Dante, poet şi filozof italian, om politic Giovanni Boccaccio a fost un poet şi Don Quijote este opera de capatai a lui
florentin, cel mai mare scriitor european
din Evul Mediu. Autor al "Divinei
Comedii", capodoperă a literaturii
universale, Dante este primul mare poet
de limbă italiană
Divina Comedie (în italiană: Divina
Commedia), cea mai celebră operă a lui
Dante Alighieri, este totodată una dintre
cele mai importante capodopere ale
literaturii universale. Divina Comedie
descrie coborîrea lui Dante în Infern,
trecerea prin Purgatoriu şi, în fine,
ascensiunea în Paradis, pentru a termina
cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deşi
continuă modul caracteristic al literaturii
şi stilului medieval (inspiraţie religioasă,
tendinţă moralizatoare, limbaj bazat pe
percepţia vizuală şi imediată a faptelor),
poemul lui Dante tinde către o
reprezentare amplă şi dramatică a
realităţii, departe de spiritualitatea tipică a
epocii sale. Scrisă în dialect toscan, opera
a exercitat o influenţă considerabilă
asupra dezvoltării limbii şi literaturii
italiene. Iniţial, Dante şi-a intitulat
poemul Commedia, în sensul că, după un
început dramatic, opera are un final fericit
(cum explică autorul însuşi într-o
scrisoare adresată lui Cangrande della
Scala). Atributul de "divina" i-a fost
acordat de Giovanni Boccaccio în
biografia sa "Trattatello in laude di
Dante", ca un omagiu datorat
extraordinarei ei frumuseţi artistice, şi
apare pentru prima dată într-o tipăritură
din 1555 a editorului veneţian Ludovico
Dolce.
Poemul a fost scris de Dante în
timpul exilului său între 1304 şi 1321,
acţiunea este situată de autor în primăvara
anului 1300, în săptămâna dinainte de
Paşte, când Dante înteprinde călătoria în
"lumea de dincolo". Este anul sfânt ("Il
Grande Giubileo") instituit de Papa
Bonifaciu al VIII-lea, socotit jumătatea
duratei previzibile a lumii.
Poemul este compus din trei părţi
(trei cantiche: Inferno, Purgatorio,
Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33
pentru fiecare parte, plus un cânt
introductiv la începutul Infernului, şi este
scris în versuri endecasilabice grupate în
"terţine" ("terza rima").
umanist italian. Cu povestirile sale reunite în Il
Decamerone („Decameronul”, 1470) a
influenţat nu numai dezvoltarea literaturii
italiene, dar a şi creat modelul genului de
nuvelă, reluat în creaţia multor scriitori
europeni. Decameronul contine o suta de
nuvele, probabil concepute in anii sederii sale
la Napoli, la indemnul cert al Mariei
d’Aquino. Si lui Boccaccio s-a parut oportun
sa le incadreze impreuna intr-o cornisa, care le
acorda o unitate de simetrie exterioara, cum o
spune el insusi in prezentarea Decameronului,
ca “aceste o suta de povesti ori basme, ori
parabole sau istorioare, cum veti vrea sa le
numiti, istoritite in zece zile de catre o
preacinstita ceata de sapte doamne si trei
tineri, … in vremea ciumii… In care unele
placute si dureroase si altele fericite se vor
vedea, intamplate in timpurile moderne sau in
cele vechi”.
Boccaccio imagineaza ca aceste zece persone
se intalnesc in biserica Santa Maria Novella
din Florenta (in 1348) in timp ce ciuma se
abatuse catastrofala peste oras, umpland casele
si strazile de cadavre si de sufletele de teroare.
Iubind viata si dorind-o cu atat mai mult in
mijlocul unor asemenea nelinisti si terori,
acesti tineri se retrag intr-o vila fiesolana,
hotarati sa petreaca acolo cateva zile, in
mijlocul dansurilor, al jocurilor si al placutelor
conversatii. In fiecare zi aleg cate un rege sau
o regina si in fiecare dupa-amiaza (exceptie
vinerea si sambata dedicate postului) se aseaza
intr-o livada pentru a spune fiecare cate o
poveste care sa intre intr-o tema generica,
indicate de catre rege sau regina, in afara de
prima si a noua zi, cand teme nu sunt indicate,
ci se lasa deplina libertate de alegere.
Decameronul a fost scris ca un omagiu pentru
femei, iar o parabola aflata in introducerea
grupului de nuvele din ziua a IV-a arata cum
un tanar pustnic venit pentru prima oara din
solitudini intr-un oras, vazand femeile, le-a
considerat ca pe fiintele cele mai minunate si
mai demne de a fi vazute de lume. Pentru
cucerirea lor si a iubirii au loc in Decameron
cele mai extraordinare aventuri, in care
protagonisti sunt reprezentanti ai tuturor
structurilor sociale, negustori, nobili, tarani,
calugari, tot atatia inflacarati indragostiti.
