Tipuri de comunicare

-comunicare directa (cind mesajul este transmis utilizindu-se mijloace

primare-cuvint, gest, mimica-;

-comunicare indirecta (cind se folosesc tehnici secundare-scriere,

tiparitura, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice.

         In cadrul comunicarii indirecte distingem:

-comunicarea imprimata(presa, revista, carte, afis);

-comunicare inregistrata (film, disc, banda magnetica);

-comunicare prin fir(telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibra optica);

-comunicarea radiofonica (radio, TV avînd ca suport unde hertziene).

         In functie de modul in care individul sau indivizii participa la procesul

de comunicare, se identifica urmatoarele tipuri de comunicare:

-comunicare intrapersonala (sau comunicarea cu sinele, realizata de

fiecare individ in forul său interior);

-comunicare interpersonala (sau comunicare de grup, realizata intre

indivizi in cadrul grupului sau organizatiei din care fac parte; in aceasta
categorie intra si comunicarea desfasurata in cadrul organizatiei);

-comunicarea de masa( este comunicarea realizata pentru publicul larg, de

către institutii specializate si cu mijloace specifice).

         Un alt criteriu il reprezinta modul de realizare a procesului de

comunicare in functie de relatia existenta intre indivizii din cadrul unei
organizatii. Putem astfel identifica:
-comunicare ascendenta (realizata de la nivelele inferioare ale unei
organizatii catre cele superioare);

-comunicare descendenta (atunci cind fluxurile informationale se

realizeaza de la nivelele superioare catre cele inferioare);

-comunicare orizontala (realizata intre indivizi aflati pe pozitii ierarhice

similare sau intre compartimentele unei organizatii în cadrul relatiilor de
colaborare ce se stabilesc intre acestea).

         Indiferent de forma pe care o imbracata, orice proces de comunicare

are citeva elemente structurale caracteristice:

-existenta a cel putin doi parteneri (emitator si receptor) intre care se

stabileste o anumită relatie;

-capacitatea partenerilor de a emite si recepta semnale intr-un anumit cod,

cunoscut de ambii parteneri( de mentionat faptul ca, in general, in orice
proces de comunicare partenerii joaca pe rînd rolul de emitator si
receptor);

-existenta unui canal de transmitere a mesajului.

         Procesul de comunicare ia, astfel, nastere ca urmare a relatiei de

interdependenta intre elementele structurale enumerate mai sus.

         In cadrul grupului de munca , comunicarea are urmatoarele obiective:

-informarea corecta si la timp a membrilor grupului;

-formarea de opinii in legatura cu diferite evenimente, discutarea acestora

si transmiterea catre cei interesati;

-vehicularea directa, imediata si nealterata a ideilor , propunerilor si

nemultumirilor intre membrii grupului;
-luarea deciziilor si transmiterea acestora;

-evaluarea performantelor obtinute.

         Comunicarea in cadrul grupului de munca este de mai multe tipuri:

-verbala, scrisa, nonverbala;

-formala sau informala;

-interpersonala;

-de grup (intragrup si intergrup).

         Comunicarile din cadrul grupului sint influentate de:

-calitatea mesajului;

-viteza si ritmul de comunicare;

-sensul comunicarii(ascendent , descendent, orizontal sau oblic);

-marimea grupului (in grupurile mai mari se realizeaza mai greu;

-poziţia spatiala a membrilor grupului in procesul comunicarii(ex. asezarea

„fata in fata”).

         In cadrul grupului de munca au loc comunicari verticale, orizontale si

oblice.

         Tipuri de comunicare si caracteristicile acestora:

a)verticale descendente:

-transmit decizii, indrumari, instructiuni sub forma verbala sau scrisa;

-sint cele mai raspindite;

-au loc continuu;

-anumite comunicari se fac direct manager-subordonat, altele prin

intermediari.

b)verticale ascendente:

-transmit informatii, opinii de la subordonat la manager;

-permit cunoasterea felului in care se realizează sarcinile;

-asigura feed-back-ul.

c)orizontale:

-asigura comunicarea intre membrii grupului de munca situati pe acelaşsi

nivel ierarhic;

-se realizeaza prin dialog sau sedinte de lucru.

d)oblice:

-permit pentru un timp scurt sa se evite calea ierarhica;

-conduc la conflicte de competenta;

-sint folosite pentru rezolvarea unor probleme urgente;

-uneori au caracter informal.

                  

BARIERE DE COMUNICARE

        

In procesul de comunicare pot interveni urmatoarele bariere:

 Bariere de limbaj:

-aceleasi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

-cel ce vorbeste si cel ce asculta se pot deosebi ca pregatire si experienta ;

-starea emotionala a receptorului poate deforma ceea ce aude;

-ideile preconcepute si rutina influenteaza receptivitatea ;

-dificultati de exprimare;

-utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

         Bariere de mediu:

-climatul de munca necorespunzator (poluare fonica ridicata);

-folosirea de suporti informationali necorespunzatori;

-climatul locului de munca poate determina angajatii sa-si ascunda

gindurile adevarate pentru ca le este frica sa spuna ce gîndesc.

