Predică la Tăierea capului Sf.

Ioan Botezătorul
Duminica a XIV-a dupa Rusalii

”Ioan a zis:<<Eu sunt glasul Celui ce

strigă în pustie: îndreptaţi calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul!>>”(Ioan 1,23)

Prea Cucernici Părinţi,

Fraţi creştini,
Onorată asistenţă,
La data de 29 august, Biserica noastră strămoşească
prăznuieşte Tăierea cinstitului Cap al Sfântului , slăvitului
Prooroc Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domului. Este o
sărbătoare a tristeţii, pentru că în această zi a avut loc sfârşitul
martiric al Sfântului Ioan Botezătorul, cu prilejul unui ospăţ
împărătesc; de aceea se prăznuieşte cu post, având în vedere că
acesta a fost şi cel mai mare postitor al omenirii , în orice zi a
săptămânii s-ar întâmpla să cadă.
Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre proroci, înainte-
mergător şi botezător al Domnului nostru Iisus Hristos.
Viaţa Sf. Ioan “Botezătorul”
Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului a
primit de la însuşi Domnul Hristos mărturia că el era cel mai
mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie şi cel dintâi între
Prooroci. Pe când încă se afla în pântecele maicii sale, sfânta
Elisabeta, el a tresărit de bucurie în preajma lui Mesia pe care îl

1
purta în ea Prea Sfântă Maica Domnului, venită în vizită la
verişoara ei (Luca 1, 39-54). La maturitate, el, "de care lumea nu
era vrednică" (cf. Evrei 11, 38), s-a retras în pustiu, acoperit cu o
haină din păr de cămilă şi încins cu o curea de piele (aceasta
semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupeşti). Regăsind, ca
un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a
se dedica numai lui Dumnezeu, el se hrănea cu lăcuste
conservate în miere sălbatică, şi îşi ţinea în contemplare mintea
netulburată de grijile acestei lumi.
În anul al 15-lea al domniei cezarului Tiberiu (anul 29), Ioan,
când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în pustie, s-a dus în
regiunea Iordanului, pentru a predica pocăinţa către mulţimile
care veneau la el, atrase de viaţa sa îngerească. El îi boteza în
apele Iordanului în semn de curăţire de păcatele lor, şi pentru a-i
pregăti să îl primească pe Mântuitorul, el îi îndruma să facă mai
curând roade vrednice de pocăinţă, decât să se laude că sunt fiii
lui Avraam. Reluând cuvintele proorocului Isaia, el le spunea :
Un glas strigă: "În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte
faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată
valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să
fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se
va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura
Domnului a grăit".
(Isaia 40, 3-5).
Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el
Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spune: "Eu vă
botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza
cu foc şi cu Duh Sfânt".
Curăţenia sa şi dragostea sa pentru feciorie erau într-atât de
mari încât fost socotit vrednic, nu doar de a-l vedea pe
Mântuitor, al cărui Înainte-mergător a fost să fie, ci chiar să Îl
boteze în Iordan ("ca să se plinească dreptatea") şi să fie
martorul descoperirii Sfintei Treimi cu acest prilej (de acest
moment facem pomenire la Teofanie, 6 ianuarie).