Intotdeauna a descris cu cea mai mare placere
triumful iubirii ce incununa lungul sir de
intamplari prin care trec unii indragostiti.
Opera lui Giovanni Boccaccio, neobosit
explorator al sufletului uman, precursor prin
aceasta Renasterii (epoca descoperirii lumii si
a omului), poate sa fie considerata fara dubiu
ca o vasta comedie umana.
Putem sa observam in sfarsit ca in cazul lui
intalnim aceeasi experienta, facuta cu alte
mijloace literare, a lui Dante si Petrarca, dar cu
aceeasi tendinta si rezultate: a pune in valoare
omul si viata.
De aceea este atat de iubit si citit Decameronul
in care se oglindeste vie marea umanitate,
libera cugetare, aspiratia spre libertate deplina,
setea de viata a unui mare creator si artist.
Cervantes.In 1604,pe cand se a fla la
Valladolid,incepe sa lucreze la roman.prima
parte a acestuia apare in 1605 si constituie un
eveniment literar,cunoscand un puternic
success.Continuarea romanului apare abia mai
tarziu, in 1615.
Don Quijote este un hidago sarac din La
Mancha, om cu mintea ratacita din pricina
lecturilor insistente profilate pe un singur tip
de carti:romanele cavaleresti; intre care
Amadis de Gaula ocupa un loc de cinste.
Astfel sub influenta de lecture, Don Quijote
porneste la drum ca un adevarat cavaler,
incalecand pe Rosinanta, o martoaga,
alegandu-si niste arme din carton si
consacrandu-si faptele alesei inimii sale,
Dulcineea din Toboso, de fapt o simpla taranca
nu prea frumoasa. In drumul sau se opreste
mai intai la un han unde il ia pe hangiu drept
castellan. Intalnind un taran ce-si batea
servitorul legat de un copac,il oblige pe
acestasa-l dezlege si sa-I plateasca
simbria.Intalneste apoi niste negustori carora
le cere sa proclame pe Dulcineea drept cea mai
frumoasa doamna din lume.este insa grav batut
si astfel trebuie sa se intoarca
acasa,imbolnavidu-se.prietenii lui stiu ca
responsabile pentru dementa lui sunt cartile de
aventuri,pe care hotarasc sa le arda,crutand
doar doua:Dina de Montemayor si Amadis de
Gaula.
Dupa insanotasire, eroul hotaraste sa
plece din nou,de aceasta data luandu-si un
insotitor,Sancho Panza,pe care il convinge sa-I
fie scutier.Ia niste mori de vant drept uriasi,cu
care vrea sa se bata,iar in trasura pe care o
isotesc niste calugari benedictiniisi inchipuie
ca se afla o printesa rapita.Pornind la atac
impotriva convoiului,este din nou lovit.
Unor pastori care il adapostesc le tine
niste discursuri despre varsta de aur a
omenirii,cand “miscarile iubitoare ale
sufletului se aratau cu naivitate,fara ca cineva
sa caute a le pune intr-o lumina mai buna,prin
ocolul mestesugit al cuvintelor.Nu exista
inselaciune miciuna si rautate,care sa se
amestece cu inima deschisa si cu buna
credinta”.De la pastori afla Don Quijote de
povestea lui Grisostomo,care isi daduse viata
pentru a obtine iubirea frumoasei pastorate
Marcela.Dupa ce pleaca de la pastori,cei doi
sunt atacati de pazitorii unor iepe,din pricina
Rosinantei,care fusse atrasa de nechezatul
acestora.O turm de oi capata in ochii celor doi
aspectul unei armate de dusmani,si o
ataca.Ciobanii ii bat din nou.Elibereaza un
convoi de condamnati in lanturi,convins ca a
reparat o nedreptate.Puscariasii,in schimb,ii
ataca cu pietre,iar unul ii fura magarul lui
Sancho.Intalnind pe barbierul unui sat,ii iau
lighenasul,pe care il cred coiful unui vrednic
cavaler,coif pe care Don Quijote hotaraste sa-l
poarte ca pe un trofeu de cinste.In Sierra
Morena afla pe nefericitul Cardenio,nebun din
pricina unei iubiri neimpartasite.Pe malul unei
ape o descopera pe Dorothea,iubita lui
Fernando.Dorothea ii povesteste lui Don
Quijote de Lucinda,iubita rapita a lui
Cardenio.Ajunsi la un han,Don Quijote si
Sancho Panza iau butoaiele cu vin drept uriasi
si le spinteca,spre marea suparare a
hangiului.La han apar calatori mascati.Sunt
Don Fernando si Lucinda,pe care Don Quijote
o reda lui Cardenio,iar Fernando o regaseste pe
Dorothea.Dupa alte intamplari,Don Quijote
este dus acasa ,in La Mancha intr-o
colivie.Ajunge intr-o duminica dupa-
amiaza,mai mult mort decat viu.
