Cronică literară
20 Nr. 8 (72) ♦ august 2009
Rodica GRIGORE
Despre adolescenţă şi adolescente, altfel
Î ncă de la apariţia, în 1898, a ce-
lebrului text al lui Henry James,
The Turn of the Screw (O coardă
prea întinsă), cititorii şi mulţi dintre criticii
literari care au încercat să ofere o inter-
pretare cât mai convingătoare respectivei
povestiri nu au încetat să-şi pună cam
aceleaşi întrebări, legate, mai cu seamă, de
relaţia dintre normal şi patologic, esenţială
pentru a stabili motivaţiile acţiunilor unor
personaje sau, dacă nu, semnificaţia com-
portamentului acestora. Fără îndoială, nu
puţini au fost aceia care au afirmat, însă, că
o astfel de abordare nu face nimic altceva
decât să distrugă esenţa textului lui James,
care mizează tocmai pe atmosferă, plasân-
du-se în buna descendenţă a romanului
gotic englez, de la care preia, de altfel,
numeroase alte elemente constitutive.
Despre Joyce Carol Oates s-a spus atât
de frecvent, în ultimii ani, că ar fi mai cu
seamă „o scriitoare extrem de prolifică“,
încât, adesea, a fost trecut cu vederea
faptul că proza ei este, în primul rând (şi
în mod absolut definitoriu), extraordinară
– atât la nivelul expresiei artistice care, pe
drept cuvânt, poate fi numită desăvârşită,
cât şi la acela al temelor pe care alege să
le abordeze nu o dată. Astfel, la o lectură
atentă, vom remarca faptul că romanul său,
Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete
(1993), la fel ca, de altfel, mai toate textele
incluse în volumul ulterior de povestiri,
Femeia, victimă a speciei?, apărut în anul
2006, pornesc, implicit, de la celebra po-
vestire a lui Henry James, amintită mai sus.
Căci, practic, Oates nu face altceva decât
să ia lucrurile de unde le lăsase James,
dându-le, desigur, o nouă interpretare, dar
centrându-se, din nou, pe sondarea adânci-
milor psihicului omenesc, mai cu seamă a
celui feminin. Şi, deopotrivă, demolând, cu
un curaj rar întâlnit, o serie de stereotipii
consacrate referitoare la „sexul frumos“ (şi
„slab“). Astfel, dacă în general se conside-
ră că femeile sunt fragile, bune, delicate şi
sensibile, proza lui Joyce Carol Oates, fie că
e vorba de roman, fie de povestiri, expune,
dintr-o dată, o altă faţă a feminităţii, ca şi
cum ar aduce în faţa atenţiei publicului
tocmai reversul medaliei.
Esenţial rămâne, de asemenea, că au-
toarea nu încearcă nicidecum să demon-
streze la modul didactic că feminitatea ar
fi complet lipsită de atributele consacrate,
Lucian Liciu – Ciclopii de azi
Scrisul Românesc
ci demersul său tinde să arate că, deşi toate
caracteristicile şi calităţile menţionate
anterior rămân (sau măcar pot rămâne) va-
labile şi pe deplin îndreptăţite, pot exista,
deopotrivă, şi alte date esenţiale de natură
a caracteriza feminitatea – măcar în unele
momente. Altfel spus, cel puţin la un anumit
nivel al interpretării, proza sa se constituie
într-o inedită încercare (pe deplin reuşită!)
de rescriere, de pe o poziţie şi într-o cheie
determinate de estetica – perfect asimilată
de scriitoarea americană – postmodernă, a
unor situaţii deja impuse, practic, în conşti-
inţa publicului cititor, de tradiţia „postgo-
tică“ impusă de proza de mister, cultivată,
cel puţin în unele scrieri, de Henry James.
