Cum poate şi cum se cuvine ca fiecare dintre noi să

slujească Biserica
de Părintele Mihail Pomazanski

Daca iubim Biserica, daca ne este draga, atunci cum poate fiecare dintre noi sa
ii slujeasca? Si daca cineva ar fi sa te intrebe: „Cum I-ai slujit”, cu ce fapte te
poti lauda?

Cand intrebarea aceasta i-a fost pusa sfantului Apostol Pavel, trebuind sa-si
apere autoritatea inaintea crestinilor din Corint, a raspuns astfel: Ma voi lauda
cu cele ale slabiciunii mele (II Cor. 11:30). Lauda in slabiciunile noastre? Fara
discutie, constientizarea smerita a slabiciunilor noastre este folositoare pentru
fiecare dintre noi, dar cum putem sluji Biserica astfel? In acelasi timp, sfantul
Apostol insista asupra raspunsului sau si explica: Caci, cand sunt slab, atunci
sunt tare (II Cor. 12:10).

Nu se gaseste aici nici un paradox, nici un joc de cuvinte, nici o contradictie.

Apostolul nu arata nici o urma de „imaginatie” sau de „spirit de gluma”. El
scrie din adancul inimii sale, din convingere adanca. Intelesul vorbelor sale
este direct. El vorbeste de principiul de viata crestin.

Crestinismul rastoarna conceptele uzuale dominante in lume, si in particular

conceptul de putere. Potrivit crestinismului, puterea este ceea ce ii „pare”
lumii a fi neputinta, ceea ce ii apare vederii ei marginite ca fiind o slabiciune
vrednica de dispret. Puterea crestinilor este blandetea. Blandetea este legea
vietii si faptei noi, sub a caror flamura Evanghelia a declarat razboi lumii:
Fericiti cei saraci cu duhul. Fericiti cei ce plang. Fericiti cei blanzi, ca acestia
vor mosteni pamantul. Cel sarac cu duhul, cel ce plange, cel bland – nu sunt
acestia plini de slabiciuni in intelegerea obisnuita a oamenilor?

Da, „in lume”, fara Hristos, fara credinta, in afara Bisericii si a crestinismului,
o persoana nu poate folosi blandetea si saracia duhovniceasca (smerenia)
impotriva fortei, impotriva a tot ce are putere si autoritate in lume; nici nu se
poate opune mandrei puteri a vointei, adesea brutala, dura si aspra. Nu poate
sta impotriva puterii fizice, a puterii fortei brute; nici impotriva puterii unei
minti inteligente si rafinate sau a puterii unei majoritati simple. Cum este cu
putinta sa te ridici la lupta impotriva intregului arsenal al lumii acesteia numai
cu armele „blandetii si cumpatarii, curatiei si fecioriei, dragostei pentru frate
si pentru cel sarman, ale rabdarii si trezviei”, asa cum auzim, de exemplu, in
rugaciunea catre Sf. Iov de la Pociaev, unul din luptatorii pentru viata,
drepturile si demnitatea Bisericii Ortodoxe in Rusia apuseana, impotriva
romano-catolicismului.
Dar Cel de Care proorocul a zis Trestia franta nu o va zdrobi si festila ce
fumega nu o va stinge (Is. 42:3), Cel ce Si-a dus ascultarea, ascultator
facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce: El, Domnul nostru, a
declarat chiar inaintea patimilor Sale pe Cruce, Indrazniti, Eu am biruit lumea.