2
 Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi
le considera pe toate ale acestei lumi ca fără valoare faţă de
Legea dumnezeiască, a cărei desăvârşită întruchipare era viaţa
sa. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod
Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care,
contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip,
pe când acesta din urmă era încă în viaţă şi avusese cu ea o
fată, Salomeea. Profetul îi vorbea în numele lui Dumnezeu : "Nu
îţi este îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău". De aceea
Irodiada nutrea o ură puternică împotriva lui Ioan şi voia să îl
omoare; era însă împiedicată de Irod, care îl proteja pe Ioan, ca
bărbat drept şi sfânt, dar mai ales pentru că se temea de popor,
care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. În cele din urmă
Irodiada cea perfidă îşi atinse scopul şi făcu astfel încât Profetul
sa fie dus la închisoare în fortăreaţa din Macheronte. Când fu
aniversarea zilei de naştere a regelui, în apropierea Paştilor,
acesta invită pe nobilii regatului său la un mare ospăţ, în timpul
căruia toţi se dedară îmbuibării şi beţiei. Salomeea dansa cu
voluptate în faţa mesenilor acestui banchet al slavei deşarte, şi
ea plăcu privirii desfrânate a unchiului şi tatălui său vitreg care îi
jura sa îi dea ca recompensă orice i-ar cere, chiar de-ar fi
jumătate din regatul său. La sfatul mamei sale, tânăra ceru să îi
fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezătorul. Regele
se simţi încurcat, dar din cauza jurământului său, şi pentru a
nu-şi pierde onoarea în faţa invitaţilor, se decise să îl omoare pe
Cel Drept. Sentinţa fu pe loc executată, un soldat îi tăie capul
Sfântului Ioan în închisoare şi îl aduse imediat, încă sângerând,
pe un platou, în sala de ospăţ care adresa în tăcere reproşul său
faţă de slăbiciunea criminală a regelui. Salomeea prezintă mamei
sale trofeul, spunând : "Mănâncă, o, mamă, trupul celui care a
trăit ca unul fără trup, şi bea sângele lui. Această limbă care nu
înceta să ne facă reproşuri va tăcea de-acum pentru totdeauna".
Ucenicii Sfântului veniră să îi ia trupul şi merseră să îl
îngroape în Sevastia apoi se duseră să îl înştiinţeze pe Iisus.
Abia mult mai târziu Moaştele Sfântului Înaintemergător fură

3
regăsite în mod miraculos, pentru a răspândi harul asupra
credincioşilor care li se închină.
Acest act sângeros pare să fi fost îngăduit de Dumnezeu
pentru că, după ce a fost Înaintemergătorul lui Hristos pe
pământ, Sfântul Ioan Botezătorul să fie de asemenea în
împărăţia morţilor şi să meargă să înştiinţeze pe morţii cei drepţi
de speranţa în Mântuire, venirea apropiată a lui Mesia care
trebuia să spargă, prin Cruce, porţile şi închizătorile Iadului.
Prin viaţa precum şi prin moartea sa, Înaintemergătorul
rămâne de asemenea pentru toţi Creştinii un Profet şi un
stăpânitor al vieţii spirituale. Prin comportamentul său
ireproşabil, el îi învaţă să lupte până la moarte împotriva
păcatului, nu numai pentru respectul dreptăţii şi ascultarea Legii
lui Dumnezeu dar şi pentru a înainta în virtute şi curăţia inimii.
Orice conştiinţă cizelată prin meditarea asupra Legii lui
Dumnezeu se aseamănă, deci, cu Înaintemergătorul şi croieşte
"căile Domnului" în sufletul care se căieşte, pentru a-i da
cunoaşterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).
Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul
Biserica Ortodoxă are şase zile de prăznuire pentru
Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, cu
începutul anului bisericesc (1 septembrie):

 23 septembrie - Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul;

 7 ianuarie - Soborul sfântului prooroc,
înaintemergătorului şi botezătorului Ioan (a doua zi după
Teofanie, 6 ianuarie);
 24 februarie - Întâia şi a doua aflare a Capului
Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan;
 25 mai - A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul;
 24 iunie - Naşterea sfântului Ioan Botezătorul;
 29 august - Tăierea capului Înaintemergătorului.

4
 Moaşte
Părţi din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul se găsesc la:

 Biserica Sfântul Dimitrie, Neo Phaleron,

Pireu(Grecia);
 Biserica Sfântul Macarie din Alexandria (Egipt);
 Catedrala Notre-Dame din Amiens (Franţa) ;
 Muzeul Benaki, Atena(Grecia);
 Muzeul Topkapi-Saray, Istanbul(Turcia).
 Moscheea Omeyyazilor, din Damasc(Siria)
 Mănăstirea Cetinje( Muntenegru).

Închei prelegerea despre biografia Sf. Ioan Botezătorul cu

următoarea rugăciune:

“Să ne rugăm şi noi Milostivului Dumnezeu , să ne ajute în toate

zilele vieţii noastre şi în toate necazurile noastre şi să-L rugăm
pe Sfântul Ioan Botezătorul care a murit ca un mare mucenic, să
fie fierbinte rugător pentru sufletele noastre, ca şi noi să
ajungem la limanul mântuirii şi al fericirii veşnice! Amin!”