Dupa o luna ,el inca nu este vindecatde
nebunie si incearca sa-l convinga pe Sancho sa
porneasca din nou spre El Dorado.Palatul
Dulcineei nu se vede nicaieri si cand,spre al
consola Sancho ii arata lui Don Quijote o
taranca oarecare,acesta considera ca ceva
necurat s-a intamplat si ca sub chipul had al
aceleia se afla gingasa doamna sufletului
sau.Dupa un duel cu bacalaureatul Sanson
Carrosco,un compatriot,invingatorul Quijote
ataca un transport de lei care obositi,nu
reactioneaza.Don Quijote “cavalerul tristei
figure”se va autointitula de acum “cavalerul
leilor”.
Quijote ii fagaduise de multa vreme lui
Sancho guvernamantul unei insule,ca rasplata
pentru osteneala si loialitatea lui.Ajunsi la
castelul unui duce,acesta ildetermina pe
Quijote sa-si tina promisiunea.El il numeste pe
Sancho drept guvernator al insulei
Barratoria.Sancho se dovedeste insa incapabil
si renunta la la inalta insarcinare ce-i fusese
oferita.
Dupa o multime de alte peripetii,Quijote
se intoarce in casa sasi cade intr-un somn
greu.Cand se trezeste este vindecat de
nebunie,intelege tot ceea ce facuse inainte si
simte ca i se apropie sfarsitul.Sancho Panza il
plange,pentru pentru ca-I placuse jocul
nebunesc al stapanului sau,desi de nmulte ori
el fusese cel care increase sa-i arate
absurditatea si inutilitatea tuturor actelor
sale,in care,de altfel,se va complace el
insusi.Don Quijote moare cu mintea vindecata
complet,ca prin minune.
Intr-un studiu inchinat Cavalerului de la
Mancha,se remarca faptul ca romanul Don
Quijote al lui Cervantes urmareste cu exactiate
scenariul initiatic de sursa
medievala,multutmita caruia Don Quijote trece
prin diverse experientecautand sa ajunga la
“starea reprezentata de varsta de aur” a
omenirii.este Don Quijote victima unei false
perceptii a realitatii,sau nu?El nu vede sau nu
vrea sa vada realitatea?
Romanele cavaleresti si pastorale,
filozofia neoplatoniciana sunt cand atacate,
cand-paradoxal-folosite ca termeni de
comparatie si elemente de constructie
fundamentale.Astfel, prin romanul Don
Quijote apare unul din primele romane
moderne. Personajul Don Quijote vorbeste si
gandeste intr-o permanenta intertextualitate.
Tocmai pentru ca acest apare in
momentul perimarii unui nou model si al
afirmarii altuia,eroul lui Cervantes este unul cu
o personalitate duala,fisurata,un erou tragic
care lupta “nebuneste” sa pastreze inca in
fiinta vechea lume.in cele din urma planul
realitatii si cel al fictiunii se afla pe acelasi
nivel si se intrepatrund:realitatea se
literaturizeaza iar lumea reala isi pierde din
calitatile ei immediate,eroul –de tip modern,de
altfel-suferind o atractie irezistibila,
victimizanta spre un model.
Nicolas Boileau sau Despréaux (n. 1
noiembrie 1636 în Paris; d. 13 martie
1711 Paris) a fost un scriitor francez. Cel
mai mare teoretician al literaturii franceze
este Nicolas Boileau- Despréaux. El
insistă asupra diferenţelor genurilor în
poezie, în maniera teoreticienilor antici.
De asemenea, el insistă asupra separării
nete a tot ceea ce este tragic de realismul
vieţii cotidiene. În opera Arta poetica
Nicolas Boileau-Desprèaux sintetizeaza
principiile clasicismului, pornind de la
anumite norme generale de creatie,
ilustrate apoi pe genuri si pe specii
literare.
Robinson Crusoe este un roman scris
de Daniel Defoe, publicat pentru prima
dată în 1719 şi adesea considerat primul
roman vreodată scris în limba engleză.