Blandele virtuti crestine sunt o putere tare in lumea lui Dumnezeu – ele sunt o
artera prin care puterea lui Dumnezeu pogoara in lume. Pentru a intelege
aceasta, trebuie sa tragem valul de pe perspectiva noastra asupra lumii. Un val
sade de obicei in fata ochiului mintii noastre care ne deschide perspectiva
vesniciei, cu credinta in nemurirea sufletului nostru, cu credinta in Dumnezeu,
cu credinta in imparatia stralucitoare a vietii vesnice. In fata vietii vesnice,
conceptele sunt cu desavarsire schimbate: mult din ceea ce este maret devine
fara importanta, si neinsemnatul devine maret. Cel ce crede si priveste
Imparatia lui Dumnezeu cu ochii duhovnicesti este ca un urias al carui cap
atinge cerurile. Cine are forta indeajuns pentru a-l dobori? Ii pot omori trupul,
dar nu ii pot ucide sufletul si duhul. Cuvintele Sf. Pavel pot fi aplicate unor
astfel de uriasi duhovnicesti: Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata,
nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici
puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne
desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul
nostru (Rom. 8:38-39). Aici se gaseste un simtamant autentic al puterii sale, pe
care Apostolul il exprima in cuvintele: Datori suntem noi cei tari sa purtam
slabiciunile celor neputinciosi si sa nu cautam placerea noastra (Rom. 15: 1).

Si astfel doua legi contradictorii ale vietii stau una impotriva celeilalte, doua
imparatii: imparatia celui bland si imparatia celui puternic. Imparatia celui
bland este silita sa poarte razboi impotriva imparatiei puterii, aflandu-se in
mijlocul acesteia si fiind incercuita de imparatia puterii si a fortei.

Lupta continua. Este greu pentru Biserica. Nu e surprinzator ca puterile

omenesti ale Bisericii slabesc inspre sfarsitul luptei. Dar sfarsitul a fost scris
dinainte in cer: biruinta este de partea imparatiei celui bland. Si nu ar trebui
sa se intample astfel dupa legile logicii? Pentru ca Biserica s-a impotrivit
imparatiei lumii vreme de doua milenii, acum. Daca blandetea nu era o putere,
atunci cum ar fi putut ea supravietui in lupta, chiar si pentru cel mai scurt
timp? Totusi, vin momente in istoria Bisericii cand puterile Ei, expuse vederii
populare, slabesc in lupta. De ce? Se intampla aceasta deoarece armele blande
ale crestinilor se dovedesc a fi nefolositoare sau insuficiente? Nu! Aceasta se
intampla cand, sub influenta descurajarii si a slabiciunii in credinta, cei ce
slujesc Biserica isi uita armamentul lor autentic si adopta unul strain. Lumea
raului isi impune propriile arme asupra lor: putere lumeasca, forta, inselare.
Daca cei ce slujesc Biserica cad prada cursei, se slabesc pe sine si ii aduc Ei
suferinte launtrice. Istoria ne da suficiente exemple de acest fel.

Lumea se strecoara in Biserica chiar prin metode mai simple: pasiunile

omenesti, dragostea de sine, ambitia, iubirea pentru intaietate, staruinta in
voia proprie. Lumea celor mandri se strecoara cu dorinta de a-si supune
Biserica propriilor planuri, de a o face un instrument politic, national, chiar
partinitor. Se strecoara facand pe placul slabiciunilor carnii nostre, prin
inlocuirea virtutilor autentice cu cele parelnice; intr-un cuvant, cu sprijinul
acelor mijloace puternice si otravitoare care sunt numite duhul lingusirii (sau al
inselarii).

Din firea Ei, Biserica este blanda si este usor a o insulta. Daca citim cu atentie
istoria Bisericii, putem vedea cat de multi au insultat-o dinlauntrul Ei,
patrunzand in insasi inima Ei si astfel cu atat mai dureros ranindu-o. Dar este
insuficient sa spunem ca au existat impotrivitori: este cu mult mai trist ca asa-
numita istorie stiintifica atribuie faptele acestor impotrivitori Bisericii, dand
vina pe Ea si hulindu-o pentru aceste fapte.