Iubiţi credincioşi,
În altă ordine de idei, astăzi ne aflăm în Duminica a XIV-a
după Rusalii, în cadrul căreia, la Sfânta Liturghie, Părintele ne-a
citit pericopa evanghelică de la Matei , cap.22, v.1-14, referitoare
la Pilda nunţii fiului de împărat.
Împăratul din Evanghelia de astăzi este Dumnezeu, care prin
nunta pe care o face Fiului său, unindu-l, prin întrupare, cu firea
omenească, invită pe toţi oamenii să împărăţească în unire cu
Hristos.
Cei dintâi invitaţi la acest ospăţ sunt evreii, poporul ales.
Pentru aceasta, din timp, Dumnezeu, prin proorocii şi profeţii
săi, i-a chemat la acest ospăţ, dar, nesocotind invitaţia făcută şi-
au văzut fiecare de treburile lor. Mai mult, chiar, pe uni i-au
gonit, pe alţii i-au batut şi schingiuit, iar pe alţii i-au omorât. De

5
aceea, în locul acestora, Dumnezeu, a chemat, prin misionarii săi
la ospăţul mântuirii şi pe celelalte neamuri.
Ceea ce trebuie să reţinem din refuzul celor chemaţi este că
aceştia au invocat drept scuză, ocupaţiile pe care le aveau cu
treburile vremelnice, ceea ce denotă că, preocuparea excesivă
pentru cumularea averilor şi înrobirea sufletului lucrurilor
materiale, constituie una din piedicile care opresc sufletele să
urmeze chemarea lui Dumnezeu.
Faptul că, cei chemaţi, s-au ocupat de ţarină şi de negustorie
nu a fost nici un rău. Răul s-a produs prin faptul că ei s-au alipit
de aceste lucruri nepermis de mult şi le-au umbrit ochii şi
sufletul până acolo încât, de dragul lor, au uitat de Biserică, au
uitat de Dumnezeu care ia chemat la el.
Dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom recunoaşte că fiecare
dintre noi, ne regăsim într-un fel sau altul, într-una dintre aceste
motivaţii pe care cei chemaţi la ospăţul Domnului le-au invocat.
Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii sunt cele trei imbolduri
nedisciplinate ale trupului cu care avem a ne lupta până la ultima
suflare.
Nu odată ne-am lăsat şi noi amăgiţi de plăcerea mâncării, ori
a băuturii, ori de gesturi sau acţiuni lipsite de caritate şi de
milostenie, împiedicând, astfel unirea noastră cu Dumnezeu şi
de împărtăşirea din darurile iubirii Sale.
Parabola continuă spunând că după ce sala s-a umplut,
regele a venit să-şi vadă invitaţii şi acolo a văzut un om care nu
era îmbrăcat în haina de nuntă, pe care dupa ce l-a certat, l-a
scos afară.
Pentru a înţelege parabola trebuie să explicăm aici ce era cu
haina de nuntă cu care acel om trebuia să fie îmbrăcat. În acele
vremuri, când cineva făcea nuntă sau un ospăţ cu mai mulţi
invitaţi, gazda, la intrarea în sala unde se ţinea ospăţul dădea
fiecarui invitat o haină în care să şi petreacă. Astfel că despre
acea haină este vorba aici. Aceasta de care nu putem fugi!
Parabola trebuie înţeleasă în sensul ei metaforic, adică, ospăţul
la care sunt invitaţi oamenii este acela de a gusta din sfânta
Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului de la sfanta Liturghie, iar
acel om nu a făcut efortul de a veni, să se împărtăşească,
pregatit.

