52.
Pagina 42 din 78
Platon, dar, auzind calomniile despre creştini şi văzând că ei sunt neînfricaţi în faţa morţii şi
faţă de toate cele ce sunt socotite de temut, am înţeles că e cu neputinţă ca ei să trăiască în
răutate şi în iubire de plăceri»45.
A venit la Roma în două rânduri, unde, după 150, se stabileşte până la moartea sa
martirică din iunie 165. Din Actul său martiric, aflăm că Sfântul Iustin a locuit la Roma în
casa unuia numit Martin, lângă băile lui Timotei. Aci a deschis o şcoală de cateheză creştină.
«Şi dacă cineva voia să vină la mine, ne spune el, îi împărtăşeam cuvintele adevărului», adică
îl învăţa principiile religiei creştine. Unul dîntre străluciţii săi elevi a fost Taţian Asirianul.
Vorbind despre activitatea Sfântului Iustin la Roma, istoricul Eusebiu de Cezareea se
exprimă în aceşti termeni:
«În acest timp a ajuns în culmea gloriei Iustin ; în costum de filozof, el predica
cuvântul divin, şi lupta în cărţile sale pentru credinţă».46
Sfântul Iustin însuşi ne spune următoarele despre conflictul lui cu Crescens : «Eu
însumi mă aştept să sufăr din pricina uneltirilor şi să fiu pus în butuci din partea celor pe care
i-am numit, sau de către Crescens, cel iubitor de laudă şi de paradă. Căci nu se cuvine să
numim filozof pe un bărbat, care, vorbind despre noi lucruri pe care nu le cunoaşte, acuză în
public pe creştini ca sunt atei şi necredincioşi, fiind aceasta pentru bucuria şi plăcerea celor
mulţi, care sunt în rătăcire. Căci, dacă ne atacă pe noi, fără să cunoască învăţăturile lui
Hristos, el este foarte neonest şi cu mult mai rău decăt cei simpli, care adesea se păzesc să
discute şi să mărturisească fals despre cele pe care nu le cunosc. Iar dacă le-a citit, el n-a
înţeles măreţia lor, sau dacă, neînţelegându-le, el face aceasta pentru a nu fi bănuit (de a fi
creştin), atunci el este cu mult mai laş şi mai rău, fiind stăpânit de opinia ignorantă şi deşartă,
şi de teamă... Iar dacă cunoaşte (învăţătura noastră), de teama ascultătorilor, nu indrăzneşte să
declare, cum am spus mai înainte, încă se arată nu filozof, (iubitor de înţelepciune), ci iubitor
de slavă, şi nu respectă frumoasa maximă a lui Socrate : «Omul nu trebuie cinstit înaintea
adevărului»47.
Ştirea că Sfântul Iustin a fost victima urii, invidiei, uneltirilor şi calomniilor
filozofului civic Crescens este confirmată şi de istoricul Eusebiu, care se exprimă astfel: «În
acel timp, Iustin despre care am vorbit mai înainte, după ce a prezentat împăraţilor despre
care am vorbit a doua carte (Apologia) în apărarea învăţăturilor noastre, s-a împodobit cu
45
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia întâi în favoarea crestinilor, în „Apologeţi de limbă greacă”,
traducere, introducere, note si indice de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Caciula, Pr. Prof. D. Fecioru,
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 62.
46
Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 105.
47
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, op. cit. , p. 77.
Pagina 43 din 78
dumnezeiescul martiriu, căci filozoful Crescens, care se ambiţionă să ducă viaţa şi traiul celor
ce poartă numele de cinici, puse la cale uneltiri contra lui, şi Iustin, după ce l-a combatut de
mai multe ori în discuţii, în faţa auditorilor, a dobândit în sfârşit răsplata victoriei adevărului
prin martiriul pe care l-a îndurat» .
De asemenea, în Discurs contra grecilor, Tatian Asirianul, urmaşul Sfântului Iustin la
şcoala creştind din Roma, se exprimă despre filozoful Crescens astfel: «Crescens, deci, şi-a
făcut cuibul în marele oraş (Roma)... El, însă, dispreţuind moartea, se temea în mare măsură
de moarte şi a uneltit Împotriva lui Iustin, precum şi a mea, să ne provoace moartea ca ceva
rău, fiindcă Iustin predica adevărul şi numea pe filozofi lacomi şi înşelători».48
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful a suferit martiriul pentru Hristos la Roma, în
timpul domniei împăratului Marcu Aureliu (161-180) şi a coregentului său, Lucius Venus
(161-169), în iunie 165, fiind judecat şi condamnat la moarte de prefectul Romei Iunius
Rusticus (162-167), împreună cu alţi şase creştini şi anume : Hariton, Harit, Evelpist, Hirax,
Peon şi Liberian, numit în versiunea C a actului martiric Valerian.
Iunius Rusticus - consul ordonarius în 162 şi prefectul Romei din 162 până în 168 - a
fost profesorul de filozofie stoic al împăratului Marcu Aureliu şi a avut asupra tânărului
împărat filozof o mare influenţă. Marcu Aureliu, deşi ne-a lăsat pagini de mare frumuseţe
filozofică în lucrarea sa “Către sine însuşi”, în care sunt expuse principiile stoicismului, ura
pe creştini, ca şi profesorul său Iunius Rusticus, pentru faptul că creştinismul avea mari
succese în masele de jos ale poporului, printre care filozofia stoică nu putea pătrunde şi nu
avea nici o înrâurire.
Data exactă a martiriului lor a fost deseori contestată, însă am rămas la anul 165, data
acceptată de cei mai mulţi istorici.
Textul Actului martiric al Sfântului Iustin şi al celor şase martiri care au suferit
împreună cu el, ni s-a păstrat în trei versiuni : versiunea scurta A, bazată pe Codex Parisinu
Graecus 1470, din 890, versiunea mijlocie B, care este cea mai cunoscută şi folosită,
întemeiata pe cel mai vechi manuscris din secolul al VIII-lea (Cambridge, Cant. Adă. 4489),
care reproduce de fapt forma originală a procesului-verbal de judecată a martirilor, luat de
creştini de la tribunalul din Roma, ce prezintă cea mai mare valoare istorică, şi versiunea
lungă C, mai prelucrată şi literară, păstrată de un manuscris al Bibliotecii Sfântului Mormânt
(S. Sepulchri 17), din secolul al XII-lea, alcătuită pentru zidirea moral-spirituală a
credincioşilor.
48
Taţian Asirianul, Discurs către greci, 19, ed. I. C. Th. Otto, în „Corpus Apologetarum christianorum
saeculi secundi”, t. VI, Ienae, 1861, p. 84 apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. p. 43.
Pagina 44 din 78
În timpul judecării, Sfântul Iustin şi cei şase martiri au mărturisit în faţa prefectului
Romei, Iunius Rusticus, că nu adoră zeii, pentru că ei sunt creştini. Mărturisirea Sfântului
Iustin a fost mai lungă şi substanţială, el exprimând pe start învăţăturile fundamentale ale
doctrinei creştine. «Noi, a marturisit Sfântul Iustin, adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre
care credem că este unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi
nevăzută, şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de
profeţi că va veni pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul
învăţăturilor bune».
«Şi eu, om fiind, socotesc cuvintele mete neînsemnate faţă de nemărginirea lui
au prezis profeţii venirea viitoare a Acestuia printre oameni (a lui Hristos)».
Interesant este faptul, din punct de vedere istoric, că creştinismul pătrunsese chiar
printre sclavii casei imperiale. Astfel, Evelpist, sclavul împăratului, a răspuns în aceşti
termeni prefectului Rusticus : «şi eu sunt creştin, fiind eliberat de Hristos, şi împărtăşesc
aceeaşi speranţă prin harul lui Hristos». Atât Evelpist cât şi martirul Peon au mărturisit că au
primit această invăţătură creştină de la «părinţii noştri», ceea ce arată că creştinismul
pătrunsese în masele populare la Roma în secolul al II-lea.
Sfântul Iustin martirul şi filozoful, împreună cu cei şase creştini, au fost condamnaţi
de prefectul Iunius Rusticus la moarte prin decapitare, iar sentinţa s-a executat imediat. Unii
dintre credincioşi au luat în ascuns trupurile lor şi le-au pus într-un loc potrivit, fără să fie
cunoscut autorităţilor romane.
Actul martiric al Sfântului Iustin şi al celor dimpreună cu el este autentic, fiind
aproape în întregime procesul lor verbal de judecată, scris în timpul interogatoriului lor la
Roma. De aceea el are o mare valoare istorică, pentru că autenticitatea lui n-a putut şi nu
poate fi contestată.
Synaxarium Ecclesiae Constant nopolitanae pune pomenirea Sfântului Iustin la 1
iunie, în fiecare an. Tot la 1 iunie pune sărbătoarea Sfântului Iustin şi Bibliotheca
hagiographica Graeca.
*
* *
MARTIRIUL SFINŢILOR MUCENICI IUSTIN, HARITON,

HARIT, EVELPIST, HIERAX, PEON ŞI LIBERIAN
Pagina 45 din 78
(† iunie 165)49
I.
1. În timpul nelegiuiţăilor apărători ai idolatriei, s-au publicat nepioasele porunci
împotriva evlavioşilor creştini în oraşe şi la sate, încât îi sileau să jertfească idolilor celor
zadarnici.
2. Fiind, deci, arestaţi împreună amintiţii sfinţi, au fost aduşi la prefectul Romei cu
numele de Rusticus (162-168).
II.
1. Iar după ce au fost aduşi la scaunul de judecată, Rusticus prefectul a zis lui Iustin :
Mai întâi, crede în zei şi supune-te evlavioşilor împăraţi.
2. Iustin a zis : Este un lucru curat şi nevinovat să credem în cele poruncite de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
3. Rusticus prefectul a zis : Cu ce învăţături te ocupi ? Iustin a răspuns : Am încercat
să învăţ toate ştiinţele, dar m-am oprit la învăţăturile cele adevărate ale creştinilor, deşi ele nu
plac celor atraşi de înşelăciune.
4. Rusticus prefectul a zis : Aşadar îţi plac aceste învăţături, nefericitule ? Iustin a zis :
Da, fiindcă, pentru învăţătura cea adevărată, îi urmez pe creştini. Rusticus prefectul a
întrebat : Care este aceasta învăţătura ?
5. Iustin a zis : «Noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre care credem ca este
unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi nevăzută, şi pe
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeţi că va veni
pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune.
6. Şi eu, om fiind, socotesc cuvintele mele neînsemnate faţă de nemărginirea lui
au prezis profeţii venirea viitoare a Acestuia (a lui Hristos) printre oameni».
III.
1. Rusticus prefectul întreba : Unde vă adunaţi ? Iustin a răspuns Acolo unde vrea
fiecare şi unde poate. Socoteşti, care, ca noi toţi ne adunăm în acelaşi loc ? Nu aşa, fiindcă
Dumnezeul creştinilor nu este mărginit de un loc, ci, nevăzut fiind, umple cerul şi pamântul şi
este pretutindeni adorat şi slăvit de credincioşi.
2. Rusticus prefectul a zis : Spune-mi, unde vă adunaţi sau în ce loc aduni pe ucenicii
49
Pagina 46 din 78
tăi ?
3. Iustin a răspuns : Eu locuiesc aproape de casa unuia numit Martin, lângă băile lui
Timotei, tot timpul de când am venit pentru a doua oară la Roma şi nu cunosc alt loc de
întâlnire decât acolo. Şi dacă cineva voia să vină la mine, îi împărtăşeam cuvintele
adevărului.
4. Rusticus prefectul a zis : Nu cumva, deci, eşti creştin ? Iustin a zis : Da, sunt
creştin.
IV.
1. Rusticus prefectul a zis lui Hariton : şi tu eşti creştin ? Hariton a răspuns : Sunt
creştin din porunca lui Dumnezeu.
2. Rusticus prefectul a zis lui Harit : Tu ce spui, Harit ? Harit a răspuns : Sunt creştin
prin harul lui Dumnezeu.
3. Rusticus prefectul a zis lui Evelpist : iar tu, cine eşti Evelpist ?
Evelpist, sclavul împăratului, a răspuns : şi eu sunt creştin, fiind eliberat de Hristos şi
împărtăşesc aceeaşi speranţă prin harul lui Hristos.
4. Rusticus prefectul a zis lui Hierax : şi tu eşti creştin ? Hierax a spus : Da, sunt
creştin, căci ador şi mă închin Aceluiaşi Dumnezeu.
5. Rusticus prefectul a zis : Iustin v-a făcut pe voi creştini ? Hierax a spus : De mutt
timp am fost creştin şi voi fi.
6. Iar Peon, ridicându-se a spus : şi eu sunt creştin.
Rusticus prefectul a întrebat : Cine v-a învăţat ? Peon a spus : De la parinţii noştri am
primit această frumoasă învăţătură.
7. Evelpist a spus : Într-adevăr, am ascultat cu plăcere învăţăturile lui Iustin, dar eu
am învăţat să fiu creştin de la părinţi.
Rusticus prefectul a întrebat : Unde sunt părinţii tăi ? Evelpist a răspuns : în
Capadocia.
8. Rusticus a zis 1ui Hierax : Parinţii tăi unde sunt ? Iar el a răspuns : Tatăl nostru cel
adevărat este Hristos, şi mama, credinţa în El. Părinţii mei pământeşti au murit, iar eu, fiind
luat cu de-a sila din Iconium, în Frigia, am font adues aici.
9. Rusticus prefectul a zis lui Liberian : Tu ce spui ? Eşti creştin ? Nici tu nu crezi (în
zei) ? Liberian a spus : şi eu sunt creştin. Cinstesc şi ador pe singurul adevăratul Dumnezeu.
V.
1. Prefectul zice lui Iustin : Ascultă, tu cel numit învăţat, care socoteşti că ştii cvartele
adevărului. De vei fi biciuit şi ţi se ve tăia capul, crezi tu că te vei sui la cer ?
Pagina 47 din 78
2. Iustin a spus : Sper că voi avea lăcaşurile Lui, dacă rabd acestea. Căci ştiu că şi
celor ce au vieţuit drept, li se dăruieşte harul dumnezeiesc -până la sfârşitul acestei lumi.
3. Rusticus prefectul a zis : Iţi închipui, deci, că te vei sui la ceruri pentru a primi o
bună răsplata ; Iustin a răspuns : Nu-mi închipui, ci ştiu sigur şi sunt încredinţat.
4. Rusticus prefectul a zis : Să venim, deci, la subiectul de faţă, care este necesar şi se
cere (să-l îndepliniţi). Apropiaţi-vă împreună şi jertfiţi zeilor. Iustin a răspuns : Oricine
gândeşte cu înţelepciune nu cade de la credinţa în nelegiuire.
5. Rusticus prefectul a zis : Dacă nu vă supuneţi, veţi fi chinuiţi fără milă.
6. Iustin a spus : Avem făgăduinţa că fiind chinuiţi pentru Domnul nostru Iisus
Hristos, vom fi mântuiţi. Căci această suferinţă va fi pentru noi mântuire şi îndrăzneală la
înfricoşatul scaun de judecată universală a Domnului şi Mântuitorului nostru.
7. De asemenea, şi ceilalţi martiri au zis : Fă ceea ce voieşti. Căci noi suntem creştini
şi nu jertfim idolilor.
8. Rusticus prefectul a hotărât, spunând : Cei ce n-au voit să jertfească zeilor şi să se
supună poruncii împăratului să fie duşi spre a fi biciuţi şi să li se taie capul, potrivit dreptei
rânduieli a legilor.
VI.
1. Sfinţii mucenici, preamărind pe Dumnezeu, mergând la locul obişnuit, li s-au tăiat
capetele şi au săvârşit mucenicia lor prin mărturisirea Domnului nostru.
2. Unii dintre credincioşi, luând în ascuns trupurile lor, le-au pus într-un loc potrivit,
fiind ei ajutaţi de harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor.
Amin.
3. MARTIRII DE LA LYON
(† august 177)
Un grup numeros de patruzeci şi opt de creştini au suferit martiriul pentru Hristos la