Ar trebuie sa ne amintim aceasta cu totii, atunci cand gandurile ni se indreapta

catre Biserica Ortodoxa Rusa din strainatate. Cineva ar putea cugeta: aceasta
este o adunatura ciudata de ortodocsi, imprastiata in toate colturile
pamantului. Ce fel de forta sociala reprezentam? Daca ramuri mai puternice
numeric, material si moral, ale crestinismului istoric, se impotrivesc puterilor
acestei lumi cu greutate, atunci ce sa credem despre Biserica noastra?
Raspunzand unui astfel de gand, trebuie sa ne aducem aminte ca puterea
Bisericii nu se gaseste in numar. Mai degraba, pentru a pastra puterea
duhovniceasca launtrica, o persoana ar trebui sa stea deoparte, si astfel este
situatia Bisericii Ruse din strainatate. Deci, daca suntem fiii Bisericii Ruse din
strainatate, daca Ii suntem devotati, daca o iubim si dorim sa o vedem
puternica si marita in launtrul ei, atunci cum poate fiecare dintre noi sa Ii
slujeasca?

Desigur, forma cea mai desavarsita de slujire a Bisericii pentru o persoana este
de a I se darui pe deplin, pentru intreaga sa viata ca pastor sau intr-o alta viata
de slujire, apropiata pastoririi. Dar nu trebuie sa socotim ca doar cei hirotoniti
ai Bisericii sunt chemati sa-i fie osteni, iar ceilalti sunt doar observatori – unii
aprobatori, altii critici. Fiecare dintre noi are un loc in randurile ostasilor lui
Hristos, si formele de participare in Biserica sunt variate. Apostolul scrie:
Fiecare, in chemarea in care a fost chemat, in aceasta sa ramana (I Cor. 7:20).
Transpunand acest citat in concepte contemporane, putem zice ca nu exista o
profesie cinstita, constructiva si o pozitie sociala in care o persoana buna sa nu
poate contribui intr-un moment sau altul cu dania sa la Biserica. Uitati-va cum
roadele inaltei educatii pagane au fost folosite in avantajul lor de catre marii
ierarhi Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur. Ce mostenire de
pret au dat ei Bisericii!

Biserica este blanda. Din aceasta pricina, Ea are nevoie de protectie si

siguranta. Numai acestea pot fi mijloace bune pentru a o apara. In trecut,
Bisericile Bizantina si Rusa au avut aparatori exteriori: un sistem
guvernamental, împăraţi, ţari; desi trebuie admis ca au fost timpuri in care
aceasta aparare a fost mai rea decat nimic. Vremurile s-au schimbat. Acum
grija asupra Bisericii este incredintata de Domnul norodului Bisericii Insesi, prin
urmare, fiecarui crestin ortodox. Cu aceasta ne intoarcem la vremurile primilor
crestini. Vremurile noastre cheama la o „sustinere a Bisericii” jertfitoare,
statornica, constienta, de catre fiecare, cu aptitudinile si mijloacele sale.
Oricum, principala putere a slujirii nu sta in cunoastere, abilitati si chemari.
Puterea de baza sta in „slabiciune” prin care puterea lui Hristos vine sa se
salasluiasca. Sta in trairea noastra dupa legea Evangheliei, potrivit legii
Bisericii.

Cum putem face aceasta in mod practic suntem invatati de catre pildele
desavarsite ale sfintilor mucenici si asceti; este dovedit si de manastirile
ortodoxe, ziditoarele Rusiei, cum sunt Lavra Treimii-Serghie, sihastria Optina,
lavra Pociaev si celelalte ce au existat inainte de Revolutie. Dar din moment ce
toate acestea raman in trecut, pentru a gasi un exemplu in prezent, sa privim
cel putin la mana de comunitati monahale modeste ale Bisericii noastre din
colturile diasporei ruse – la aceste grupulete de oameni, barbati si femei, care
s-au daruit legii blandetii si a ascultarii. Despre ei putem spune cu dreptate
impreuna cu Apostolul: Caci, priviti chemarea voastra, fratilor, ca nu multi
sunt intelepti dupa trup, nu multi sunt puternici, nu multi sunt de bun neam;
ci Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti;
Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari;
Dumnezeu Si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebagate in seama,
pe cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt (I Cor. 1:26-28). Viata
plina de nevointe, tacuta, blanda, a manastirii raspandeste o asemenea
influenta binefacatoare si diversa cu mult peste limitele-i pamantesti! Si ce
roada buna este daruita doar prin contactul cu lumea aceasta, dupa cum pot
depune marturie nenumarate persoane! Cu siguranta, acelasi lucru se poate
spune despre manastirile ortodoxe care nu sunt de origine ruseasca.