Astfel, protagonistele din Foxfire
se dovedesc a fi, în ciuda aparentei lor
fragilităţi sau chiar inocenţe, desigur,
specifice vârstei, căci aveam de-a face cu
cinci adolescente (Legs Sadovsy, Goldie
„Boom-Boom“, Lana, Rita-„Fireball“ şi
Maddy) care, oricât de rebele, tot adoles-
cente rămân, dar care vor să se afirme drept
făpturi fundamental lipsite de milă, domi-
nate de porniri violente, mişcându-se cu o
uşurinţă neînchipuită pe teritoriul hărţuirii
– în toate formele sale, cu precizarea că,
nu o dată, sexul şi impulsul sexual se află
dedesubtul motivaţiilor din aceste texte –
şi îndreptându-se, practic, exact către acel
punct unde lucrurile pot scăpa uşor de sub
control.
Adolescentele din Foxfire se
transformă, aşadar, aproape pe
nesimţite, cel puţin în anumite
momente ale naraţiunii, în ve-
ritabile antieroine cărora, însă,
le este imposibil să se oprească
din drumul pe care au pornit
sau să evite sfârşitul sângeros şi
catastrofal spre care se îndreap-
tă, făcând, după cum spunea
Kristine, una dintre figurile esen-
ţiale dintr-o povestire a autoarei,
„o greşeală după alta“ şi, fapt mai
important, una mai gravă decât
alta. Senzualitatea nu lipseşte,
dar rolul ei este tocmai acela de a
masca – pe cât posibil – violenţa
latentă, aşa cum se întâmpla şi în
multe din textele anterioare ale
lui Joyce Carol Oates.
Considerată, adesea, de critica
literară, „o ficţiune mai adevărată
decât realitatea cea mai reală“,
romanul Foxfire – ecranizat, de altfel, în
1996, cu Angelina Jolie în rolul princi-
pal – este o poveste impresionantă despre
sfârşitul copilăriei şi pierderea prematură a
inocenţei, despre violenţă şi durere, despre
suferinţă şi însingurare, centrată pe faptele
a cinci fete dintr-un cartier mărginaş din
Hammond, New York, grupate în jurul
fascinantei Legs Sadovsky, decise să con-
stituie o frăţie de cruce şi de sânge şi să-i
pedepsească pe toţi cei care le fac să sufere.
Totul sfârşeşte cu o răpire spectaculoasă
şi cu focuri de armă, ce vor determina,
finalmente, nu doar destrămarea găştii, ci
şi pedepsirea aspră a câtorva dintre partici-
pantele la aceste acţiuni. Totul e prezentat,
după trecerea anilor, din perspectiva uneia
dintre adolescentele de atunci, Maddy-
Monkey – numită, uneori, dar mai rar,
„Maddy-Killer“, adică Madeleine Faith
Wirtz, cea care va reconstrui, din notiţele
făcute în anii ’50, epoca de glorie a micului
grup, întregul trecut, în încercarea tardivă,
e drept, dar făcută cu toată dăruirea, de a
spune adevărul, de a recupera ce se mai
poate din acei ani care le-au marcat tuturor
existenţa.
Fără îndoială, o lectură atentă va des-
coperi, în paginile acestei cărţi, ecouri din
proza lui William Golding sau Margaret
Atwood, Legs Sadovsky fiind desprinsă,
deopotrivă, parcă din unele scene din
Împăratul muştelor şi Ochi-de-pisică, dar
compusă şi din numeroase note de Robin
Hood feminin combinat cu accente de re-
voluţionar (extremist) marxist – de altfel,
ea va fi, mai târziu, identificată de Maddy
însăşi, într-o fotografie dintr-un ziar ce pre-
zenta evenimentele din Cuba anului 1961.