Lugdunum (Lyon), pe valea Ronului, în Galia, la începutul lui august 177, în timpul
împăratului Marcu Aureliu (161-180).
Aflăm cu ocazia persecuţiei pornite contra creştinilor că existau în Galia două
comunităţi creştine înfloritoare, la Vienna (Vienne) şi Lugdunum (Lyon), întemeiate de
creştinii care veniseră sau aveau strânse legături cu cei din Asia proconsulară, a cărei capitală
era orasul Efes, unde a Trăit şi a predicat până la sfârşitul vieţii Sfântul Apostol Ioan, precum
Pagina 48 din 78
şi cu creştinii din Frigia.

Creştinii veniţi pe valea Ronului din cele două provincii ale Asiei Mici au făcut
numeroase convertiri printre locuitorii galo-romani din Lugdunum (Lyon) şi Vienna.
Persecuţia şi suferinţele de tot felul indurate de creştinii de pe valea Ronului din Galia
ne sunt cunoscute dintr-o lungă Scrisoare a Bisericilor din Lugdunum (Lyon) şi Vienna către
Bisericile din Asia şi Frigia, păstrată aproape în întregime de istoricul Eusebiu de Cezareea,
care este singurul nostru izvor.50
Persecuţia a izbucnit la 1 august 177, cu prilejul unor sărbători păgâne date la
Lugdunum (Lyon) unde se întruneau în conferinţa administrativă anuală delegaţii celor trei
Gaul - Concilium trium Galliarum. Ea a pornit mai întâi din partea populaţiei păgâne, care, cu
puţin mai înainte, a prins, a maltratat şi batjocorit un număr de creştini. Proprietarul Galiei, în
calitatea sa de guvernator al celor trei Galii, a ordonat sau a permis arestarea creştinilor. Au
fost puşi la torturi, cum era obiceiul neuman al romanilor, unii sclavi pagâni, care, pentru a
scăpa de torturi, au dat mărturii false contra creştinilor. Creştinii, bărbati şi femei, tineri şi
bătrâni, printre ei tineri copilandri, ca cei doi fraţi, sclava creştină Blandiana şi fratele ei,
Pontiseus, au suferit chinuri ingrozitoare, pentru a fi siliţi să apostazieze de la credinţă.
Autorităţile romane urmăreau mai ales reîntoarcerea creştinilor la religia romană decât să facă
din ei martiri. Unii creştini, într-adevăr, la început s-au lepădat de credinţă, dar apoi şi-au
revenit şi au suferit martiriul împreună cu ceilalţi.
Iată lista martirilor de la Lugdunum (Lyon), păstrată de Sfântul Grigorie de Tours :
Zacharias presbiter, Vettius Epagathus, Macarius, Alcibiades, Silvinas, Primus, Ulpius (aliter
- Alpius), Vitalis, Comaninius, October, Philominus, Geminus, Julia, Albina, Gram, Aemilia,
Posthumiana, Pompeia, Rodanse, Biblis, Quariia, Masterma, Elpenipsa, Sfiamias.
Au fost daţi la fiare : Sancfius diaconius, Maturus, Attalus din Pergam, medicul
Alexandru din Frigia, Pontfeus şi sora lui Blandina (Blandiana), tineri de 15-16 ani.51
Au murit în inchisoare : Arascius, Fotinus, Cornelius, Zatimus, Titus, Zoticus, Iulius,
Aemilia, Gamniie, Pompeia, Alumna, Mamilia, Junta, Trifime, Antonia, fericitul episcop
Potimus şi alţi doi necunoscuţi.
Martirii, cei mai mulţi de origine orientală, din Asia proconsulară şi Frigia, proverreau
din clase sociale diferite. Numele unora ni s-a păstrat în Scrisoarea inserată de Euseblu în
Istoria sa ca : diaconul Sanctus din Vienna, medicul Alexandru, originarr din Frigia, Vettius
Epagathus, galo-roman, de origine nobilă, Maturus, un neofit, Attalus din Pergam, Vivliiada,
50
Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 64.
51
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologia, vol. I, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii
Pagina 49 din 78
care l-a început a renegat, apoi a mărturisit cu curaj pe Hristos, Blandina şi fratele ei,
Pontnous, copilandri încă, de 15 şi 16 ani, care erau sclavi.
A suferit, de asemenea, moarte martirică, după grele torturi, baătrinul episcop de
Lugdunum, Potin, de peste 80 de ani. Foarte slăbit cu trupul şi abia mai respirând, a fost dus
la închisoare şi după două zile şi-a dad sufletul.
Nu se cunoaşte cine este autorul Scrisorii Bisericilor din Lungdunum (Lyon) şi
Vienna către creştinii din Asia proconsulară şi Frigia şi către Biserica Romei. Martirii din
Lyon îşi istorisesc ei înşişi suferinţele şi chinurile îndurate, pentru care merită toată
aprecierea şi admiraţia tuturor creştinilor.
Populaţia locală era reprezentată de câţiva creştini galo-romani ca Vettius Epagathus,
cetăţean roman, pe care Scrisoarea amintită îl prezintă ca «având multă râvnă faţă de
Dumnezeu şi fierbând cu Duhul». S-a pus problema dacă el nu avea legături cu mişcarea
montanistă din Frigia, apărută cel mai devreme în 172, care nu punea probleme de doctrină,
ci era un val de neoprofetism în Biserică.52
Se găsea printre credincioşii din Lyon, în faţa magistratului roman, diaconul Sanctus,
reprezentantul Bisericii din Vienna, care a răspuns la interogatoriu în latîneşte. Tot latineşte a
vorbit şi Attalus din Pergam, cetăţean roman, ceea ce arată că creştinii de origine romană se
exprimau în latineşte'. Înainte de a fi dus la închisoare, Attalus a înconjurat amfiteatrul din
Lyon, purtând o tăbliţă pe care era scris în latineşte :«Acesta este Attalus, creştinul».
Persecuţia creştinilor din Lyon şi Vienna a început din partea populaţiei locale galo-
romane, căci, la sfârşitul domniei împăratului Marcu Aureliu, păgânii au început să se arate
foarte agresivi şi feroci faţă de creştini, care erau calomniaţi şi acuzaţi de tot felul de crime şi
orori. «Am fost alungaţi, scriu creştinii din Lyon şi Vienna, nu numai din case, din băi şi din
pieţe, ci ni s-a interzis să ne arătăm chiar şi în vreun oarecare loc».
Dar creştinii din Lyon şi Vienna au răbdat cu bărbăţie, cum se exprimă ei, «strigăte,
răni, târâri pe jos, jafuri, aruncări cu pietre, închisori şi toate câte şi place să săvârşească unei
mulţimi înfuriate, ca faţă de duşmani şi războinici».
Arestările şi chinurile creştinilor au crescut la 1 august 177, şi în zilele următoare, cu
ocazia sărbătorilor date în cinstea zeiţei Roma şi a împăratului, care constituiau de fapf o
manifestare anuală de lealism politic faţă de puterea Romei şi a Imperiului roman, de la care
creştinii se sustrăgeau şi nu manifestau nici un respect pentru cultul zeitei Roma şi al
împăratului.53
52
Nicolae Corneanu, Patristica mirabila: pagini din literatura primelor veacuri ceştine, Editura
Polirom, Iaşi, 2001, p. 31.
53
*** Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003, p. 83.
Pagina 50 din 78
Legatul imperial - legatos propraetore Augusti, fiind absent din Lyon, intervin
magistraţii oraşului - duumviri iure dicundo şi tribunul celei de a XIII-a cohorte urbane,
staţionaţi la Lyon, care-i supuseră la chinuri şi-i puse la închisoare până la sosirea legatului
imperial.
După sosirea legatului imperial, al cărui name nu-l cunoaştem, a început
interogatoriul crestinilor.
Un număr de zece creştini au apostaziat de la credinţă, dar, cum arestările continuau,
noii arestaţi au completat numărul celor căzuţi de la credinţă . În urmă, însă, şi cei căzuţi de la
credinţă şi-au revenit şi s-au întors în sânul Bisericii, suferind martiriul cu cei care au rezistat
de la început.
În timpul interogatoriului, faptul cel mat grav a fost că sclavii păgâni din serviciul
creştinilor «au mărturisit în mod mincinos că creştinii săvârşesc ospeţe thiestice (manâncă
copii ca Thiest) şi împreunări oedipodeice (ca Oedip) şi câte nu ne sunt îngăduite nici a le
vorbi, nici a le gândi...». Se constată totodată ca anticreştinii, care aveau sclavi, erau de rang
social mare şi posedau cetăţenia romană.
În timpul torturilor, care au continuat câteva zile, creştinii s-au apărat cu demnitate şi
curaj de acuzaţiile nedrepte ale păgânilor. «Sunt creştină, a răspuns sclava Blandina, şi nimic
rău nu se săvârşeşte 1a noi». Iar Vivliada, care, la început, a negat credinţa, şi-a revenit şi a
spus astlel persecutorilor : «Cum ar mânca astfel de oameni copii, cei carora nu le este
îngăduit să mănânce nici sânge de animal necuvântător?». În timpul torturilor, când creştinul
Attalus din Pergam a fost pus pe un scaun de fier înroşit şi a început să se răspândească miros
de carne friptă, s-a adresat astfel în limba latină persecutorilor : «Iată ce înseamnă să mănânci
oameni ; ceea ce faceţi voi. Noi nici nu mâncăm oameni, nici nu facem ceva rău».
În timpul torturilor şi condamnărilor la fiare, aflând guvernatorul Galiei ca Attalus din
Pergam este cetăţean roman, speriat de faptul că trebuie să-l condamne, precum şi de numărul
mare al condamnărilor la moarte care trebuiau să urmeze, s-a adresat împăratului Marco
Aureliu. Răspunsul împaratului, care ştia de existenţa creştinilor, urmează în parte prevederile
rescriptului lui Traian din 111-112. Cei ce mărturisesc credinţa creştină să fie condamnaţi la
moarte, iar cei ce reneagă să fie puşi în libertate.
Rescriptul lui Traian din 111-112 prevedea că creştinii nu trebuie căutaţi» din oficiu.
Dar Mcucu Aureliu a înăsprit legislaţia romană contra creştinilor, lăsând frâu liber urii popo-
rului, introduce sistemul căutării lor din oficiu, se acceptau mărturiile sclavilor contra
stăpânilor, se luau de bune denunţurile anonime şi se dădeau denunţătorilor o parte din averea
creştinilor condamnaţi.
Pagina 51 din 78
După primirea răspunsului împăratului, creştinii care la început apostaziaseră, spre