Cartea este o autobiografie de ficţiune a
presupusului autor, al cărui nume este
omonim cu cel al titlului romanului,
descriind supravieţuirea şi viaţa acestuia
după naufragierea sa pe o insulă tropicală
din largul coastei Venezuelei de astăzi,
timp în care întlneşte locuitori nativi ai
Americii, captivi şi marinari răsculaţi,
înainte de a fi salvat. Modul de prezentare
al acestui roman se bazează pe
prezentarea amănunţită, aproape
documentară a vieţii personajului,
prezentând naraţiunea pe baza unor
"documente false", care conferă naraţiunii
un aspect real. Romanul şi conţinutul
acestuia au fost foarte probabil influenţate
de viaţa reală a lui Alexander Selkirk, un
marinar scoţian care a trăit absolut singur
pe o insulă chileană din Oceanul Pacific,
denumită Más a Tierra, al cărui nume a
fost schimbat în 1966 în Robinson Crusoe
Island (Insula lui Robinon Crusoe).
Totuşi, detaliile insulei lui Crusoe au fost
probabil inspirate de insula caraibiană
Tobago, deoarece această insulă se află la
o scurtă distanţă de nordul coastei
venezueliene lângă gura de vărsare a
râului Orinoco şi în vederea insulei
Trinidad
Călătoriile lui Gulliver este un
roman în patru părţi, capodoperă a
scriitorului anglo-irlandez Jonathan Swift,
scris sub pseudonimul de Dr. Lemuel
Gulliver, în care fantezia autorului se
împleteşte cu o aspră satiră socială.
Editorul cărţii a publicat prima ediţie în
1726 cu numeroase modificări aduse
textului original, temându-se că anumiţi
cititori ar fi fost ofensaţi de unele pasaje
ale povestirii. O versiune integrală apare
în anul 1735. Opera este pe nedrept
considerată de unii, chiar şi în zilele
noastre, drept "literatură pentru copii", în
realitate este vorba de una din cele mai
semnificative creaţii ale literaturii engleze
din perioada de început a iluminismului
european.
Partea I - Călătorie în Lilliput
Cartea se deschide cu un scurt preambul,
în care Gulliver se prezintă, cum era
obiceiul în scrierile epocii, şi face o
expunere a vieţii sale şi ale călătoriilor
făcute până atunci. În prima călătorie,
Gulliver este aruncat de valuri în stare de
inconştienţă, ca singur supravieţuitor al
unui naufragiu, pe ţărmul unei insule.
Când îşi revine, constată că este prizonier
al unei rase de oameni înalţi de cca. 15
cm, locuitori ai unor insule vecine Lilliput
şi Blefuscu (alegorie la Anglia şi Franţa),
divizaţi până la lupte fratricide din cauza
unei îndelungate controverse de
nerezolvat asupra modului cel mai nimerit
de a sparge ouăle: să se înceapă de la
partea mai largă sau de la cea mai ascuţită
(aluzie la disputele religioase dintre
anglicani şi catolici).
După ce-şi exprimă intenţiile paşnice şi
jură credinţă împăratului liliputanilor,
Gulliver este primit la Curte (descrisă
după modelul celei a regelui George I al
Angliei) şi are ocazia să observe
obiceiurile şi moravurile locale. Dacă la
început eroului i se par toate neobişnuite,
cititorul constată foarte curând că Lilliput
este de fapt o Anglie în miniatură, iar
rânduielile liliputane sunt cele engleze,
prezentate însă până la limita extremă a
absurdităţii. Autorul ridiculizează
rivalitatea dintre purtătorii de pantofi cu
"tocuri înalte" şi cei cu "tocuri joase"
(aluzie la partidele Whig şi Tory), intrigile
de la curte, corupţia şi capriciile
împăratului, mai înalt doar cu o unghie
decât supuşii săi, care îşi spune cu
mândrie "stăpânul universului", al cărui
cap atinge cerul. Deşi îi ajută pe liliputani
să-i învingă pe locuitorii din Blefuscu,
blocându-le flota în port cu o singură
mână, Gulliver nu este de acord ca
poporul vecin să fie adus în stare de
sclavie. După o serie de peripeţii, găsirea
unei şalupe de dimensiuni normale îi dă
posibilitatea să se întoarcă acasă.
Partea II - Călătorie în Brobdingnag
În ţara uriaşilor din Brobdingnag, Gulliver
face cunoştinţă cu un alt mod de viaţă.
Locuitorii nu numai că sunt mai mari de
statură (cca. 22 m) decât liliputanii, dar îi
întrec pe aceştia şi prin puterea raţiunii.