Ca şi în alte creaţii ale lui Joyce Carol
Oates, autoarea nu se fereşte să aducă în
centrul romanului scene de violenţă –
uneori dusă la extrem – dar, întotdeauna,
remarcabilă rămâne capacitatea textului de
a spune lucrurile esenţiale despre legătura
profundă stabilită între aceste adolescente
însingurate, cea care le dă şi curajul de a
merge mereu mai departe, chiar dacă, cel
mai adesea, depăşind orice limite. Lucrurile
nu se desfăşoară, însă, ca în Portocala
mecanică a lui Anthony Burgess, ca să ne
oprim la acest exemplu, căci Foxfire este,
pentru protagoniste, un mod de a face
dreptate, fără îndoială, nicidecum cel mai
îndreptăţit, nicidecum unicul, dar modul
pe care ele îl pot găsi, precum şi singurul
refugiu în faţa agresiunii permanente a unei
lumi a bărbaţilor prea puţin dispuşi să as-
culte, să privească şi să creadă ce se poate
petrece într-un suflet feminin.
Remarcabil rămâne, la tot pasul, faptul
că autoarea reuşeşte parcă să intre, pe ne-
simţite, nu pur şi simplu în pielea perso-
najelor sale, aşa cum alegeau să facă şi alţi
scriitori, ci să pătrundă (dar fără a încerca
vreodată să exprime judecăţi morale sau
etice) de-a dreptul în adâncurile nu o dată
întunecate ale conştiinţei acestora, mai cu
seamă a lui Legs Sadovsky, făcându-şi
cititorii să mediteze chiar şi asupra acelor
aspecte la care, adesea, e preferabil, poate,
să te gândeşti mai puţin. Iar exemplul cel
mai grăitor în acest sens sunt, fără îndoială,
întâmplările descrise spre finalul romanu-
lui, când totul explodează, nemaiputând fi
controlat nici măcar de ambiţioasa şi auto-
ritara şefă a grupului, neîmblânzita Legs.
Scriitoarea evită, astfel, să facă o de-
marcaţie clară între bine şi rău, căci aceste
Joyce Carol Oates
coordonate rămân, în acest roman, ca şi în
volumele sale ulterioare, mai ales în cele
de proză scurtă, la fel ca şi pentru prota-
gonistele întâmplărilor prin care trec fetele
din grupul „Foxfire“, un soi de tărâm al ni-
mănui sau, în orice caz, un spaţiu imposibil
de împărţit în mod definitiv. Iar dacă Henry
James îşi încheia O coardă prea întinsă prin
accentuarea adâncimii psihologice a perso-
najelor sale, Joyce Carol Oates alege ca
punct de pornire tocmai aceste insondabile
adâncimi – de care, însă, ştie să se apropie
fără a întinde coarda dincolo de graniţele
esteticului. Adică, altfel spus, reuşeşte să
demonstreze că nu există nicio altă realitate
convingătoare din punct de vedere artistic
în afară de aceea a ficţiunii – fie ea „post-
gotică“ sau de altă natură –, niciun adevăr
general acceptabil în afară de acela al artei
şi, până la urmă, că nici existenţa umană nu
e de conceput fără durerea şi suferinţa pe
care o implică la tot pasul.
Joyce Carol Oates, Foxfire. Confesiunile
unei găşti de fete. Traducere de Smaranda
Şchiopu, Bucureşti, Editura Leda, 2008
Revista şi Editura
Scrisul Românesc
organizează
CONCURS DE DEBUT
Se adresează celor care nu au împlinit
35 de ani şi nu au debutat publicistic sau
în volum.
Concursul se desfăşoară în următoarele
secţiuni: poezie, proză, teatru, eseu.
Lucrările vor fi semnate cu un motto,
care se va regăsi de asemenea şi pe un plic
închis ataşat manuscrisului. El va cuprinde
numele şi prenumele concurentului, data
de naştere, adresa, numărul de telefon,
eventual şi premiile obţinute la alte con-
cursuri literare.
Manuscrisele vor fi trimise, până la
data de 30 septembrie 2009, pe adresa:
Revista – Editura Scrisul Românesc,
str. Mihai Viteazul, nr. 4, Craiova.
Un juriu alcătuit din personalităţi ale
lumii literare va acorda câte un premiu
pentru fiecare secţiune, separat pentru
revistă, separat pentru editură.
Relaţii suplimentare se pot obţine la
Tel: 0722/753 922; 0251/413 763