Slova creştină
Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă
Zidit după chipul şi în vederea asemănării
cu Dumnezeu, omul urmează Creatorului
său, omul va urma acelaşi ritm de viaţă întru
începutul lucrului său şi sfârşit, împlinirea
lui, care-i aduce bucurie şi odihnă. Această
lege de existenţă îi ordonează, în unitate de
nedesfăcut, lucrul şi timpul său. Prin aceasta
omul credincios urmează lui Dumnezeu:
prin lucrul său el este în duhul activităţii lui
Dumnezeu-Creatorul; prin odihna sa este în
duhul „odihnei sfinte” a lui Dumnezeu.
Prin amândouă, lucrul sau odihna, timpul
lui este sfinţit. „Le-am dat şi zilele Mele de
odihnă, ca să fie semn între Mine şi ei, ca să
cunoască ei că Eu sânt Domnul, Sfinţitorul
lor”(Iezechiel XX,12).
Chiar de la început, Dumnezeu ne învaţă ca o
zi dintr-o săptămână, s-o dăm întreagă lucrărilor
faptelor duhovniceşti.
Pentru că a încetat să creeze şi pentru că a
adus pe lume, prin porunca Sa, toate câte a voit,
potrivit iubirii Sale de oameni, a pus capăt creaţiei în
ziua a şasea. N-a mai creat altceva în ziua a şaptea,
pentru că împlinise de făcut tot ce voise; dar ca să
aibă şi ziua aceasta o cinste şi să nu pară mai mică
pentru că nu s-a creat în ea nimic, Dumnezeu o
învredniceşte cu binecuvăntarea: „Şi a binecuvântat
Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o”. A deosebit
Dumnezeu ziua a şaptea şi ca să ne arate şi pricina
pentru care a spus: „şi a sfintit-o”, a adăugat: „că în
ea s-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a
făcut”.
„Şi-n ziua a şasea Şi-a împlinit Dumnezeu lucrarea
pe care o făcuse; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de
toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a
binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-
o,pentru că în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale
cele pe care le-a făcut” Facere II,2-3.
„Ziua întâia se va numi sfântă, iar ziua a
şaptea tot sfântă vă va fi;- în ele să nu faceţi nici o
muncă slujitoare, în afara celor care-i trebuie
fiecăruia spre a se hrăni – numai aceasta puteţi face”
Ieşire XII,16.
„...e sărbătoarea (închinată) Domnului,
Dumnezeului tău; să nu faci în ea nici o lucrare, în
afară de cele ce i se fac sufletului” Deuteronom
XVI,8.
După ieşirea poporului Israel din robie şi
trecerea prin Marea Roşie, Moise a fixat Ziua
odihnei, deci după un efort mare al poporului, ca o
necesitate fizică, f ăcând din aceasta o lege.
Dumnezeu a admis această zi pentru ca poporulul să
nu uite momentul greu prin care a trecut.
Poporul nu respecta ziua de odihnă, nu o
„sfinţea”, nu o închina lui Dumnezeu de aceea a fost
înscrisă în Decalog, ca a patra poruncă, Ieşire XX,10-
11. Această zi este binecuvântată de Dumnezeu şi
sfinţită, ca încununare a creaţiei. Păzirea Sabatului
era un „semn” care unea pe „Dumnezeu cu fiii lui
Israel”-Ieşire XX,22.
S-a pus accent deosebit pe Sabat ca „odihnă”
a lui Dumnezeu, la încheierea „zilelor” creaţiei.
Odihna lui Dumnezeu a celei de „a şaptea zi” nu este
încetare, ci împlinire a activităţii Sale, şi bucurie a
creaţiei Sale. Dumnezeu nu încetează activitatea Sa.
Dumnezeu este mereu prezent şi activ în creaţia Sa.
De aceea Mântuitorul spune iudeilor: „Părintele
Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” Ioan V,17.
Până la eliberarea lui Israel din robie, nu se
aminteşte nicăieri, în Vechiul Testament de ţinerea
Sabatului. Sabatul era acum sărbătoarea izbăvirii; a
PROVOCĂRI MISIONARE
ieşirii din „casa robiei”, şi a mergerii spre „pământul
făgăduinţei”, al libertăţii, al odihnei. Sabatul nu este
amintit decât de Pentateuh ca o zi de „odihnă”
naţională, poruncită de Moise după trecerea Mării
Roşii şi cu pedepse până la moarte pentru călcarea
ei- Ieşire XXXI,13-17.
Este adevărat că Ziua odihnei în Vechiul
Testament a fost confundată cu Sabatul şi în cinstea
acestei zile, calendarul universal păstrează astăzi
„ziua” de sâmbătă. Nu se ocoleşte faptul că Sabatul a
fost o lege mozaică, dar temporară, necesară unei
perioade istorice, anume de la Moise până la
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Încă de la început, nu numai ziua a şaptea
are semnificaţie sacră, ci şi prima zi, ca şi a opta zi.
Ziua întâi este prin ea însăşi ca început al creaţiei,
sfinţită de inaugurarea actului creator al lui
Dumnezeu. Asupra ei prezideaz ă şi prima
Cincizecime, căci „Duhul lui Dumnezeu se purta pe
deasupra apelor” Facere I,2.
Consacrarea zilei a opta, în Vechiul
Testament se impune şi mai evident din ritualul
„tăierii împrejur” care se aplica pruncilor de parte
bărbătească. Porunca „tăierii împrejur” este dată de
Dumnezeu lui Avraam ca semn al Legământului „să
se taie împrejur în ziua a opta”(Facere XVII,10-12).