Monarhia de aici este o formă de
guvernământ ideală, luminată. Regele
acestei ţări este înţelept şi drept. Legile
asigură libertatea şi bunăstarea
cetăţenilor. Pe rege îl indignează la culme
ideea de a introduce în ţară praful de
puşcă, puştile şi tunurile. Descrierea
războaielor din Europa îl îngrozeşte pe
bunul rege din Brobdingnag.
În timpul unei călătorii pe mare, barca lui
Gulliver este luată în ghiare de un vultur
gigant şi apoi abandonată, fiind salvat de
o corabie în trecere, şi astfel se întoarce
pentru a doua oară în Anglia.
Partea III - Călătorie în Laputa
Locuitorii din Laputa - aroganţi şi
închipuiţi savanţi - nu trăiesc pe pământ,
ci deasupra lui, pe o insulă zburătoare.
Alegoria este transparentă: autorul descrie
ştiinţa ruptă de realitate. "Învăţaţii" din
academia Lagado se ocupă cu fel de fel de
lucruri inutile şi absurde: un proiect
privitor la extragerea razelor de soare din
castraveţi, o metodă de construire a
caselor începând cu acoperişul şi
terminând cu temelia etc.
Partea IV - Călătorie în ţara cailor
În această ultimă călătorie, Gulliver
ajunge pe o insulă ai cărei locuitori se
împart în două categorii: o parte a
populaţiei este alcătuită din houyhnhnms,
cai înzestraţi cu raţiune şi având
capacitatea vorbirii, cealaltă parte din
fiinţe yahoo, asemenea oamenilor, însă
primitivi şi brutali, care - spre
surprinderea cailor - mai au şi defectul de
a merge pe două gambe. Yahoo-ii sunt
lacomi, răutăcioşi, invidioşi, dominaţi de
cele mai josnice instincte de acaparare, se
ceartă şi se bat între ei pentru a strânge cât
mai multe pietre strălucitore inutile,
socotite preţioase. Caii, virtuoşi şi
înţelepţi, trăiesc într-o comună
patriarhală. Legile lor nescrise se bazează
pe recunoaşterea drepturilor egale pentru
toţi, ei nu pot înţelege ce este minciuna.
Swift se pomeneşte în faţa unei
contradicţii de nerezolvat. Sistemul
patriarhal ar fi ideal, dar în el oamenii au
devenit yahoo. De aici decurge
pesimismul lui Swift, întunecata lui
mizantropie.
Extrem de semnificativ este finalul cărţii.
Gulliver se întoarce în Anglia, dar nimeni
nu-i crede povestirile sale, îi fac proces
pentru a-l declara nebun iresponsabil. Este
salvat de un miel adus din Lilliput, care
modifică decizia judecătorilor.
FAUSTPiesa lui Johann Wolfgang von
Goethe este una trista. A fost publicata in
doua parti: Faust: Tragedia partea intai si
Faust: Tragedia Partea a doua. Piesa este
o drama inchisa (drama inchisa este o
piesa care nu s-a intentionat niciodata sa
fie pusa in scena, dar era citita cu voce
tare in cadrul mai multor grupuri), ceea ce
inseamna ca aceasta intentiona sa fie doar
citita nu si pusa in scena. Este cea mai
faimoasa piesa a lui Goethe, iar pentru
unii este considerata cea mai buna piesa
pe care a avut-o literatura germana.
Partea intai a fost terminata de
Goethe in anul 1806. Publicatia din anul
1808 a fost revizuita in cadrul editiei din
anii 1828-1829, care a fost ultima editie
pe care Goethe a scris-o cu mana sa.
Inainte de aceasta, in anul 1790 a aparut
un fragment partial din opera si anume
Faust, un fragment. Primele aparitii ale
operei, cunoscute sub numele de Urfaust,
au aparut intre anii 1772 si 1775; in orice
caz, detaliile care au fost scrise atunci nu
mai sunt in intregime gasite in varianta
finala a piesei din zilele noastre.
Goethe a terminat a doua parte a
piesei si anume Faust Partea a doua in
anul 1832 fix in anul in care acesta a
murit. In contrast cu Faust: Tragedia
Partea intai, focusul nu mai este pe
sufletul lui Faust, care a fost vandut
Diavolului, ci pe partea fenomenelor
sociale, cum ar fi psihologia, istoria si
politica. A doua partea a format pricipala
ocupatie a ultimului an din viata lui
Goethe, iar aceasta a aparut postmortem
in anul 1832.