6
 Este probabil şi cazul unor dintre noi care ne-am apropiat sau
ne apropiem de sfânta Împărtăşanie fără a fi pocait cu adevărat.
Sigur că, preotul, este şi el un om, nu are de unde să ştie care
cât este de pregătit. Dar, trebuie să ştim, că există Cineva,
undeva, când va fi deosebit de penibil momentul în care ne va
spune şi nouă: “Prietene, cum ai intrat aici, fară a fi îmbrăcat în
haina de nuntă?!”
Când preotul, cu potirul în mână, ne invită să luăm parte la
jertfa lui Iisus Hristos de pe sfântul Altar nu ne spune: “Veniţi
aşa cum sunteţi” ci ne spune: “Cu frică de Dumnezeu, cu
credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi.” Aşadar, venim, dar
înainte de a veni să fim spovediţi şi să fi eliminat omul vechi din
noi, să dăm jos masca ipocriziei de pe faţa noastră şi să omorâm
desfrânarea, necurăţia, patima, lăcomia, ura, duşmănia şi
înjurăturile de pe limba noastră. Trebuie să venim îmbrăcaţi în
haina de nuntă a regelui Hristos, în pocăinţă, iertare, iubire şi
smerenie.
Jertfa de pe Altar este pentru toţi credincioşii participanţi la
sfânta Liturghie deoarece Domnul nostru, Iisus Hristos, s-a
jertfit pentru întreg neamul omenesc şi din ea trebuie să
mănânce toţi cei prezenţi. Aşa spune Hristos prin preot, la
fiecare Liturghie: “mâncaţi dintru acesta toţi…” şi “beţi dintru
acesta toţi…”pe nici unul din cei de faţă nu-l lasă neinvitat
pentru că, pentru toţi şi-a dat viaţa şi toţi trebuie să mănânce
Trupul său şi să bea Sângele său pentru că altfel nu avem viaţa
în noi.
A ne impărtăşi înseamnă a primi şi noi un acoperământ
pentru goliciunea sufletului nostru, a fi şi noi îmbrăcaţi în haina
de nuntă şi a avea astfel garanţia că Dumnezeu nu ne va arunca
şi pe noi afară, deoarece Iisus, în Evanghelia după Ioan 6,56
spune: “Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele meu,
rămâne în Mine şi eu în el!”
Să ştiţi că în primele veacuri, când creştinii erau vânaţi ca
niste animale, prigoniţi şi ucişi, pentru credinţa în Hristos, toţi
participanţii la sfânta Liturghie, se împărtăşeau şi îşi dădeau
sărutul păcii, semnul iertării. Astazi, în Biserica noastră, doar
preoţii sunt singurii care-şi mai dau şi după 2000 de ani sărutul
păcii, gestul iertării.

7
 Din păcate ,Noi, astăzi, aducem la Biserică doar trupul şi
acela gol, fară nicio haină de nuntă şi ne întoarcem acasă la fel
de goi, fară să fi primit în trupul nostru merindea veşniciei.
Amin!

Fraţii noştri întru Hristos,

Cu această Sfântă Duminică încheiem vechiul an bisericesc.
Astfel că, începând de miercurea viitoare, la 1 septembrie,
intrăm în noul an bisericesc, prăznuind Indictonul.

S-a luat acest obicei de la cei de demult:

La evrei , în Vechiul Testament s-a dat poruncă să se

prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul
anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele
cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste. Iată
care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzînd
apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În
această lună, Sfîntul prooroc Moise s-a coborît a doua oară din
munte, avîndu-şi faţa prealuminată şi aducînd Tablele Legii, care
aveau în ele scris Decalogul(Cele 10 porunci). În această lună a
început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliţilor. În această
lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se
numea Sfînta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca
să aducă jertfă sîngeroasă pentru sine şi pentru neştiinţele
poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăţa de
păcatele făcute în anul întreg, smerindu-şi cu post sufletele
înaintea lui Dumnezeu şi aducînd ardere de tot Domnului.

În această lună a fost sfinţit Marele Templu al Domnului zidit de

regele Solomon în Ierusalim şi s-a pus în el chivotul Legii.

La romani, indictionul (de la latinescul „indictio”) era un fel al

lor de a număra anii şi anume era o periodă de 15 ani, pentru
adunarea dărilor către stat. Pentru Indictionul păgînilor romani
se povestesc următoarele: Octavian Augustus, primul împărat al
Romei, după ce a biruit pe generalul rival Antoniu şi regina
Cleopatra care stăpîneau Egiptul, în urma bătăliei navale de la

8
 Actium ,la 2 septembrie 31 î. Hr., a început să stăpînească
singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din
toate părţile imperiului, a rînduit Indictionul care aminteşte
porunca aceea dată la 15 ani o dată. Şi au despărţit Indictionul în
trei părţi a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toţi cei 15 ani să se
strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl aşezase însă pentru ţările
cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu
greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5-lea putea
să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din
Indiction se numea “Lustrum”, adică strălucit, întrucît în acel an
oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că
impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, şi nu
cu sila.

Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se

dădeau fier şi aramă pentru facerea săbiilor, a suliţelor, a
coifurilor, a scuturilor, a zalelor şi a altor arme ostăşeşti. În a
doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei
ostaşilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur
pentru împodobirea zeilor idolatri. Astfel, ţinînd rotunjimea
Indictionului de 15 ani, începea iarăşi întîiul an, numindu-l pe
acela An Nou. Iar începutul acesta se aşeza la întîia zi a lunii
septembrie, căci în acea vreme Augustus, împăratul Romei,
biruind pe Antoniu şi Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a
toată lumea.

Astfel a primit şi Sfînta Biserică să prăznuiască începutul

Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele
pricini: în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea
Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret,
unde crescuse, şi în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor,
cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă
şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus
în mijlocul dascălilor şi sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea
proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era
scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a
binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă,
a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi pe
cei sfărîmaţi, uşurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit".
Apoi, închizînd şi dînd cartea, a început să înveţe, arătîndu-Se pe

9
Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-
Tatăl, spre mîntuirea şi înnoirea vieţii, împlinindu-se astfel
scriptura citită, şi toţi "Îl mărturiseau şi se mirau de cuvintele
harului care ieşeau din gura Lui" (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii

Părinţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, când împăratul
Constantin cel Mare, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi
a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd
praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al
persecuţiilor, schimbînd înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au
rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al
mântuirii creştinilor, aducându-ne aminte de intrarea lui Hristos
în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a
"anului Domnului bine primit". Aşadar, nu prăznuim praznicul
Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea
Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii,
pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui;
cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu
dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi
de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mîntuitorul,
zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-
Tatăl jertfă sângeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur
fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne
pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi,
făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului
care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfântă".

Pentru toate acestea, dând mulţumire lui Dumnezeu,

prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile
Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sîrguim să fim Lui
bine primiţi. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al
împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat
al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile Sale sfinte pe
care sîntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu
cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur,
precum arată David, zicînd către dînsul: "Domnul meu eşti Tu,
pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele". El, în loc de
fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate
pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este

10
aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui
Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină,
încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: "Prin foc şi prin sabie
a trecut sufletul lui" .

De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel

ceresc, să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată,
pentru că "cu inima se crede spre dreptate" şi prin această
credinţă curată, ca şi cu o armă de fier şi cu un scut de aramă,
să biruim pe cei împotrivă, adică pe Satana. Astfel urmăm
sfinţilor noştri strămoşi, care "prin credinţă au biruit împărăţii,
au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduinţele, au închis gurile
leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-
au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie şi au întors
oştirile vrăjmaşilor în fugă..." (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea

nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face
pricinuitoare omului de viaţa cea cu bună sporire. Pentru că
dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte ca toate
bunătăţile din lume să le câştige, cu atât mai mult cel ce s-a
îmbogăţit cu neândoita nădejde în Dumnezeu va cîştiga cele
dorite. De acum el va vieţui cu bucurie, nebăgând seamă toate
primejdiile şi necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de
la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă le va
răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul
său îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzându-l cu orice
întîmplare, sărac pe el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu
îndestulare pînă la sfîrşit, acela degrabă sărăcind, se lipseşte de
pîine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul, ca Muntele Sionului,
nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează.

Nişte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte

să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre
Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sunt cuvinte curate, argint
lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele
veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa împărăţie. Pentru
nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă
nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că
nădejdea luării de plată îndeamnă pe ostaş spre luptă, după cum

11
zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri:
"Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea
împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobîndit
cununile".