uimirea păgânilor, s-au întors la credinţă, «încât s-a făcut multă bucurie mamei fecioare»,
adică Bisericii, « fiindcă pe cei ce i-a lepădat ca morţi, i-a reprimit ca vii».
Ultimii care au fost torturaţi şi aruncaţi la fiare, de la care păgânii aşteptau apostazia,
au fost un copilandru de 15 ani, numit Ponticus, şi sora lui, Blandina, o sclavă de 16 ani, care
«se bucura şi se veselea de sfirşitul ei, ca şi cum era chemată la ospăţul de nuntă şi nu spre a
fi aruncată fiarelor». Prin eroismul şi curajul ei, Blandina, această tânără fecioară, arătă
pagânilor cât de nobil este sacrificiul unei dispreţuite sclave, smulgând admiraţia lor, care,
uimiţi, exclamară : «Niciodată la noi n-a suferit o femeie atâtea şi aşa de crude chinuri».54
Au urmat apoi executările. Celor ce posedau cetăţenia romană li s-au tăiat capetele,
iar ceilalţi au fost aruncaţi la fiare. Executarea condamnaţilor a avut loc în amfiteatrul roman
din Lugdunum (Lyon), ale cărui nume sunt situate pe stânca abruptă care domină cartierul
Fourvivre de azi .
Trupurile sfârtecate de fiare ale martirilor şi ale celor decapitaţi au fost expuse în aer
liber şase zile spre batjocura trecătorilor, apoi au fost arse, iar cenuşa lor a fost aruncată în
fluviul Ron, păgânii socotind ca ar putea învinge pe Dumnezeu şi că «martirii vor fi lipsiţi de
o nouă naştere, pentru că, ziceau ei, ca să nu mai aibă speranţa învierii».
Ne mirăm că sub un împărat liberal şi filozof, ca Marcu Aureliu, au putut fi atât de
mulţi martiri. Trebuie să avem în vedere, însă, că civilizaţia greco-romană, sub ilustrul lor
umanist, păstra un fond de cruzime.
Istoricul american J. U. Thompson a negat autenticitatea Scrisorii Bisericilor din
Lugdunum şi Vienna şi realitatea persecuţiei creştinilor de la Lyon în anul 177, sub Marcu
Aureliu, punând martiri de la Lyon sub Valerian (253-268), Aurelian (270-275) sau chiar
Diocleţian (284305). Opinia lui, însă, a fost combătută şi respinsă de toţi istoricii.
J. Colin face din martirii de la Lyon nişte crestini din Galatia, care ar fi suferit
martiriul în Pont, la Sebastopol - Herakleapolis, dar părerea sa a fost temeinic combătută şi
respinsă, de asemenea, de numeroşi istorici.55
Dincolo de orice ipoteze şi opinii, Scrisoarea Bisericilor din Lugdunum şi Vienna este
un document veridic, o «narratio», o istorisire autentică, făcută de creştinii din Lyon, care au
fost martori oculari ai suferinţelor şi chinurilor îngrozitoare suferite la începutul lunii august
177 de fraţii lor. Ea constituie, cum se exprimă isforicul francez J. Zeiller, «unul dintre cele
54
Cristian Bădiliţă, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 101.
55
J. Colin, Martyrs grecs de Lyon ou martyrs galates, în „Antiquite Classique”, XXXIII(1964), p. 108 – 115.
apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, op. cit., p. 58.
Pagina 52 din 78
mai frumoase monumente ale antichităţii creştine, în care povestirea celor mai crude suferinţe
este făcută pe tonul cel mai simplu, dar în care respiră înca toată ardoarea luptei duse din
dragostea faţă de Hristos».... Deşi unii istorici şi patrologi înclină să creadă că Sfântul Irineu
este autorul Scrisorii Bisericii din Lyon şi Vienna, aceasta nu se poate susţine temeinic,
deoarece în 177, Sfântul Irineu, atunci preot al Bisericii din Lyon, a fost trimis ca delegat la
Roma, în problema ereziei montaniste.
Synaxarium Eclesiae Constantinapolitanae menţionează uciderea episcopului Potin la
Lugdunum, la 23 august 177 .56
Bibliotheca hagiographica Greaca aminteste de martirii de la Lugdunum la 2 iunie
177. Episcopul Potiny şi Blandina sunt amintiţi în Bibliotheoa hagiographica Latina la 2
iunie, iar Sfântul Alexandru din Lugdunum, la 22 aprilie 177. Martirologium Hieronymianum
pun amintirea Sfinţilor martiri de la Lugdunum (Lyon) la 2 iunie 177, sub împăratul Marcu
Aureliu.
*
* *
MARTIRII DE LA LYON57
Scrisoarea Bisericilor din Lugdunum (Lyon) şi Vienna (în Galia) către Bisericile din
Asia şi Frigia (martirizaţi la începutul lunii august 177).
Scrisoarea ni s-a pastrat în întregime, în limba greacă de istoricul Eusebiu de Cezareea
(†340), în Istoria sa Bisericească, cartea a V-a, cApostol 1.
La începutul acestei scrisori el face o scurtă introducere, după cum urmează:
1. Galia era, deci, ţara în care s-a stabilit câmpul de luptă al celor arătate. Ea are două
metropole monumente, care întrec pe cele din jur, numite Lugdunum (Lyon) şi Vienna; iar
printre amândouă curge fluviul Ron cu apă multă, care udă toată ţara.
2. Cu privire la martirii de aici, foarte renumitele Biserici din aceste oraşe trimit o
scrisoare Bisericilor din Asia şi Frigia, istorisindu-le cele suferite de ele în modul acesta. Voi
reproduce chiar cuvintele lor.
3. Servii lui Hristos care locuiesc în Lugdunum (Lyon) şi Vienna din Galia (azi
Franţa) către fraţii din Asia şi Frigia, care au aceeaşi credinţă şi speranţă în mântuire : pacea,
harul şi mărirea de la Dumnezeu Tatăl şi de la Iisus Hristos, Domnul nostru.
56
H. Delehaye, col. 917 apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, op. cit., p. 59.
57
Pagina 53 din 78
4. Apoi, după acestea, spunând în continuare altele, ca introducere, ei fac îmceputu1