Cei ce gandesc ca rugaciunea, postul, cumpatarea, nevointa ascetica si lupta

cu patimile se fac doar cu scopul mantuirii personale, ascunzand astfel un duh
subtil al egoismului, se inseala grav. Mai degraba, lupta launtrica asupra sinelui
este o investitie in Biserica. Aceasta este o adunare a puterilor Bisericii, o
colectare a bogatiei Bisericii, care nu consta in numarul de persoane, in cladiri
bisericesti mari si opulente, in coruri rasunatoare, nici macar in statistici
impresionante privind filantropia – ci mai degraba in viata morala a membrilor
Ei.

O persoana trebuie sa slujeasca Biserica ca pe Unul Trupul lui Hristos, un

organism unic, o substanta unica. Personalitatea fiecaruia este tarina care ii
este incredintata pentru a o lucra, a o curata, si a o face sa rodeasca. Lucrand
asupra noastra, lucram pentru intreg, pentru toata Biserica, pentru Capul Ei,
altruistul Mantuitor. Lasand tarina in paragina, neglijand-o, abandonand-o, ne
facem rau nu numai noua insine, ci si Bisericii. Neagonisind pentru sufletul
nostru, risipim ceea ce apartine Bisericii.
Slujirea noastra catre Biserica consta in aceasta: ca prin viata noastra crestina,
duhul valorilor Evangheliei sa se reverse in viata lumii, facand astfel de rusine
vrajmasii Bisericii. In calitatile noastre individuale zace fagaduinta unitatii
launtrice a Bisericii ca un intreg si a parohiei in particular; de aici vine
intelegerea reciproca, ascultarea, unanimitatea in teluri, lucrarile prietenesti
pentru slava lui Dumnezeu si marirea Bisericii. Astfel, o atmosfera cu
desavarsire unica se salasluieste in Biserica. Intr-o astfel de atmosfera o
persoana simte sa se gaseste intr-o lume aparte, care daruieste odihna si
bucurie sufletului, improspatandu-l si innoindu-l. Cel ce se straduieste sa vina
spre ea o face ca spre un pamant nou, pamantul celor blanzi. In ea simte
puterea binefacatoare a Bisericii dinlauntru. Ii este mai usor sufletului, in
asemenea circumstante, sa se deschida spre primirea rasuflarii Harului lui
Dumnezeu, care salasluieste in Biserica. Dar daca acest duh lipseste; daca intre
gruparile Bisericii sunt diviziuni, neintelegeri, lupta ambitiei si dragoste de
sine, atunci cum poate cineva, in astfel de circumstante, sa vorbeasca de
puterea Bisericii?

Prin urmare, la intrebarea despre cum putem sluji Biserica, raspunsul este: prin
ascultare activa catre Ea. Ascultarea activa catre Ea inseamna o viata dupa
randuielile Bisericii, respectarea legilor morale, ravna la slujbele bisericii,
rugaciune acasa, o temelie crestina a vietii de acasa. Atunci putem spune, in
general, ca avem bucuria apartenentei la Biserica Rusa din strainatate ca
marturisitoare adevarata a credintei ortodoxe catholice [sobornicesti] si ca
vestitoare a dreptatii, si o atitudine similara in viata noastra personala care
reflecta cu demnitate aceasta apartinere.

* Din Selected Essays, de Par. Michael Pomazansky (Jordanville, NY: Manastirea Sfanta
Treime, 1996), pag. 60-65.

Trad. R. H.