         Pozitia emitatorului si receptorului in comunicare poate, de

asemenea, constitui o bariera datorita:

-imaginii pe care emitatorul sau receptorul despre sine si despre

interlocutor;

-caracterizarii diferite de catre emitator si receptor a situatiei in care are loc

comunicarea;

-sentimentelor si intentiilor cu care interlocutorii participa la comunicare.

        

        
         Bariere de concepţie:

-existenta presupunerilor;

-exprimarea cu stingacie a mesajului de catre emitator ;

-lipsa de atentie in receptarea mesajului;

-concluzii grabite asupra mesajului ;

-lipsa de interes a receptorului fata de mesaj;

-rutina in procesul de comunicare.

         Desi imbraca forme diferite, constituind reale probleme in realizarea

procesului de comunicare, barierele nu sint de neevitat, existind cîtava
aspecte ce trebuie luate in considerare pentru inlaturarea lor:

-planificarea comunicarii;

-determinarea precisa a scopului fiecarei comunicari;

-alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicarii;

-clarificarea ideilor inaintea comunicarii;

-folosirea unui limbaj adecvat.

STILURI DE COMUNICARE

Comunicarea orala reprezinta , ca si comunicarea scrisa, un sistem

propriu de reguli si norme, doar ca sensibil mai bogat si mai complex,
datorita factorilor extra si para lingvistici si a influentei decisive a cadrului
institutional.
 Exista un numar de cinci trepte ale comunicarii orale , ce constituie
tot atitia pasi ai indepartarii acesteia de rigorile exprimarii scrise:

-stilul ce caracterizeaza formele de comunicare necooperanta

(emitatorul nu-si cunoaste receptorul, iar acesta din urma nu e in masura
sa influenteze in vreun fel discursul celui dintii. E cazul unor emisiuni de
radio sau televiziune, cu texte atent elaborate tocmai  pentru ca se stie ca
inexistenţa feed-back-ului face importanta ajustarea lor pe parcurs;

-stilul formal corespunde adresarii catre un auditoriu numeros , ale carui

reactii sint, de data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. Si în acest caz,
discursul prezinta un nivel inalt de coerenta, frazele fiind construite cu grija
dintr-un material lexical cit mai variat.Se evita sistematic repetitiile,
recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele si lasarea in
suspensie a unor propozitii incepute;

-stilul consultativ este cel al discutiilor cu caracter profesional, de

afaceri, al negocierilor si tratativelor.Participarea interlocutorului la dialog
este activa. Nu se mai poate vorbi de un plan detaliat al comunicarii, ci
numai de informatie de baza, imbogatita pe parcurs, in conformitate cu
solicitarile partenerilor de discutie.Apar ezitari, exprimari semigramaticale
si chiar dezacorduri;

-stilul ocazional e specific conversatiilor libere intre prieteni;

-stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care nu

mai are drept obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci ofera informatii
despre trairile intime ale subiectului.

GESTIONAREA SITUATIILOR DE CRIZA

Aproape in fiecare domeniu al activitatii umane exista preocupari

privind disfunctionalitatile care pot sa apara in interiorul lui si, de aceea, se
studiaza cauzele , modul de aparitie si manifestare a acestora, consecintele
lor. Crizele sint astfel de disfunctionalitati.Ele au implicatii majore in viata
si activitatea oamenilor, cu consecinte de cele mai multe ori nedorite.Acesta
este si considerentul pentru care majoritatea domeniilor stiintifice si-au
elaborat  propria lor conceptie despre crize.

Economistii analizeaza criza dupa criterii specifice , atribuindu-i

caracteristicile unor fenomene cu urmari nefaste pentru organizatii,
institutii si grupuri sociale afectate: inflatia , somajul, stagnarea ,
recesiunea.

Politologii vizeaza aspectele negative ale implicarii politicului ,

atribuind cauzele crizelor unor fenomene legate de esecul conducerii
politice , de aspectele neguvernabilitatii, de inconsistenta sistemului politic,
de inabilitatea partidelor politice de a rezolva conflictele sociale.

Sociologii identifica originea crizelor in inechitatile sociale , in

scaderea motivatiei si a initiativei , in revolta impotriva autoritatilor , in
defectiunile manifestate la nivelul mecanismelor de control social, in
declinul mostenirii familiale , comunitare , civice si religioase.

Istoricii evalueaza situatiile de criza la nivel global, punindu-le pe

seama dezechilibrelor ce apar intre elementele componente ale societatilor
datorita unor fenomene de dinamica sociala: cresterea puterii militare a
unor state , accentuarea tehnologizarii.

Psihologii considera criza drept o destructurare a identitatii

indivizilor , a simtului lor de evaluare si semnificare datorate impulsurilor
instinctuale , un efect al experientelor traumatice datorate nasterii, bolii,
accidentelor.