istorisirii astfel:
Nu suntem în stare să mărturisim cu precizie şi nici nu poate fi descrisă mărimea
persecuţiei de aici, cât de violentă a fost mânia păgânilor contra sfinţilor (creştinilor) şi câte
au suferit fericiţii martiri.
5. Căci protivnicul (diavolul) s-a repezit (contra noastră) cu toată puterea, făcând
începutul venirii lui viitoare, pregătind şi exercitând pe ai săi îmipotriva servilor lui
Dumnezeu, încât am fost alumgaţi nu numai din case, din băi şi din pieţe, ci ni s-a interzis s
ne arătăm chiar în vreun loc anume.
6. Insă harul lui Dumnezeu a luptat şi a apărat pe cei slabi, a ridicat stâlpi puternici
(creştini curajoşi), care prin rabdare să poată atrage asupra lor toată pornirea celui rău şi
aceştia au mers la martiriu, îndurând tot felul de chinuri şi pedepse .
Şi aceste multe chinuri socotindu-le puţine, ei s-au grăbit spre Hristos, arătând cu
adevărat că suferinţele vremii de acum nu sunt vrednice de slava viitoare care va fi
descoperită nouă.
7. Într-adevăr, mai întâi ei au răbdat cu bărbăţie cele născocite de întreaga mulţime,
fără deosebire, strigăte, răniri, târâri pe jos, jafuri, aruncări cu pietre, închisori şi toate câte îi
place să săvârşească unei mulţimi înfuriate, ca faţă de duşmani şi războinici.
8. În sfârşit, sunt adunaţi în for de către străbuni şi de magisitraţii oraşului care aveau
puterea, şi, după ce au fost interogaţi în faţa întregului popor şi ei au mărturisit (ca sunt
creştini), au fost închişi în temniţă până la venirea legatului imperial (guvernatorul Galiei).
9. După aceea, fură chinuiţi în faţa prapretorului, acesta purtându-se faţă de noi cu
toată cruzimea, s-a ridicat Vettius Epagathus, unul dintre fraţi, plin de iubire faţă de
Dumnezeu şi de aproapele, a cărui vieţuire ajunsese la aşa desăvârşire că încă din tinereţe se
învrednicise de lauda adusă preotului Zaharia, căci urma intru toate poruncile şi învăţăturile
Domnului, fiind curat şi grabnic la orice slujire faţă de aproapele, având multă râvnă faţă de
Dumnezeu şi fierbând cu duhul. Deci, astfel fiind el, nu a suportat judecata cea nedreaptă
contra noastră, ci s-a mâniat şi a cerut să fie şi el ascultat, apărând pe fraţi, (spunând) că la ei
nu se afla nici necredinţa în Dumnezeu şi nici vreo nedegiuire.
10. Dar cei din jurul tribunalului au început să strige contra lui (căci el era de neam
mare), iar guvernatorul a respins cererea 1ui, deşi era dreaptă, întrebându-l numai dacă şi el
este creştin ; mărturisind el cu voce foarte tare (că este creştin), a fost şi el arestat în numărul
martirilor, socotit fiind apărătorul - «paracletul» creştinilor, dar el avea ca Mângâietor în sine
Duhul, mai mult decât Zaharia, care s-a arătat prin plinătatea iubirii, luptând el avu
Pagina 54 din 78
bunăvoinţa pentru apărarea fraţilor şi punându-şi sufletul (pentru ei). Căci şi el era ucenic
adevarat al Mielului (Iisus Hristos), urmându-L ori unde mergea.
11. Din acest moment, cei arestaţi s-au împărţit : unii mărturisind lămurit (ca sunt
creşini) şi fiind pregătiţi, au devenit cei dintâi martiri, iar aceştia şi-au împlinit cu toată
bucuria mărturisirea pentru mucenicie, dar alţii s-au arătat nepregătiţi şi neobişnuiţi, ba chiar
slabi, neputând să îndure tăria unei mari lupte. Dintre aceştia, s-au arătat slabi în credinţă
aproape zece la număr. Ei ne-au pricinuit o mare întristare şi nemăsurată durere, şi au slăbit
râvna celor rămaşi nearestaţi ; aceştia deşi sufereau toate grozăviile, au urmat totuşi pe martiri
şi nu i-au părăsit.
12. Atunci noi toţi am fost cuprinşi de o mare teamă pentru nesiguranţa mărturisirii
lor de credinţă, nu temându-ne de pedepsele care ni se dădeau, ci având teama ca cineva să nu
cadă (să apostazieze).
13. Au fost arestaţi, deci, în fiecare zi, cei vrednici, ei completând numărul acelora
(celor căzuţi), încât au fost adunaţi laolaltă creştinii zeloşi din cele două Biserici prin care au
luat fiinţă cele de aici.
14. Au fost arestaţi, însă, şi unii păgâni, servitorii noştri, fiindcă guvernatorul
poruncise în public ca noi toţi să fim cercertaţi. Iar aceştia, din viclenia diavolului, temându-
se de chinurile pe care le-au văzut ca le-au suferit sfinţii (creştinii) şi îndemnaţi la aceasta de
soldaţi, au mărturisit în chip mincinos că noi săvârşim ospeţe thiestice (ne mâncăm copii ca
Thyest) şi împreunări oedipodeice (incestuoase, ca Oedip) şi câte nu ne sunt îngăduite nici a
le vorbi, nici a le gândi, şi nici măcar să credem că oamenii au putut face vreodată asemenea
fapte.
15. Răspândindu-se aceste zvonuri, s-au înfuriat toţi împotriva noastră, încât, dacă
mai înainte unii, datorită rudeniei cu noi, se purtau cu măsura, atunci s-au aprins tare de
mânie şi scrâşneau contra noastră. S-a împlinit astfel cuvântul spus de Domnul ca «va veni
timpul, când tot cel ce vă va ucide pe voi să i se pară că aduce închinare lui Dumnezeu».
16. După aceasta, deci, sfinţii martiri au îndurat chinuri mai presus de orice istorisire,
satana mult dorind ca ei să rostească blasfemii.
17. Toată furia mulţimii, a guvernatorului şi a soldaţilor s-a năpustit peste măsură
asupra diaconului Sanctus din Vienna, asupra lui Matures, de curând botezat, dar luptător
viteaz, asupra lui Afitalus, care a fost toată axa, stâlpul şi temelia creştinilor de aici, şi asupra
Blandinei, prin care Hristos a arătat că cele ce par oamenilor neînsemnate, fără frumuseţe şi
dispreţuite, la Dumnezeu se învrednicesc de mare slavă, prin dragostea faţă de El, care se
arată prin luptă şi nu se laudă în zadar.
Pagina 55 din 78
18. Căci noi toţi temându-ne, ca şi stăpâna ei după trup, care era şi ea o luptătoare
între martiri, că, fiind chinuită, ea nu va putea avea curajul să mărturisească (pe Hristos), din
cauza slăbiciunii trupului ei, Blandina a împlinit aceasta cu atâta tărie, încât cei ce o chinuiau
s-au descurajat şi schimbându-se unii pe alţii o chinnuau în tot chipul, de dimineaţa până
seara; char ei inşişi s-au declarat învinşi, nemai având ce să-i mai facă, şi se mirau ca mai
poate să respire, întreg trupul ei fiind de jur împrejur sfâşiat şi deschis de lovituri, mărturisind
ei că un singur chin de felul acesta era de ajuns pentru ca ea să-şi dea sufletul, şi nu era
nevoie de asemenea şi de atât de multe chinuri.
19. Dar fericita (Blandiana) ca un viteaz atlet îşi reînvia puterile prin mărturisire, iar
reluarea acesteia era pentru ea repaus şi alinare pentru cele suferite, spunând : «Sunt creştină
şi nimic rău nu se săvârşeşte de noi».
20. iar Sanctus, rabdând şi el vitejeşte mai presus de fire şi de orice om, toate caznele
oamenilor nelegiuiţi, sperând că prin durata şi mărimea chinurilor să audă de la el ceva ce nu
se cuvine (pentru un creştin), e1 a rezistat cu atâta tărie, încât nu şi-a spus nici numele, nici
neamul, nici oraşul de unde era, nici dacă e sclav sau liber, ci la toate întrebările a răspuns în
limba latină : Sunt creştin. Aceasta a marturisit el de fiecare dată în loc de nume, în loc de
neam, în loc de orice, iar alt cuvânt n-au auzit de la el păgânii.
21. Din cauza aceasta, s-a produs marea pornire a guvernatorului şi a chinuitorilor
contra lui, încât, nemai-avînd ce să-i mai facă, în cele din urmă, i-au pus plăci înroşite de
aramă pe părţile cele mai plăpânde ale trupului.
22. Şi acestea ardeau, iar el a rămas neclintit, neînfrânt şi statornic în mărturisirea lui,
fiind răcorit şi întărit de izvorul cel ceresc al apei vieţii, care tâşnea din coasta lui Hristos.
23. Iar trupul său era mărturia celor suferite, fiind în întregime rani şi vânătaie, şi
sfâşiat atât de mult, încât pierduse înfătişarea omenească exterioară; dar în el pătimind
Hristos, el săvârşea mari minuni, zăvorând pe protivnicul (diavolul), arătând celorlalţi pildă
că nimic nu e de temut, unde este dragostea Tatălui, şi nimic dureros, unde se află slava lui
Hristos.
24. După câteva zile, începând nelegiuiţii să-l chinuie iarăşi pe martir, şi socotind ei
că, având el părţile trupului mutilate şi arse, l-ar învinge, davă aceste pedepse s-ar mări, căci
el nu mai putea suferi nici macar atingerea mâinilor, sau că, dacă ar muri el de chinuri, ar
intra frica în ceilalţi, sunt numai că nu s-a întâmplat nimic din acestea cu el, ci, contrar
oricărei aşteptări omeneşti, s-a refăcut şi s-a îndreptat prin chinurile de pe urrmă, şi a primit
înfăţişarea de mai înainte şi putinţa folosirii membrelor, încât a doua lui chinuire a fost pentru
el, prin harul lui Hristos, nu pedeapsă, ci vindecare.
Pagina 56 din 78
25. Iar pe oarecare femeie (numită) Vivliada, una din cele ce au tăgăduit (ca sunt
creştine), diavolul părând ca a şi înghiţit-o, voind să fie judecată şi pentru blasfemie, a adus-o
spre a fi chinuită, pentru a o sili să spună despre noi, fiindcă era slabă şi fără curaj, minciuni
nelegiuite.
26. Dar, în timpul chinuirii, şi-a revenit şi, ca să spunem astfel, ea s-a trezit ca dintr-
un somn adânc, amintindu-şi prin pedeapsa cea vrednică de pedeapsa cea veşnică din (focul)
Gheenei, şi a răspuns de-a dreptul blasfemiatorilor, spunând : «Cum ar mânca astfel de
oameni copii, ei cărora nu le este îngăduit să mănânce nici sânge de animal necuvântător ?».
Şi din acest moment ea a mărturisit că este creştină şi a fost trecută în grupul martirilor.
27. Chinurile tiranilor fuseseră zădărnicite de Hristos, datorită răbdării fericiţilor
(martiri), diavolul a pus la cale multe uneltiri, anume închiderile în temniţă, în întuneric şi în
locul cel mai îngrozitor, şi punerea picioarelor în butuci, ele fiind strânse până la a cincea
gaură, şi câte grozăvii, câte obişnuiau slujitorii înfuriaţi, inspiraţi de diavolul, spre a le aplica
celor închişi. Astfel, mulţi au murit sufocaţi în inchisoare, atâţia cât a voit Dumnezeu să-şi
dea sufletul, arătând slavaLui.
28. Unii ditre cei ce au fost chinuiţi cu cruzime, încât se putea ca nici dându-li-se toată
îngrijirea, nu vor mai putea trăi, au rămas în închisoare, dar, deşi au fost lipsiţi de ajutorul
oamenilor, s-au făcut sănătoşi de Domnul, şi, întărindu-se cu trupul şi sufletul, încurajau şi
mângâiau pe cei alţii.
29. Chiar fericitul Fotin, care i s-a încmedinţat păstorirea episcopiei
Lugdunumului(Lyon), fiind în viaţă de mai mult de şaptzeci de ani şi foarte slăbit cu trupul şi
abia mai respirând, din cauza slăbiciunii trupeşti pe care o avea, întărinduli-se prin râvna
duhului de dorinţa lui pentru mucenicie, a fost ţinut şi el la tribunal, deşi era slăbit cu trupul
de vârsta şi de boală, abia mai rămânând sufletul în el, ca prin mucenicia lui să biruie Hristos.
30. După ce acesta a fost adus de catre, soldaţi la tribunal, însoţit de magistraţii care
deţineau puterea şi de toată mulţimea, toţi au strigat, ca şi cum el ar fi fost Hristos, a făcut
mărturisirea cea bună.
31. Dar cînd a fost întrebat de guvernator, cine este Dumnezeul creştinilor, el a
răspuns : «De vei fi vrednic, vei cunoaşte».
Atunci a fost ţinut fără milă şi a suferit multe răni, cei din apropiere lovindu-l tot
timpul cu pumnii şi cu picioarele, fără respect pentru vârsta lui, iar cei de mai departe
aruncând asupra lui ce aveau fiecare în mâini, socotind toţi că ar fi o greşală şi o nelegiuire,
dacă cineva s-ar abţine să-l necinstească, crezând ei că ar răzbuna astfel pe zeii lor. Şi, abia
mai respirând, l-au aruncat în închisoare, iar după două zile şi-a dat sufletul.
Pagina 57 din 78
32. Atunci s-a împlinit marea rânduială a lui Dumnezeu şi s-a arătat nemărginita
milositivire a lui Iisus, fapt întâmplat rar în comunitatea noastră, care n-a fost părăsită de
ajutorul lui Hristos.
33. Căci aceia care la prima arestare au negat (că sunt creştini) au fost şi ei întăriţi,
având parte de chinuri, astfel tăgăduirea (crdinţei) nu le-a fost lor în acel timp de nici un
folos.
Iar cei ce au mărturisit ceea ce erau au fost închişi ca creştini, nici să li se mai aducă
nici o altă învinuire ; însă, cei ce au negat, fiind deci acuzati ca ucigaşi şi făcători de rele, au
fost îndoit pedepsiţi decât ceilalţi (cei rămaşi creştini).
34. Întrtr-adevăr, bucuria muceniciei, spenanţa celor făgăduite, dragostea de Hristos şi
Duhul Tatălui îi uşurau pe aceia de chinuri, dar pe aceştia (care s-au lepădat de credinţă)
conştiinţa îi mustră puternic, încât,ei erau recunoscuţi de toţi ceilalţi după mersul şi
înfăţişarea lor.
35. Căci, într-adevăr, cei ce au mărturisit mergeau veseli, feţele lor fiind pline de slavă
şi multă bucurie, iar lanţurile îi înconjurau ca o podoabă frumoasă, aşa precum sunt marginile
brodate cu aur ale rochiei unei mirese gătit de nuntă, răspândind tatodată mireasma lui Hris-
tos, încât unora li se părea că ei sunt unşi cu parfum frumos mirositor.
Dar , cei ce au negat (ca sunt creştini) mergeau cu ochii plecaţi, umiliţi, schimbaţi la
înfăţişare şi plini de toată ruşinea ; pe lângă aceasta erau batjocoriţi de păgâni ca înşelăori şi
lipsiţi de curaj şi acuzaţi de crime omeneşti, pierzând numele lor cel cinstit, slăvit şi dătător
de viaţă. Ceilalţi, văzînd aceasta, s-au întărit, încât cei care au mai fost arestaţi au mărturisit
fără şovăire, nemaiavând gândul diavolului.
36. (Spunind ei pe lângă acestea şi altele, în urmă, adaugă îndată):
Aşadar, după aceste suferinţe, sfârşitul muceniciei lor s-a împărţit în tot felul. Căci,
împletind fiecare o coroană din diferite culori şi cu tot felul de flori, au adus-o Tatălui. Se
cuvenea deci, ca atleţii cei viteji, care au suferit tot felul de lupte şi au biruit cu strălucire să
primească cununa cea mare a nemuririi.
37. Maturus, Sanctus, Blandina şi Attalus au fost daţi fiarelor în amfiteatru, spre a fi
distracţia comună a păgânilor fără milă, cu prilejul zilei de lupte cu fiarele, aleasă din cauza
noastră.
38. Matures şi Sanctus au fost supuşi din nou în amfiteatru la tot felul de chinuri, şi,
ca şi cum n-ar fi suferit chiar nimic mai înainte, dar, mai ales, fiindcă biruiseră deja pe
protivnic, în mai multe chipuri, având să dea lupta pentru cununa însăşi, au suferit din nou
loviturile de bice, obişnuite acolo, sfâşierile fiarelor sălbatice şi toate câte un popor înfuriat le
Pagina 58 din 78
striga şi le poruncea, iar la urma tuturora punerea pe scaunul de fier înroşit, de pe care
trupurile lor arse răspândeau un miros de carne friptă.
39. Dar nici aşa nu s-au liniştit aceştia (păgânii), ci încă şi mai mult s-au înfuriat,
voind să învingă răbdarea lor ; însă, ca şi la început, ei n-au auzit de la Sanctus nimic altceva
decât cuvântul mărturisirii (că e creştin), pe care s-a obişnuit să-l spună.
40. Deci acestora, fiindcă după o atât de mare şi îndelungată luptă, mai aveau încă
sufletul în ei, li s-a tăiat capul, făcându-se ei în ziua aceea privelişte (mulţimii), în locul
diferitelor lupte.
41. Iar Blandina, fiind spânzurată pe un stâlp, a fost oferită ca hrană fiarelor, sau,
pentru ca luptătorii, privind-o răstignită în forma crucii şi auzindu-o făcând neîncetată
rugăciune cu voce mare, să se încurajeze, văzând ei în luptă, cu ochii trupeşti, în sora lor, pe
Cel ce s-a răstignit pentru ei (pe Hristos), ca să convingă pe cei credincioşi în El, că cel ce
pătimeşte pentru slava lui Hristos are părtăşie cu Dumnezeu Cel viu.
42. Dar fiindcă nici una dintre fiare nu s-a atins atunci de ea, fiind dezlegată de pe
stâlp, a fost dusă din nou la închisoare şi amânată pentru o nouă luptă, pentru ca, biruind prin
multe lupte să aducă şarpelui celui amăgitor (diavolului) osândirea veşnică; Iar ea, cea mică,
cea slabă şi dispreţuită, care a îmbrăcat pe Hristos, atletul cel mare şi neînvins, să încurajeze
pe fraţi, învingând în multe chipuri pe protivnic (diavol), încoronându-se prin luptă cu cununa
nemuririi.
43. Attalus, fiind şi el cerut cu stăruinţă de mulţime (căci era cunoscut) a intrat ca un
luptător pregătit, având conştiinta curată, pentru că era într-adevăr instruit în învăţătura
creştină şi a fost totdeauna la noi mărturisitorul adevărului.
44. Şi fiind adus, a înconjurat amfiteatrul, purtând o tabliţă pe care era scris latineşte :
Acesta este Attalus, creştinul, iar poporul, aprinzându-se tare contra lui, aflând guvernatorul
că este roman, a poruncit să fie dus la închisoare, unde se aflau ceilalţi, a scris despre ei
împăratului şi aştepta hotărârea acestuia.
45. Iar timpul de aşteptare n-a fost pentru ei nici spre lenevire, nici neroditor, ci, prin
răbdarea lor, s-a arătat mila cea nemăsurată a lui Hristos ; căci prim cei vii, cei morţi au
înviat, iar martirii au iertat pe cei ce nu au mărturisit (credinţa) încât s-a făcut multă bucurie
mamei fecioare (Bisericii), fiindcă, pe cei ce i-a lepădat ca morţi, i-a reprimit ca vii.
46. Căci prin aceia (prin cei vii), cei mai mulţi din cei ce negaseră (că sunt creştini) şi-
au revenit, s-au renăscut, s-au înflăcărat şi au învăţat să mărturisească, încât, înviind din nou
şi întărindu-se, s-au prezentat la scaunul de judecată, îndreptaţi fiind de Dumnezeu Cel
iertător, care nu vrea moartea păcătosului, ci (întoarcerea lui) spre pocăinţă, ca să fie
Pagina 59 din 78
interogaţi din nou.

