Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu

“Cînd lumea era cu cinci veacuri mai tînără, toate întîmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai
precis conturate decît acum. Între suferinţă şi bucurie, între nenorocire şi fericire, distanţa părea mai mare decît
ne pare nouă ; tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut, aşa cum bucuria şi suferinţa mai sînt şi
azi în mintea copiilor ».
Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu, carte clasică apărută pentru prima
oară în 1919. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele
artistice sau intelectuale. Întoarcerea spre sine, o anumită nelinişte, o tulburare evidentă şi o instabilitate mai
marcată a sentimentelor sînt dovezile cele mai evidente ale transformărilor.
În plan spiritual, criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului
dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre
sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată,
datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare, şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a
papalităţii în viaţa politică. De acum înainte, distincţia între biserica invizibilă, adevărată şi eternă, şi instituţia
vizibilă, pieritoare, amestecată în treburile lumeşti, devine tot mai importantă, cu consecinţe ce aveau să conducă
la Reforma din secolul al XVI-lea.
În transformarea sensibilităţilor, un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea.
Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante, angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în
comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta
şi literatura europeană începînd din acest moment.
Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe, apoi, din 1409, chiar în trei,
contribuie la rîndul ei la creşterea incertitudinii. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se
manifestă în rîndul teologilor, pricipilor, regilor, al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care
sînt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. Dezordinile din cadrul bisericii sînt resimţite ca o pedeapsă pentru
păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea, răspîndită printre
unii creştini, că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai.
Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale tîrzii este instabilitatea
sentimentelor, care merge uneori pînă la incoerenţă şi confuzie. Principii şi mulţimile dovedesc o mare
mobilitate a stărilor de spirit, trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de rîs sau invers fiind considerată
normală. Cei strînşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului, la hohote de
plîns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. Astfel, această mobilitate a opiniilor conduce la scene
teatrale, gesturi dezordonate şi reacţii violente, ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Aceleaşi
personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei, ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic.
Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. În
civilizaţia de la sfîrşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite, aceleaşi sentimente avînd expresii
aristocratice sau populare divergente. De exemplu, dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu
exclude, în cazul aceloraşi persoane, căutarea volupăţii celei mai carnale. Ïn cazul jocului de şah, asociat de noi
cu un comportament aristocratic, aflăm de la cronicari că jucătorii, adesea prinţi sau capete încoronate, se înjurau
vulgar şi erau gata oricînd să se ia la bătaie. În viaţa religioasă, caracterizată în secolele XIV-XV de progresul
misticismului, se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. De exemplu, Henric Suso, mare
mistic german, autorul unor opere de mare elevaţie, obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri, în onoarea celor
cinci plăgi primite de Iisus pe cruce.
Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile, şi că acestea inspirau persoanelor
geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. Personalităţile sfîrşitului de ev mediu par să fie,
conform caracterizărilor psihologilor, neintegrate. Forme de comportament şi de sensibilitate, orizonturi total
diferite pot coexista, se pot combina sau opune unele altora. Desigur, impresia de complexitate sentimentală
poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora, deoarece acum sînt disponibile
documente mai multe şi mai variate decît în epocile anterioare. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai
ştiau să scrie erau membrii clerului, dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspîndească şi în
rîndul aristocraţiei, spre sfîrşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rîndul păturilor neprivilegiate, care îşi
pot exprima direct propriile puncte de vedere, fără a apela la intermediari. Sensibilitatea de tip popular se face
cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice, a unor temeri ancestrale, a unor emoţii
necontrolate. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă, de bună
calitate. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii.
În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIII-XIV, sentimentul
morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele
plastice. Sentimentul morţii existase şi înainte, dar nu în forma patetică de la sfîrşitul evului mediu. Predicile
puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre, memento mori fiind una din temele lor predilecte, insistau

1
pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi, De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei
Inocenţiu al III-lea.
Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sînt aşa numitele
Triumfuri ale morţii, răspîndite mai ales în Italia, din secolul al XIII-lea, şi mai ales Dansul macabru, dintre care
cel mai celebru fusese zugrăvit, în secolul al XV-lea, în cimitirul Inocenţilor din Paris. Tema acestuia din urmă
este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii, care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască, fără a
face distincţie de vîrstă, sex, stare socială sau profesională. Aceste teme inspiră şi lucrări literare, precum a fost
opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca, în care angoasa şi oroarea sînt înlocuite de o consolare filosofică.
Această angoasă în faţa morţii, ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea, dar care capătă forme
clare literar-artistice în perioada următoare, este probabil efectul predicilor, meditaţiilor, povestirilor pioase tot
atît cît al războaielor, calamităţilor naturale, al epidemiilor ce marchează epoca. Ea se instalează în momentul în
care creştinismul a devenit o religie populară, a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce
în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pămînt.
Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea, şi un exemplu interesant în acest
sens poate fi dat de Romanul trandafirului. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340, este o
alegorie elegantă a dragostei curteneşti, în care virtuţi şi vicii sînt personificate, iar înfruntarea dintre ele ar urma
să ducă la triumful adevăratei iubiri. Rămas neterminat, romanul este continuat, cîteva decenii mai tîrziu, de Jean
de Meung, care îl transformă într-o adevărată enciclopedie, destul de searbădă pe alocuri, a cunoştinţelor epocii
sale. Slăvirea femeii, caracteristică iubirii curteneşti, este înlocuită cu misoginismul tipic medieval, de sorginte
clericală, dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. În partea da doua a
Romanului Trandafirului, lumea e prezentată mult mai realist, cu luminile, dar mai ales cu umbrele sale.
Acelaşi spirit nou, care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii, este
ilustrat de Romanul lui Renart, sau Romanul Vulpoiului. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi, care ar putea
coborî pînă la fabulele lui Esop, Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală
şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfîrşitul evului mediu. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul,
personajul ambiguu din miturile multor popoare, care pune la cale tot soiul de înşelătorii, sau trucuri, prin care
uneori se creează, mai bine sau mai rău, părţi ale lumii, alteori se distrug. Vicleniile lui Renart sînt însă de cele
mai multe ori gratuite, sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale, şi el iese de cele mai multe ori
victorios, deşi scopurile sale sînt de obicei reprobabile. A favoriza astfel un personaj în fond negativ, şi adesea
odios, făcîndu-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate, pune o serie de întrebări
asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre ticăloşiile sale. S-a vorbit de această creaţia
multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri, fiecare povestind o anume aventură a lui Renart, sau
Reinecke, cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale, a nobililor şi a
oamenilor bisericii, la adresa iubirii curteneşti, false şi artificiale, de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. Dacă
lucrurile stau astfel, critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi, întrucît propune o
răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute.
Aceeaşi epocă, atît de contradictorie, după cum am prezentat-o mai sus, a realizat însă şi creaţii de o
inegalată pînă atunci elevaţie spirituală.
Între cei mai de seamă creatori ai sfîrşitului de ev mediu, pus de unii specialişti chiar în legătură cu
Renaşterea pe care ar anunţa-o, se numără Dante Alighieri.
Dante s-a născut la Florenţa în 1265, a studiat retorica şi medicina, a participat la campanii militare, s-a
implicat în viaţa politică a oraşului său natal. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi, mai
apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor, în momentul
în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri, total devotaţi papei, Dante este exilat din oraşul său, în
1302. Exilul i-a marcat puternic opera, în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de
reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. Moare la Ravenna, în 1321.
Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia, tratat despre importanţa limbii
italiene, pe care el o consideră ca unitară, în pofida diferenţierilor dialectale certe, şi pe care o consideră aptă de a
fi folosită ca limbă literară. De altfel, el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa
poetică.
De monarchia este un tratat de filosofie politică, în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al
imperiului universal, care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat, independent de
papalitate, întreaga societate umană. Argumentele folosite sînt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de
partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi,
Albert cel Mare şi Toma din Aquino. Partizan al supremaţiei pontificale, Dante consideră totuşi că puterea laică
trebuie să fie independentă de aceasta. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna, arătînd că dacă al
doilea îşi datorează strălucirea primului, nu îi datorează însă şi existenţa.
Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. În Vita nuova, în
tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou, Guinizelli şi Cavalcanti, el scrie o sensibilă poezie de dragoste,
realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică, dedicată Beatricei Portinari.

2
Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia, căreia urmaşii, începînd cu Boccacio, i-au adăugat epitetul de
Divina, vastă sinteză a concepţiilor filosofice, teologice, politice ale epocii în general şi ale autorului în special.
Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo, structurată în Infern, Purgatoriu şi Paradis, Dante expune
concepţia sa asupra destinului uman, supus planului Providenţei Divine, dar guvernat de liberul arbitru, care îl
îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către
poetul păgîn Virgiliu, de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux, ca şi caznele la care sînt supuşi osîndiţii
sau viziunea beatifică a celor mîntuiţi, datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. Dar Dante îşi
exprimă propriile concepţii atunci cînd plasează printre osîndiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice, inclusiv
papi, în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială, precum filosoful şi
teologul Siger din Brabant. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice
dominante ale epocii sale, alături de arta sa poetică desăvîrşită, conferă perenitate operei sale.