În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi

bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către
Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se
închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul
este mai cinstit decît argintul, arama şi fierul, tot aşa şi
dragostea este mai cinstită decît nădejdea şi credinţa. "Şi acum
rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare
decît acestea este dragostea" (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta
cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu
nefăţărnicie, nu numai cu inima crezînd şi cu gura mărturisind,
ci şi cu fapte arătîndu-i dragostea. Adică să ne punem pentru
Dânsul sufletele noastre şi să fim gata de moarte pentru
dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta şi pe cei de aproape
ai noştri să-i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui Hristos
Apostol Ioan Teologul, zicînd: "Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul,
nici cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul". Acest fel de dragoste
se primeşte spre înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba
decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Aşadar, Biserica dreptmăritoare prăznuieşte acest Indiction

creştin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul
cel vechi cu faptele lui şi îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul
Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou aşa cum ne
sfătuieşte Apostolul, zicînd: "Întru înnoirea vieţii să umblăm",
adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru
vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile:
"De veţi umbla întru poruncile Mele şi de veţi păzi învăţăturile
Mele şi de le veţi face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa şi
pămîntul îşi va da roadele sale. Şi voi da pace în pămîntul vostru
şi veţi izgoni pe vrăjmaşii voştri şi voi căuta spre voi şi vă voi
binecuvînta şi nu se va îngreţoşa sufletul meu de voi. Şi voi
umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie
popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel..."*

12
 Ceea ce nu ştim este că iniţiatorul calendarului creştin este
un mare învăţat , originar de pe meleagurile noastre româneşti,
un sfânt prăznuit de Biserica Ortodoxă Română tot la 1
septembrie, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul.

Datorită Sf. Dionisie Exiguus ( Dionisie cel Mic), afirmăm

astăzi că suntem în anul 2010 „dupa Hristos“(e.n.), deoarece el a
propus numărarea anilor începând cu Naşterea Mântuitorului
Iisus Hristos.
Aşadar, împărţirea timpului în sistemul clasic pentru noi,
indifferent de religie, “ Era noastră”-(e.n.)d.Hr.) şi Înaintea erei
noastre -(î.e.n) (î.Hr.), a fost realizată de către călugărul Dionisie
Exiguus (cca 470-545), născut în provincia “Scythia
Minor”(“Sciţia Mică”), actualmente Dobrogea.
Astfel, el abandonează Era lui Diocleţian, şi acceptă anul 753
a.u.c. ca an al Întrupării Domnului şi punctul de la care începe
era creştină. Chiar dacă în calculul propus de el întalnim şi o
eroare, ideea în sine a fost cu adevarat
revoluţionară. Calendarul stabilit de el a fost adoptat în Italia în
anul 527, mai târziu în Franţa şi în Anglia (Sinodul de la Whitby,
664), extinzându-se cu vremea în întreaga lume creştină şi
necreştină. Calificativul de "cel Mic" sau "Exiguus" şi l-a luat el
însuşi ca gest de smerenie. S-a născut, după cum am spus, în
jurul anului 470 în Sciţia Mica şi a intrat de tânăr în viaţa
monahală. După finalizarea studiilor în una din şcolile
mănăstireşti din Dobrogea, ajunge ca pelerin în Orient. Din
cauza monofizismului este nevoit să meargă la Constantinopol
şi de aici la Roma. Va lucra sub ascultarea a zece papi, începand
cu Atanasie al II-lea (496-498) şi încheind în timpul pontificatului
lui Vigiliu (537-555).
Datorită traducerilor pe care le-a făcut din diverşi scriitori şi
Părinţi ai Bisericii creştine din Orient, cum au fost Chiril al
Alexandriei, Grigorie de Nysa, etc, el a făcut cunoscută teologia
răsăriteană în mediul latin. A fost şi profesor la o şcoală din
Vivarium, întemeiată de Casiodor, unde a predat Dialectica.

13
 Al doilea mare merit care îi revine lui Dionisie cel Mic, se
leagă de activitatea de traducere în latină şi de colecţionare a
canoanelor bisericeşti, fixate la diferite sinoade sau concilii şi
care fuseseră redactate în limba greacă.

Cuviosul Dionisie Exiguul a trecut la cele veşnice în Italia, la

Vivarium, în secolul al VI-lea.

În final, dragi creştini, închei cu următoarea rugăciune:

“ Dumnezeule veşnic şi Împărate a toată făptura, dă-ne

minte înţeleaptă ca să ştim cum să ne împodobim mai
bine haina cea de nuntă, ca atunci când vom veni la
nunta Fiului Tău, să fim împodobiţi cât mai frumos ca să
ne putem veseli şi noi cu Tine, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh
şi cu toţi sfinţii, în vecii vecilor! Amin!

14