47. A răspuns, deci, împăratul (Marcu Aureliu) (161-180), ca cei ce au mărturisit (ca
sunt creştini) să fie chinuiţi, iar cei ce vor nega să fie eliberaţi. Iar începând să se celebreze
sărbătoarea ţării de aici (deoarece la aceasta venea mulţime mare de oameni, dintre toate
neamurile), au fost aduşi la scaunul de judecată, ca la o reprezentaţie teatrală, şi fericiţii
(martiri), spre a face plăcere mulţimilor. De aceea (guvernatorul) i-a judecat din nou, şi celor
care au arătat că au cetăţenia romană, li s-au taiat capetele, iar pe ceilalţi i-a trimis la fiare.
48. Iar Hristos a fost preamărit cu putere de cei ce au tăgăduit la început, căci atunci ei
au mărturisit (că sunt creştini), împotriva aşteptării păgânilor. Aceştia au fost judecaţi aparte,
ca şi cum ei vor putea fi eliberaţi, dar, mărturisind, au fost adăugaţi la grupul martirilor. Au
rămas, însa, în afară (necercetaţi), cei care n-au avut niciodata vreo urmă de credinţă, nici
înţelesul hainei de nuntă, nici cunoaştera fricii de Dumnemeu, adică fiii pierzării, aceia care şi
prin împotrivirea lor, blesteamă calea (vieţii).
49.Iar toţi ceilalţi au rămas în Biserică. Şi fiind ei interogaţi, un oarecare Alexandru,
frigian de ream, medic prin ştiinţă, care a petrecut mulţi ani în Galia, cunoscut aproape de toţi
pentru dragostea lui faţă de Dumnezeu şi pentru îndrăzneala cuvântului (căci nu era lipsit de
har apostolic), find de faţă la scaunul de judecată şi îndemnându-i pe aceştia prin semme de
aprobare la mărturisire, ca şi cum i-ar naşte din nou în dureri , a fost văzut de cei din jurul
scaunului de judecată.
50. Înfuriindu-se mulţimile pentru faptul că cei ce negaseră mai înainte, acum au
mănturisit (că sunt creştini), au strigat împotriva lui Alexandru că el a făcut aceasta. Iar
guvernatorul i-a poruncit să se infăţişeze, şi, întrebându-l cine este, spunând ca el este
«creştin», s-a înfuriat şi l-a condamnat la fiare, iar a doua zi a intrat împreună cu Attalus (în
amfiteatru). Căci şi pe Attalus, pentru a plăcea mulţimii, guvernatorul l-a condamnat din nou
la fiare.
51. Iar ei, trecând în amfiteatru prin toate instrumentele născocite pentru chinuri, au
îndurat lupta cea mare şi, la sfârşit, li s-au tăiat capetele. În tot acest timp, Alexandru nici n-a
gemut, nici n-a murmurat, ci vorbea în inima sa cu Dumnezeu.
52. Iar Attalus, când a fost pus pe scaunul de fier înroşit, îndată ce s-a răspândit miros
de carne friptă din trupul lui, a zis către mulţime, în limba latină :«Iată ce înseamnă să
mănânci oameni, ceea ce faceţi voi. Noi nici nu mâncăm oameni şi nici nu facem ceva rău».
Fiind întrebat, ce nume are Dumnezeu, el a răspuns : «Dumnezeu nu are nume, ca omul».
53. După toate acestea, în ultima zi a luptei cu fiare1e, Blandina a fost adusă din nou
împreună cu Ponticus (fratele ei), un copil de cincisptrezece ani. Dela ei au fost duşi în
Pagina 60 din 78
fiecare zi să vadă chinurile celorlalţi, ca să-i silească să jure pe idolii lor, pentru că ei s-au
împotrivit cu statornicie şi i-au luat în râs pe cei ce stăruiau ca ei să se lepede de credinţa
(creştină), s-a înfuriat mulţimea contra lor, fără să-i fie milă de vârsta copilului şi nici să se
ruşineze de tânăra fecioară.
54. I-au supus pe ei la toate grozăviile şi i-au trecut prin tot felul de chinuri, silindu-i
pe rând să jure pe zei, dar n-au reuşit să facă aceasta. Caci Ponticus era într-adevăr încurajat
şi întărit de sora sa încât şi păgânii au văzut că ea este aceea care-l îndeamnă şi-l întăreşte ;
iar el, rabdând cu vitejie toate chinurile, şi-a dat sufletul.
55. Iar fericita Blandina, cea din urmă dîntre toţi, întocmai ca o mamă vitează care-şi
îndeamnă copiii (la luptă) şi i-a dus victorioşi în faţa împăratului, trecând şi ea prin toate
luptele copiilor, s-a grăbit spre aceştia, bucurându-se şi veselindu-se de sfârşitul ei, ca şi cum
era chemată la ospăţul de nuntă nu spre a fi aruncată fiarelor.
56. După biciuiri, după fiare şi grătar, la urmă, fiind pusă într-o plasă, a fost aruncată
unui taur şi, fiind asvârlită în sus de mai multe ori de animal, ea n-a simţit nimic din cele
întâmplate, având speranţa şi aşteptarea celor crezute şi vorbirea cu Hristos ; apoi i s-a tăiat şi
ei capul. Păgînii înşişi au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit o femeie atâtea şi aşa de
crude chinuri.
57. Dar nici aşa nu s-a săturat furia şi cruzimea lor faţă de sfinţi (creştini). Căci aceste
triburi sălbatice şi barbare, erau neîncetat tulburate de fiara cea îngrozitoare (diavolul), încât
mânia lor a pus din nou o stăpânire deosebită asupra trupurilor (martirilor).
58. Ei nu s-au ruşinat, văzând ca au fost învinşi, pentru că nu au o judecată
omemească, ci mai mult s-a aprins mânia lor, ca la o fiara ; iar guvernatorul şi poporul arătau
faţă de noi aceeaşi nedreaptă ură, ca să se plinească Scriptura : «Cel nelegiuit să mai facă
nelegiuiri, iar cel drept să fie şi mai drept» (Dan. 12, 10 ; Apoc. 22, 11).
59. Într-adevăr, pe cei ce au murit sufocaţi în închisoare, i-au aruncat la câini,
păzindu-i cu grijă noaptea şi ziua ca să nu fie cineva înmormântat de noi ; au expus atunci la
vedere şi resturile rămase de la flare şi de la foc, fie bucăţile sfâşiate, fie resturile arse ; iar
capetele celorlalţi, împreună cu trupurile lor sfârtecate, lăsate, de asememea, neîngropate, le-
au pazit cu gardă de soldaţi zile de-a rândul.
60. Şi unii murmurau şi scrâşneau din dinţi contra acestor resturi, căutând să
primească de la ei vreo pedeapsă şi mai mare; alţii, însă, râdeau şi-şi băteau joc, mărind
totodată pe idolii lor, care au adus martirilor această pedeapăa ; alţii mai măsuraţi, părând
întrucâtva că suferă împreună cu ei, ocărau, zicând : «Unde este Dumnezeul lor şi la ce le-a
servit religia pe care au preferat-o în locul vieţii lor ?».
Pagina 61 din 78
61. La ei se afla această deosebire de păreri, dar noi ne aflam într-o mare durere,
pentru că nu puteam să îngropăm în pământ trupurile martirilor. Căci nici noaptea nu ne
servea la aceasta, nici banii nu-i ispiteau (pe soldaţi); nici rugăminţile noastre nu-i înduioşau,
păzindu-i în tot chipul, ca şi cum ar dobândi un mare câştig, lăsându-i fără mormânt.
62.(Pe lângă acestea, dupii altele, ei spun următoarele):
Aşadar, trupurile martirilor au fost batjocorite în tot chipul şi lăsate în aer liber zile şi,
după aceea, fiind arse şi prefăcute în cenuşă, aceasta a fost aruncată de nelegiuiţi în fluviul
Ron, care curge prin apropiere, ca să nu mai rămână nici un rest din ele pe pământ.
63. Ei au făcut aceasta, socotind că ar putea învinge pe Dumnezeu şi că martirii vor fi
lipsiţi de o nouă naştere, pentru că, ziceau ei, «să nu mai aibă speranţa învierii, datorită căreia
erau convinşi că introduc la noi o credinţă străină şi nouă, dispreţuiesc chinurile şi sunt gata
să meargă la moarte cu bucurie ; să vedem acum dacă vor învia şi dacă Dumnezeul lor poate
să-i ajute să scape din mâinile noastre».
II.
Eusebiu continuă astfel:
1. Acestea şi cele arătate către împăratul despre care am vorbit (Marcu Aureliu), s-au
întâmplat Bisericii lui Hristos, după care trebuie să judecăm cu mintea şi cele săvârşite în
celelalte provincii (ale Imperiului). Dintre acestea, se cuvine să arătăm din aceeaşi scrisoare
şi câteva părţi prin care se dăruie bunătatea şi iubirea de oameni a martirilor arătaţi, cu
propriile lor cuvinte.
2. Aceşti martiri au devenit în cea mai mare măsură următorii şi imitatorii lui Hristos,
cel care «fiind în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi întocmai cu El» (Filip. 2, 6),
dar, deşi se aflau în aşa de mare slavă, mărturisind (că sunt creştini) nu o dată, nici de două
ori, ci de multe ori, fură sfâşiaţi de fiare şi având în jurul trupului arsuri, semne şi răni, nu
numai că nu s-au numit pe ei înşişi martiri, ci nu ne-au îngăduit nici nouă să ne adresăm lor
cu acest nume, ci, dacă vreodată cineva dintre noi îi numea astfel prin scris sau prin cuvînt, ei
ne mustrau cu asprime.
3. Căci ei dădeau cu bucurie numele de martir lui Hristos, credinciosului şi
adevăratului mărturisitor, Cel dintâi născut din morţi şi începătorul vieţii în Dumnezeu. Şi,
amintind de martirii care şi-au dat sufletul prin chinuri, ziceau : «Aceia sunt, într-adevăr,
martiri, pe care Hristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea
mucenicia lor, iar noi suntem mărturisitori mici şi smeriţi».
Cu lacrimi rugau ei pe fraţi, având nevoie ca aceştia să facă rugăciuni necontenite
pentru sfârşitul lor.
Pagina 62 din 78
4. Ei arătau prin fapte puterea mărturisirii lor, având multă îndrăzneală faţă de păgâni,
făceau cunoscută buna lor purtare prin rabdare, curaj şi statornicie şi se lipseau să primească
de la fraţi numele de martiri, plini de frica de Dumnezeu.
5. Şi îndată după câteva fapte arătate pe scurt, ei spun:
Se smereau pe ei înşişi sub mâna cea puternică a lui Dumnezeu, prin care sunt înălţaţi
acum cu putere; atunci ei au apărat pe toţi, dar n-au condamnat pe nimeni ; au dezlegat pe toţi
şi n-au legat pe nimeni ; iar pentru cei ce i-au făcut să sufere chinuri grozave, s-au rugat ca
Ştefan martirul de desăvârşit : « Doamne, nu le socoti lor păcatul acela». Căci dacă el se ruga
pentru cei ce-l ucideau cu pietre, cu atât mai mult s-a rugat pentru fraţi.
6. Şi îndată, după altele, ei spun : Aceasta a fost şi lupta lor cea mare împotriva
diavolului ; prin dragoste adevărată de fraţi, ca pe cea ce fuseseră înghiţiţi, pe care fiara îi
socotea mai înainte căzuţi, să-i dea afară vii. Ei nu se lăudau împotriva celor căzuţi, ci, din
cele ce aveau din belşug, ajutau pe cei săraci, având faţă de ei iubire de mamă, vărsând multe
lacrimi pentru ei către Tatăl.
7. Ei au cerut viaţa şi li s-a dat şi au împărtăşit-o şi celor de aproape, care s-au întors
spre Dumnezeu intre toate biruitori. Iubind totdeauna pacea şi dăruind totdeauna pacea, ei au
plecat în pace la Dumnnezeu, fără să lase mamei (Bisericii) suferinţă, nici dezbinare şi război
între fraţi, ci bucurie, pace, înţelegere şi iubire.
8.Este folositor sa se arate acestea şi cele privitoare la dragostea fericiţilor martiri faţă
de cei căzuţi dintre fraţi, din cauza purtării neomeneşti şi nemiloase a celor ce s-au arătat
după acestea făra îndurare faţă de membrii lui Hristos.
4. SFINŢII SCILITANI
(17 iulie 180)
La 17 iulie 180, au suferit mucenicia pentru Hristos la Cartagina, în Africa, sub

împăratul Comod (180-192), în timpul celui de al doilea consulat al lui Claudianus, cei
doisprezece martiri scilitani, numiţi aşa după cetatea Scilli sau Scillium, din Numidia
proconsulară, de unde erau originari, fiind judecaţi şi condamnaţi la moarte prin decapitare de
proconsulul P. Vigellius Saturninus, care-şi avea reşedinţa la Cartagina. Tertulian se exprimă
astfel despre proconsulul Africei, Saturninus: «Acesta a fost primul care a folosit sabia contra
noastră». Într-adevăr, cei doisprezece creştini din Scillium au fost primiţi martiri în Africa.
Actul martiric ne-a păstrat numele lor, care sunt următoarele : Speratus, Nartzalus, Citttinus,
Pagina 63 din 78
Donata, Secunda, Vestia, Veturius, Felix, Aquilinus, Laetantius, Januaria şi Generosa.

Nu s-a reuşit până în prezent să se precizeze localizarea cetăţii Scillium din Numidia.
Actul martirilor scilitani este cel mai vechi document de limbă latină creştină.
Unii istorici sunt de părere că Actul martiric al Sfinţilor scilitani a constituit o
introducere la Acta Cypriani († 14 septembrie 258). F. Corsaro a emis ipoteza că textul
original al martirilor din Scillium, cuprindea numai şase martiri, iar ceilalţi şase au fost
adăugaţi din martirologiul de la Cartagina.58
H. Karpp crede, de asemenea, că au fost două grupe de martiri, al doilea grup fiind
adăugat în Acta Sanctorum Scillitanorum ca făcând parte din aceeaşi arie şi perioadă de timp.
Asemenea ipoteze nu sunt necesare, deoarece cei doisprezece martiri sunt menţionaţi
în sentinţa finală a proconsulului P. Vigellius Saturninus, păstrată în Actul lor martiric.
Cei doisprezece martiri, au fost introduşi în secretariat - in secretario, adică în sala de
şedinţe a tribunalului din Scillium, la 17 iulie 180, spre a fi audiaţi şi judecaţi. Judecata şi
condamnarea Sfinţilor scilitani s-a făcut în aceeaşi zi, deşi proconsulul P. Vigellius
Saturninus le-a propus un răgaz de treizeci de zile spre a se răzgândi. Dar Speratus, purtătorul
lor de cuvânt, a răspuns cu îndrăzneală lui Saturninus : «Într-o chestiune atât de dreaptă, nu
este nevoie de gândire».
Din actul lor martiric mai aflăm că ei aveau cu ei, într-o lădiţă, cărţile Vechiului şi
Noului Testament. Astfel, când proconsulul R. Vigellius Saturninus i-a întrebat : «Ce lucruri
se află în lădiţa voastră?», Speratus a răspuns : «Carţile Sfinte şi Scrisorile lui Pavel, un
bărbat drept».
Este cea dintâi menţiune, din care aflăm că din a doua jumătate a secolului al II-lea,
creştinii de limbă latină din provinciile Imperiului roman se aflau în posesia primei versiuni a
traducerii Sfintei Scripturi în latineşte - Afra, care se folosea în bisericile din provincia
romană Africa, sau poate Itala.
Cei doisprezece martiri scilitani, fiind cetăţeni romani, au fost condamnaţi la moarte
prin decapitare, în ziua de 17 iulie 180, sentinţa fiind citită de pe o tăbliţă de proconsulul P.
Vigellius Saturninus. Martirii au zis : «Mulţumim lui Dumnezeu... Astăzi suntem martiri în
ceruri». Apoi, proconsulul Saturninus a poruncit şi crainicilor să citească sentinţa de
condamnare la moarte a martirilor, care este aceasta : «Am poruncit să fie duşi la moarte
Speratus, Nartzalus, Cittinus, Veturius, Felix, Aquilinus, Lactantius, Januaria, Generosa,
Vestia, Donata, Secunda». Sentinţa a fost executată în aceeaşi zi.
Precum se vede, şapte dintre martiri erau tineri sau bărbaţi mai în vârstă, şi cinci erau
58
Drd. Ştefan Alexe, Viaţa creştină după bărbaţii apostolici, în „Studii teologice”, VII(1955), nr. 3-4, p.226.
Pagina 64 din 78
tinere fecioare sau femei, care s-au încoronat cu martiriul şi s-au învrednicit de cununa cea
neveştejită a nemuririi şi vieţii veşnice.
Acta Sanctorum Scillitanorum este cel mai vechi act martiric autentic în limba latină.
Ele păstrează în întregime forma primară a procesului-verbal de judecată, copiate de creştini
de la tribunalul din Cartagina, în Africa. De aceea autenticitatea lor n-a fost contestată până
azi de nici un istoric, oricât de exigent ar fi fost. În acelaşi timp, ele au şi o mare valoare
filologică şi literară, fiind cel dintâi monument de limbă latină creştină.
Martyrologium Hieronymianum pune pomenirea Sfinţilor mucenici scilitani la 17
iulie, Bibliotheca hagiographica Graeca, la 17 iulie, iar Bibliotheca hagiographica Latina, la
14 iulie, dată care este greşită.
*
* *
MARTIRIUL SFINŢILOR SCILITANI59

(17 iulie 180)
PRIMUL DOCUMENT CREŞTIN DE LIMBĂ LATINĂ
1. La Cartagina, în timpul celui de al doilea consulat al lui Claudianus, cu 16 zile