Partea intai
Principalele personaje din Faust partea
intai sunt:
- Heinrich Faust, un elev, care a luat
anumite caractere din viata reala a
lui Johann Georg Faust si din firele
dramatice pe care Jakob Bidermann
le-a scris in opera „Legendele unui
doctor in paris”
- Mephisto, un Diavol
- Gretchen sau Margaret, iubirea lui
Faust (acesta folosea ambele nume
cand vorbea despre ea)
- Marthe, vecinul lui Gretchen
- Valentin, fratele lui Gretchen
- Wagner, servitorul lui Faust
Faust partea intai este o poveste foarte
complexa. Actiunea se petrece in mai
multe locuri, prima locatie fiind raiul.
Mephisto face un pariu cu Dumnezeu, ca
il poate schimba pe Faust sa nu mai fie
un om onest si cintit. Faust era omul
preferat al lui Dumnezeu, si care se
straduia sa invete absolut tot ce era de
invatat. Urmatoarea scena are loc in
camera de studiu a lui Faust, unde acesta
incepe sa devins obsedat de stiinta,
umanitate si religie, iar in acest moment
Faust apeleaza la magie pentru a putea
avea cunostinte infinite. El suspecteaza,
totusi, ca incercari sale esueaza. Frustat,
acesta se gandeste sa se sinucida, dar se
razgandeste in momentul in care incepe
sa auda ecoul indepartat al inceperii
sabatorii Pastelui. El pleaca la o plimbare
impreuna cu asistentul sau Wagner, iar in
drum spre casa acesta este urmarit de un
puddel vagabond.
In camera de studiu a lui Faust,
cainele se transforma in Mephisto. In
acel moment Faust face un pact cu
diavolul : diavolul face tot ceea ce ii
spune Faust sa faca atat timp cat diavolul
este pe pamant, iar in schimb Faust ii
spune ca il va servi in iad. Aranjamentul
lui Faust este acela ca in perioada in care
Mephisto il serveste pe Faust, Faust este
fericit cu absolut tot ce ii ofera diavolul
si va dori sa stea in acel moment pentru
totdeauna, iar pe urma va muri in
momentul imediat urmator.
Dupa ce diavolul doreste ca Faust
sa semneze cu pactul cu propriul sange,
Faust se plange ca Diavolul nu are
incredere in cuvantul sau de onoare. Intr-
un final, Mephisto castiga pactul, iar
Faust semneaza contractul cu o picatura
din propriul sange. Faust are de facut
cateva calatorii apoi se intalneste cu
Margaret. Faust se simte atras de aceasta
si impreuna cu cateva bijuterii si cu
ajutorul unui vecin de-al acesteia,
diavolul o aduce pe Margaret in bratele
lui Faust. Faust o seduce pe Gretchen, iar
acestia se culca impreuna. Mama lui
Gretchen moare datorita unei otrave de
somn, administrata de Gretchen deoarece
aceasta vrea sa obtina putina intimitate
pentru ca Faust sa poata sa o viziteze.
Gretchen descopera ca este gravida.
Fratele lui Gretchen il acuza pe Faust si il
provoaca, dar acesta moare in fata lui
Faust si a Diavolului. Gretchen isi ineaca
copilul ilegitim si este condamnata
pentru omor. Faust incearca sa o scape pe
Gretchen de la moarte, incercand sa o
scape pe aceasta din inchisoare. Afland
ca nu poate sa o scape, Faust si Diavolul
fug din inchisoare, moment in care din
ceruri se aude o voce care le spune
acestora ca Gretchen va fi salvata.
Partea a doua
Atingand aluzii clarice, Faust Part Two,
povestea romantica a lui Faust din prima
parte este uitata, iar Faust se trezeste intr-
un tinut al zanelor, pentru a initia noi
cercuri noi de aventuri si de propuneri.
Piesa este alcatuita din cinci acte, relativ
izolate unele de celelalte, fiecare dintre
ele avand teme diferite. In cele din urma,
Faust ajunge in rai, deoarece acesta
pierduse numai jumatate din pariu.
Ingerii, care au ajuns ca si mesageri ai
divinitatii, declara la sfarsitul celui de-al
IV-lea act „Acela care se straduieste si
traieste straduiduse/ isi poate castiga
salvare”
 Tristan si Isolda Aceasta legenda
se desfasoara in trei regiuni: Bretania,
insula Cornwall si Iranda.
Gorneval ii incredinteaza
cavalerului Tristan in urma dovezii de
curaj pe care a dat-o, spada sfânta a
neamului celtic. Dupa un timp, Morholt,
fiul regelui Irlandei, ataca insula Cornwall
pentru ca locuitorii acesteia sa plateasca
bir. La aflarea acestui lucru, regele Marc
doreste sa-l ucida cu mâinile sale pe
Morholt, insa acest lucru ii este imposibil.