Proorocul şi Împăratul David nu mai
aminteşte de ziua de odihnă, fiindcă era o zi
tradiţională, în schimb laudă „Ziua sfinţeniei, ziua
bucuriei (Ps. V,11), în care trebuie să ne veselim, nu
să ne odihnim! Profetul anunţă Ziua cea mare,
fiindcă toţi duşmanii poporului ales atacau Ţara
Sfăntă în ziua odihnei. Pentru aceasta, Ieremia se
tânguia şi vedea în inspiraţia profetică „Legământul
cel Nou” în capitolul XXXI,31-33 „Iată vin zile, zice
Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa
lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe
care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am
luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului.
Acel legământ ei l-au călcat, deşi Eu am rămas în
legătură cu ei, zicând Domnul. Dar iată legământul
pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele
acelea, zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul
lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar
ei Îmi vor fi popor”, iar Iezechiel se bucura de jertfa
preoţilor în „Ziua a opta”, Ziua Domnului (Iezechiel
XXX,3), după trecerea celor şapte zile (XLIII,27).
Un alt loc şi moment din Vechiul Testament
în care este vestită sărbătoarea Noului Testament,
„Ziua Domnului”, se află în mărturia Psalmistului
David: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,
să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”(Psalmul
CXVII,24). Textul, ca şi Psalmul însuşi, este profetic.
De aceea aceste cuvinte au intrat în ritualul slujbei
pascale din noaptea Învierii şi a săptămânii
luminate. Iar mesajul lor profetic este atestat
îndeosebi de textul imediat premergător: „Piatra pe
care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut
în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi
minunată este în ochii noştri ”(Ps.CXVII,22-
23).Semnificaţia aceasta profetică este confirmată,
cum se ştie, de Mântuitorul când a rostit pilda
„lucrătorilor viei”(Matei XXI,42; Marcu XII,10; Luca
XX,17).
Piatra este Hristos, iar ziua bucuriei oferită
de El este ziua învierii Sale, pe care Psalmistul o
vesteşte şi prin cuvintele rostite ceva mai înainte:
„Glas de bucurie şi de izbăvire în corturile drepţilor:
dreapta Domnului a făcut putere, dreapta
Domnului ne-a înălţat; nu voi muri, ci voi fi viu şi voi
spune lucrurile Domnului”(Ps. CXVII,15-17). Şi
într-un alt moment, amintit în parte ceva mai
înainte, Psalmistul vorbeşte de o nouă „odihnă” a
5
Domnului, întrucât cei ce L-au ispitit în pustie, nu
au avut parte de cea dintâi. „M-au ispitit părinţii
voştri, M-au ispitit şi au văzut lucrurile Mele. Şi ei n-
au cunoscut căile Mele, că M-am jurat întru mânia
Mea: nu vor intra întru odihna
Mea”(Ps.XCIV,10,12).
Profetul Zaharia anunţă ziua de sărbătoare
a Noului Legământ, deosebită de cea rânduită pe
muntele Sinai: „Iată că vine ziua Domnului,...Va fi o
zi deosebită pe care Domnul singur o ştie; nu va fi
nici zi şi nici noapte, ci în vemea seri va fi lumină. În
ziua aceea vor izvorî din Ierusalim ape vii: jumătate
se vor îndrepta către marea cea de la răsărit, iar
cealaltă jumătate către marea cea de la
apus...”(Zaharia XIV,1,7-8). Ziua învierii apare tot
mai luminoasă din Vechiul Testament.
Aşa cum era de aşteptat, dacă unii iudei n-
au respectat ziua de odihnă, socotind trecerea prin
Marea Roşie un eveniment biblic şi sabatul o
poruncă mozaică. Tot aşa şi unii creştini n-au înţeles
învierea şi n-au respectat sărbătoarea şi Ziua
Domnului. Mai mult, au rămas la „odihna vechi
testamentară”, călcând cuvântul Scripturii: „Legea
a fost până la Ioan Botezătorul” (Ioan I,7) şi
nepricepând că „dacă Hristos n-ar fi înviat,
zadarnică ar fi credinţa noastră (I Cor. XV,17).
Fără a desfiinţa ceva din „ce a sădit
Tatăl”(Matei XV,13), Fiul duce la plinătate toată
Legea şi proorociile Vechiului Testament. Rând pe
rând, sunt rostite şi tălmăcite de Mântuitorul
poruncile Deca-logului: întâia poruncă, potrivit
Sfântului Evanghelist Marcu, când Domnul, la
întrebarea unui cărturar „care poruncă e mai mare
decât toate?”, răspunde: „Ascultă, Israele, Domnul
Dumnezeul nostru este singurul Domn”, ... (Marcu
XII,29,30). A doua poruncă o găsim amintită de
Sfântul Apostol Pavel în (I Cor.X,14).
De asemenea, poruncile a treia, a şasea, a
şaptea, a opta, a noua, a zecea, sunt cuprinse în
„Predica de pe Munte” în capitolul V, 17-48,
Mântuitorul înainte de a, aminti aceste porunci zice:
„Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau
proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”, ... .
Observăm însă, că din actualizarea şi tâlcuirea Legii
Vechiului Testament de către Mântuitorul, lipseşte
porunca a patra; păzirea Sabatului ca zi de odihnă.
Este evident că Domnul nu mai prevede în Legea
cea nouă Sabatul şi nici restricţiile legate de această
sărbătoare. Nu este amintit nici în „Predica de pe
Munte”, nici în faţa tânărului bogat şi nici în vreo
altă împrejurare. Faptul în sine arată că se produce o
schimbare.
Atât de susţinut de farisei în faţa
Mântuitorului, ca sărbătoare a Legământului, s-ar
fi menţinut, în Noul Testament, Biserica l-ar fi
impus în cultul ei divin. Sabatul însă nu mai
corespundea Noului Legământ, Legii Harului şi
mântuirii.
Pr. Ioan - Flaviu RUS