înaintea calendelor lui august (17 iulie), fiind introduşi în sala de şedinţe (în secretariat),
Speratus, Nartzalus, Cittinus, Donata, Secunda şi Vestia, proconsulul Saturninus a zis : Puteţi
dobândi iertarea stăpâmului nostru împăratul (Comod 180-192), dacă vă întoarceţi la gândirea
cea bună.
2. Speratus a zis : N-am făcut rău niciodată, nici n-am săvârşit vreo nedreptate ; n-am
blestemat niciodată, ci, rău primiţi, am mulţumit, pentru că respectam pe împăratul nostru.
3. Saturninus proconsulul a zis : şi noi suntem credincioşi, iar religia noastră este
simplă, jurăm pe soarta stăpânului nostru, împăratul, şi ne rugăm pentru sănătatea lui, ceea ce
trebuie să faceţi şi voi.
4. Speratus a zis : De vei îngădui ca urechile tale să mă asculte în linişte, spun taina
(credinţei) celei simple.
59
Pagina 65 din 78
5. Saturninus a zis : Nu voi lăsa urechile noastre (să audă) de la tine că începi să spui
lucruri rele despre cele sfinte ale noastre ; ci mai degrabă jură pe divinitatea stăpânului nostru
împăratul.
6. Speratus a zis : Eu nu cunosc împărăţia acestei lumi ; ci servesc mai ales acelui
Dumnezeu, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă cu aceşti
ochi. Furt n-am făcut ; iar dacă câştig ceva, dau dajdie : Fiindcă cunosc pe Domnul meu,
regele regilor şi împăratul tuturor neamurilor.
7. Saturninus proconsulul a zis : Lăsaţi-vă de această rătăcire. Speratus a zis :
Rătăcirea cea rea este a ucide şi a spune mărturie mincinoasă.
8. Saturninus proconsulul a zis : Nu mai fiţi părtaşi la această nebunie. Cittinus a zis :
Noi nu avem pe altul de care să ne temem, decât pe Domnul Dumnezeul nostru, Care este în
ceruri.
9. Donata a zis : Dau cinste împăratului, ca împăratului ; mă tem însă de Dumnezeu.
Vestia a zis : Sunt creştină. Secunda a zis : Ceea ce sunt, aceea vreau să fiu.
10. Saturninus procousulul a zis lui Speratus : Stăruieşti să fii creştin ? Speratus a zis :
Sunt creştin ; şi împreună cu el au mărturisit toţi.
11. Saturninus proconsulul a zis : Vreţi, oare, un timp, pentru a vă gândi ? Speratus a
zis : Într-o chestiune atât de dreaptă, nu e nevoie de gândire.
12. Saturninus proconsulul a zis : Ce lucruri se află în lădiţa voastră ? Speratus a zis :
Cărţile sfinte şi scrisorile lui Pavel, un bărbat drept.
13. Saturninus proconsulul a zis : Aveţi un răgaz de treizeci de zile ca să vă
răzgândiţi. Speratus a spus iarăşi : Sunt creştin ; şi împreună cu el au mărturisit toţi.
14. Saturninus proconsulul a citit hotărârea de pe tăbliţă : «Speratus, Nartzalus,
Cittinus, Donata, Vestia, Secunda şi ceilalţi au mărturisit că trăiesc după practica creştinilor,
şi, cu toate că li s-a oferit putinţa de a se iînitoarce la tradiţia romani1or, fiindcă au stăruit cu
încăpăţânare (să rămână creştini), s-a hotănt să fie ucişi cu sabia».
15. Speratus a zis : Mulţumim lui Dumnezeu. Nartzalus a zis : Astăzi suntem martiri
în ceruri, mulţumesc lui Dumnezeu.
16. Saturninus proconsulul a poruncit să se citească de către crainic : «Am poruncit să
fie duşi la moarte Speratus, Nartzalus, Cittinus, Veturius, Felix, Aquilinus, Laetantius,
Januaria, Generosa, Vestia, Donates, Secunda».
17. Toţi au zis : Mulţumim lui Dumnezeu. Şi astfel toţi împreună s-au încoronat cu
martiriul şi domnesc cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh în toţi vecii vecilor. Amin.
Pagina 66 din 78
5. SFÂNTUL APOLLONIUS
(†21 aprilie 184?)
La 21 aprilie 184, a fost martirizat la Roma, în timpul domniei împăratului Comod

(180-192), Sfântul Apollonius, bărbat de familie nobilă, denunţat ca este creştin de sclavul
său, Severus, prefectului Pretoriului, Tigidius Perennis, care a ocupat această funcţie la Roma
între 180-185.
Datorită influenţei binefăcătoare a soţiei sale Marcia, care era creştină şi a intervenit
în favoarea creştinilor, împăratul Comod, cu toate defectele şi marile lui scăderi personale, nu
era un persecutor al creştinilor, încât, în timpul său, multe familii nobile romane profesau
creştinismul. «În timpul lui Comod, relatează istoricul Eusebiu de Cezareea, în Roma, mulţi
dintre bărbaţii cei mai distinşi prin bogăţia şi naşterea lor mergeau în acelaşi timp la
mântuirea lor cu toată casa şi familia lor».60
Nu se ştie cu precizie dacă Apollonius era senator roman, cum au crezut unii istorici.
Eusebiu de Cezareea îl numeşte doar «bărbat renumit», scriind despre el în aceşti termeni :
«Deci în oraşul romanilor (la Roma), au dus înaintea tribunalului pe Apollonius, bărbat
renumit atunci prin educaţia şi filozofia sa».61
Fericitul Ieronim afirma, însă, că Apollonius a fost «senator al cetăţii Roma» iar
informaţia lui, întrucât cunoştea mai bine evenimentele istorice din Roma, poate fi
considerată ca adevărată.
Se află deosebiri la cei doi istorici citaţi şi cu privire la autoritatea romană care a
judecat pe Apollonius. Eusebiu afirma că Sfântul Apollonius a fost dus în faţa tribunalului
din Roma şi a fost condamnat de judecătorul Perennis, în timp ce Ieronim afirmă că
Apollonius, fiind denunţat senatului roman de sclavul său Severus că este creştin, i s-a
poruncit de către senat să dea socoteală despre credinţa lui, iar el a compus o lucrare mare -
insigne volumen composuit - o apologie pe care a citit-o în senatul roman.
Actul martiric al Sfântului Apollonius în versiunea greacă a fost cunoscut de Eusebiu
şi a pus în colecţia lui de Acte martirice, care apoi s-a pierdut. El era o traducere a actului
martiric original al Sfântului Apollonius din limba latină, adaptat, cum ne lasă să înţelegem
începutul şi sfârşitul lui în forma lui actuală, pentru a fi citit în biserici la ziua aniversării
60
Eusebiu de Cezareea, op. cit. , p. 53.
61
Ibidem, p. 55.
Pagina 67 din 78
Sfântului.
Secole de-a rândul, Actul martiric al Sfântului Apollonius a rămas necunoscut. Abia
la sfârşitul secolului al XIX-lea, el a fost descoperit şi editat în 1874, într-o culegere armeană
de Acte martirice publicată la Veneţia de către Părinţii mechitanişii, ediţie după care F. C.
Conybeare, a făcut în 1894 o traducere engleză. Versiunea armeană datează din secolul al V-
lea.
Textul grec, mai dezvoltat decât cel armean, a fost publicat ca ediţio princeps în 1895
de către bollandistul Josephus van Gheyn, după Codex Parisinus Graecus 1219 (olim
Collbertinus 4137), sec. XI/XII. Textul grec al ed. J. van Gheyn a fost reprodus apoi de R.
Knopf - G. Kriiger şi de H. Musurillo.
Este sigur că nici versiunea armeană, care prezintă unele omisiuni, nici versiunea
greacă, în care au fost introduse unele adaosuri, nu redau actul martiric în forma lui originală
din limba latină, ci-l avem, cum se exprima J. P. Kirsch «cu unele retuşări».62
Dar acestea nu strică forma originala a actului martiric pentru a fi socotit, cum se
exprima A. Puech, o adevărată «compoziţie literară», sau un fals tendenţios, cum crede J.
Geiicken. În ciuda omisiunilor din versiunea armeană şi a adaosurilor din cea greacă, actul
martiric al Sfântului Apollonius rămâne în fond un act autentic.
Totuşi, unele dificultăţi rămân. Astfel, în versiunea greacă, Sfântul Apollonius este
numit «Apollos, cel numit şi Sakkeas», ceea ce este o confuzie cu Apollos, contemporanul
Sfântului Apostol Pavel, cunoscut din Faptele Apostolilor, în timp ce, în versiunea armeană,
mai veche, din secolul al V-lea, el este numit corect: Apollonius. În versiunea armeană
Apollonius nu apare ca roman, ci alexandrin. În textul grec, aşa cum il avem azi, Tigidius
Perennis, judecătorul Sfântului Apollonius, care era praefectus praetorio la Roma între 180-
185, apare ca proconsul în Asia Proconsulară, fapt care nu corespunde adevărului istoric.
În traducerea românească, am înlocuit, deci, numele de Apollos, cu numele corect de
Apollonius.
Cum bine a observat istoricul Teodor M. Popescu, ceea ce se poate discuta cu privire
la Actul martiric al Sfântului Apollonius «nu este autenticitatea, ci integritatea lui». În ciuda
unor adaosuri sau a unor omisiuni, el rămâne deci um act martiric arutentic.
Textul actului martiric ne indică două interogatorii ale Sfântului Apollonius, primul
mai scurt, cApostol 2 – 9, iar după un interval de trei zile, unul mai lung, cApostol 14-44, în
care el face apologia creştinismului, religie revelată de Dumnezeul Cel atotputernic,
62
J. P. Kirsch, Apollonius, în „Dictionanaire d´histoire et geographie ecclesiastique”, t. III, Paris, 1924, col.
1012 apud Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. , p.89.
Pagina 68 din 78
incomparabil superioară păginismului, religie absurdă şi inutilă, demonstrând aceasta cu

mărturii din viaţa şi istoria atenienilor, cretanilor, romanilor şi sirienilor, scoase din Istoria lui
Herodot, dintr-o lucrare a satiricului Lucian de Samosata şi din Republica lui Platon.
«Hristos, spune Sfântul Appolonius, s-a făcut om în Iudeea, drept întru toate, şi plin
de înţelepciune, dumnezeiască, Cel ce ne-a învăţat cu iubire de oameni cine este Dumnezeul
tuturor şi care este scopul virtuţii...».
«El ne-a învăţat să ne reţinem mânia, sa ne înfrânăm pofta, să ne stăpânim plăcerile,
să alungăm tristeţea, să fim prietenoşi, să facem să sporească iubirea, să îndepărtăm lauda
deşartă, să nu căutăm răzbunarea faţă de cei ce ne fac nedreptăţi... să adorăm numai pe
Dumnezeul Cel nemuritor, să credem că sufletul este nemuritor, să fim convinşi că există o
judecată după moarte, să sperăm în răsplătirea ostenelilor virtuţii după înviere, care va fi dată
de Dumnezeu celor ce au vieţuit cu evlavie».
După cum se constată, Actul martiric al Sfântului Apollonius are o mare valoare
istorică. El ne înfăţişează sub forma unui proces-verbal luat la interogatoriul său la Roma,
modul în care a fost judecat un creştin aristocrat şi instruit, în faţa unui public select de
senatori şi barbaţi culţi, în timpul împăratului Comod, care personal nu se interesa de aproape
de creştinism, de către prefectul pretoriului Tigidius Perennis, care i-a arătat mult respect în
timpul audierii şi s-a declarat adânc mâhnit că trebuie totuşi să aplice porunca senatului şi a
împăratului, condamnându-l la moarte prin decapitare.
Bibliotheca hagiographica Graeca pune amintirea Sfântului Apollonius la 21 aprilie.63
*
* *
MARTIRIUL SFÂNTULUI ŞI PREA LĂUDATULUI APOSTOL APOLLOS

(CORECT APOLLONIUS) CEL NUMIT ŞI SAKKEAS64
(Martirizat la Roma la 21 aprille 184 (?)
Fiind mare persecuţie contra creştinilor sub împăratul Comod (180-192), era
proconsul al Asiei un oarecare Perennis. Iar Apollos apastolul, barbat evlavios, de neam
alexandrin, temător de Dumnezeu, fiind arestat, a fost adus (în faţa prefectului).
1. După ce a fost adus, proconsulul Perennis i-a zis: Apollonius, eşti creştin ?
63
Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. , p. 92
64
Pagina 69 din 78
2. Apollonius a zis : Da, sunt creştin. Şi de aceea cinstesc şi mă tem de Dumnezeu,

Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele dintr-însele.
3. Proconsulul Perennis a zis : Căieşte-te şi ascultă-mă, Apollonius, şi jură pe soarta
domnului nostru, împăratul Comod.
4. Iar Apollonius, cel numit şi Sakkeas, zise : Acultă-mă cu înţelepciune, Perennis, cu
privire la apărarea cuvenită şi legală, despre care voi vorbi. Cei ce nu respetctă poruncile cele
drepte, bune şi minunate ale lui Dumnezeu este nelegiuit, necucernic şi cu adevărat fără
Dumnezeu; dar cel ce se căieşte de toată nedreptatea, nelegiuirea şi idolatria, şi de gândurile
cele rele, fugind de stăpânia păcatelor, şi nu se mai întoarce nicidecnrm la ele, un astfel de om
este drept.
5. Şi crede nouă, Perennis, din această apărare, că poruncile cele bune şi strălucite le-
am învăţat de la Cuvântul lui Dumnezeu (Iisus Hristos), Cel ce cunoaşte toate gândurile
oamenilor.
6. Pe lângă aceasta, El ne-a poruncit să nu jurăm nicidecum, ci să spunem în toate
adevărul ; căci adevărul (spus) prin «da» este un mare jurământ şi de aceea pentru un creştin
este ruşine să jure. Fiindcă din minciună, iese necredinţa, iar din necredinţă naşte iarăşi
jurământul. Vrei, însă, să jur că noi cinstim pe împărat şi ne rugăm pentru împărăţia lui ? Cu
plăcere aş jura, adeverind chiar pe Dumnezeu, Cel ce există mai înainte de veci, pe Care nu
mâini omeneşti L-au făcut, ci dimpotrivă El a rânduit un om care să împărăţească pe pământ
peste oameni.
7. Proconsulul Perennis a zis : Fă ceea ce-ţi spun şi căieşte-te, Apollonius, şi jertfeşte
zeilor şi chipului împăratului Comod.
8. Iar Apollonius, zâmbind, a zis : Cu privire la schimbarea gândului şi la jurământ,
Perennis, ţi-am făcut apărarea, i-ar despre jertfă ascultă: Aduc şi eu şi noi creştinii jertfa
nesîngeroasă şi curata Atotputernicului Dumnezeu, Care stăpâneşte cerul şi pământul şi toată
suflarea, mai ales prin rugăciunile (făcute) pentru chipurile oamenilor inteligenţi şi raţionali,
orânduiţi de pronia lui Dumnezeu să împărăţească pe pământ.
9. De aceea, în fiecare zi, ne rugăm lui Dumnezeu care locuieşte în ceruri după
porunca cea dreaptă, pentru Comod, cel ce împărăţeşte în lumea aceasta, bine ştiind că nu de
la vreun oarecare altul domneşte pe pământ, ci, cum am spus, numai din voinţa nebiruitului
Dumnezeu, care cuprinde toate.
10. Proconsulul Perennis a zis : Iţi dau o zi, Apollonius, ca să chibzuieşti în sine însăţi
despre viaţa ta.
11. După trei zile a poruncit să fie adus ; era (de faţă) mulţime mare de senatori,
Pagina 70 din 78
consilieri şi mari înţelepti (filozofi). Şi poruncind să fie chemat, zise : Să se citească actele lui
Apollonius. Iar după citirea lor, proconsulul Perennis a întrebat: Ce ai chibzuit în sine însuţi,
Apollonius ?
12. Iar Apollonius a zis : Să rămân cucernic, precum ai hotărât, socotind după acte.
13. Perennis proconsulul a zis : Te sfătuiesc, pentru porunca senatului, să te schimbi,
să cinsteşti şi să te închini zeilor, pe care toţi oamenii îi cinstim şi-i adorăm, şi să trăieşti
împreună cu noi.
14. Apollonius a zis : Eu cunosc porunca senatului, Perennis. Am devenit însă
evlavios, ca să nu cinstesc idolii făcuţi de mâini omeneşti. De aceea nu voi adora nici aur, nici
argint, nici aramă, nici fier sau zei mincinoşi de lemn şi de piatră, care nici nu văd, nici nu
aud, pentru că sunt făcuţi de lucrători, de bijutieri şi de turnători, sculpturi făcute de mâini
omeneşti, şi nu se mişcă de la sine.
15. Ador însă pe Dumnezenl din ceruri şi numai Lui mă închin, Cel ce a suflat tuturor
oamenilor suflet viu şi dăruieşte viaţă în fiecare zi tuturora.
16. Nu mă voi înjosi, de aceea, Perennis, nici nu mă voi arunca sub cele mai urâte ;
căci este un lucru ruşinos să te închini unuia, egal cu oamenii, sau chiar mai mic decât
demonii.
Păcătuiesc însă oamenii foarte uşuratici, când adoră aceste lucruri, care ţin prin starea
lor de cioplitură rece în piatră, de lemn uscat, de metal lucitor şi de oase moarte. Cc înseamnă
prostia acestei înşelăciuni?
17. De asemenea, egiptenii se închină, între alte multe murdării, la un lighean, numit
de multi spălător de picioare. Ce înseamnă prostia acestei simplităţi?
18. Atenienii, chiar şi acum, adoră un cap de bou de aramă, numindu-l Destinul
Atenienilor, încât ei nu se mai roagă, într-un fel, propriilor lor zei. E limpede că mai ales
acestea aduc vătămare sufletului celor ce se încred în ele.
19. Căci prin ce se deosebesc acestea de argila arsă şi de un ciob spart ? Se roagă însă
statuilor demonilor, care nu aud, cum auzim noi, nu cer, nu dau. Înfătişarea lor este, într-
adevăr, mincinoasă. Căci au urechi şi nu aud, ochi au şi nu văd, mâimi au şi nu le întind,
picioare au şi nu merg, caci forma nu înlocuieşte fiinţa. Se crede că Socrate al Atenienilor, în
bătaie de joc, se jură pe un platan, pe un lemn salbatic.
20. De asemenea, pentru a doua oară păcătuiesc oamenii contra cerului, când se
închină la cele ce aparţin firii materiale : ceapa şi usturoiul erau zeul Pelusienilor, toate
lucruri care intră în pântece şi se aruncă afară.
21. Pe lângă acestea, pentru a treia oară păcătuiesc oamenii la cer, când se închină la
Pagina 71 din 78
cele înzestrate cu simţire: peşte şi porumbel, sau ca egiptenii la câine şi chinocefal (maimuţă
africană), la crocodil şi bou, la aspidă şi lup, (care sunt) o închipuire a felului lor de viaţă.
22. Mai mult, pentru a patra oară păcătuiesc oamenii la ceruri, când se închină
fiinţelor care au raţiune, oamenii, care prin lucrarea lor rea sunt demoni ; astfel ei numesc zei
pe cei ce mai înainte au fost oameni, aşa cum au dovedit miturile lor. Căci ei spun că
Dionysos a fost sfâşiat şi Hercule pus de viu pe foc, iar despre Zeus că a fost îngropat în
Creta ; potrivit cu acestea, li se cercetează numele ; deci, datorită miturilor, li se cunoaşte
numele ; dar, mai ales pentru nelegiuirea lor, renunţ la aceasta.
23. Perennis proconsulul zise : Apollonius, porunca senatului este să nu fie creştini.
24. Iar Apollonius, cel numit şi Sakkeas, a spus : Dar nu poate fi biruită porunca lui
Dumnezeu de porunca omului. Cu cât cei ce au crezut în El, care nu săvârşesc nici o
nedreptate, sunt ucişi pe nedrept şi fără judecată, cu atât mai mult Dumnezeu înmulţerşte
numărul lor.
25. Vreau să ştii, Perennis, că Dumnezeu a rânduit o moarte pentru împăraţi şi
senatori, pentru cei cu multă putere, pentru bogaţi şi săraci, pentru liberi şi sclavi, pentru mari
şi mici, penrtru înţelepţi şi simpli, iar după moarte, va fi judecata pentru toţi oamenii.
20. Dar este deosebire de moarte : pentru aceasta, ucenicii Cuvântului nostru (Iisus
Hristos) mor în fiecare zi plăcerilor, îşi înfrânează poftele prin cumpătare, voind să trăiască
după poruncile dumnezeieşti. Şi crede nouă, Perennis, că nu este nici o părticică de plăcere
care să nu fie înfrânată de noi, dar mai ales alungăm orice vedere ruşinoasă de la ochii noştri
şi de la urechile noastre, orice cuvânt al ispititorilor, pentru ca inima noastră să rămână
curată.
27. Folosindu-ne de viaţă, potrivit acestei reguli, proconsule, socotim ca nu este greu
a muri pentru Dumnezeul Cel adevărat. Căci ceea ce suntem, pentru Dumnezeu suntem. De
ueea îndurăm toate ca să nu murim cum nu se cuvine.
28. Căci fie de trăim, fie de murim, ai Domnului suntem. Adesea pot ucide şi
dizenteria şi frigurile ; voi socoti, deci, că am pierit de una din ele.
29. Perennis proconsnllul a zis : Judecând aceasta, Apollonius, mori cu plăcere?
30. Apollonius a zis : Trăiesc înrtr-adevăr cu plăcere, Perennis, netemându-mă, deci,
de moarte din dragoste de viaţă. Căci nimic nu e mai prejos ca viaţa, dar viaţa veşnică, cum
este nemurirea sufletului ce s-a purtat bine în viaţa de aici.
31. Perennis proconsulul a zis : Nu înţeleg ce spui şi nici nu cunosc după lege ce-mi
declari.
32. Apollonius zise : Ce ai tu, dacă te deplâng pe tine, cel ce nu înţelegi cele cu privire
Pagina 72 din 78
la foloasele harului? Căci cuvântul Domnului, Perennis, este pentru inima care vede, după
cum este lumina pentru ochii care văd, fiindcă nimic nu foloseşte omul care grăieşe celor ce
nu-nţeleg, după cum nici lumina care răsare (nu foloseşte) orbilor.
33. Iar un oarecare filozof cinic a zis : Apollonius, bate-ţi joc de tine însuţi, căci mult
ai rătăcit, deşi ţi se pare că eşti adânc.
34. Apollonius a zis : Eu am învăţat să mă rog, nu să iau în râs ; dar ipocrizia din tine
mărturiseşte orbirea inimii tale, deşi ea apare ca o mare aparare. Căci celor ce nu înţeleg,
adevărul li se pare într-adevăr, batjocură.
35. Perennis proconsulul a zis : Ştim şi noi că cuvântul lui Dumnezeu este creatorul şi
al sufletului şi al trupului celor drepţi, şi că el a vorbit şi a învăţat ceea ce este plăcut lui
Dumnezeu.
36. Apollonius zise : Acesta este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care s-a făcut om
în Iudeea, drept întru toate şi plin de înţelepciune dumnezeiască, Cel ce ne-a învăţat cu iubire
de oameni cine este Dumnezeul tuturor şi care este scopul virtuţii, scop care în vieţuirea
cucernică se potriveşte cu sufletele oamenilor. Acesta (Iisus Hristos), prin patimile Sale, a
făcut să înceteze stăpânia păcatelor.
37. El ne-a învăţat să ne reţinem mânia, să ne înfrânăm pofta, să ne stăpânim
plăcerile, să alungăm tristeţea, sa fim prietenoşi, să facem să sporească iubirea, să îndepărtăm
lauda deşartă, să nu căutăm răzbunarea faţă de cei ce ne fac nedreptăţi; să dispreţuim
osândirea la moarte dată prin judecată, nu pentru nedreptatea morţii, ci pentru a suferi fiind
nedretăţiţi; pe lângă aceasta, (ne-a învăţat) să ne supunem legii date de El, să cinstim pe
împărat; să adorăm numai pe Dumnezeul Cel nemuritor, să credem că sufletul este nemuritor,
să fim convinşi ca există o judecată după moarte, să sperăm în răsplătirea ostenelilor virtuţii
după înviere, care va fi dată de Dumnezeu celor ce au vieţuit cu evlavie.
38. Învăţându-ne acestea lămurit şi încredinţându-ne cu multe dovezi, El şi-a câştigat
într-adevăr marea slavă a virtuţii, dar a fost pizmuit de cei ce nu L-au înţeles, cum au fost şi
drepţii şi filozofii dinaintea Lui. Căci pentru cei nedrepti, drepţii sunt nefolositori.
39. Cu privire la aceasta, este un cuvânt spus pe nedrept de cei neînţelepţi : « Să
legăm pe cel drept, căci este supărător pentru noi».
40. Chiar şi la greci (a zis) unul, cum auzim : «Cel drept, zice, va fi biciuit, chinuit,
legat, şi se vor arde ochii şi, sfârşind să sufere toate relele, va fi răstignit».
41. Deci, precum atenienii defăimători au condamnat pe Socrate, dopă ce au convins
şi poporul, tot aşa unii dintre nelegiuiţi au condamnat şi pe Învăţătorul şi Mântuitorul nostru,
după ce L-au arestat.
Pagina 73 din 78
Tot aşa (au condamnat ei) înaintea Lui pe profeţi, care au proorocit despre acest om,
zicând că va veni Unul asemenea lor drept şi virtuos întru toate, Care, făcând bine tuturor
oamenilor, îi va convinge să adore în virtute pe Dumnezeul tuturor, pe Care noi, ajungând cei
dintâi, îi cinstim, pentru că am învăţat poruncile Sale sfinte, pe care nu le ştiam, încât nu mai
rătăcim.
42. Iar dacă aceasta ar fi, cum spuneţi voi rătăcire, anume că sufletul este nemuritor,
că va fi o judecată după moarte, că la înviere va fi răsplătirea virtuţii, că Dumnezeu va fi
judecător, am îmbrăţişa cu plăcere această rătăcire, prin care am invăţat să vieţuim cum se
cuvine, aşteptând nădejdea cea viitoare, deşi (acum) suferim cele potrivnice.
43. Perennis proconsulul a zis: Eu gândeam, Apollonius, că de acum înainte ţi-ai
schimbat această părere şi vei cinsti împreună cu noi zeii.
44. Apollonius zise : Eu speram, proconsule, că ai (acum) gânduri bune şi că ţi s-au
luminat ochii sufletului prin apărarea mea, încât inima ta a devenit roditoare pentru a adora pe
Dumnezeu, creatorul tuturor, şi spre a-i aduce în fiecare zi numai Lui singur rugăciuni prin
milostenii şi purtare iubitoare de oameni, ca jertfă nesângeroasă şi curată lui Dumnezeu.
45. Perennis proconsulul a zis : Vreau să te eliberez, Apollonius, dar sunt împiedicat
de porunca împăratului Comod. Mă voi purta însă faţă de tine cu iubire de oameni. Şi a făcut
semn din partea lui să se sfărâme fluierele picioarelor martorului.
46. Iar Apollonius, cel numit şi Sakkeas, zise : Mulţumesc Dumnezeului meu,
proconsule Perennis, împreună cu toţi cei ce au mărturisit pe Dumnezeu atotţiitorul şi pe
Unul Născut Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Sfântul Duh, şi pentru această hotărâre a ta,
mântuitoare pentru mine.
47. Un astfel de sfârşit slăvit, de martir, cu sufletul smerit şi cu inima voioasă, a primit
acest prea sfânt biruitor, cel numit şi Sakkeas. Iar ziua cea mare, în care el, învingând pe cel
rău, a dobândit răsplata biruinţei, s-a rânduit astăzi.
Întărindu-ne, deci, fraţilor, sufletul nostru în credinţă prin frumoasele lui lupte, să ne
arătăm iubitori ai aceluiaşi har, prin mila şi harul lui Iisus Hristos, Căruia se cuvine, împreună
cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh, mărirea şi puterea în vecii vecilor, amin.
Cel de trei ori fericitul Apollonius, numit şi Sakkeas, a murit ca martir cu 11 zile
înainte de calendele lui mai (21 aprilie), după romani, iar dupa cei din Asia în luna a opta
(21), iar după noi, împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine mărire în veci.
CONCLUZII
Pagina 74 din 78
În Biserica Ortodoxă sfinţii martiri, care au pecetluit cu sângele lor mărturia pentru
Iisus Hristos, se bucură de o deosebită cinste şi închinare; cinstirea sfinţilor îşi are de altfel
rădăcinile în cinstirea acordată martirilor.65 Biserica a caracterizat martiriul drept „botez al
sângelui” şi l-a pus în legătură atât cu cuvintele Domnului, Care a numit botez moartea Sa pe
cruce, cât şi cu învăţătura Sfântul Apostol Pavel, care considera cufundarea credincioşilor în
timpul slujbei botezului drept un simbol al împreună răstignirii şi îngropării cu Hristos. Prin
urmare botezul „prin sânge şi martiriu“ a ajuns să fie cinstit în mod deosebit în conştiinţa
credincioşilor, care l-au considerat drept perfecţiune a credinţei. Cei care au suferit moartea
martirică pentru credinţa în Hristos se bucură de cununile biruinţei; bucuriile cereşti le sunt
asigurate şi în ziua judecăţii nu vor fi judecaţi, ci vor şedea de-a dreapta dreptului Judecător.
În cultul Bisericii noastre există două cazuri în care este subliniată importanţa centrală
a martiriului şi a martirilor. Primul îl constituie sărbătoarea „triumfului Ortodoxiei”, în prima
Duminică din Postul Mare, când se pomeneşte încheierea definitivă a disputei iconoclaste, în
anul 843. Sfintele icoane sunt purtate în procesiune şi se cântă „veşnica pomenire” în cinstea
celor ce au apărat dreapta credinţă. Se face referire specială la pătimirile şi luptele pe care le-
au avut sfinţii, la prigonirile, la chinurile şi exilurile pe care le-au suferit pentru Hristos.
Astfel biruinţa Ortodoxiei se transformă într-o sărbătoare de cinstire a martirilor şi a
mărturisitorilor.
Al doilea caz îl constituie Duminica Tuturor Sfinţilor, pe care o prăznuim la o
săptămână după Rusalii, arătând în acest mod că sfinţenia Tuturor Sfinţilor este rezultatul
pogorârii Sfântului Duh în viaţa Bisericii. Trebuie menţionat aici că imnele speciale, care au
fost rânduite pentru sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, troparul şi condacul „Cu sângiurile
mucenicilor Tăi, celor din toată lumea, ca şi cu o porfiră şi vison împodobită fiind Biserica
Ta...”, „Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea îţi aduce, Doamne, pe purtătorii
de Dumnezeu mucenici...”66, ca şi multe alte cântări, se referă la martiri şi la martiriu. Astfel
sărbătoarea Tuturor Sfinţilor se dovedeşte a fi sărbătoarea tuturor martirilor; martirul este
sfânt prin excelenţă.
În Biserica primelor veacuri, aflată în stare de prigoană, martirul oglindea culmea
credinţei în Dumnezeu şi a dragostei pentru El şi constituia idealul fiecărui creştin iubitor de
Dumnezeu. Martirul era chipul creştinului care, prin excelenţă, trăieşte speranţa veşnicei
comuniuni de dragoste cu Dumnezeu. Martiriul sângelui nu este altceva decât expresia
65
http://www.cbrom.de/Master_RO/introducere_mro.htm#_ftn2#_ftn2
66
***Penticostarul, Slujba Vecerniei şi a Utreniei Tuturor Sfinţilor.
Pagina 75 din 78
dăruirii totale, în dragoste, a martirului lui Dumnezeu. Martirul nu mărturiseşte doar în