Mult mai medieval în concepţii, deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. 1465), definitoriu pentru
contradictoria epocă a sfîrşitului de ev mediu, este poetul francez François Villon. Licenţiat al Universităţii din
Paris, Villon refuză totuşi înrădăcinarea, ducînd în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii, şi uneori
chiar transgresînd-o pe aceasta. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să
presupunem că a trăit mai mereu din expediente, că a furat şi a tîlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri, iar
în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi, care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. Se
aseamănă astfel, din punct de vedere al biografiei, cu goliarzii, de care îl separă totuşi mentalitatea, mult mai
frămîntată în cazul lui Villon, şi opera sa poetică realizată în franceză. Ïntre operele sale se remarcă Micul
Testament, diată ironică în versuri, în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri, într-o parodie a gravităţii
trubadureşti sau scolastice. Marele Testament , compus spre 1461, cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel
de surse, este opera sa capitală, cuprinzînd octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste, dar
şi balade armonios integrate în întreg. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie, de regretul pentru
irosirea propriei vieţi, melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată), reacţia
profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spînzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă
plină de cruzime. La 33 de ani, urma lui Villon se pierdea, dar poeziile sale i-au supravieţuit, învăţate pe de rost
şi copiate repetat pînă la apariţia tiparului, modelînd astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi
europeană.
În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua
sensibilitate, ce prevesteşte Renaşterea. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi
Boccacio.
Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante, dar care se
individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. Cel mai erudit
om al vremii sale, umanist pasionat de manuscrisele antice, Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice.
Scrie opere în latină, precum poemul eroic Africa,, dedicat lui Scipio Africanul, făuritor al măreţiei Romei, dar
este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. Istoria a reţinut operele sale în italiană, dintre care de cel mai
mare succes s-a bucurat Canţonierul, cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. Sonetele
care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii, sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei, au rămas prin
sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. Cînd i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire, un
pretext pentru exerciţii poetice gratuite, Petrarca a reacţionat, arătînd că pentru el a fost vorba de o femeie reală,
şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală, aspectul spiritualizat neexcluzînd pasiunea fizică. Animam cum
corpore amavi, spune el, arătînd că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvîrşite şi din punct de vedere
sufletesc. El depăşea astfel concepţia trubadurilor, care cîntau cel mai adesea o imagine ideală, lipsită de orice
concreteţe, promovînd o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. Laura nu e doamna anonimă a
poemelor curteneşti, e o femeie în carne şi oase, ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente,
uneori caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii, alteori avînd echilibrul ce va fi
afişat de personalităţile renascentiste.
Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta
şi literatura Italiei. Umanist preocupat la rîndul său de filologia clasică, autor al unor opere care au încă
reminiscenţe medievale, Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. Realizat după tehnica orientală a
« povestirii în ramă”, cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sînt originale, fiind preluate din nuvele
anterioare, sau chiar din povestiri de origine folclorică, Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii
florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea, în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip
uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei
dintre epoca sa şi cea medievală, presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Desigur, există
în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar, în care acumularea de nenorociri şi sfîrşitul, uneori fericit,
alteori tragic, ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de
divinitate. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sînt inventivitatea, spiritul, autonomia omului, care poate
înfrînge adversităţile, ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om.
Critica socială vizează în primul rînd oamenii bisericii, şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca

3
promotorul unor idei anticreştine sau laice, rămîne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei
morale a clerului, ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI.
Personajele cele mai reuşit conturate sînt cele ce aparţin « clasei de mijloc », locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai
oraşelor. Dar nu trebuie să uităm, că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora, tot ei fac obiectul
satirei celei mai necruţătoare pe care el o mînuieşte neîntrecut. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva
satirică a lui Boccaccio este aristocraţia, caracterizată, bineînţeles, nu atît de nobleţea sîngelui, ci de cea a
sufletului. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire, ci nobilul
educat capabil de mari elanuri sufleteşti. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă, fiindcă noul
model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic, exerciţiul intelectual presupunînd o
existenţă la adăpost de grijile materiale, iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic, ci cel cultural.
Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze, Decameronul rămîne ca o operă vie, monument de
limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste.
Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian, şi ideile lui, ca şi tehnica sa literară, au fost importante
în formarea celui mai de seamă autor englez medieval, Geoffroy Chaucer (1340-1400). Existenţa l-a purtat pe
Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent, punîndu-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. Fiu al
unui negustor de vinuri, ajunge în slujba curţii engleze, unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce
Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie, intitulat Troilus şi Cresida. Capodopera
sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury, vastă frescă a societăţii engleze de la sfîrşitul secolului al
XIV-lea. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă, ca şi unele din subiecte, Chaucer realizează însă o
operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez, prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el
esenţiale pentru societatea epocii sale. Ca şi la Boccaccio, satira, chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul
rînd oamenii bisericii, condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie, pentru ipocrizie, lăcomie, aplecarea spre cele
lumeşti. Tot ca la modelul său italian, cele mai reuşite portrete sînt ale orăşenilor, şi tot în lumea lor sînt plasate
cele mai savuroase povestiri. Nobilimea rămîne în mare măsură idealizată, depozitara unor idealuri valoroase,
dar care, pare să fie conştient autorul, au început să fie depăşite de realităţi. Opera lui Chaucer a demonstrat fără
putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară, şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii
propriu-zise.
Evul mediu, care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar, se încheia astfel cu o serie de
personalităţi exemplare, care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii, chiar în pofida negării de
către aceştia a ceea ce considerau medieval.