Intr-un târziu, apare fiul lui Rivalen si
nepotul regelui Marc, pe nume Tristan, si
il provoaca pe Morholt la lupta. Acesta
accepta provocarea, insa vrea ca lupta sa
se desfasoare pe o insula pustie si fara
martori. Acest lucru se intâmpla, iar dupa
o lupta crâncena, eroul din Cornwall se
intoarce victorios. Dar nici Tristan nu este
teafar, el cade la pamânt si da semne de
moarte. Gornald cere voie regelui de a-l
trimite pe Tristan intr-o calatorie pe mare,
intr-o barca inconjurat de torte cu foc
aprinse, aceasta fiind singura cale de
scapare a lui Tristan. Isolda si mama
acesteia il gasesc pe Tristan naufragiat pe
coastele Islandei. Tristan revenindu-si o
vede pe Isolda si se minuneaza de
frumusetea sa crezând ca este un inger.
Tristan este ingrijit de cele doua femei.
Intrebat de Isolda care este numele sau el
i-si da un nume fals si ii spune ca este
cântaret. In timpul sederi la Isolda, Tristan
se indragosteste de ea. Regele Irlandei
afla ca fiul sau este mort, si porunceste
slujitorilor sa ii omoare pe marinarii care
au fost cu el deoarece nu l-au ajutat.
Isolda afla si ea ca fratele ei a murit, si
jura ca il va ucide cu mâinile sale pe cel
care a injaptuit aceasta crima. Tristan se
reântâlneste cu Gorneval si afla ca Isolda
este sora lui Morholt. El hotaraste sa se
intoarca in regatul Cornwall. Ajuns acolo,
Tristan primeste un fir de par a Isoldei de
la o pasare.
Deoarece regele Marc era batrân si
trebuia sa lase regatul mostenire, el
hotareste sa se casatoreasca cu fata caruia
ii apartine firul de par adus de pasare.
Tristan isi ia angajamentul de a se duce
sa-i ceara mâna Isoldei in numele regelui
Marc. Ajungând in Irlanda, el se
infatiseaza inaintea regelui si ii cere mâna
fiicei sale. Aceasta refuza propunerea
deoarece afla ca el este asasinul fratelui
sau, dar regele hotaraste ca Isolda sa se
casatoreasca cu regele Marc. Mama
Isoldei ii da insotitoarei acesteia doua
sticlute cu licori, una pentru iubire iar
cealalta pentru moarte.Tristan si Isolda
pornesc impreuna cu soldatii spre regatul
Cornwall. Insa peste noapte ei stau in
corturi. Isolda pune la cale sa-l ucida pe
Tristan stiind ca insotitoarea sa are
licoarea mortii. Asa ca il provoaca la un
pahar cu vin in care toarna licoarea data
de slujitoare. Tristan stiind ca slujitoarea
Isoldei i-a dat otrava si vazând-o pa Isolda
ca bea si ea lua paharul si il bau pe tot
pentru ai satisface dorinta de al vedea
mort. Insotitoarea Isoldei a schimbat
sticlutele intre ele Isolda si Tristan baund
elixirul dragostei.
La lasarea diminetii ei pornesc din
nou la drum, amândoi mirându-se de ce
licoarea nu si-a facut efectul . Ei au pornit
pe mare, dar ne-mai rezistând dragostei pe
care i-o poarta, Isolda intra in camera lui
Tristan pe o furtuna cumplita unde cad in
mreajele dragostei. A doua zi, Tristan
regreta acest lucru. Ajungând la regatul
Cornwall, Tristan incearca sa-i dezvaluie
adevarul lui Marc, dar o vraja a mamei
Isoldei il opreste. La nunta Isoldei cu
regele Marc, Tristan era cavaler de
onoare, dar nu a privit deloc mireasa,
acest lucru fiind observat de trei dusmani
ai sai. Tristan a intrat in putul unei fântâni
si a vorbit cu Isolda. Insa acest lucru a
fost observat de cei trei oameni. In zorile
zilei urmatoare, insotitoarea Isoldei l-a
condus pe Tristan la marginea râului unde
se afla Isolda. Dar nici acolo ei nu scapa
de spioni. Acest spion ii dezvaluie
lucrurile sefului sau, iar acesta la rândul
lui regelui. La aflarea acestor lucruri,
regele porunceste ca Isolda sa fie judecata
in fata sa. Ea jura fidelitatea sa fata de
rege dar printr-o formula falsa. Insa ea
decide sa treaca si de proba cu focul, dar
si aceasta proba o trece cu ajutorul mamei
sale.