momentul morţii sângeroase, ci dă mărturia conştiinţei şi a intenţiei, oferă sinele său lui
Dumnezeu încă din momentul în care crede nezdruncinat în Dumnezeu şi doreşte
comuniunea veşnică cu El, fapt care-l conduce la un anumit mod de viaţă şi de manifestare.
În timpuri de prigoană este natural ca mărturia pe care el o dă cu viaţa să provoace arestarea
şi mărturisirea lui în faţa instanţelor păgâne şi, în continuare, moartea martirică.
Ca urmare a mărturisirii şi a exemplului martirilor, în care se manifesta puterea lui
Dumnezeu, lumea păgână a fost biruită în confruntarea deschisă cu Biserica primelor veacuri.
Învinsă însă în luptă frontală, lumea a încercat în continuare să erodeze Biserica dinlăuntru.
Astfel după recunoaşterea creştinismului şi încetarea persecuţiilor a urmat o slăbire a etosului
creştinilor deoarece în sânul Bisericii au intrat persoane insuficient pregătite, dar şi din cauza
slăbirii duhului combatant al creştinilor. Ca reacţie la slăbirea calităţii vieţii duhovniceşti şi la
tendinţa predominantă de adaptare a credinţei creştine la idealurile elenistice, ca o mişcare de
protest, a apărut monahismul, care în secolul al IV-lea a dobândit o formă organizată. În noua
epocă, inaugurată de Constantin cel Mare, când nu mai există pericolul morţii din cauza
credinţei în Hristos – cel puţin în linii generale, deoarece persecuţii vor mai exista încă pe
alocuri, atât din partea păgânilor cât şi din partea ereticilor –, locul martirilor îl iau monahii.
Creştinii care, după pacea constantiniană, doresc să trăiască consacraţi total lui Dumnezeu se
retrag din cetăţi în locuri nelocuite din apropiere sau în pustiuri îndepărtate, unde, de dragul
lui Hristos, se consacră ascezei şi luptelor duhovniceşti, mărturisind prin intenţie dragostea
lor pentru El şi urmărind prin acest mod de viaţă deplina unire cu El. Monahii devin luptătorii
Ortodoxiei, aceia care nu acceptă compromisurile pe care le fac cei care trăiesc în lume, ci
doresc să împlinească în chip desăvârşit imitarea lui Hristos şi asemănarea cu Dumnezeu.
Astăzi trăim o vreme în care s-a ajuns la cea mai mare decădere a moravurilor. În
viaţa omului domină materia şi toate puterile umane sunt cheltuite pentru crearea de maşini şi
de bunuri materiale. Omul este tot mai dezorientat şi de multe ori ne mai înţelegându-L sau
chiar negându-L pe Dumnezeu, nu mai reuşeşte să găsească sensul existenţei sale.
Demnitatea omenească şi toate valorile umane sunt subminate de către psihoza câştigului şi a
plăcerii. Omul nu se mai interesează de desăvârşirea lui, ci de perfecţionarea maşinii şi de
dobândirea de cât mai mult confort material şi de tot mai multă plăcere. În numele libertăţii şi
al drepturilor omului este relativizată credinţa, se permit şi chiar se propun spre urmare
lucrurile cele mai imposibile şi mai ruşinoase.
Într-o astfel de epocă, în care arzătoarele probleme sociale absorb şi ultimele resurse
ale intereselor şi grijilor omului, singura cale de ieşire a acestuia este întoarcerea lui spre
Pagina 76 din 78
Dumnezeu, sursa vieţii sale şi destinaţia lui finală. În această întoarcere deosebit de necesare
îi sunt modelele sfinţilor, care constituie indicatoare ale căii care trebuie urmată pentru a se
ajunge la Dumnezeu. Sfinţii Bisericii noastre, martirii, cuvioşii, asceţii sunt modele de
oameni care, având permanent înaintea lor ţinta finală, au făcut totul pentru a ajunge la ea.
Viaţa lor rămâne pentru noi ca o icoană în care vedem adevăratele valori. Mărturia lor în
lume are mereu o dimensiune actuală, misionară, îi încurajează pe credincioşi, le întăreşte
credinţa în adevărul propovăduirii evanghelice şi în principal în învierea lui Hristos.
Creştinismul, pentru a atrage pe oameni, trebuie să găsească din nou originalitatea şi
dinamismul său, duhul său martiric şi ascetic. Acestui caracter martiric şi ascetismului său
datorează creştinismul o mare parte a atracţiei pe care a exercitat-o asupra lumii păgâne ca şi
uimitoarea sa răspândire şi pe acestea trebuie să le regăsească astăzi.
Sfântul Vasile cel Mare a trăit exact în epoca în care caracterul martiric al
creştinismului se împletea cu lupta ascetică, căreia i-a şi predat locul, ca să continue mărturia
lui Hristos în lume. Episcopul ascet al Cezareei Capadociei i-a cunoscut îndeaproape pe
martiri şi a trăit el însuşi ca monah. Întreaga sa viaţă a fost o mărturie a crezului său, iar
scrierile şi omiliile sale constituie un permanent îndemn către credincioşi la a imita cugetul
martiric şi la a trăi în vederea veşnicei comuniuni cu Dumnezeu.
Desigur că în legătură cu martirii şi cu monahismul s-au scris foarte multe cărţi.
Această lucrare însă are ca prim scop să prezinte concepţia Sfântul Vasile cel Mare despre
martirii credinţei creştine, pe care îi şi propune credincioşilor drept modele de urmat, să
cerceteze cât mai multe laturi ale martiriului sângelui, aşa cum ele se prezintă în scrierile
sfântului Vasile. Lucrarea începe cu o clarificare a terminologiei martirice şi continuă cu
prezentarea cadrului istoric în care a trăit şi activat Sfântul Vasile cel Mare. În continuare,
după ce se prezintă fundamentul teologic al martiriului, se trece la prezentarea martiriului
sângelui, aşa cum acesta se reflectă în special în omiliile care ni s-au păstrat de la acest mare
părinte al Bisericii. În ultima parte a lucrării se împlineşte şi al doilea scop al ei, prezentându-
se modul în care Sfântul Vasile, propunându-i pe martiri spre imitare, face trecerea de la
martiriul sângelui la mărturia tuturor creştinilor, în special a monahilor. În timpuri în care nu
mai există persecuţii exterioare, credinţa, dragostea şi nădejdea creştinilor, care mai înainte
împingeau la martiriul prin sânge, se manifestă în modul creştin de viaţă, în martiriul
conştiinţei sau al intenţiei. Cei mai autentici continuatori ai mărturiei creştine prin martiriul
Pagina 77 din 78
dorinţei sunt monahii, cărora Sfântul Vasile cel Mare le-a fost organizator şi stâlp.67
Cu toate acestea, după marele părinte mărturia creştină este una, după cum una este şi
Evanghelia. Martiriul sângeros ca şi martiriul dorinţei al cuvioşilor asceţi şi al tuturor
creştinilor constituie expresii ale aceleiaşi mărturii a dragostei, a credinţei şi a nădejdii lor.
67
Episcopul Sofian Braşoveanul, Martiri, martiriu si marturie dupa Sfantul Vasile cel Mare, Editura
Teognost, Braşov, 2005, p. 78.
Pagina 78 din 78

Diploma

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Diploma

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Crestinismul pana la inceputul persecutiilor si dupa

De asemenea, el va descrie luptele atleţilor credinţei, eroismul lor victorios în atâtea

mormântul martirilor, creştinii se adunau şi savârşeau cultul, îndeosebi Sfânta Euharistie, în

I. CREŞTINISMUL PÂNĂ LA ÎNCEPEREA PERSECUŢIILOR

1. Starea lumii la apariţia creştinismului

a) Starea lumii greco-romane la apariţia Creştinismului

b) Starea lumii iudaice la apariţia creştinismului

2. Mântuitorul lumii – Iisus Hristos

istoricul Eusebiu, în Istoria bisericească I, 13,6-10.

3. Răspândirea creştinismului în Imperiul Roman

4. Organizarea bisericii primare

Biserica. Comunitatea creştină întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi organizată

Apostolii înfăptuiau ideea şi porunca Învăţătorului lor. Este de neconceput ca ei să pună

şcoli sau în particular învăţătura de credinţă creştină.

5. Cultul şi viaţa creştină în perioada apostolică

început un cult şi o viaţă proprie, prin care se deosebea de restul poporului.

II. PERSECUŢIILE ÎMPOTRIVA CREŞTINILOR

Răspândirea creştinismului a întâmpinat de la început unele piedici şi greutăţi. De

III. MARTIRI CREŞTINI ÎN SECOLUL AL II - LEA

1. SF. POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI( † 23 februarie 155)

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, a suferit

Din martiriul Sfântului Policarp, aflăm unele informaţii istorice interesante.

Autorul şi timpul compunerii Martiriului Sfântului Policarp

În ceea ce priveşte ziua şi anul martiriului Sfântului Policarp, am rămas împreună cu

MARTIRIUL SFÂNTULUI POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI40

1. Stăruind iarăşi acesta şi zicându-i : «Jură pe soarta împăratului», Policarp a

Tatăl atotţiitorul şi binecuvintează pe Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor şi

O altă încheiere după un codice din Moscova:

2. SFINŢII MUCENICI IUSTIN, HARITON, HARIT, EVELPIST, HIERAX, PEON

Biografia Sfântului Iustin

„Dialogul cu iudeul Trifon”

MARTIRIUL SFINŢILOR MUCENICI IUSTIN, HARITON,

Un grup numeros de patruzeci şi opt de creştini au suferit martiriul pentru Hristos la

şi cu creştinii din Frigia.

După primirea răspunsului împăratului, creştinii care la început apostaziaseră, spre

4. Apoi, după acestea, spunând în continuare altele, ca introducere, ei fac îmceputu1

interogaţi din nou.

La 17 iulie 180, au suferit mucenicia pentru Hristos la Cartagina, în Africa, sub

Donata, Secunda, Vestia, Veturius, Felix, Aquilinus, Laetantius, Januaria şi Generosa.

MARTIRIUL SFINŢILOR SCILITANI59

1. La Cartagina, în timpul celui de al doilea consulat al lui Claudianus, cu 16 zile

La 21 aprilie 184, a fost martirizat la Roma, în timpul domniei împăratului Comod

incomparabil superioară păginismului, religie absurdă şi inutilă, demonstrând aceasta cu

MARTIRIUL SFÂNTULUI ŞI PREA LĂUDATULUI APOSTOL APOLLOS

2. Apollonius a zis : Da, sunt creştin. Şi de aceea cinstesc şi mă tem de Dumnezeu,

dăruirii totale, în dragoste, a martirului lui Dumnezeu. Martirul nu mărturiseşte doar în

S-ar putea să vă placă și