Conflictologia analizeaza starile de conflict ca stari de

criza. Insa criza este privita nu numai ca disfunctie, dar si ca
oportunitate.Din aceasta perspectiva conflictul nu trebuie privit ca malign,
de care trebuie sa ne ferim , ci ca un fenomen firesc , inerent interactiunii
sociale , generat de diversitatea oamenilor si de unicitatea fiecarui individ.

Etapele pe care le parcurge conflictul in evolutia sa sint urmatoarele:

         -dezacordul , care debuteaza prin simple neintelegeri, scotind in

evidenta diferentierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi si de
a gindi;

         -confruntarea, adinceste diferentele dintre indivizi si grupuri , prin

faptul ca fiecare parte isi sustine pozitia , accentuind pe erorile de gindire si
comportamentul celorlalti;

         -escaladarea se caracterizeaza prin faptul ca tensiunile si ostilitatile

din grup sint scapate de sub control , reactiile de de autoaparare ale fiecarei
parti stirnind agresiune maxima .In acest moment se atinge punctual
culminant;

         -de-escaladarea marcheaza etapa in care grupul face eforturi reale

pentru a ajunge la acord in ceea ce priveste rezultatul discutiilor, se fac
concesii;

         rezolvarea vine atunci cind starea conflictuala dispare datorita unor
interventii de tip institutional, demararii unor negocieri si realizarii unor
compromisuri.

         Principalele tipuri de conflicte sint:dezacordul, incidentul,

neintelegerea, tensiunea, criza.

         Dezacordul este definit drept sentimentul intuitiv ce semnaleaza

ca ceva nu este in ordine, chiar daca nu se poate spune ce anume.
         Incidentul este un indiciu ca te afli in conflict, relevindu-se , de
obicei, prin fapte minore.

         Neintelegerea este starea in care oamenii se inteleg gresit unii pe

altii, tragindu-se concluzii eronate in legatura cu o situatie , de obicei din
cauza unei comunicari neclare sau chiar a lipsei de comunicare.

         Tensiunea este un simptom evident al conflictului, relatia dintre

parti fiind afectata de atitudini negative si opinii inflexibile.

         Criza releva conflictul deschis, confruntarea. Violenta este un semn

evident al crizei , caracterizat prin faptul ca oamenii intrec masura si se lasa
dominati de sentimente si instincte primare.

         Conflictul (criza) intre grupuri in cadrul organizatiilor poate

aparea daca exista cel putin trei elemente:

a)    identitatea apare atunci cind angajatii se percep ca fiind parte a

unui grup distinct.

b)   diferentierea se instaleaza in cazul aparitiei unor diferente

observabile intre grupuri

c)    frustrarea survine din faptul ca indeplinirea obiectivelor unui grup

determina nerealizarea obiectivelor celuilalt grup si blocarea acestuia.

Conflictul intergrupuri in cadrul organizatiilor de produce atit

orizontal, cit si vertical.

Conflictele in plan orizontal se produc intre grupuri aflate pe

acelasi nivel ierarhic.

Conflictul vertical apare intre oricare dintre nivelurile ierarhice

intre probleme care privesc controlul, puterea, scopurile(obiectivele),
salarizarea.
 Comunicarea in situatii de criza sau de conflict este cea mai
fascinanta si provocatoare practica a comunicarii.Elementul
determinant, cu scopuri bine precizate in actul comunicarii, este
sursa(emitatorul).

In situatii de criza apar anumite conditionari ale comunicarii.Acestea

reprezinta, in fapt, strategii de comunicare ce realizeaza o orientare a
controlului emitatorului , care ar putea fi:

-         de informare:presupune ca emitentul doreste sa afle, sa inteleaga;

nu este necesara implicarea destinatarului în comunicare decit prin
scurte întrebari sau pentru clarificari;

-         de convingere:presupune dorinta emitentului ca „receptorul sa

actioneze” strategic, corespunzator situatiei de criza, dar mai ales de
conflict, drept solutie pasnica de rezolvare a acestuia; se impune 
implicarea receptorului care, in conflict, poate fi partea adversa,
implicare ceruta de nevoia de a-i cunoaste opiniile, pretentiile, de a-l
convinge sa faca ceva, sa actioneze.

Dupa criteriul modului de derulare a actiunii, in situatiile

de conflict  si de criza, apreciem ca emitatorul poate utiliza:

-strategii pas cu pas:deosebit de necesare pentru tinerea sub control a

situatiei; ele decurg, in primul rind, din planul pregatit pentru criza si
vizeaza asigurarea rapida de informatii catre mass media; in intregul sir de
masaje elaborate de catre echipele de criza , un loc important il ocupa
rapoartele periodice care ajuta la controlarea zvonurilor si evita o presiune
acerba a mass media;

-strategii de inversare a caracterului unor indicatori de imagine ce

presupune din partea emitatorului multă abilitate de contraargumentare;
-strategii de rasturnare de imagine;sint cele mai spectaculoase si
sînt absolut necesare atunci cind criza sau conflictul au zguduit puternic
organizatia sau cînd componenta „imagine” este considerata arma de baza
pentru una sau alta din partile aflate în conflict.