Ogrin, nu se lasa batut si le intinde o
capcana Isoldei si lui Tristan. El pune o
oglinda in care se vede cum Tristan si
Isolda isi dovedeau dragostea unul fata de
celalalt. Regele si armata sa, pleaca la
vânatoare in zona lacului. Acolo vede in
apa limpede, cum se reflecta din oglinda
din camera Isoldei si a regelui intâlnirea
cu Tristan.La vederea acestor lucruri
regele porunceste ca Tristan sa fie legat.
Ajuns acasa, regele ii reproseaza ceea ce
s-a intâmplat si ii spune Isoldei ca Tristan
a fost exilat. Tristan va fi exilat din cetate
de Dinas, si spada lui va fi zdrobita, la fel
ca si inima sa. Intre timp ce Tristan era pe
drumul exilarii sale, prietenul sau
Gorneval il ajuta sa scape de cele doua
garzi care il insoteau. Garzile regelui
Marc o lasara pe Isolda prada leprosilor,
insa ea va fi salvata de catre Tristan.
Auzind aceste lucruri, regele Marc
porunceste ca Tristan si Isolda sa fie ucisi.
Dinas este impotriva acestei hotarâri, si
afla ca sabia zdrobita a reaparut.In timp ce
Tristan si Isolda se odihneau un sarpe
veninos o musca pe Isolda de picior.
Gorneval pleca in cautarea leacului
inpotriva veninului. Influentat de Dinas,
regele Marc pleca in cautarea armatei spre
ai opri de la uciderea celor doi fugari. In
timpul când cei doi dorm regele Marc ii
inapoiaza sabia lui Tristan si o manusa
Isoldei semn de cerere a reveniri ei la
palat.
In timp ce Tristan pleaca in Bretania,
Gorneval cu Isolda pleaca la palat. Ajuns
in Bretania, Tristan il salveaza pe
Kaherdin de la moarte si pleaca impreuna
cu el la regele Bretaniei unde o intâlneste
pe Isolda cea cu mâinile albe. Isolda, din
Cornwal, vrea sa se sinucida dar
insotitoarea sa ii este aproape si o
impiedica. Regele Marc ii inapoaza
Isoldei coroana. Isolda mai incearca o
data sa plece spre Bretania, dar va cadea
in apa de unde va fi salvata de insotitoarea
sa. Tristan pleaca in munti, spre a-l cauta
pe tâlharul Rioz, deoarece aceasta o tine
prizoniera pe Isolda cea cu mâinile albe.
Tristan il invinge pe Rioz si o salveaza pe
Isolda. Intr-o noapte, el o confunda pe
Isolda cea cu mâinile albe cu Isolda din
Cornwall, si e la un pas de a o insela pe
aleasa sa, dar isi da seama de ceea ce face
si o refuza pe Isolda cea cu mâinile albe.
Tristan pleaca inapoi spre regatul
Cornwall, si incearca sa se duca la Isolda,
dar este impiedicat de Gorneval. Cei de la
palat afla ca Tristan este acolo si il
instiinteaza pe rege, cerându-i voie sa-l
omoare. Insa acestia ii intind o capcana
regelui, dupa care se intorc la palat unde il
alunga pe regele Marc de la tron in
inchisoare. Tristan si Corneval fuge in
Bretania, spre a cere ajutor lui Kaherdin,
dar va fi surprins sa afle ca Isolda cea cu
mainile albe a mintit. Kaherdin se
intâlneste cu Tristan si propune o lupta, in
timp ce peste mari, Isolda trimite un valet
spre a-i da de veste tatalui sau ca este
tinuta prizonier de catre boieri rebeli.
Dupa o lupta crâncena, Tristan si
Kaherdin se imprietenesc. Pe cealalta
parte, Isolda este judecata pentru faptele
sale. Regele Marc va fi luat ca martor, si
va sustine ca Isolda nu l-a inselat
vreodata. Actualul rege al regatului
Cornwall porunceste ca Isolda sa fie
decapitata. Tristan este prins, dar va
scapa,aruncându-se in apa. Isolda, pe
punctul de a fi decapitata, va fi salvata de
catre Tristan, care ii ia locul ajutorului de
calau. Dinas elibereaza prizonierii, in
timp ce Tristan se lupta cu tradatorii. El il
va omori pe boierul tradator. Pentru
faptele sale Tristan va fi iertat de rege dar
nu iertat de exil. Kahedin impreuna cu
Isolda cea cu mâinile albe, vin si ei spre a-
si cere iertare de la Tristan. Acesta din
urma ii va cere un favor lui Kaherdin care
este dus la bun sfârsit. Kaherdin impreuna
cu Isolda, vin la Tristan, care moare cu
numele Isoldei pe buze. In numele
dragostei pe care io poarta , Isolda isi ia
viata murind alaturi de Tristan.